Scrisoarea 218
Odovania Înălțării, 1976
[29 mai / 11 iunie, 1976]
Dragă Daniel [Olsen],
Îți trimitem salutările noastre din inimă la Praznicul Înălțării Domnului nostru și la Praznicul Cincizecimii. Fie ca Dumnezeu să te păzească în harul Său!
Întrebarea ta despre „zelotism” vine într-un moment în care și noi am reflectat mult la astfel de chestiuni — și, de fapt, ea devine acum o întrebare fundamentală cu care se confruntă Biserica noastră. Mai ales odată cu trecerea la Domnul a Arhimandritului Constantin și a Arhiepiscopului Averchie, omul se oprește și se întreabă: cine ne va fi acum călăuză în zilele grele ce urmează și ne va da tonul și ideologia cea dreaptă? Episcopul Lavru a implorat pe monahii de la înmormântarea Arhiepiscopului Averchie să promită, în timp ce îi dădeau sărutarea de rămas bun, că vor rămâne credincioși învățăturii lui și că vor păstra Jordanville așa cum a fost sub el; dar nu va fi prea ușor să se păstreze această promisiune în furtunile ce se apropie.
Astfel de uriași precum Vlădica Averchie și Vlădica Ioan ne-au călăuzit până acum, iar învățătura lor va rămâne un far în zilele ce vor urma; Vlădica Averchie, mai ales, ne-a lăsat câteva îndrumări practice care ne vor ajuta să trecem peste unele obstacole grele. (Încercăm în prezent să adunăm unele dintre acestea din multele lui cărți.)
Înainte de a merge mai departe, trebuie să ne oprim și să vedem unde ne aflăm. Dorim să fim zeloși pentru adevărata Ortodoxie, iar conducătorii Bisericii noastre au arătat limpede că nu trebuie să avem niciun contact cu Patriarhia Moscovei și cu Bisericile asuprite în același fel; trebuie să ne abținem de la participarea la activități ecumeniste și să fim conștienți că ecumenismul roade însăși fibra ortodoxă a majorității Bisericilor Ortodoxe, începând cu Constantinopolul; și trebuie să urmăm cu râvnă o cale a adevăratei Ortodoxii noi înșine, nu doar în fapte exterioare, ci mai ales în viața duhovnicească, însă fără a cădea în zelotism fals care este „fără cunoștință”[1] — un punct pe care Vlădica Averchie l-a subliniat în mod special. Despre acest pericol din urmă am învățat mult în ultima vreme din situația vechi-calendariștilor din Grecia, care ne poate ajuta să evităm unele greșeli „pe partea dreaptă”.
Iată, pe scurt, situația vechi-calendariștilor greci așa cum o avem de la Dr. Kalomiros, care pare cel mai moderat și mai rezonabil dintre vechi-calendariștii cu care am avut contact, și așa cum a fost confirmată dintr-un punct de vedere oarecum diferit de propriul nostru Episcop Lavru:
„Matheiții” predică o „acrivie” absolută: din 1924, toți nou-calendariștii și toți cei aflați în comuniune cu ei sunt fără har; de aici „criza” care l-a determinat pe Episcopul Mathei să-și hirotonească singur succesori — el și adepții lui credeau atunci că el era singurul episcop ortodox rămas în lume. Prin urmare, este uimitor că ei au putut fi convinși să aibă vreun contact cu Biserica noastră, cum a fost la Soborul din 1971, iar Dr. Kalomiros ne spune că aceasta s-a întâmplat pentru că Părintele Panteleimon din Boston le-a spus că episcopii noștri s-au „pocăit” și că acum erau dispuși să accepte poziția matheiților. Odată ce au văzut că nu este așa, matheiții și-au reluat atacurile asupra Bisericii noastre, iar ultima dată când am auzit, erau aproape hotărâți să dea Biserica noastră anatemei. Dr. Kalomiros numește acest grup niște legaliști extremi și „scolastici”, și aceasta este și impresia noastră din contactele limitate pe care le-am avut cu ei. Evident, dacă ei au dreptate, trebuie să părăsești cu totul Sinodul și să te alături lor. Dar „acrivia” lor pare cu adevărat puțin prea apropiată de sectarism pentru a fi răspunsul pentru noi astăzi.
