Râvna cea sfântă

Arhiepiscop Averchie (Taushev)

Foc am venit să arunc pe pământ şi cât aş vrea să fie acum aprins! (Luca 12, 49)

Esența creștinismului, potrivit învățăturii limpezi a Cuvântului lui Dumnezeu, este focul râvnei dumnezeiești, râvna pentru Dumnezeu și pentru slava Lui, râvna sfântă care singură îl face pe om capabil de nevoințe și lupte bineplăcute lui Dumnezeu și fără de care nu există viață duhovnicească autentică, nici creștinism adevărat. Fără această râvnă sfântă, creștinii sunt „creștini” doar cu numele: „au nume că trăiesc”, dar în realitate „sunt morți”, după cuvintele Sfântului Ioan Teologul (Apocalipsa 3,1).

Adevărata râvnă duhovnicească se arată, întâi de toate, în râvna pentru slava lui Dumnezeu, așa cum ne învață începutul Rugăciunii Domnești: „Sfințească-se numele Tău; vie Împărăția Ta; facă-se voia Ta, precum în cer și pe pământ” (Matei 6:9).

Cei care ard pentru slava lui Dumnezeu Îl slăvesc din toată inima, cu gândul, simțirea, cuvântul, fapta și viața întreagă, și își doresc firesc ca și ceilalți să Îl slăvească la fel. De aceea, nu pot rămâne nepăsători când Numele lui Dumnezeu este hulit sau cele sfinte sunt batjocorite. Râvna pentru Dumnezeu îi face să caute, ei înșiși, să-I placă Lui în toate, iar apoi să-i tragă și pe alții spre slujirea Lui, chiar cu prețul vieții. Ei nu pot asculta cu liniște hula, nici nu pot avea legătură sau prietenie cu batjocoritorii Numelui lui Dumnezeu sau disprețuitorii celor sfinte.

Un exemplu cutremurător al acestei râvne aprinse îl găsim în prorocul Ilie, care a suferit când a văzut căderea lui Israel în idolatrie sub regele Ahab, care ridicase în locul adevăratului Dumnezeu închinarea la Baal.

„Cu râvnă am râvnit pentru Domnul Dumnezeul Savaot, căci fiii lui Israel au părăsit legământul Tău, au dărâmat jertfelnicele Tale şi pe proorocii Tăi i-au ucis cu sabia, rămânând numai eu singur, dar caută să ia şi sufletul meu!” (3 Regi 19:10).

Râvna aceasta l-a făcut, cu puterea harului, să închidă cerul, încât trei ani și șase luni să nu cadă ploaie, și tot ea l-a făcut să judece pe preoții mincinoși ai lui Baal, după coborârea focului pe Carmel, ca poporul să nu mai fie amăgit.

Prin aceeași râvnă, Ilie a adus foc asupra celor trimiși să-l prindă (4 Regi 1:9-14). Iar faptul că această râvnă a fost bineplăcută lui Dumnezeu este adeverit prin aceea că Ilie nu a gustat moartea, ci a fost ridicat la cer într-un car de foc (4 Regi 2:10-12).

Totuși, chiar în asprimea Vechiului Testament, Dumnezeu i-a arătat prorocului că nu în furtună, cutremur sau foc este prezența Lui, ci în „glasul adierii line” (3 Regi 19:11-12).

De aceea, când Iacov și Ioan au vrut să coboare foc peste samarineni, după pilda lui Ilie, Hristos i-a oprit: „Nu știți ai cărui duh sunteți; Fiul Omului n-a venit să piardă sufletele oamenilor, ci să le mântuiască” (Luca 9:55-56).

Și totuși, Același Hristos, Care ne-a spus „învățați de la Mine, că sunt blând și smerit cu inima” (Matei 11:29), a arătat uneori o asprime plină de dreptate, învățându-ne că blândețea nu înseamnă slăbiciune și că răul ridicat sfidător trebuie înfruntat, nu tolerat.

