„Demonii încearcă în tot chipul să ne facă să păcătuim. Însă atunci când nu izbutesc, ne împing să-i judecăm pe cei ce păcătuiesc.”(Sf. Ioan Scărarul)
Știm cu toții că epoca aceasta în care trăim aproape că ne impune zilnic să judecăm aproapele. Și poate că în unele cazuri este chiar necesar, de pildă în cazul alegerii regimului politic, că tot este un an în care vor fi multe alegeri electorale. De asemenea, tot ce ține de actele juridice au ca și fundament judecata. De asemenea, oriunde există examene există și judecată. Dar să fim cu luare aminte, căci chiar dacă judecata este cotidiană și face parte din experiența socială de zi cu zi, nu înseamnă că toate formele ei sunt acceptate de Biserică și că ar trebui să facă parte din rutina noastră zilnică, întrucât sfinții părinți, nu se referă la această parte lumească a înțelesului cuvântului „judecată”, ci la cea în relație cu aproapele și cu Dumnezeu.
Așadar, axându-ne și noi pe această latură, vom începe analiza acestui păcat al clevetirii aproapelui cu două reflecții, una a Sfântului Maxim Mărturisitorul și una a Sfântului Ioan Scărarul. În „Capete despre dragoste III”, Sfântul Maxim Mărturisitorul vorbește despre obișnuința din vremea sa cu care oamenii își osândeau aproapele: „Oamenii au încetat să-și mai plângă păcatele, I-au luat Fiului lui Dumnezeu dreptul de a judeca și, ca și cum ar fi fără de păcat, se judecă și se condamnă unul pe altul. Cerul se miră și pământul se cutremură. Însă unora ca acestora, lipsiți de simțire, nici măcar nu le e rușine”. În lucrarea „Scara Sfântului Ioan Sinaitul” a Sfântului Ioan Scărarul, în Cuvântul al X-lea regăsim astfel: „I-am văzut pe unii cum cad în ascuns în păcate grele de tot felul, ce nu vor fi date niciodată pe față. Dar unii ca aceștia au nerușinarea de a-și îngădui, sub aparența reputației lor fără cusur, să dea pe față greșelile mărunte, de care unii oameni se fac vinovați”.
Însă totuși, ce sunt clevetirea și osândirea aproapelui? Același sfânt Ioan ne învață tot în Cuvântul al X-lea din opera sa de renume că acest act al clevetirii „se naște din ură, fiind o boală insiduoasă și o viperă nesătulă pe trupul iubirii. Clevetirea – fățărnicie în iubire, nimicirea castității, murdărirea și împovărarea inimii”. Dorotei din Gaza, în „Diferite învățăminte…” ne învață astfel: „Altceva e clevetirea și altceva, osândirea aproapelui… Clevetirea înseamnă să spui împotriva cuiva, de exemplu, că a mințit, s-a mâniat ori a desfrânat sau ceva asemănător. Prin cele spuse de tine l-ai clevetit, adică ai vorbit împotriva lui, i-ai vădit rău-voitor păcatul. Pe când osândirea aproapelui înseamnă, de asemenea, să susții, de exemplu, că cineva este mincinos sau mânios din fire, sau desfrânat. În cazul acesta, ai osândit însăși dispoziția sufletului său și ai luat o hotărâre în privința întregii sale purtări și viețuiri. Susținând că el este o astfel de persoană, l-ai condamnat ca pe unul care este într-adevăr așa”. Prin urmare, clevetirea este atunci când cineva spune altcuiva o greșeală a unui frate, dar nu din pricini sincere și curate, indiferent dacă cele rostite sunt adevărate sau nu, iar osândirea este atunci când cineva își exprimă o judecată osânditoare asupra unui frate și nu asupra faptelor rele ale acestuia.
