Rezistența Ortodoxă

Etichetă: Sfântul Teodor Studitul

  • Consecințele neîntreruperii pomenirii ecumeniștilor și „iconomiile” anti-ecumeniștilor

    Panagiotis Simatis, teolog | 22 aprilie 2018

    „Sfinții Părinți, care au rânduit toate cu bună înțelepciune”, au aplicat întotdeauna întreruperea pomenirii păstorilor eretici ca măsură pastorală de importanță mântuitoare. O măsură care este singura eficientă pentru confruntarea ereziei și a consecințelor acesteia. Aceasta se făcea simultan cu apariția ereziei sau chiar după denunțarea ei și încercarea de a o combate, în acel moment — mai exact atunci când ereticii erau încă membri ai Bisericii și săvârșeau Taine valide, și NU după înlăturarea/depunea lor din Biserică, la fel cum s-a întâmplat în cazul ereticilor, de exemplu, Nestorie și Kalekas, ale căror Taine sfinții Celestin, Chiril și Grigorie Palama le considerau valide, deși îi socoteau „păstori mincinoși” / „simbriași”. Și aceasta deoarece, după condamnarea lor, erau considerați în afara Bisericii și fără Taine.

    Perioada de toleranță (din momentul denunțării ereziei) a fost întotdeauna scurtă și avea ca scop informarea credincioșilor și îndreptarea celor înclinați spre erezie (precum și a celor care îi urmau) și, desigur, evitarea consecințelor distrugătoare pe care ideile corupătoare ale ereziei le au asupra sufletelor lor. Căci erezia alterează „credința dată o dată pentru totdeauna” și îl desparte pe om de adevăr și de Dumnezeu.

    Lămuritoare și expresive cu privire la învățătura patristică sunt cele scrise de părintele Euthymios Trikaminas, urmând învățătura Sfinților Părinți:

    „Pentru ca fiecare credincios să nu participe la erezia Ecumenismului, există o singură cale, transmisă de Sfânta Scriptură, de sfintele Canoane și de Sfinții Părinți: îngrădirea. Anti-ecumeniștii au născocit însă astăzi, din păcate, o altă cale, care învață că cineva poate evita participarea la erezie fiind în același timp integrat bisericește cu ereticii, cu condiția să aibă o gândire ortodoxă. Aceasta este, cu alte cuvinte, teoria comodității și a războiului pe hârtie, pe care am subliniat-o de multe ori”.

    Această observație a părintelui Euthymios arată poziția anti-patristică a anti-ecumeniștilor, care propovăduiesc combaterea ereziei în timp ce se află, în același timp, în comuniune cu erezia.

    Sfinții însă învață altfel, precum Sfântul Teodor Studitul. Într-o scrisoare către Patriarhul Ierusalimului și Alexandriei, el afirmă că și cel ce este ortodox se pierde, în măsura în care se află în comuniune cu ereticii. El scrie: „Unii au naufragiat cu totul în privința credinței, iar alții, chiar dacă nu s-au înecat cu gândul, totuși sunt pierduți prin comuniunea cu erezia” (Fat. 276, 411,68). Și: „Unii au naufragiat cu totul în legătură cu credința, iar alții, chiar dacă gândurile nu le-au fost cufundate, prin comuniunea eretică sunt în primejdie de moarte trupească pe jumătate…” (Fat. 275, 407,42).

    „Anti-ecumeniștii, desigur, nu cred în învățătura Sfinților și de aceea au creat teoria New Age potrivit căreia cineva nu este vătămat de comuniunea bisericească cu ereticii, atât timp cât are o gândire ortodoxă și nu acceptă ereziile lor.

    „Pentru anti-ecumeniști, așa cum se dovedește, această noțiune a comuniunii a fost denaturată și înseamnă un fel de parteneriat și colaborare în care fiecare, fiind în deplină comuniune cu ereticii… amestecându-se ca membru egal cu ereticii din C.M.B., semnând (ca episcop) divorțuri din orice motiv și permise pentru a doua și a treia căsătorie adulterină, conform directivelor statului, învățând că nu este întinat de această integrare”, poate totuși „în același timp să-și păstreze credința, să-i mustre și să-i certe pe cei cu care se află în această deplină comuniune în chestiuni de credință și să considere că deține pe deplin adevărul, nu doar la nivel personal, ci și la nivel bisericesc, în ciuda comuniunii depline cu ereticii și în ciuda faptului că nu doar conducătorii care stau în locul și chipul lui Hristos sunt eretici, ci și linia și drumul pe care îl urmează sinodal este cu totul eretic și conform poruncilor pan-religiei și ale Noii Ere.”

