Rezistența Ortodoxă

Etichetă: Sinodul VII Ecumenic

  • Epistola Sfântului Vasilie cel Mare către cei din Nicopole și Sinodul al VII-lea Ecumenic

    Editat de Protopresbiter Dimitrios Athanasiou | 12 ianuarie 2026

    Introducere

    Epistola Sfântului Vasile cel Mare către locuitorii din Nicopole constituie un text teologic și pastoral important al Bisericii Ortodoxe. Prin intermediul acesteia, se dezvăluie poziția Bisericii față de cei hirotoniți de eretici, făcându-se o distincție clară între conducătorii ereziilor și cei care au fost duși în rătăcire fără o responsabilitate personală directă. Scrisoarea îmbină asprimea cu dreptatea, confirmând lucrarea divină a tainei preoției, ocrotind în același timp puritatea credinței și purtarea de grijă pentru sufletele credincioșilor. Este un text care luminează înțelepciunea Bisericii în confruntarea cu ereziile, în aplicarea discernământului pastoral și în sublinierea importanței responsabilității personale în chestiuni de credință.

    Text din epistola 240 a Sfântului Vasilie1

    „Nu recunosc pe un astfel de episcop al lor şi n-aş putea număra în rândul preoţilor lui Hristos pe cel care a fost pus pe prima treaptă de nişte mâini necurate, spre surparea credinţei.

    Aşa judec eu lucrurile. Dacă aveţi vreo părtăşie cu mine, cugetaţi ca mine, dar dacă nu primiţi sfat decît de la voi înşivă, atunci fiecare e stăpîn pe propriul lui cuget, iar eu sunt străin de acest sânge.

    Dacă vă scriu aceste lucruri n-o fac pentru că nu mai cred în voi, ci făcându-vă cunoscută părerea mea vreau să spulber nehotărârea multora, ca nu cumva să fie atraşi la comuniunea cu ei, iar după ce au primit de la ei punerea mâinilor să nu ne silească — odată ce pacea va fi revenit după aceste triste evenimente — să-i mai numărăm în ceata sfinţilor slujitori.”2

    Text din Actele Sinodului al VII-lea Ecumenic

    „Nu este așa cum presupuneți. Tatăl îi primește în preoție pe cei care nu au avut un rol de conducere în erezie, ci au fost târâți și au suferit constrângere și violență; însă numai pe cei care au fost conducători sau inițiatori ai ereziilor nu i-a primit El în preoție — făcând această distincție în mod drept, nobil și cu dreptate.

    Și din nou, Sfântul Atanasie a știut că a fost persecutat până la Roma în diverse moduri și cu exil dezonorant de către conducătorii ereziei ariene. Dar când acei oameni au prins îndrăzneală după plecarea lui, s-au întors la erezia lor anterioară și au stârnit persecuție împotriva celor evlavioși.

    S-a demonstrat îndeajuns, preacinstiți frați, că cei care vin de la eretici trebuie primiți; dar dacă cineva merge de bunăvoie la un eretic și primește hirotonia, acela să fie lepădat.”

    Interpretare

    Sfântul Vasile cel Mare scrie credincioșilor din Nicopole următoarele:

    1. Nu pot considera ca fiind preot sau episcop valid pe cineva care a fost hirotonit de oameni necurați (adică eretici) care au răsturnat credința. Aceasta este judecata mea.
    2. Dacă unii dintre voi aveți părtășie cu noi și doriți să vă exprimați opinia, faceți-o; dar dacă decideți singuri, fiecare este responsabil pentru acțiunile sale — noi nu purtăm nicio răspundere.
    3. Nu spun că cei hirotoniți de eretici sunt cu totul lipsiți de validitate; spun că trebuie să fim atenți ca cei care stăruie în erezie să nu se amestece cu trupul Bisericii Ortodoxe, chiar dacă pacea va veni ulterior.
    4. Pe cei care nu au fost lideri ai ereziei, ci au fost forțați sau duși în rătăcire, Biserica îi primește în preoție.
    5. Numai cei care au fost conducători sau inițiatori ai ereziei nu sunt acceptați. Acest lucru este drept și corect.
    6. Exemplul Sfântului Atanasie arată că potrivnicii credinței au încercat să îi aducă pe credincioși înapoi la erezie, dar Biserica și-a menținut poziția corectă.
    7. În concluzie, cei hirotoniți de eretici fără voia sau cunoștința lor despre erezie sunt acceptați, în timp ce oricine alege în mod deliberat să fie hirotonit de un eretic nu este acceptat.