Mergând mai departe, deosebim două chipuri ale clevetirii și osândirii, unul direct și vădit, iar altul indirect și greu de deosebit. Un chip indirect este acela în care se amestecă lauda cu osândirea. Foarte limpede ne explică Marcu Eremitul în „Despre legea duhovnicească” acest aspect: „Cel ce laudă pe cineva pentru un lucru și-l osândește pentru un altul suferă de slavă deșartă și pizmă. Așadar, prin laude încearcă să-și ascundă invidia și prin osândire, să se scoată pe sine în evidență”. Un alt chip al clevetirii este acela sub pretextul iubirii. Despre această formă de clevetire vorbește Sfântul Isaac Sirul în „Cuvântul al LX-lea” astfel: „De ce-l urăști pe cel păcătos, omule? Fiindcă nu e, după părerea ta, drept? Dar unde e oare dreptatea ta, dacă tu n-ai iubire? În loc să-l prigonești, de ce nu verși o lacrimă pentru el?”. Alături de această formă de clevetire se regăsește și clevetirea sub pretextul îndreptării celui ce a greșit. Această formă de clevetire nu este acceptată de părinții Bisericii pentru că ceva ce se face din rea-intenție nu poate avea o înrâurire bună, iar o asemenea atitudine mai mult vatămă decât să aducă folos.
Totuși ce ne împinge să clevetim și să osândim? Părnții ascetici ajung la concluzia că invidia este unul din factorii majori ce ne determină să păcătuim asfel. Iată că în același cuvânt al Sfântului Ioan Scărarul regăsim astfel: „Demonii încearcă în tot timpul să ne facă să păcătuim. Însă, atunci când nu izbutesc, ne împing să-i judecăm pe cei ce păcătuiesc… Să știi că osândirea este însușirea ranchiunoșilor și a invidioșilor. Cu multă bucurie învinovățește și defăimează cineva învățăturile sau lucrurile ori izbânzile fratelui”. Un alt factor ce ne împinge să clevetim și să osândim este pretenția fariseică a celui ce a sporit într-o virutute de a fi urmat de ceilalți, după cum susține cuviosul Dorotei în aceeași operă citată anterior: „De aceea nu sporim în bine, căci odată cu neînsemnata noastră sporire pretindem și de la aproapele același lucru… Dar oare de ce nu ne-am cere mai degrabă nouă înșine să ținem poruncile și, de asemenea, de ce nu ne-am învinui în primul rând pe noi înșine pentru încalcarea lor?”
Dacă ne gândim la cauzele care îl fac pe om să judece și să osândească pe aproapele, desigur că acestea ar fi numeroase, asemenea factorilor menționați anteriori. Însă o primă cauză majoră ar fi percepția greșită că orice faptă, bună sau rea, ar fi măsurabilă de către om. Practic, în momentul în care cineva vede faptele și comportamentul altcuiva, ar putea să-i judece și trăirea sau moralitatea acelei persoane. Această abordare nu este acceptată de Biserică pentru că nu include intenția celui care judecă. În acest sens, Sfântul Simeon Metafrastul, în lucrarea „Cuvinte morale”, lămurește astfel: „Dintre păcatele oamenilor, unele sunt de bunăvoie, iar altele, din rea voință. Altfel se judecă păcatele ce nu sunt de bunăvoie și altfel se pedepsesc păcatele care își au începutul în reaua voință. De pildă, unul a păcătuit fiindcă dintru început a fost educat într-un chip foarte rău. S-a născut din părinți nedrepți, a ascultat cuvinte murdare și a văzut fapte nedrepte. Altul a avut multe prilejuri să se cultive în virtute. A crescut în cumințenie, primind multe sfaturi bune de la părinți, fiind alături de dascăli care l-au învățat ce e corect, dându-i-se multe lecții duhovnicești…Și după toate acestea a fost amăgit de păcat. Nu va fi drept ca cel din urmă să aibă parte de o pedeapsă mai grea? Cel dintâi va fi osândit pentru că nu s-a folosit după cuviință de prilejurile dobândirii mântuirii pe care Dumnezeu le-a pus la îndemâna oamenilor. Cel din urmă va fi osândit mai mult fiindcă a trădat ajutorul cel atât de mare primit de el și că, din nebăgare de seamă, s-a lăsat atras de o viețuire rea”. Prin urmare, dacă ne-am gândi că păcatele sau virtuțile ar fi niște măsuri obiective, nu am putea să ne asumăm cu adevărat cuvintele Mântuitorului: „când veți face toate cele poruncite vouă să ziceți: Suntem slugi netrebnice, pentru că am făcut ceea ce eram datori să facem”(Lc. 17, 10).