    (aici: https://paterikiparadosi.blogspot.com/2015_05_11_archive.html?m=0)

    Rezultatul acestei poziții a anti-ecumeniștilor este creșterea confuziei în rândul turmei și impunerea ereticilor. În consecință, suntem chemați să alegem cui vom asculta: susținătorilor posibilismului — adică Serafim al Pireului, nou-apărutului anti-ecumenist Ambrozie al Kalavrytei, pr. Theodoros Zisis, pr. Nikolaos Manolis (și oricărui alt păstor) — sau Sfântului Teodor și Sfinților Părinți care sunt de acord cu el?

    Desigur, responsabilitatea alegerii revine fiecărui credincios.

    Întreruperea pomenirii sau îngrădirea, așadar, nu este o atitudine cu caracter potențial sau opțional față de eretici, ci, pentru oricine și-a luat credința și mântuirea în serios, este o obligație, o datorie, o poziție mântuitoare. Cât despre cel care nu se preocupă de mântuirea sa, acesta poate alege să nu se depărteze de eretici; poate rămâne „pentru o vreme” în comuniune cu ei — sau chiar permanent; întocmai cum, desigur, și altcineva poate alege să nu-L urmeze pe Hristos, să nu păzească Poruncile Lui!

    Pentru „Sfinții Părinți, care au rânduit toate cu bună înțelepciune”, despărțirea de eretici se aseamănă cu fuga „oilor” de „lupi”, a omului de un șarpe, a persoanelor sănătoase de o boală infecțioasă și o pandemie contagioasă; o ieșire și o plecare dintr-o casă care arde; îngrădirea are loc pentru ca omul să nu ardă împreună cu cei care rămân de bunăvoie (= opțional!) în focul pan-ereziei!

    Căci, într-adevăr, acesta este adevărul: credinciosul este devorat și ars de lupul și focul ereziei, după cum ne învață Sfinții, atunci când rămâne în comuniune cu ereticii. El este afectat atât imperceptibil, cât și perceptibil, și devine întinat, și astfel se pierde. Apostolul Pavel ne-a avertizat că acest lucru se întâmplă chiar și în chestiuni de importanță mai mică, precum conversațiile și asocierile: „Nu vă amăgiți; tovărășiile rele strică obiceiurile bune” (1 Cor. 15:33). Prin urmare, credinciosul trebuie să se retragă de la eretici și de la cei care sunt în comuniune cu ei, „ca de la un șarpe”, întocmai cum fuge cineva când vede un șarpe înaintea lui sau când se află într-un loc în care există o boală contagioasă — dacă dorește să fie mântuit și să nu fie infectat.

    Aceasta este una dintre laturile problemei.

    În același timp, orice credincios care consideră Biserica drept Trupul lui Hristos și pe ceilalți frați ca mădulare ale acestui Trup, atunci când vede că mădularele Trupului au fost infectate sau sunt în pericolul de a fi infectate de bolile contagioase cuprinse în pan-erezia Ecumenismului, din iubire și datorie față de Hristos, față de Biserică (casa sa), față de frații săi și față de sine, din iubire și grijă pentru adevăr și pentru credința cea adevărată, luptă jertfelnic împotriva oricărui atac asupra Credinței și Bisericii și se retrage de la eretici, trăgând semnalul de alarmă și în numele lor, chiar dacă rămâne singur în raport cu oamenii. Nu este posibil ca cineva să se îngrijească de părinți și de frații săi, să se îngrijească de integritatea și păstrarea Bisericii Unice a lui Iisus, iar această grijă a lui să fie (așa cum unii o caracterizează în mod nechibzuit, chiar laudativ) opțională!

