de Dimitris Hatzinikolaou
S-a spus și s-a scris de nenumărate ori, dar în mod inexact, că în anul 1924 creștinii ortodocși nu ar fi știut că motivul introducerii noului calendar era promovarea panereziei ecumenismului. În consecință, cei care recurg la acest argument ajung la concluzia că aceia care, în acel an, s-au îngrădit de Biserica inovatoare, invocând Canonul 15 al Sinodului I-II și, în general, Învățătura și Tradiția Părinților, ar fi greșit, pentru că, chipurile, nu ar fi existat vreun motiv dogmatic care să justifice îngrădirea, în vreme ce cei care au primit noul calendar nu ar fi căzut în vreo abatere dogmatică.
Scopul acestui articol este să demonstreze că această afirmație este falsă, prin prezentarea unor texte apărute înainte de anul 1924, care arată că, încă din anul 1582, se știa că papistașii și așa-numiții „ortodocși” unioniști (adică ecumeniștii de astăzi) urmăreau impunerea noului calendar în Biserica Ortodoxă ca „prim pas” către supunerea acesteia față de papism, supunere socotită dintotdeauna ca fiind prima treaptă a ecumenismului. Mărturiile aduse mai jos — doar un eșantion din multele existente (vezi, de pildă, blogurile cunoscute „ΚΡΥΦΟ ΣΧΟΛΕΙΟ” și „ΕΝ ΤΟΥΤῼ ΝΙΚΑ”) — arată, de asemenea, că impunerea noului calendar era de așteptat să provoace o schismă în Biserica Ortodoxă, atingând astfel dogma unității acesteia. Mai mult, ele arată că nu doar schimbarea Pascaliei este vrednică de condamnare1, cum greșit susțin unii și astăzi, ci și „corectarea” calendarului iulian.
Mai întâi, în binecunoscuta scrisoare a Patriarhului Ieremia II Tranos către dogele Veneției, Nicolò da Ponte, din anul 1583, vedem că Biserica Ortodoxă a refuzat să cedeze în fața cererii „papei” de a primi noul calendar, prevăzând „multele sminteli care se vor naște din aceste ceasuri noi,” precum și confuzia și „sminteala întregii lumi prin lipsirea celor zece zile” (Ioannis Veloudos, Hrisovule și scrisori ale Patriarhilor Ecumenici, Phoenix, Veneția, 1893, pp. 12–19). Este de remarcat că ceea ce este numit în această scrisoare „sminteală a întregii lumi” nu este doar schimbarea Pascaliei, ci și eliminarea celor zece zile din calendarul iulian.
În al doilea rând, în Istoria bisericească a mitropolitului Meletie al Atenei, vol. III, Viena, 1784, p. 402 (http://invenio.lib.auth.gr/record/125916), citim următoarele: „În timpul patriarhatului lui Ieremia, s-a adunat în Constantinopol un sinod de mitropoliți, în anul 1583, cu participarea lui Silvestru al Alexandriei, care, condamnând calendarul înnoit de Grigorie al Romei, nu l-a primit, potrivit cererii latinilor.” Se cuvine subliniat din nou că Sinodul Panortodox din 1583 a respins nu doar schimbarea Pascaliei, ci întregul „calendar” papal.
În al treilea rând, în cartea militantului ortodox Kosmas Flamiatos, Glas ortodox și de seamă întru descoperirea uneltirii împotriva ortodocșilor, Atena, 1849, p. 100, citim următoarele despre papism: „Pentru desființarea praznicelor și sărbătorilor noastre, afară de Duminică, el [papismul] a pus la cale și săvârșește multe alte sminteli. Întâi, lucrează în multe chipuri pentru a introduce prin lege, în statele ortodoxe, așa-numitul an nou al Apusului, în care ei sunt mai înainte cu 12 zile, așa încât când noi avem întâi ale lunii, ei numără ziua a treisprezecea. Prin această inovație, nădăjduiește să stârnească și să răstoarne sărbătorile și să aducă alte născociri.” Vedem, așadar, și aici, că nu doar schimbarea Pascaliei, ci orice corectare a calendarului iulian era socotită vrednică de osândă. Se cuvine notat că dl. Kosmas Flamiatos nu era doar autor de cărți, ci și dascăl public al neamului și a călătorit în toată Grecia, învățând poporul să se păzească de învățăturile și obiceiurile străine (http://www.inkefalonia.gr/koinonia/51088-kosmas-flamiatos-enas-dimodidaskalos-tou-genous-apo-ta-poulata). Aceasta înseamnă că, cel puțin din secolul al XIX-lea, chiar și simplii oameni de la țară din Grecia știau că scopul introducerii noului calendar era „latinizarea” lor!