    COMENTARII

    Scrisoarea Sfântului Vasilie cel Mare se bazează pe credința fundamentală ortodoxă că preoția vine de la Dumnezeu, nu doar de la oameni. Când Patriarhul Tarasie spune că „hirotonia este de la Dumnezeu”, el este de acord cu Sfântul Ioan Gură de Aur, care învață că, deși Dumnezeu nu îi hirotonește El Însuși pe toți, El lucrează prin toți. Aceasta înseamnă că preoția nu depinde exclusiv de cât de sfânt sau fără prihană este episcopul care hirotonește. Dumnezeu lucrează în tainele Bisericii chiar și atunci când oamenii implicați nu sunt perfecți. Astfel, hirotonia posedă o valabilitate reală și obiectivă, chiar dacă a avut loc într-un context de erezie.

    Cu toate acestea, Biserica nu îi acceptă fără discernământ pe toți cei hirotoniți de eretici. Sfântul Vasilie cel Mare distinge clar două categorii. Prima este cea a conducătorilor ereziei (ereziarhii), adică cei care au avut un rol activ în formarea și propagarea ei. Deoarece convingerile lor sunt adânc înrădăcinate și poartă o mare responsabilitate pentru înșelare, Biserica nu îi primește în preoție, pentru a proteja credința. A doua categorie constă în cei care au fost duși în rătăcire sau au fost hirotoniți împotriva voinței lor, fără a avea un rol de conducere. Aceștia pot fi acceptați, deoarece erezia nu le-a afectat profund conștiința, cu condiția să se pocăiască și să mărturisească clar credința ortodoxă.

    În acest fel, se manifestă înțelepciunea pastorală a Bisericii. Ea nu îi respinge pe nedrept pe cei rătăciți, dar în același timp protejează dogma de cei care au subminat-o conștient. Biserica examinează nu doar dacă o hirotonie a avut loc, ci și circumstanțele, motivele și starea spirituală a persoanei. Scopul său este de a păstra credința și unitatea comunității, fără a priva de mântuire pe cei care nu poartă o responsabilitate personală. Totodată, se subliniază că cel care alege conștient să fie hirotonit de un eretic își asumă responsabilitatea personală și se taie singur de la Biserică.

    Discuția corelată asupra Epistolei în cadrul Sinodului al VII-lea Ecumenic

    Epistola Sfântului Vasile cel Mare a fost discutată și la Sinodul al VII-lea Ecumenic, convocat în primul rând pentru a condamna iconoclasmul. În acest context, monahii au prezentat scrisoarea Sfântului Vasile pentru a servi drept ghid în practica bisericească privind hirotoniile făcute de eretici.

    În timpul discuțiilor, intervenția Patriarhului Tarasie a fost decisivă. El a subliniat că Biserica nu îi poate primi în preoție pe cei care au fost hirotoniți de eretici în mod conștient și de bunăvoie, mai ales când este vorba despre liderii ereziei. În schimb, Patriarhul a clarificat că cei care au fost duși în rătăcire sau hirotoniți sub presiune, fără responsabilitate personală, pot fi primiți. Această poziție demonstrează o „iconomie” pastorală care protejează credința, îngrijindu-se totodată de persoanele care nu au greșit cu intenție.

    În cele din urmă, Sinodul al VII-lea Ecumenic a ratificat această distincție. S-a decis că liderii ereziei nu trebuie acceptați în preoție, în timp ce restul pot fi primiți cu condiția pocăinței și a mărturisirii clare a Ortodoxiei. Această decizie a devenit o regulă practică pentru viața ecleziastică viitoare.

    Sursa: https://orthodoxmiscellany.blogspot.com/2026/01/the-letter-of-saint-basil-great-to.html

    1. N. tr: Scrisoarea a fost scrisă în jurul anului 376 d.Hr., într-o perioadă în care comunitatea creștină din Nicopole (Armenia) era tulburată de numirea unui episcop arian (eretic), pe nume Fronton, care fusese instalat prin manevre politice. ↩︎
    2. PSB 12, Sfântul Vasile cel Mare, Scrieri III, Editura Institului Biblic și de Misiune al BOR, 1988, p. 499. ↩︎

  • Primirea Episcopilor iconoclaști la Sinodul VII Ecumenic – Vasilie I. Touloumtzis

