Panagiotis Simatis | 10 octombrie 2018
Nichifor Kalist Xanthopoulos (sec. XIII–XIV) s-a remarcat ca istoric, tâlcuitor al Scripturilor, poet de imnuri bisericești etc.
Din „Istoria Bisericească” a sa primim informații prețioase — printre altele — și despre atitudinea credincioșilor față de erezii. Am prezentat anterior unele texte pe această temă. Astăzi prezentăm atitudinea credincioșilor din Samosata, în intervalul dintre Primul și cel de-al Doilea Sinod Ecumenic, când, prin intervențiile împăraților eretici sau ale episcopilor cu cuget arian favorizați de aceștia, episcopii ortodocși erau persecutați și în locul lor erau instalați unii cu cuget arian, care nu fuseseră condamnați de un Sinod. În acest caz, credincioșii au aplicat atitudinea patristică a întreruperii comuniunii sau îngrădirii, cu mult înainte ca aceasta să fie consfințită prin Canonul al XV-lea al Sinodului I-II.
Astfel, după cum ne istorisește Nichifor Kalist, ceata ereziei lui Arie îi izgonise pe păstorii ortodocși din Biserici, iar același lucru s-a petrecut și în Samosata: l-au alungat pe episcopul ortodox Eustatie și în locul lui l-au instalat pe Eunomie. Și atunci toți ortodocșii, de la cel mai mic până la cel mai mare, au încetat să mai meargă la biserică! Iar episcopul a rămas singur în reședința episcopală, și nimeni nu îl vizita, nici nu vorbea cu el!
„Căci, după ce ceata lui Arie, dezbrăcând toate Bisericile de păstorii lor, a introdus în Samosata, de asemenea, un altul în locul lui Eustatie, cu numele Eunomie, nici unul dintre oameni — nici sărac, nici bogat, nici tânăr, nici bătrân — pur și simplu nimeni nu mai intra în biserică, așa cum era obiceiul; ci el singur rămânea în reședința episcopală, fără ca cineva să-l vadă ori măcar să schimbe cu el vreun cuvânt. Și totuși, se spune că altminteri era blând și cumpătat; iar acesta este un lucru cunoscut.”
Iar când a mers la o baie publică, iar slujitorii au închis ușile, aflând că afară se afla o mulțime de oameni, le-a poruncit slujitorilor să deschidă ușile, pentru ca oricine ar voi să poată folosi baia. Și când unii au intrat, el i-a îndemnat să intre și în băi. Dar, deoarece cei care intraseră au rămas în tăcere fără să intre în ape, el a socotit această atitudine drept o formă de respect față de persoana sa și a plecat degrabă din baie.
„Căci atunci când a mers la o baie publică și slujitorii închiseseră ușile, aflând că o mulțime sta înaintea ușilor, a poruncit slujitorilor să deschidă din nou ușile băii, și fără vreo restricție a îngăduit oricui voia să folosească baia. La fel a procedat și în încăperi. Iar când unii au intrat și stăteau împrejur, i-a îndemnat să se bucure de apele calde. Dar când ei au stat nemișcați și în tăcere, socotind această atitudine drept o cinstire față de el, a părăsit repede baia și s-a depărtat.”
Ei însă (după ce el a plecat), deoarece socoteau că dacă ar fi folosit aceeași apă pentru baie ar fi fost ca și cum s-ar fi făcut părtași la erezie, au vărsat apa în canalizare și s-au spălat după ce au umplut băile cu altă apă!
„Dar ei, socotind că este o întinare prin erezie să se folosească de acea apă, au vărsat-o în canalizare; iar după ce au adus altă apă, s-au îmbăiat.”
Când Eunomie a aflat aceasta, a părăsit îndată orașul și s-a întors „acasă”! Căci a socotit de prisos și fără rost să rămână într-un oraș în care toți îi erau împotrivă!
„Eunomie, aflând aceasta, a părăsit imediat orașul și s-a dus acasă; căci a socotit drept o mare nebunie să aleagă să rămână într-un oraș care îi era cu totul potrivnic. Și astfel a plecat de bunăvoie din Samosata.” (Nichifor Kalist, P.G. 146, 633BD)
După ce Eunomie a plecat din Samosata, arienii au numit un alt episcop, „cu numele Lucius, cu adevărat un lup și nu un păstor. Însă oile, deși nu aveau păstor, totuși săvârșeau faptele păstorilor, păstrând neîntinată învățătura credinței.” (op. cit., P.G. 146, 633D–636AB)
Vedem aici că credincioșii, înțelegând că păstorul pus peste ei era un păstor mincinos, un lup în loc de păstor, nu au așteptat hotărârea vreunui Sinod, ci au făcut ei înșiși ceea ce păstorul ar fi trebuit să facă; și astfel, prin faptul că nu au avut comuniune cu păstorul mincinos, cu episcopul cu cuget arian Lucius, au păstrat intactă învățătura Credinței, după cum vom vedea.
Iar față de acesta — credincioșii din Samosata — s-au purtat în același fel ca și față de Eunomie, după cum a arătat un incident.
Într-o zi, pe când copiii se jucau, aruncând mingea de la unul la altul, episcopul Lucius trecea pe acolo. Și s-a întâmplat ca mingea să scape din mâinile unui copil și să treacă pe sub picioarele catârului pe care era călare episcopul Lucius. Iar copiii „au țipat tare”, au strigat îngroziți, pentru că, întrucât mingea trecuse pe sub animalul ereticului, credeau că s-a întinat! (Și cum ar mai fi putut să se joace cu ea după aceea.)
Acesta, neînțelegând purtarea copiilor, i-a spus unuia dintre slujitorii săi să rămână acolo și să afle de ce copiii au reacționat astfel. Iar (slujitorul a văzut) că aceștia au aprins un foc și au aruncat mingea în el, dorind să o dezinfecteze — „să o curețe” — de întinarea (pe care o dobândise prin faptul că trecuse pe sub catârul episcopului eretic).
Iar Teodoret (de la care Nichifor a preluat incidentul) trage concluzia: Desigur, este o reacție copilărească, dar arată cât de mare era dezgustul locuitorilor din Samosata față de cei cu cuget arian, care stricau învățătura Credinței:
„Și aceasta poate că este copilărească; dar este de ajuns pentru a arăta cât de adânc hrănise acest oraș ura față de cei care aleseseră să falsifice învățătura credinței.”
(op. cit., P.G. 146, 636AB)
Sursa: https://orthodoxmiscellany.blogspot.com/2025/04/so-that-shepherds-and-laity-who-commune.html
Rezistența Ortodoxă 
Lasă un comentariu