În al patrulea rând, în organul de presă oficial al Patriarhiei Ecumenice, Adevărul Bisericesc, din 24 noiembrie 1895 (pp. 312–314), citim următoarele: „Prin urmare, schimbarea bruscă a calendarului ar echivala în ochii poporului cu o tentativă de a altera credința Părinților lor, cu o latinizare pe față!” Aici avem mărturia oficială că, în anul 1895, poporul știa că scopul noului calendar era „latinizarea” Ortodoxiei!
În al cincilea rând, în ziarul Empros, din 15 martie 1899, Meletios A. Hrysohoidis scrie: „Problema asimilării calendarelor iulian și gregorian, care se discută în aceste zile, este echivalentă cu problema unirii celor două Biserici” (vezi N. Mannis, Scutul elen împotriva calendarului gregorian: Problema calendarului în Răsăritul Ortodox în anii 1581–1901, Atena, 2016, pp. 257–263). Cu alte cuvinte, introducerea noului calendar era urmărită în scop ecumenist, după cum ne asigură oficial „Constituția ecumenismului”, adică Enciclica Patriarhiei Ecumenice din 1920.
În al șaselea rând, Enciclica Patriarhiei Ecumenice din 1902 a ridicat problema noului calendar către celelalte Biserici Ortodoxe, în vederea apropierii de „cele două mari ramuri ale creștinătății, catolicismul și protestantismul”. Așadar, din nou, scopul era ecumenismul! Răspunsurile negative ale multor Biserici Ortodoxe la această Enciclică au dus, desigur, la apariția Enciclicii Patriarhale din 1904, în care înlăturarea celor 13 zile din calendarul iulian era caracterizată drept „nechibzuită și lipsită de sens”, impusă fără temei, nici bisericesc, nici științific! Așadar, se respingeau atât schimbarea Pascaliei, cât și „corectarea” calendarului iulian. Din păcate, această poziție corectă a Enciclicii din 1904 a fost răsturnată complet de Enciclica profund ecumenistă din 1920, care, totuși, a fost ținută inițial în secret față de popor.
În al șaptelea rând, într-un articol al Profesorului de Teologie de la Universitatea din Atena, Grigorios Papamichael, intitulat Despre reforma calendarului, citim următoarele puncte esențiale: „Reforma calendarului introdusă de Papa Grigorie al XIII-lea în 1582 a fost întotdeauna, sau mai bine zis imediat, considerată în Răsăritul Ortodox drept o inovație bisericească și religioasă și ca una dintre tendințele obișnuite ale autocrației ecleziastice dominante din Apus, al cărei vis a fost și este și va fi extinderea influenței sale asupra Răsăritului Ortodox. Ea a fost considerată, cu alte cuvinte, o nouă cruciadă papală împotriva Ortodoxiei din Răsărit. Fiind astfel înțeleasă și evaluată, această inovație a fost imediat condamnată de Biserica Constantinopolului… Esența acestei chestiuni constă în acceptarea sau respingerea „unicei surse a jurisdicției ecleziastice”, adică în acceptarea sau respingerea primatului papal în Biserica lui Hristos. Prin urmare, Biserica Ierusalimului a hotărât pe bună dreptate împotriva inovației din motive pur dogmatice [nota red.: să audă aceasta cei care scriu în continuare că problema nu este dogmatică]… Din toate aceste opinii și decizii oficiale ale Bisericilor Ortodoxe, domnul Sokolov conchide că ele s-au pronunțat nu doar împotriva calendarului gregorian, ci și împotriva oricărui calendar „neutru” sau corectat în general” (subl. în original, Pantainos, 1910, nr. 39, pp. 624–628, http://digital.lib.auth.gr/record/146308/files/5471_1.pdf). Este de reținut aici că Bisericile Ortodoxe au respins nu doar schimbarea Pascaliei, ci și orice corectare a calendarului iulian, care, în fond, ar fi echivalat cu urmarea ereziei papale. Trebuie accentuat că mărturia din acest text al profesorului G. Papamichael confirmă că Patriarhia Ierusalimului a respins noul calendar „din motive strict dogmatice”!