Să ne amintim cu ce cuvinte aspre i-a mustrat pe farisei pentru fățărnicie: „Vai vouă, cărturarilor și fariseilor fățarnici!” (Matei 23). Iar când doar cuvântul nu a fost de ajuns, a acționat: a scos din templu pe vânzători, a răsturnat mesele și a mânat afară pe negustori (Ioan 2:14-15).

De-a lungul istoriei sfinte și bisericești, același principiu rămâne: uneori, răul nu încetează decât prin măsuri clare și ferme. Dar este esențial ca atunci când se acționează astfel, să existe numai râvnă curată pentru slava lui Dumnezeu, fără amestecul iubirii de sine sau al pasiunilor.

Sfântul Nicolae, arhiepiscopul Mirelor, cunoscut pentru mila lui uriașă, a arătat și el această râvnă. La Sinodul I Ecumenic, neputând îndura hula lui Arie împotriva dumnezeirii Fiului, l-a lovit peste față. Gestul a scandalizat, dar în noaptea următoare, Părinților Sinodului li s-a arătat în vedenie Hristos dându-i Evanghelia, iar Maica Domnului punându-i omoforul pe umeri, semn că fapta izvorâse din râvnă sfântă, nu din patimă.

Acest exemplu nu este un îndemn la imitare literală, ci dovada că față de hula împotriva lui Dumnezeu și vătămarea credinței nu avem voie să fim căldicei, relativiști sau „diplomați”. Pe vrăjmașii personali suntem datori să îi iertăm, dar cu vrăjmașii lui Dumnezeu nu putem face pace. Prietenia cu dușmanii lui Dumnezeu devine trădare, oricât s-ar polei cu pretexte nobile.

Astăzi, mulți dintre promotorii unei false „iubiri creștine” caută să împace credința cu erezia, adevărul cu minciuna, Biserica cu duhul lumii, chiar cu prețul trădării. De aceea, râvna sfântă este caricaturizată ca „fanatism”, iar credința tare, ca „înapoiere”.

Lipsa râvnei pentru Hristos a făcut ca în locul trăirii duhovnicești să apară surogate, adesea comode, adaptate gusturilor lumii moderne. Creștinul autentic devine incomod, iar cel conformist prosperă social. Trierea a început: unii vor rămâne cu Hristos, alții se vor alătura, conștient sau nu, dușmanului Lui.

Dar există și o „râvnă fără cunoștință” (Romani 10:2), lipsită de discernământ, care poate face rău în loc de bine. Și mai există o falsă râvnă, care ascunde mândrie, dorință de putere, interese de partid sau orgolii, toate străine Duhului lui Hristos. Aceasta compromite credința și rănește Biserica.

Alegerea stă în fața noastră: cu Hristos sau împotriva Lui?

Apostolii spuneau deja: „vremea este aproape” (Apocalipsa 22:10). Dacă atunci era aproape, cu atât mai aproape este acum, în vremuri de apostazie pe față.

Iar dacă vrem să rămânem cu Hristos, nu doar cu vorba, ci cu fapta, trebuie să rupem legătura cu duhul potrivnic Lui, îmbrăcat astăzi în lozinci de „pace universală” și „unire globală”, să refuzăm dependența de el, chiar cu prețul pierderii confortului sau al încercărilor vieții pământești.

Veșnicia cântărește mai mult decât anii de aici. Pentru ea trebuie să trăim.

Doar râvna sfântă pentru Dumnezeu, fără calcule ascunse, compromisuri sau diplomații viclene, ne poate călăuzi.

Altfel, rămâne judecata grea:
„Astfel, fiindcă eşti căldicel – nici fierbinte, nici rece – am să te vărs din gura Mea.” (Apocalipsa 3:16).

„Sârguieşte dar şi te pocăieşte!” (Apocalipsa 3:19).
Amin.

---

N. tr. Textul este tradus din engleză, și este extras din renumita revistă editată de Ierom. Serafim Rose, „The Ortodox Word”