Jurisdicția Arhiepiscopului Auxentie, pe de altă parte, a fost mai apropiată de Biserica noastră prin acceptarea „iconomiei”. Dar anul trecut ei au proclamat de asemenea Tainele nou calendariștilor ca fiind invalide — nu pentru că aceștia ar fi „schismatici” din punct de vedere legal și tehnic (aceasta fiind gândirea matheită), ci pentru că acum (în viziunea lor) ecumenismul a devenit o erezie conștientă și, prin urmare, nou-calendariștii sunt eretici formali. Ei le-au cerut episcopilor noștri să ia aceeași hotărâre, iar episcopii noștri au refuzat, pe motiv că aceasta este o chestiune dincolo de competența lor de a judeca. Episcopul Petru de Astoria a refuzat să accepte decizia auxentiților și, prin urmare, a fost excomunicat. Episcopii noștri nu au acceptat această excomunicare și continuă să slujească împreună cu el (așa cum cinci dintre episcopii noștri au făcut la înmormântarea Arhiepiscopului Averchie). În februarie anul acesta, după cum ne-a informat de curând Vlădica Nectarie, unul dintre grupurile vechi-calendariste a anatematizat în mod solemn Biserica noastră — nu știu care grup, dar fără îndoială că amândouă o vor face în curând. Totuși, grupul auxentit însuși este în pericol să se dividă în mai multe jurisdicții, în principal din pricina unor probleme de mândrie și putere (după cum ne spune însuși Dr. Kalomiros).
Ca și cum toate acestea nu ar fi destul de rele, există zeloți pe Muntele Athos care nu fac parte din niciuna dintre jurisdicțiile vechi-calendariste existente, din pricina viziunilor lor particulare despre „acrivie” și „iconomie”. Dr. Kalomiros ne spune că prietenul nostru, Părintele Theodoritos, este acum în comuniune doar cu propriul său grup de patru sau cinci monahi și că este luat în considerare ca posibil candidat la episcopat de către un grup de auxentiți; deși Părintele Theodoritos nu ne-a menționat nimic despre aceasta în scrisorile sale către noi. În orice caz, zeloții de pe Muntele Athos sunt ei înșiși tot mai împărțiți și unii se mândresc cu faptul că nu vorbesc cu cei de altă nuanță de credință.
Toate acestea ar trebui să fie un avertisment suficient despre pericolul de a exagera în privința „acriviei” și a „zelotismului.” Pericolul de a rătăci pe „partea dreaptă” a devenit acum atât de mare încât Mitropolitul Filaret, atunci când îl sfătuia pe Părintele Alexei Poluektov acum doi ani în privința publicării Vera i Zhizn, l-a prevenit să nu folosească deloc cuvântul „zelot” (cuvântul mai blând „revnitel”[2] este suficient).
Cred că lecția din toate acestea este, înainte de toate, să ne învețe să nu fim prea siguri când definim lucruri (mai ales „acrivia” și „iconomia”) și să nu fim prea grăbiți în a „rupe comuniunea”.
Avem acum un exemplu recent chiar în Biserica noastră: Părintele Vasile Sakkos din Geneva. Văzând că propriul său episcop nu a rupt complet contactul cu jurisdicțiile „ecumeniste”, el a întrerupt comuniunea cu el și a cerut Soborului nostru din 1974 să răspundă fără echivoc la două întrebări (ne-a trimis o copie a apelului său): (1) Sunt ecumeniștii și nou-calendariștii eretici? (2) Avem sau nu comuniune cu ei? Soborul nostru nu i-a dat un răspuns satisfăcător, iar el aparent este acum cu matheiții.
La început am fost simpatici dorinței lui de a-i face pe episcopii noștri să lămurească lucrurile „clar” și „consecvent”, mai ales dându-ne seama că Arhiepiscopul Antonie al Genevei este într-adevăr probabil prea „liberal” în opiniile și contactele sale. Dar, reflectând mai departe, găsim mai multe considerații care fac ca problema să fie destul de complexă și să nu admită un răspuns simplu:
(1) Ecumenismul în sine nu este o erezie clară și bine definită precum arianismul, nici un corp bisericesc distinct precum Biserica Romano-Catolică. Rareori este predicat cu îndrăzneală în atâtea cuvinte de către participanții săi ortodocși și, chiar și atunci când Părinții Athenagoras și Dimitrie, sau noua „Mărturisire de la Thyateira”, fac afirmații scandaloase, acestea sunt adesea însoțite măcar de o mărturisire verbală că Ortodoxia rămâne încă singura adevărată Biserică a lui Hristos. Există deci o anumită justificare pentru cei care refuză să rupă legătura cu ierarhii ecumeniști sau care nu știu în ce moment ei devin de fapt „eretici.”