În al optulea rând, în cartea mitropolitului Anthimos al Vizyei, Problema calendarului, publicată în anul 1922, cu doi ani înainte de schimbare, citim următoarele (vezi p. 141 și altele): „că prin problema calendarului, prin realizarea unificării lui, se va face cu siguranță primul pas important către împlinirea comuniunii dintre Biserici, gândită dinainte și impusă de împrejurări.” Acest text, mai ales dacă este pus în legătură cu recunoașterea hirotoniilor anglicane de către Patriarhia Ecumenică în același an (1922) (V. Stefanides, Istorie bisericească: De la început până astăzi, Ed. Papadimitriou, Ediția a 2-a, Atena, 1959, p. 711), descoperea oricărui cercetător atent ceea ce era tăinuit cu grijă prin nepublicarea Enciclicii din 1920 — și anume zelul ecumenist care domnea la cele mai înalte niveluri ale ierarhiei chiar înainte de reforma calendarului, pe care apărătorii ecumenismului caută s-o prezinte până azi drept o simplă problemă astronomică, chipurile fără legătură cu dogma și, în mod fals, necunoscută poporului binecredincios!
Dovezile prezentate explică faptul că, imediat după impunerea noului calendar printr-un act de forță aproape abuziv, poporul binecredincios a strigat cu durere: „Ne-au catolicizat!” Argumentul binecunoscut, dar inexact, al apărătorilor ecumenismului — că poporul nu ar fi cunoscut motivele dogmatice menționate mai sus, ascunse în spatele introducerii noului calendar, deoarece doar puțini ar fi citit astfel de cărți și articole până în 1924 — nu este științific valid. Căci, în primul rând, potrivit teoriei dominante privind formarea așteptărilor, cunoscută sub numele de „teoria așteptărilor raționale”, este suficient ca doar un număr foarte mic de specialiști să cunoască o anumită informație. Aceștia o vor transmite mai departe mirenilor, de regulă pentru o recompensă — însă, în acest caz, recompensa nu era materială și nici așteptată de la oameni, ci de la Dumnezeu. Așadar, mulți părinți aghioriți au părăsit atunci Sfântul Munte și au început să învețe poporul, să săvârșească sfintele slujbe etc. În al doilea rând, după cum s-a menționat anterior, Kosmas Flamiatos și alți luptători ai dreptei credințe avertizaseră de mult poporul grec cu privire la scopul viclean al introducerii noului calendar în Biserica Ortodoxă. Argumentul inexact de mai sus este, din păcate, și astăzi intens utilizat de ecumeniști și de cripto-ecumeniști, pentru a afirma că în 1924 nu ar fi existat un motiv de îngrădire și, implicit, pentru a-i calomnia pe ortodocșii de stil patristic ca fiind schismatici.
În concluzie, noul calendar este o erezie, mai întâi pentru că a fost introdus în Biserica Ortodoxă în vederea unirii nedogmatice cu papistașii și protestanții — adică în vederea desființării Ortodoxiei — și, în al doilea rând, pentru că se aștepta ca el să afecteze dogma unității Bisericii, ceea ce s-a și întâmplat. Aceasta nu s-ar fi produs dacă, în locul zelului ecumenist amintit, ar fi domnit la acea vreme dreapta chibzuință. După cum au mărturisit mai mulți Ierarhi în cadrul Sinodului din 24.12.1923, poporul binecredincios s-a opus cu putere introducerii noului calendar și, cu lacrimi, i-a implorat pe episcopi să nu îl accepte (Arhim. Theoklitos Strangas, Istoria Bisericii Greciei din izvoare neînșelătoare: 1817–1967, vol. 2, pp. 1194–1196). Presupunem că acei episcopi, ignorând dovezile menționate mai sus, au spus: „Nu contează, problema nu este dogmatică!” Astăzi, la 942 de ani distanță, când însăși realitatea a confirmat dincolo de orice îndoială că problema ESTE DOGMATICĂ, fiind legată în mod inseparabil de propovăduirea și dominarea ereziei ecumenismului și fiind cauza schismei din 1924, mulți continuă să susțină că nu este dogmatică, susțin noul calendar și aruncă asupra ortodocșilor de stil patristic greaua calomnie de „schismatici”. Ce denaturare a adevărului!
Sursa: https://orthodoxmiscellany.blogspot.com/2024/10/the-doctrinal-dimension-of-new-calendar.html
Rezistența Ortodoxă 
Lasă un comentariu