    Biserica, ca Trup tainic al lui Hristos, are o viață dată, nedespărțită și neschimbată, care, fiind adevăr veșnic, se transmite neschimbat prin curgerea timpului convențional și trecător. Temelia neclintită a unității Bisericii o constituie credința predanisită, a cărei expresie dogmatică delimitează autenticitatea experienței duhovnicești a cunoașterii lui Dumnezeu prin împărtășire. Aceasta înseamnă că orice abatere de la unitatea de nedespărțit a credinței semnalează o altă experiență, care nu aparține Bisericii, ci lumii. Într-un astfel de caz, teologia Bisericii se transformă într-un ansamblu de opinii despre Dumnezeu, care însă, în esență, nu-L descriu pe Dumnezeu, ci mai degrabă diferiții idoli, pe care omul întunecat i-a alcătuit după chipul și asemănarea propriei sale întunecări. Tocmai de aceea, orice erezie constituie, în ultimă instanță, o idolatrie consecventă. Acesta este motivul care explică modul în care Trupul Bisericii, în continuitatea sa, prin simțurile sale dogmatice, percepe și, ulterior, înfruntă fiecare astfel de deviere.

    Un astfel de exemplu este Sinodul VII Ecumenic (787), care a fost chemat să înfrunte în mod eclesial erezia iconoclastă și multiplele sale consecințe. Însă, înainte de a trece la argumentarea teologică a reprezentării prin icoană a Persoanei lui Hristos și a sfinților Săi, a procedat la cercetarea problemei restabilirii sau nu a arhieriei foștilor episcopi iconoclaști care se pocăiseră – problemă analizată pe baza acordului acestora cu credința și Tradiția Bisericii.

    Cel care studiază Actele Sinodului VII Ecumenic înțelege imediat seriozitatea teologică cu care Biserica a abordat provocarea iconoclastă. Ea nu a încercat să împace situațiile prin metode de reconciliere socială, ci a acționat în mod terapeutic, pe baza unor criterii strict ecleziologice. Caracterul pur eclesial al hotărârilor Sinodului l-a făcut, de atunci, un punct de referință în modul de primire a clericilor eretici și schismatici1.

    Este important de subliniat că, de la bun început, nu s-a urmărit integrarea necondiționată – pur numerică – a episcopilor iconoclaști, pentru ca apoi, la un al doilea nivel, să se caute, într-un mod improvizat, găsirea unei argumentații convenabile și cât mai convingătoare. Dimpotrivă, drumul a fost exact opus. Episcopii care s-au pocăit de rătăcirea lor dogmatică, având deja hirotonia validă în Biserică (și nu în grupări harismatic nelegitime – condamnate sinodal), au fost cercetați cu privire la cugetul lor, a fost verificată sinceritatea intențiilor lor și apoi au citit o mărturisire de lepădare a ereziei, prin care, între altele, se angajau să nu mai tulbure din nou Biserica prin mișcări schismatice și învățături eretice.

    În aceste condiții, Sinodul VII Ecumenic, în întregime și într-un cuget, a hotărât în sens pozitiv primirea foștilor episcopi eretici care s-au pocăit. În continuare, corpul sinodal a primit pe acești arhierei, dar într-o altă formulare: «Dumnezeu i-a primit cu bine pe ortodocși»2, astfel încât toți împreună să poată asculta scrisorile de credință ale celorlalte scaune patriarhale și apoi să treacă la restul lucrării Sinodului, adică la clarificarea teologiei icoanei și la condamnarea iconoclasmului – confirmarea și evidențierea, așadar, a Tradiției unitare, pe care ereticii încercaseră să o marginalizeze.

    Respectivii episcopi au fost, în cele din urmă, primiți fără rehirotonire, pe baza hirotoniei pe care o primiseră în sânul Bisericii Sobornicești și, prin urmare, a realității și validității arhieriei lor. Dacă această condiție fundamentală ar fi lipsit în mod teoretic, atunci, în mod evident, Sinodul nu ar fi avut niciun motiv și nici o bază ecleziologică să treacă la etapa următoare, aceea a examinării cugetului, întrucât cei ce solicitau primirea s-ar fi aflat în rândul mirenilor.

    Sursa:https://krufo-sxoleio.blogspot.com/2022/10/1438-1439-787.html

    1. Vezi studiul corespunzător: Vasile I. Touloumtzis, Cadrul ecleziologic și condițiile primirii ereticilor conform Actelor Sinodului VII Ecumenic, în vol. Credința ca temei al unității Bisericii, Atena, 2022. ↩︎
    2. Praxis γ΄, E. Lamberz, Acta conciliorum oecumenicorum, Series secunda, vol. III: Concilium universale Nicaenum secundum, Pars Prima, Concilii actiones I-III, Berlin – Boston: De Gruyter, 2008, p. 232. ↩︎