A doua cauză, care este legată de cea dintâi, este înțelegerea că învățătura creștină este ceva impus de Dumnezeu ca făcânt parte din spectrul legalității și nu ca un mod de viață. Mai pe scurt, păcatul este privit ca o încălcare a legii mai degrabă decât ca o vătămare personală, ceea ce denotă că faptele imorale sunt văzute de credincioși cu o anumită simpatie, iar cel care le săvârșește cu o doză considerabilă de invidie. Un exemplu relevant ar fi situația în care cineva suferă de o boală trupească gravă. Firește că ne va părea rău pentru acea persoană și vom da slavă lui Dumnezeu că nu suntem în situația lui. Dar atunci când aceeași persoană ar săvârși un păcat, de ce în loc să încercăm să-l ajutăm, sau să ne pară rău, îl osândim și poate ne și pare bine? Ne facem așadar neascultători legii creștinești, „căci Cela ce a zis Nu desfrâna! a spus și Nu judeca!”(Ilias Voulgarakis, „Tu de ce îți judeci fratele?”)
O a treia cauză, în viziunea părinților Bisericii este mândria. Imboldul fariseic al omului care se îndreptățește pe sine și crede că el este mai virtuos decât alții își are originea în fisurarea în timp a relației cu Dumnezeu, căci crede că poate exista și funcționa fără harul și ajutorul Lui, practic reînviind păcatul strămoșesc în acțiunile sale. Foarte ușor clevetitorul poate cădea în răzvrătire tocmai din aceste motive. În acest sens, avva Evagrie, în „Despre smerenie” ne învață astfel: „Dacă înainte de toate omul nu se va smeri, nu se va putea nevoi. Fiindcă fără smerenie disprețuiește harul lui Dumnezeu și își însușește pe nedrept izbânda. Atunci, în primul rând, îi disprețuiește pe ceilalți și-și zice: «am muncit mai mult decât ceilalți».” Totodată, avva Isaia ne sfătuiește să nu luăm aminte dacă ceilalți trăiesc în neorânduială: „Dacă-ți săvârșești faptele cu smerenie, ca și cum ai fi un nevrednic, atunci Dumnezeu le primește. Dar dacă în inima ta se îngrămădesc gânduri și tu iei în seamă că aproapele tău doarme sau trăiește în neorânduială, atunci truda ta este în zadar”(I.V., „Tu de ce îți judeci fratele?”)
Ultima cauză are la bază ideea greșită că preoții sau monahii, prin lupta lor duhovnicească ar dobândi nu numai schimbarea cugetului, ci și a firii. Iată o metaforă foarte potrivită pentru acest caz: „Așa cum, atunci când un atlet alunecă, oponentul său se aruncă asupra lui și-l lovește, doborându-l la pământ, tot așa și oamenii aceștia(care judecă călugării și slujitorii), când văd că un ascet cu viață virtuoasă se îndepărtează de ceea ce e corect, îl atacă și-l iau în râs, de parcă ar slobozi săgeți asupra lui. Vedeți, oamenii aceștia nu se gândesc că acești nevoitori sunt atacați și răniți zlinic de săgețile patimilor”(I.V., „Tu de ce îți judeci fratele?”).
