100 de ani de la reforma calendarului(1)

8 – 12 minute

Anul trecut, Mitropolitul Clement de Larissa și Platamon a publicat cartea „100 de ani de la reforma calendarului”, în care a analizat atât din punct de vedere patristic, cât și din punct de vedere politico-social schimbarea calendarului. Am considerat util să traduc ultimul capitol al cărții sale(deși toate sunt excelente) și să postez aici fragmente din acesta. Cartea, tradusă în limba engleză, poate fi achiziționată de aici. Spor la studiat!

O analiză atentă a întregului material prezentat în lucrarea noastră este, desigur, o condiție necesară pentru ca ceea ce am expus aici să fie înțeles în contextul său adecvat. Fără aceasta, nu este posibilă o înțelegere obiectivă și imparțială a acestor fapte. Ceea ce scriem aici nu considerăm că este o scuză, ci mai degrabă o informare de bună-credință, menită să înlăture prejudecățile. Astfel, mica turmă a adevăraților ortodocși, precum și orice oponent general al apostaziei continue din zilele noastre, pot primi sprijin și consolare.

Ca observație generală, spunem că, de obicei, acuzatorii noștri, atunci când nu fac parte dintre cei deja corupți de ecumenism sau care sunt complet părtinitori împotriva noastră, în loc să se aplece asupra esenței problemelor prezentate aici, preferă să amâne și să evite confruntarea directă cu realitatea teribilă, precum și cu vocea conștiinței care îi îndeamnă asupra a ceea ce trebuie făcut. Aceasta necesită tărie de suflet, eroism și curaj.

Prin urmare, din moment ce nu există o dorință sinceră de a prezenta adevărul și de a înțelege calea mărturisitoare a rămășițelor credinței, este ușor să îi acuze pe adevărații ortodocși disprețuiți că ar fi împovărați cu erori și lipsă de canonicitate. Dar este oare așa? Cei care participă direct sau indirect la calea apostaziei descrisă mai sus pot, prin urmare, trece de la a fi acuzați la a deveni acuzatori și, datorită superiorității lor cantitative și a altor avantaje, să se simtă superiori și să îi atace cu ușurință pe cei care, cu conștiință și sacrificiu, păstrează Tezaurul Credinței intact și neprihănit?

Dorim să subliniem mai întâi că separarea strămoșilor noștri de moderniști din cauza inovației calendaristice din 1924 nu a constituit o schismă, așa cum am menționat deja, și nu a provocat în niciun fel o divizare din motive personale și egoiste, așa cum, din păcate, diferiți acuzatori îi învinuiesc pe nedrept1. Cei care au reacționat la inovația calendaristică printr-o inspirație și un impuls divin, fiind întăriți chiar și prin binecuvântări miraculoase2, în ciuda furiei persecuției inițiale îndreptate împotriva lor, au luptat cu vrednicie, nu pentru instaurarea și perpetuarea diviziunii, ci pentru restaurarea ordinii bisericești.

Separarea canonică pe care au făcut-o (în conformitate cu Canonul 15 al Sinodului I-II) și care a fost formalizată la aproximativ doi ani după începutul inovației, a fost o despărțire de făptuitorii de rău permisă și corectă, din motive de „credință și dreptate” (Canonul 31 Apostolic). „Dreptatea” aici înseamnă, conform lui Ioan Zonaras (1074-1145 d.Hr.), „potrivit datoriei și legii.” Încălcarea „dreptății” reprezintă disprețul public și neglijarea Tradiției scrise sau nescrise.

Orice încălcare a modelului credinței și al cultului, a ordinii bisericești și a instituțiilor sale, constituie un motiv justificat de întrerupere a comuniunii bisericești. Acțiunea atemporală a Bisericii dovedește că fiii ei credincioși au luptat nu doar pentru doctrine, pentru chestiuni de credință atunci când a fost nevoie, ci și pentru Tradițiile Bisericii atunci când acestea au fost disprețuite de diferiți oameni răuvoitori de-a lungul veacurilor.

De aceea, Sfântul Nicodim Aghioritul afirmă: „Timpul nu-mi permite să înșir nesfârșitele exemple ale atâtor sfinți care au fost răpuși și au murit pentru instituțiile și canoanele bisericești” (vezi „Despre Deasa Cuminecare cu Sfintele Taine”).

Am explicat suficient faptul că inovația calendaristică nu a fost un act minor și indiferent, ci unul înrădăcinat într-un nivel mult mai larg al ecumenismului, fiind legat de o schimbare a Pascaliei, în slujba unei apropieri de unificare cu heterodocșii, dar nu în acord cu credința și Tradiția Bisericii Ortodoxe. Subliniem că ascultarea nu este datorată poruncilor și deciziilor arbitrare împotriva instituțiilor străvechi, cum este calendarul bisericesc.