(2) Ecumenismul, mai degrabă decât o erezie formală, este mai mult ca o mișcare elementară, o atitudine intelectuală care este „în aer” și pune stăpânire pe indivizi, pe grupuri și pe întregi Biserici în măsura în care acestea sunt lumești și deschise către mode intelectuale. Astfel, el se află și în Biserica noastră, și chiar în mințile noastre, dacă nu ducem o luptă conștientă împotriva „duhului vremurilor”. Cu atât mai dificil este, așadar, să-l definim și să știm exact unde se află linia de bătălie.
(3) Propriile noastre turme, în măsura în care sunt lumești, nu înțeleg aceste lucruri, iar o decizie de a „rupe comuniunea” în mod formal cu toate Bisericile Ortodoxe ecumeniste pur și simplu nu ar fi înțeleasă de mulți.
(4) Există o teamă, întărită de cunoașterea situației vechi-calendariștilor greci, de a nu cădea într-o mentalitate sectară — aceea că „numai noi suntem curați”.
Ce ar trebui, deci, să facem?
Să ne lăsăm, înainte de toate, călăuziți de ierarhii noștri care sunt cei mai conștienți de situația duhovnicească a Bisericii de astăzi și care s-au exprimat. Îl avem mai ales pe Mitropolitul Filaret, care vorbește mai degrabă despre esența duhovnicească a ecumenismului decât despre natura lui formal eretică și care îi avertizează pe ceilalți ierarhi și pe propria lui turmă să nu participe la activități și idei ecumeniste; și pe Arhiepiscopul Averchie, care privea întreaga problemă nu în termenii unei erezii formale, ci mai degrabă ca pe o mișcare elementară de apostazie, al cărei răspuns este înainte de toate o întoarcere la viața duhovnicească.
În general, atât timp cât Biserica noastră este una și unită, să avem încredere în judecata episcopilor locali; dacă ceva din ceea ce fac este discutabil, să ne lăsăm călăuziți de judecata episcopilor noștri cei mai duhovnicești (și de preferință nu doar de unul singur), dar fără a face o „demonstrație” dacă aceasta nu este de acord cu episcopul local. Dar să ne ferim de concluziile propriei noastre logici și ale „definițiilor”. Mi-e teamă că Părintele Panteleimon din Boston a căzut în această ultimă capcană și urmează un drum pe care niciunul dintre episcopii noștri nu îl aprobă, chiar dacă el le spune altora că poziția episcopilor noștri este sinonimă cu ceea ce crede el că ar trebui să fie (uneori politica situației vechi-calendariste grecești îl obligă aparent să facă asemenea lucruri pentru a-și „salva fața”). El și grecii care îl urmează au format un fel de „episcopie” psihologică autonomă în cadrul Bisericii noastre, și este evident că nu au nici încredere, nici respect pentru episcopii noștri; ei își caută autoritatea mai degrabă în Grecia — iar în Grecia situația devine tot mai confuză pe zi ce trece, astfel încât gândirea Părintelui Panteleimon singură ajunge să fie autoritatea lor. Aceasta este o situație extrem de periculoasă și pare inevitabil că, dacă grecii noștri nu își schimbă tonul „zelotismului” lor, este doar o chestiune de timp până când ne vor părăsi, fie pentru matheiți, fie pentru a forma propria jurisdicție — ceea ce nu va face decât să încurce și mai mult lucrurile. Deja Părintele Panteleimon practică „comuniunea selectivă” în Biserica noastră, cum a fost când a refuzat să slujească la înmormântarea Arhiepiscopului Averchie, dar a stat în Sfântul Altar împreună cu un grup de preoți și monahi ai săi. Părintele Panteleimon de la Jordanville, când a văzut aceasta, i-a spus Părintelui Herman (care a putut fi prezent pentru a-și lua rămas bun de la Avva său): „Uite ce fel de monahi avem acum. Au venit aici să facă o demonstrație. Trebuie să fie sfârșitul lumii.” Aceasta este tipică pentru atitudinea Bisericii noastre față de „zeloții” prea-nerăbdători ai zilelor noastre: fără amărăciune sau indignare, dar cu o conștiință profundă și liniștită că aceasta nu este soluția. Este pentru noi un semn rău că Părintele Panteleimon se afla într-o stare de „comuniune tensionată” cu Vlădica Averchie în ultimele luni ale vieții acestuia și că, pentru aceeași cauză (Episcopul Petru, pe care episcopii noștri par să o privească doar ca pe o problemă de „competiție”), nu a vrut să slujească la înmormântarea sa. Vlădica Averchie a fost cel mai mare stâlp al Bisericii noastre și ne-a scris, în tulburarea sa legată de Părintele Panteleimon, o scrisoare sfâșietoare care arată cât de mare este prăpastia dintre marii bătrâni ai Bisericii noastre și generația mai tânără care nu și-a primit călăuzirea de la ei și care acum crede că „știe mai bine” decât aceștia.
