Scrisoarea Ierom. Theodoret Mavros către dl. Alexandros Kalomiros

Respingere la paginile 91–92 din cartea „ΣΥΓΚΡΙΜΑΤΟΣ” a lui Alex. Kalomiros, secțiunea „Despre pierderea harului în Tainele nou-calendariste”…
Sfântul Munte
6 mai 1979

Preaiubitul meu domnule Alexandru, Hristos a înviat!

După scrisoarea domnului Hatzigiannakis și telegrama sa, prin care se cere ca frații din parohia dumneavoastră să primească doar o examinare scrisă a cunoscutei chestiuni privitoare la Sfintele Taine, din ascultare față de Starețul meu, vă trimit această scrisoare. Personal, socotesc că subiecte de o asemenea natură pot fi lămurite în chip adecvat numai prin discuție directă. Experiența mea în această privință este bogată, fiindcă nici cu răposatul părinte Marcu nu s-a ajuns la vreun rezultat, deși m-am ostenit mult.

Așadar, considerând corectă poziția a VI-a (a nou-calendariștilor) din „Sygkrima”, pag. 90, trec la respingerea poziției dumneavoastră, așa cum apare la paginile 91–92 din aceeași lucrare.

Mai întâi, vă informez că nici sinodul local al Romei, nici cel al Alexandriei nu l-au condamnat pe Nestorie ca persoană, așa cum afirmați, ci doar învățătura lui. Iată mărturia istoriei în această privință:

„Pe baza tuturor acestora (predicile lui Nestorie și corespondența cu Chiril, n. mea), un sinod latin, întrunit la Roma în anul 430 sub Celestin, a condamnat învățătura lui Nestorie, iar același lucru l-a făcut și sinodul episcopilor din Egipt, întrunit în același an la Alexandria sub Chiril.”
(I. Karmiris, Dogmatica și Simbolica Bisericii Ortodoxe, vol. I [1960], p. 141)

Prin urmare, la întrebarea dumneavoastră plină de frământare „Când, în cele din urmă, a fost tăiat Nestorie din Biserică?”, istoria răspunde limpede: în anul 431, prin Sinodul III Ecumenic.

Tocmai pentru aceasta, formulările din epistolele sinodale ale sinoadelor locale menționate:
a) „este alungat din toată Biserica sobornicească” și
b) „nu are nici parte cu noi, nici loc sau cuvânt între preoții și episcopii lui Dumnezeu”,

au sens de viitor, adică: vei fi alungat… vei înceta să fii episcop, pentru că aceasta este hotărârea ce va fi dată împotriva ta în sinodul care urmează să te judece.

Asemenea exemple găsim și în Scriptură. Astfel, în Facerea 2, 17 citim: „din pomul cunoștinței binelui și răului să nu mâncați; în ziua în care veți mânca din el, cu moarte veți muri”, deși (Adam și Eva) au murit după sute de ani.

„Căci, după dumnezeiescul Hrisostom, îndoită este osânda celor vinovați: una prin hotărârea celui ce judecă, iar cealaltă prin însăși firea și urmarea faptei, adică cea viitoare. Așadar, Adam, în ziua în care a mâncat, a murit, deși era viu. Cum a murit? Prin hotărâre, spune el, nu încă prin urmarea firii și a faptului (iar ca să lămurească, adaugă): căci cel ce s-a făcut pe sine pasibil de pedeapsă este deja sub osândă, chiar dacă nu în fapt, deocamdată, ci prin hotărâre.” (Neofit Kavsokalivitul, Epitome a Canoanelor, p. 535, manuscris nepublicat)

Referitor la poziţia de la pag. 92: „Sinodul însă nu alungă Harul, Dumnezeu nu primeşte porunci de la oameni, Sinodul pur şi simplu constată retragerea Harului şi proclamă, prin hotărârea sa, acest fapt” — am următoarele observații. Sinodul ia ceea ce a dat; adică harul preoției pentru săvârșirea Tainei. După cum a colaborat cu Dumnezeu la hirotonie ca să-i dea omului acel har (nu cred că şi acea colaborare poate fi negată), tot astfel, pentru a i-l lua, colaborează iarăşi cu Dumnezeu — aşa se arată clar din motivele invocate de Sinodul III Ecumenic. „Deci, Domnul nostru Iisus Hristos, defăimat de către el, A HOTĂRÂT, prin acest prea­sfânt Sinod, ca acelaşi Nestorie să fie străinat de demnitatea episcopală şi de orice cămară preoțească” (S., p. 90). Vedeţi ce scrie? „Hristos a hotărât PRIN prezentul prea­sfânt Sinod…” Ce poate fi mai limpede despre colaborarea amintită în condamnarea ereticilor? De aceea sinodul nu „constată pur şi simplu retragerea Harului”, cum afirmaţi (şi prin ce metodă ar face-o oare?), ci constată perseverarea sau nepăsarea ereticului faţă de doctrinele sale; iar atunci când constată neîntoarcerea lui, adică rezistenţa conştientă la noi, rămânerea lui în erezie, îl cateriseşte.