În plus, sentințele, condamnările, pedepsele, depunerile din treaptă etc. aplicate de inovatori și de cei care nesocotesc Tradiția împotriva celor care, în mod drept și evlavios, aderă la cele Părintești, nu au nicio valabilitate, ci dimpotrivă, reprezintă o coroană de slavă și cinste. Ele constituie chiar o persecuție a credinței, conform cuvintelor Sfântului Maxim Mărturisitorul referitoare la excomunicarea Sfântului Martin al Romei de către cei nelegiuiți: „El nu a fost excomunicat, ci persecutat” (vezi PG vol. 90, coloana 128).

Legată de cele de mai sus este și acuzația conform căreia hirotoniile clerului nostru, în special ale ierarhilor noștri, ar fi necanonice și nelucrătoare, deoarece provin fie de la ierarhi depuși după ce s-au alăturat mișcării vechi calendariste în 1935 (Gherman al Demetriadei și Hrisostom al Florinei), fie pentru că au fost săvârșite „dincolo de granițe” de către ierarhi cu statut îndoielnic în America. Sfântul Teodor Studitul afirmă că, în vremuri în care credința este pusă la încercare, hirotoniile săvârșite „dincolo de granițe” sunt acceptabile (vezi PG vol. 99, pp. 1645, 1648).

Faptul că avem hirotonii reale, valide și lucrătoare a fost înțeles în detaliu și demonstrat temeinic prin studii speciale, cu precădere în ultimii ani. Dovezile sunt convingătoare și disponibile tuturor celor interesați. Unii ne reproșează că nu ar trebui să avem Ierarhi, deoarece nu există un precedent istoric de acest fel, întrucât Inovatorii nu au fost judecați definitiv și irevocabil de un Mare Sinod, astfel încât să fie expulzați de pe tronurile pe care le ocupă.

Există precedente istorice din perioada dominației uniate, așa cum s-a întâmplat cu acțiunea Patriarhului Teofan III al Ierusalimului în actuala Ucraină în 1620, după falsa unire de la Brest-Litovsk din 1596, când acesta a restabilit ierarhia ortodoxă în acea regiune. În vremurile noastre, problema este pur și simplu una de supraviețuire spirituală, existență și continuitate. Dacă nu am avea conducători, pur și simplu nu ne-am putea asigura continuitatea. Acest lucru a fost exemplificat în perioada de cinci ani de ”orfanaj” (1955-1960), între adormirea Sfântului Hrisostom al Florinei și hirotonia ierarhilor noștri de către Biserica Ortodoxă Rusă din Afara Granițelor (ROCOR), o Biserică recunoscută de toți.

Dacă nu se cunoaște exact ce s-a întâmplat în acea perioadă crucială de cinci ani, ce eforturi am făcut pentru a rezolva problema noastră și cu ce obstacole ne-am confruntat, este imposibil să se înțeleagă continuitatea, forma și misiunea noastră după 1960. În același timp, niciodată în istorie nu am avut un precedent similar de cădere — directă sau indirectă — într-o cacodoxie ecleziologică și o erezie nouă, precum cea a ecumenismului.

Începând cu anii 1960, toate Bisericile Locale au devenit membri organici ai Consiliului Mondial al Bisericilor (CMB). În anul 1965 a avut loc și așa-numita ridicare a anatemelor împotriva papistașilor, fără ca vreo Biserică Locală să se diferențieze de acest act neautorizat, de o importanță decisivă. Ce Sinod condamnator ar trebui să așteptăm? Totul are o limită.

Cei „raționali”care ridică astfel de întrebări utopice și crează false dileme dovedesc că sunt în afara timpului și a contextului. Nu ne impunem existența nimănui. Fiecare este liber să ne accepte sau să ne respingă. Însă acest lucru nu afectează în niciun fel realitatea existenței noastre, care poartă o pecete divină de binecuvântare și aprobare, în ciuda greșelilor și imperfecțiunilor omenești dintre noi.

Nou-calendariștii susțin că turma Creștinilor Ortodocși Autentici este doar un grup izolat, nefiind oficial judecat ca schismatic. Sentințele de condamnare au fost impuse doar asupra unor membri conducători, considerați separatiști.

În ceea ce privește clerul nostru, am explicat mai sus care este adevărul. În ceea ce privește turma noastră, cu siguranță nu ne preocupă verdictul inovatorilor, care doresc să pară că încă au legătură cu aceasta, în ceea ce privește definiția sa, dar pe care turma i-a dezavuat și nu îi recunoaște. Până la urmă, persecuția credincioșilor Domnului, declanșată ocazional ca mijloc de a-i forța să „se întoarcă”, dovedește clar tactica lor greșită.

Un alt motiv important pentru care ei nu au condamnat Creștinii Ortodocși Autentici este acela de a exclude orice altă caracterizare a identității lor ecleziastice de către organismele instituționale ale statului, deoarece, potrivit lor, acest lucru ar introduce neconstituțional două ierarhii paralele și rivale ale Bisericii Ortodoxe. Această observație este foarte importantă pentru a înțelege cine perpetuează ambiguitatea dintre noi, nevrând să rezolve problema, pentru a ne acuza de „diviziuni” și „facțiuni”, precum și de acțiuni arbitrare și dezordine.