Nu dorim să-l judecăm pe părintele Panteleimon sau pe vreunul dintre „zeloți”, inclusiv pe Matheiți; dar este limpede că drumul nostru nu poate fi cu ei. „Acrivia” lor îi forțează să se implice atât de mult în politica bisericească, încât problemele duhovnicești devin cu totul secundare. Știu din experiență că, dacă ar trebui să mă așez și să gândesc eu însumi care nuanță de „zelotism” este astăzi „cea corectă” — îmi voi pierde toată pacea sufletului și voi fi mereu preocupat de întrebări legate de ruperea comuniunii, de cum va părea aceasta altora și de „ce vor gândi grecii” (și care greci?), și de „ce va gândi Mitropolitul?” Și nu voi mai avea timp sau înclinație să mă las inspirat de pustie, de Sfinții Părinți, de sfinții minunați din vechime și din vremuri moderne care au trăit într-o lume mai înaltă. Mai ales în vremurile noastre nu este cu putință să fim cu totul detașați de aceste chestiuni, dar să punem mai întâi cele dintâi: întâi viața duhovnicească și strădania către Împărăția Cerurilor; în al doilea rând vin întrebările de jurisdicție și de politică bisericească. Și să ne apropiem de aceste chestiuni secundare din direcția cea dreaptă: nu mai întâi din perspectiva legalismului, a canoanelor, a „acriviei”, ci mai degrabă duhovnicește. Pericolul principal al vremurilor noastre nu este „lipsa de acrivie”, ci pierderea gustului Ortodoxiei; „acrivia” nu ne va mântui dacă nu mai avem simțirea și gustul Ortodoxiei și dacă nu o iubim din toată inima noastră.
Dr. Kalomiros a scris, într-o scrisoare către Alexey Young acum câteva luni, ceva ce ne oferă un indiciu:
„Părintele Panteleimon și părintele Nichita și cei care sunt în jurul lor pot fi de origine greacă, dar ei nu sunt greci. Ei sunt americani 100% cu toate trăsăturile americane. Nu îi calomniez, căci aceasta este firesc. Ceea ce este însă dureros la ei este că faptul de a fi americani și insistența lor de a fi americani i-a tăiat de la Tradiția Ortodoxă, care nu este ceva teoretic, ci vine de la tată la fiu într-o transmitere continuă de la om la om, care este posibilă doar atunci când cineva este unit în suflet și în dragoste cu cei care îi transmit tradiția. Dar ortodocșii americani nu au strămoși americani în Ortodoxie. Dacă se declară americani și vor să se taie de la fundalul lor național… se taie în realitate de la posibilitatea de a primi Tradiția Ortodoxă vie. De aceea eu, care sunt grec și care, în anumite puncte ale discuțiilor teoretice, pot să nu fiu de acord cu Părinții de la Platina și să fiu de acord cu părintele Panteleimon, nu simt la el „simțirea” Ortodoxiei, care îl face pe om cu adevărat ortodox în ciuda multor noastre greșeli omenești; iar eu simt această „simțire” în periodicele voastre Orthodox Word și Nikodemos, și tendințele voastre practice îmi sunt mai apropiate de inimă decât întreaga atmosferă a publicației The Orthodox Christian Witness, care este îndreptată către lume, și nu de la lume către veșnicie.”