Prin urmare afirmaţia dumneavoastră: „Deci separarea ereticului de Biserică nu are nicio legătură cu hotărârile sinodului clerical” (S., p. 53) este cu totul străină credinţei şi practicii Bisericii Ortodoxe. Sunt de acord doar cu un singur punct: orice păcat, şi deci şi erezia, înlătură din om harul personal — harul pe care îl are orice ortodox botezat — aşa cum în mod viu învaţă şi viaţa Sfântului Paisie cel Mare, când spune că ucenicul lui a pierdut harul lui Dumnezeu pentru că în faţa unui iudeu a arătat necredinţă. La fel l-a pierdut şi Adam imediat după neascultare.

Harul suplimentar al clerului însă îl primim cu gândul că nu se pierde (căci darurile şi chemarea lui Dumnezeu sunt neschimbătoare), ci rămâne neputincios de a se face activ (se opreşte din lucrare — reţinere). Imediat odată cu condamnarea hotărâtă de sinod, acel har pe care sinodul i l-a dat este retras. Mai simplu: dacă socotim preotul o lampă şi curentul harul, sinodul face numai să îl desconecteze din circuit, astfel încât lampa nu se mai poate aprinde; în rest lampa rămâne din punct de vedere exterior lampa, dar fără lumină — adică preot fără putinţa de a săvârşi Taine. Aceasta este învăţătura Bisericii şi dogmatică. (Restul sunt doar raţionamente personale.)

Şi voi, pentru cei care vor să se ocupe cu asemenea chestiuni, aţi scris: „Tainele bisericii şi tot ce priveşte Harul lui Dumnezeu sunt dincolo de raţiune şi înţelegere. Să nu bagăm în ele gândirea noastră orgolioasă, raţionalistă, cu pretenţia de a pricepe judecăţile lui Dumnezeu inaccesibile oamenilor şi îngerilor” (S., p. 65). Din păcate însă nu aţi respectat această regulă şi aţi proclamat tocmai contrariul a ceea ce am primit şi am învăţat.

Referitor la sfântul Ipatie și la termenii „lup” sau „pseudo-episcop” din Sinodul II, vă spun că aceștia vor doar să arate că episcopul la care se referă a deviat de la învățătura dreaptă, nu însă că nu mai săvârșește Sfintele Taine. O interpretare literală a acestor termeni duce mereu la concluzii greșite. De altfel, și Ipatie, după logica strictă pe care o aplicați, nici măcar nu ar fi fost ortodox, să nu vă mirați de aceasta. Priviți cu atenție la concluziile ce reies din viața lui. Episcopul lui Ipatie era Eulalie. Amândoi îl aveau ca întâistătător pe patriarhul Nestorie. Dar până la depunerea lui Nestorie de către Sinodul III Ecumenic, Eulalie era în comuniune cu el, și în același timp era în comuniune și cu Ipatie(vezi viața sa extinsă și mențiunile din „Synkrima”, p. 92). Așadar, cineva ar putea să îi spună lui Ipatie, parafrazând puțin din „Synkrima” (p. 13): „De ce îl eviți pe Nestorie, dacă, de fapt, tot pe el îl pomenești?” Și aceasta pentru că îl pomenea pe Eulalie, iar Eulalie îl pomenea pe Nestorie, și astfel „toată aparenta ortodoxie (a lui Ipatie) se destramă” (p. 13).