Oare se cuvine unui creștin adevărat să-și judece aproapele? Evagrie Ponticul, în „Drepții și desăvârșiții” spune astfel: „Drepții nu blestemă pe nimeni, nici nu strigă cuiva «nebune!», nici nu disprețuiesc…Cei desăvârșiți cinstesc și binecuvintează pe toți.” Cuviosul Thalassie, în „Despre iubire…” povățuiește astfel: „Sufletul clevetitor are limba foarte rea. Se vatămă pe sine, îl vatămă pe cel ce-i dă ascultare și din când în când chiar și pe cel împotriva căruia vorbește.” Aceeași temă o regăsim și în Sfânta Scriptură: „Vai celui ce-și adapă aproapele cu băutură necurată”(Avac. 2,15). „Nimic altceva nu mânie mai mult pe Dumnezeu decât faptul de a cleveti sau osândi sau de a socoti de nimic aproapele” spune avva Dorotei din Gaza. Sfântul Vasile cel Mare este foarte aspru cu cei ce clevetesc și chiar cu cei ce ascultă pe cel ce clevetește: „cel ce clevetește împotriva fratelui său sau îi dă ascultare clevetitorului și-l îngăduie este vrednic de afurisenie.”(„Consituțiile mici”).
Păcatele acestea ale clevetirii și osândirii aproapelui contravin și încalcă învățăturile creștine. Încalcă teologia, pentru că printre „atribuțiile” omului nu le regăsim, căci judecata „nu este treaba noastră, ci doar a lui Dumnezeu, care este marele Judecător și care ne știe inimile și patimile ascunse ale firii.”(Antioh de la ms. Sf. Sava, Cuvântul al XLIX-lea). „Faptul de a judeca este o răpire nerușinată a dreptului ce aparține lui Dumnezeu” spune Sf. Ioan Scărarul în același cuvânt menționat anterior; și iarăși, Anastasie Sinaitul, pe un ton mai aspru: „Cel ce judecă înainte de venirea lui Hristos este antihrist, fiindcă răpește dreptul ce-i aparține lui Hristos”(I.V., „Tu de ce îți judeci fratele?”).
De asemenea, ele încalcă eclesiologia, fiind un act necanonic. Sfântul Isaac Sirul ne spune astfel: „Nu-l urî pe păcătos, cu toții suntem răspunzători”(Cuvîntul al LX-lea). Tot în „Tu de ce îți judeci fratele?”, Ilias Voulgarakis concluzionează astfel: „Toți creștinii sunt dimpreună-răspunzători de păcat în virtutea faptului că noi, cu toții, laolaltă, alcătuim o unitate organică. Unitatea aceasta este trupul lui Hristos, adică Biserica. Mustrarea fratelui, prin clevetirea și osândirea sa, este ocară la adresa lui Hristos, întrucât, printr-o asemenea purtare, un mădular al Său este lepădat.”
Dar totuși, este permisă în vreun fel judecarea aproapelui de către Biserică? Rezumând ce scrie Sfântul Ierarh Vasilie cel Mare în „Constituțiile mici” și în „Epistola 287”, cineva poate să exprime o judecată despre o persoană anume în 3 cazuri:
- când e mânat de dorința îndreptării fratelui pe care îl vede păcătuind, cu condiția ca cel care vrea să îndrepte pe celălalt nu trebuie să se facă vinovat de același păcat;
- când discută cu părinți sporiți și cu discernământ duhovnicesc despre cineva, cu gându-l sincer de a-l corecta;
- când voiește să-și atenționeze frații care intră în relație cu cineva care are un caracter vătămător, cu gândul de a-i proteja.