Mă tem că noul nostru Orthodox Word, cu încercarea lui (în introducerea la epistola Mitropolitului Filaret despre „Mărturisirea din Thyateira”) de a reda gândirea reală a episcopilor noștri cu privire la chestiunile „ruperii comuniunii” — va fi un altul dintre acele puncte „teoretice” cu care Dr. Kalomiros va fi în dezacord. Sunt sigur că „grecii” noștri ne vor ataca pentru aceasta, pentru că ei nu vor ca măcar să se știe că episcopii noștri nu au rupt niciodată oficial comuniunea cu Constantinopolul și nici nu doresc să o rupă. Dar nu putem insista că știm mai bine decât episcopii noștri într-un domeniu pe care este treaba lor să îl cunoască. Dacă încă mai avem „simțirea” Ortodoxiei (și ne rugăm să nu o pierdem în zilele grele care ne stau înainte) — aceasta este pentru că i-am iubit și i-am ascultat pe acei episcopi și pe acei preoți mai în vârstă care ne-au predat credința și nu am crezut că putem să-i învățăm noi pe ei. Dacă în unele privințe avem diferențe „teoretice” cu unii episcopi, aceasta nu a rupt legătura de încredere și de dragoste, și nu ne-am încumetat să declarăm public astfel de diferențe. Dar părintele Panteleimon, pe față, crede că este chemat să-i învețe pe episcopii noștri, până într-acolo încât să-l mustre public pe Mitropolitul nostru (cum a făcut la un banchet în 1974). Cu aceasta nu putem fi de acord și, într-adevăr, ne-am teme să pierdem gustul Ortodoxiei dacă am crede că știm mai bine decât toți episcopii și bătrânii noștri.
Această scrisoare este deja prea lungă și încă nu am „răspuns întrebării tale” despre ieromonahul sârb care slujește în biserica noastră. În privința Bisericii Sârbe nu a existat unanimitate între episcopii noștri. Arhiepiscopul Averchie credea că ar trebui să-i încadrăm împreună cu celelalte Patriarhii dominate de comuniști și să nu avem comuniune cu ei; dar majoritatea episcopilor noștri nu au gândit astfel și, de fapt, episcopul Sava a fost atât de ferm în acest punct încât a spus că se va retrage la pensie dacă vom rupe comuniunea cu Patriarhia Sârbă. Se pare că episcopii noștri nu au luat nicio decizie în această privință, ceea ce înseamnă că Serbia este încadrată mai mult sau mai puțin împreună cu Bisericile „canonice” ale lumii libere (probabil chiar ceva mai bine decât ele, pentru că este pe vechiul calendar), cu care relațiile noastre erau tensionate sau descurajate, dar nu pe deplin rupte. În lipsa unui sfat contrar din partea unuia dintre episcopii noștri, te-am sfătui să accepți ceea ce îngăduie episcopul local, inclusiv primirea Sfintei Împărtășanii; totuși, dacă te simți neliniștit să primești Sfânta Împărtășanie de la acest preot, din motive duhovnicești personale poți ușor să te împărtășești într-una din celelalte biserici ale noastre de acolo, fără să fii vinovat că judeci pe episcop. Desigur, nu este treaba ta să „îi înveți” pe oamenii de acolo, căci aceasta nu ar face decât să-i zăpăcească și probabil să te zăpăcească și pe tine însuți. Ne așteptăm ca Vlădika Nectarie să ne viziteze săptămâna viitoare sau cam așa și îi vom cere părerea. Aceasta, desigur, nu este o poziție „zelotistă” — dar niciunul dintre episcopii noștri nu ne-a predat o poziție de pur „zelotism”, inclusiv arhiepiscopul Averchie, care a subliniat întotdeauna aspectul duhovnicesc fără să insiste asupra literei legii și a cărui grijă principală cu privire la Biserica noastră nu era lipsa de „acrivie”, ci mai degrabă evaporarea vieții duhovnicești și îngăduirea ca preocupările lumești și politice să ne domine.
Ei bine, nu mai am timp să-ți dau informațiile despre locurile sfinte din Elveția și Franța — vezi cât de mult „politica bisericească” ia din partea duhovnicească?! Iartă-mă. Dar îți voi scrie în curând cu aceste informații. Roagă-te pentru noi — și mai ales ca să putem termina la timp publicațiile pentru aniversarea de 10 ani de la adormirea lui Vlădika Ioan. Să-l rugăm să ne ajute și să ne călăuzească acum!
Cu dragoste în Hristos,
Serafim, monah
Sursa: https://orthodoxmiscellany.blogspot.com/2025/02/st-seraphim-rose-of-platina-state-of.html
[1] Romani 10:2.
[2] Ревнитель (revnitel) = apărător plin de râvnă, dar cu discernământ.
Rezistența Ortodoxă 