Litera, într-adevăr, ucide. Vă dau și un alt exemplu. Apostolul Pavel îl numește pe cel lacom „închinător la idoli” (Efeseni 5, 5). Dar majoritatea clericilor sunt lacomi, adică iubitori de argint, de avere, de aur, așadar ajung închinători la idoli. S-a auzit vreodată de un idolatru care să săvârșească Tainele creștine? Așadar, după această logică, orice cleric lacom nu ar săvârși Tainele!… [În aceeași categorie intră și expresia din „Sigilion”: „ca pe niște mădulare putrezite, tăindu-le”. „Putrezit” aici este echivalentul lui „pseudo-episcop” din Sinod.]

Iar afirmația din scrisoarea dvs. către mine (1973), că „Sfinții Părinți nu au făcut niciodată deosebire între eretici, înainte de condamnarea sinodală, care ar avea Taine, și eretici după condamnarea sinodală, lipsiți de Taine”, seamănă perfect cu argumentul anti-isihast al anti-kollyvazilor din Athos:

„Unde au scris Părinții că ne putem împărtăși fără post?” Și totuși, au arătat-o prin însăși practica lor, iar Biserica o mărturisește atât prin lucrarea ei vie, cât și prin alte formulări care poartă acest sens. Așa și aici, concluzia dumneavoastră se află în opoziție directă cu practica Bisericii.

Acordul din Canonul 68 al Sfinților Apostoli, pe care îl invocați, în final, nu vă susține. Explic de ce: faptul că „iconomia a făcut ca hirotoniile iconoclaștilor să fie primite de Sinodul VII”, după cum scrie sfântul Nicodim, nu înseamnă că aceștia nu primiseră harul preoției. Aici, „iconomie” trebuie înțeles în legătură cu numeroasele abateri ale iconoclaștilor, atât ale celor care au fost primiți, cât și ale celor care i-au hirotonit, pentru că se aflau sub osânda caterisirii. Acest lucru reiese și din următoarele: același Sinod VII Ecumenic (Act. 1) îl arată pe președintele său, sfântul Tarasie, spunând: „Am dat ascultare poruncilor Părinților. Așadar, trebuie primiți cei hirotoniți de eretici?” Iar sfântul Sinod a răspuns: „Da, Stăpâne, am ascultat, și se cuvine a fi primiți” (Pidalion, p. 582, nota 1).

Dacă însă am lua izolat aceste cuvinte ale sinodului, fără deosebirea dintre ereticii de dinainte și cei de după hotărârea sinodală, am ajunge la concluzia inadmisibilă că hirotoniile ereticilor trebuie primite în orice condiții și, prin urmare, și tainele lor. Dar că sfântul Nicodim socotea aceste hirotonii ca fiind săvârșite în interiorul Bisericii, o arată și exemplele pe care le dă în aceeași corespondență din Pidalion, p. 90: „Căci și patriarhul Anatolie a fost hirotonit de ereticul Dioscor și de sinodul eretic din jurul lui, iar sfântul Meletie al Antiohiei de arieni…”. Atât Dioscor, cât și arienii care l-au hirotonit pe Meletie au făcut acestea fiind încă în Biserică, adică înainte de a fi depuși sinodal, de aceea actele lor au fost primite.

Mult mai limpede explică aceste lucruri marele Neofit Kavsokalivitul în „Epitome la Sfintele Canoane” (p. 527, nota 50), unde spune așa, și vă rog să cercetați cu atenție:

„Să se știe că Sinodul VII, spre sfârșitul actului I, spune că Sinodul VI nu a respins hirotoniile date de învățătorii ereziei monothelite, întrucât pe mulți dintre membrii sinodului îi avea hirotoniți de ei. De aceea, trebuie luat în seamă cum se împacă acestea cu canonul 68 apostolic, care respinge necondiționat hirotoniile de la eretici, și cu epistola către nicopolitani a părintelui Vasile, care pe cei puși de mâini nelegiuite de eretici, spre surparea credinței, nici siliți, nici din ambiție, nu îi primea în rândul clerului.

Trebuie avut în vedere dacă cei pomeniți nu au fost hirotoniți de unii care încă nu fuseseră judecați sinodal, fiind astfel socotiți încă între ortodocși. Căci pe întâistătătorii Sinodului IV, adică pe Anatolie al Constantinopolului și pe Maxim al Antiohiei, i-a hirotonit Dioscor al Alexandriei, monofizitul, înainte ca el însuși să fi fost judecat sinodal ca eretic. La fel, cei hirotoniți de monoteliți, de Serghie, Pyrrhus, Petru și Pavel, care au luat parte la Sinodul VI, abia după hirotonire s-au adunat și i-au anatemizat pe cei care îi hirotoniseră, ca eretici.