Această situație convine de minune inovatorilor din toate punctele de vedere: ecleziastic, spiritual și instituțional. Direct legate de cele de mai sus sunt și acuzațiile conform cărora multiplele diviziuni dintre „Vechii Calendariști” ar indica lipsa binecuvântării și bunăvoinței dumnezeiești. Cei care susțin acest lucru exagerează de obicei numărul așa-numitelor facțiuni, ajungând să numere zeci de ramuri, incluzând orice grup marginal de câțiva oameni neafiliați sau indivizi care poartă rasa și care, în diverse forme și variații, apar ca presupusi adepți ai calendarului patristic.

Aceste grupuri își schimbă frecvent opiniile și componența, au o istorie tulburată, cu lacune neclare, uneori ajung în obscuritate sau dispar, dar rămân în memoria celor care sunt preocupați de astfel de subiecte. Un exemplu tipic al unei astfel de preocupări recente este o broșură scrisă de un cleric al Bisericii de Stat, care ignoră toate problemele serioase ale chestiunii calendarului și se ocupă mai degrabă cu cercetarea pentru a compila tabele despre grupuri și subgrupuri ale presupuselor facțiuni multiple ale „Vechilor Calendariști.”

Totuși, trebuie să ne amintim că s-a dovedit, cu argumente doveditoare, că un cleric al nou calendarist, Evghenie Tombros (1905-1982) din Corfu, înainte de Al Doilea Război Mondial, a fost inițiat în mediul extrem al Episcopului Mathei (Karpathakis) de Vresthina (1861-1950) în Keratea, Attica, și a devenit o figură de frunte în formarea acestui grup, separat de Sfântul Sinod canonic al Bisericii Creștinilor Ortodocși Autentici (G.O.C.) din Grecia. El a menținut și a întărit separarea inițială dintre cei care respectă calendarul patristic (1937), împingând spre executarea unor hirotonii de episcopi necanonice și ilicite de către Mathei de Vresthina de unul singur, în 1948.

Deoarece începutul răului din mijlocul nostru a fost făcut cu implicarea inovatorilor, care, din cauza Reformei lor, au fost autorii morali ai celor ce au urmat printre noi, iar persecuțiile lor au condus la reacții extreme din partea unora, este prea mult să li se atribuie vina celor care au rămas ne-inovatori doar pentru infiltrarea unor elemente problematice. Așa se întâmplă în orice astfel de caz. Au existat și încă există neghine în ogorul Domnului, care profită de circumstanțe și se infiltrează pretutindeni, dar prin roadele lor, prin evoluția și rezultatul fiecăruia, lucrarea fiecăruia poate fi evaluată și înțeleasă.

Cu toate acestea, dificultățile chiar și în relațiile dintre mărturisitorii și luptătorii pentru Credință nu sunt o noutate. Există mărturii că acest lucru s-a întâmplat și în alte vremuri de luptă anti-eretice, fapt care a provocat regret, dar nu a subminat deloc stindardul Ortodoxiei. De exemplu, Sfântul Teodor Studitul, deși dădea slavă lui Dumnezeu „care ne-a chemat la mărturisirea adevărului Său” (vezi Epistola 34), nu a rămas tăcut în privința diviziunilor dintre ortodocșii din acea vreme: „Căci s-a întâmplat ca și printre cei care luptă pentru credință să se strecoare iubirea de întâietate și dorința de rivalitate” (vezi Epistola 11), și „Cei care sunt înșelați în taină de diavol tind să divizeze chiar și partea sănătoasă a Ortodoxiei” (vezi Epistola 65).

Așadar, nu este deloc surprinzător că există și diferențe între acești ortodocși, în ciuda regretului și dezamăgirii pe care le provoacă, și a efortului care trebuie depus pentru a le vindeca. Dar nu au și cei care îi acuză pe nedrept pe adepții Tradițiilor Patristice astfel de diviziuni între ei? Este groaznica diviziune problema ucraineană, care i-a zguduit recent, o separare minoră?


  1. N. tr: Trebuie menționat și faptul că în România, Sfântul Ierarh Glicherie, aproape de momentul nașterii în veșnicie, a lăsat ca predanie ucenicilor săi ca dacă noii calendariști vor adopta din nou vechiul calendar, cu sinceritate și fără urme de ecumenism, să se reia comuniunea cu aceștia. ↩︎
  2. N. tr: Precum în 1925, în ajunul prăznuirii Înălţării Preacinstitei şi de viaţă dătătoarei Cruci a Mântuitorului nostru, la 14 septembrie potrivit vechiului calendar, arătarea Acesteia pe cer, în timpul privegherii. ↩︎

Comments

Lasă un comentariu

Alătură-te comunității Rezistența Ortodoxă

Nu rata cele mai noi articole ortodoxe. Abonează-te și rămâi aproape de Adevăr.

Continuă să citești