Se mai permite de asemenea judecarea aproapelui atunci când acesta propovăduiește învățături eretice. Cuviosul Anastasie Sinaitul în „Cuvânt despre Sfânta Sinaxă”, discutând despre obșnuința cu care unii osândesc clericii, sesizează faptul că acest lucru este cu totul interzis. Singura situație acceptată este atunci când clericul „face greșeli în privința chestiunilor dogmatice.” Însă, pentru acest lucru, este nevoie de foarte multă luare-aminte fiindcă analiza unui text dogmatic și constatarea unei greșeli nu sunt la îndemâna oricui. De multe ori, o persoană fără o educație teologică adecvată sau poate chiar lipsită de judecată poate să găsească greșeli acolo unde nu există. În acest sens, regăsim în Epistola 204 a Sfântului Vasilie cel Mare, o explicație foarte amănunțită: „ Dacă am facut vreo greșeală în cele ale credinței, să mi se arate rânduiala scrisă pe care am călcat-o. Să se instituie și aici un nou juriu drept și nepărtinitor! Să se dea citire acuzațiilor! Să se facă cercetări dacă nu cumva acuzația își are temei mai curând în ignoranța acuzatorului ori dacă nu cumva este anulată de însăși țesătura ei. Căci multe lucruri bune li se par rele celor ce au un criteriu nesigur de judecată, după cum nici sarcinile cu greutate egală nu par egale atunci când talgerele balanței nu sunt în echilibru, iar celui al cărui gust este afectat de boală, până și mierea i se pare uneori amară. Și ochiul când nu-i sănătos nu vede clar toate obiectele reale, ci își închipuie multe lucruri care nu există în realitate, chiar și când se judecă puterea cuvântului se întâmplă adeseori ceva asemănător, când judecătorul este ceva mai puțin competent decât scriitorul. Căci atât cel ce judecă valoarea unei cuvântări, cât și cel ce a compus-o, trebuie să dovedească într-un fel aceeași pregătire. Nu cumva găsește să-și dea părerea despre agricultură cineva care n-a fost deloc agricultor? Sau va judeca cineva ce însemnează armonie sau fals în compozițiile muzicale dacă acela nu stăpânește nici pe departe legile armoniei? Oare va putea judeca orice prim venit o cuvântare, dacă nu va arăta cine i-a fost dascăl și câți ani a învățat, într-un cuvânt, dacă n-a auzit cât de cât despre arta de a întocmi cuvântări? Dar nici în problemele duhovnicești nu-i îngăduit oricui să se prezinte la examinarea cuvintelor rostite, ci numai celui căruia i s-a dat duhul înțelegerii, după cum ne-a învățat Apostolul, când a vorbit despre împărțirea darurilor…”(Părinți și Scriitori Bisericești, Vol. 12)
Totuși, examinând scrierile părinților Bisericii, vom observa că există foarte multe pe tema interzicerii clevetirii și osândirii aproapelui și mai puține s-au referit la situațiile în care este îngăduită judecarea celorlalți și vădirea lor. Pe scurt, pentru cei ce se află la începutul nevoințelor duhovnicești, este mult mai indicat să încerce să se ferească cu totul de judecarea aproapelui.
În concluzie, subiectul acesta al clevetirii și osândirii aproapelui este unul foarte vast, iar învățăturile Bisericii cu privire la acestea sunt și mai numeroase, totul depinde de noi, până la urmă, dacă suntem hotărâți să începem să ne lepedăm de ele sau nu. Ar mai fi multe de zis, dar încheiem aici și, cum altfel, dacă nu tot cu un citat din părinții ascetici? „Mă uimește faptul că, deși, privitor la neregulile și păcatele celorlalți, ne arătăm judecători cu inimă împietrită, ne trecem cu vederea propriile greșeli care, adeseori, au nevoie de mult mai multă iertare. Cât privește păcatele proprii suntem orbi, cât privește pe cele ale semenilor avem un văz cât se poate de ascuțit. Însă cu cu izbânzile se întâmplă tocmai pe dos. Ale noastre, deși-s mărunte și neînsemnate, ni se par mari. Ale semenilor, deși sunt mari și minunate, le socotim mici și de nimic.”(Isidor Pelusiotul, Epistola către Alypie).
Rezistența Ortodoxă 
Lasă un comentariu