De aceea, hirotoniile celor ce au luat parte la Sinoadele VI și IV nu au fost respinse, fiind săvârșite până atunci de persoane încă netrecute prin judecata sinodală și, astfel, nu de eretici declarați ca atare. Căci pe cei hirotoniți de eretici după hotărâre sinodală, Sinodul VII (la sfârșitul actului I) îi supune caterisirii. Dar cei bănuiți de erezie, însă nejudecați încă sinodal, erau socotiți încă în comuniune, iar hirotoniile lor s-au făcut de persoane aflate încă în comuniune. Cei care i-au dovedit eretici pe cei ce i-au hirotonit au făcut-o după hirotonire, nu înainte. De aceea, Sinodul VII a primit hirotoniile date de cei încă nejudecați sinodal ca eretici…”

Toate cele de mai sus, iubite domnule Alexandru, ar trebui să vă convingă că teoria dumneavoastră privind pierderea harului la cei căzuți în erezie în mod conștient, înainte de o decizie sinodală, nu se susține.

Și încă ceva: cine ne va spune fără greș că preotul A astăzi, preotul B mâine, sau preotul C poimâine au devenit eretici în mod conștient? Dumneavoastră? Eu? Spuneți că faptele lor arată aceasta. Da, dar se poate ca ele să nu izvorască din convingere eretică, iar judecați în sinod să se dovedească neeretici în mod conștient. Așadar, este nevoie de un organ oficial și definitiv care să confirme aceasta, iar acela este Biserica, prin sinod.

Respingerea acestei poziții duce la o confuzie gravă. Iată un exemplu simplu, dintre multe altele pe care vi le-aș putea aduce. Scrieți în epistola dumneavoastră: „Nou-calendariștii nu au pierdut harul tainelor în 1924, pentru că erezia ecumenismului încă nu era manifestată…”. Da, dar ea era deja manifestată și asumată conștient de autorii enciclicei din 1920 și de cei care au pus-o în aplicare, patriarhi, episcopi și alții. Dacă, așadar, toți aceștia au pierdut harul de atunci, înseamnă că hirotoniile și celelalte slujiri ale lor „merg în gol”, cu urmarea că ar trebui să ne îndoim chiar și de propriul nostru botez.

Și raționamentul dumneavoastră: „cei care sunt eretici în mod conștient pierd harul tainelor înainte de hotărârea sinodală, iar cei care doar au încălcat canoane sau legea morală sunt pasibili de judecată în fața unui sinod care va decide dacă îi caterisește sau nu, iar până atunci tainele lor sunt valide”, reprezintă doar o convingere personală. V-aș fi recunoscător dacă mi-ați arăta măcar un teolog sau Părinte al Bisericii care să susțină acest mod de a judeca.

Și încă o adăugire: vă îndoiți că există canoane a căror încălcare însăși constituie proclamarea ereziei celui care le calcă? Ca un exemplu simplu, vă amintesc cele scrise de sfântul Nicodim în cunoscuta notă de la pagina 5 a Pidalionului (la final). După cum se vede, încălcarea Canonului 46 apostolic îl duce pe cel care îl încalcă la erezie, fiindcă acesta ajunge să creadă că există har și în afara Bisericii, luptând împotriva dogmei Bisericii celei una, adică împotriva unității ei. Și totuși, chiar și pentru acesta, potrivit aceluiași sfânt, se aplică distincția între „potențial” și „în fapt”.

Acestea am avut de observat, prea iubite domnule Alexandru, cu privire la „comparativul” dumneavoastră și la scrisoarea trimisă, și le-am expus foarte pe scurt. Desigur, toate cele de mai sus ar fi putut fi spuse mult mai limpede și pe larg într-o convorbire, lucru care, poate, se va întâmpla cândva. Oricum, ar fi pentru noi o mare bucurie să vă găzduim în chilia noastră, împreună cu domnul Hatzigiannakis sau cu oricine altcineva, ca să putem discuta în tihnă nu doar această temă, ci și multe altele care ar trebui să preocupe un credincios în vremea noastră.

În încheiere, vă urez sănătate dumneavoastră și familiei.
Vă rog să transmiteți salutările mele domnului Hatzigiannakis și tuturor fraților întru Hristos din parohia dumneavoastră.

Cu dragostea întru Domnul.