    Ori cineva se îngrijește, ori nu se îngrijește — puțin sau mult. Ori cineva iubește, ori nu iubește — puțin sau mult. Ori cineva crede, ori nu crede — puțin sau mult. Nu există așa ceva ca o grijă opțională, o credință opțională sau o iubire opțională! Chiar dacă credința ta este slabă, iubirea ta mică, ca un credincios cazi la picioarele lui Iisus și, asemenea tatălui băiatului demonizat, strigi: „Cred, Doamne; ajută necredinței mele!” Nu sunt vrednic, Doamne, ca Sfinții Tăi, care au luptat pentru păstrarea credinței neîntinate, care s-au ostenit cu neobosită grijă pentru frații lor, care au luptat cu statornicie, neclintire și fără teamă, căci patimile mele mă lipsesc de această putere. Dar, cu toate acestea, îi urmez pe Sfinții Tăi, pe Preacurata Ta Maică, pentru ca furtuna pan-ereziei Ecumenismului să nu mă ia și pe mine, să nu-mi distrugă frații, copiii, pe cei din jurul meu.

    Este absolut limpede că primii care doresc și susțin aplicarea opțională a despărțirii de erezie sunt chiar ereticii. Este absolut limpede că păstorii ecumeniști și cei care îi pomenesc și se află în comuniune cu ei se tem de un singur lucru: întreruperea pomenirii. De aceea recurg la amenințări, de aceea au loc prigoniri și de aceea învățătura Sfinților este interpretată greșit și denaturată — lucru pe care îl fac cu o ușurință revoltătoare, ca și cum ar săvârși cel mai sfânt act — amintind de cuvintele Domnului: „Oricine vă va ucide va crede că aduce slujire lui Dumnezeu” (Ioan 16,2).

    Din aceste lucruri se arată că ereticii, sau cei care sunt în comuniune cu ereticii, sunt (atât metaforic, cât și literal) „păstori simbriași” (Ioan 10,12) și păstori „răi”; iar tocmai de aceea ceea ce îi înspăimântă și îi cutremură este pierderea puterii lor, a comuniunii lor — a recunoașterii — a sprijinului reciproc din partea clericilor colegi, prestigiul pe care li-l oferă funcția și nu comuniunea lor cu Dumnezeu, pe Care Îl abandonează și Îl jignesc, deoarece nu se străduiesc să-i alunge pe ereticii care pustiesc Biserica Lui! Ceea ce îi preocupă este importanța socială, venitul și slujirea propriilor interese. Pentru unii, chiar și plăceri trupești secrete (prin amenințarea deconspirării — așa cum s-a întâmplat recent în Patriarhia Ierusalimului — ecumeniștii îi țin sub control), și alte lucruri nemărturisite.

    Din pricina tuturor acestora, chiar și întreruperea pomenirii numelui lor îi scoate din minți; ei nici măcar nu își pot închipui o contestare deschisă a autorității lor. Gândul de a rămâne singuri de dragul iubirii și credinței în Domnul Iisus, așa cum au făcut toți Sfinții, îi înnebunește. Și astfel ajung la compromisuri, concesii și trădarea Credinței noastre.

    Că lucrurile stau astfel este cu totul evident dintr-un singur fapt: ecumeniștii au trecut — și trec zilnic și acum fără niciun fel de prefăcătorie — nu la una, ci la sute de trădări ale Credinței; adaugă o trădare peste alta; au ajuns până acolo încât să-și legalizeze trădările prin Sinodul din Kolymbari (pe care nu s-au rușinat să-l numească „Sfânt”!). Iar păstorii (episcopi, preoți, diaconi, monahi) sunt în comuniune cu toți aceștia ca și cum NU s-ar fi întâmplat NIMIC. Și nu doar atât — îi și cinstesc!!!

    Falsele asigurări ale ecumeniștilor că „totul merge bine” sau că „nu trădăm credința”, sau că toate acestea „le facem din dragoste față de heterodocși”, deși sunt infirmate zilnic prin noi trădări, prin acceptarea tăcută (sau chiar deschisă) a noii erezii (verbale sau practice), nu îi tulbură câtuși de puțin pe acești păstori — și tocmai acest lucru îi așază în rândul păstorilor mincinoși. Ei continuă să țină ochii închiși în fața denaturării Credinței, a vânzării ei!

    Rămân reci și indiferenți față de faptul că erezia, prin modul șovăielnic de a o confrunta, prin indiferență și făcându-se nevăzători, nu se retrage, nu slăbește, nu dispare, ci dimpotrivă crește, se întărește, se extinde, se impune.

    Ei nici măcar nu iau în considerare să-și întoarcă privirea către viețile Sfinților — deși îi laudă în fiecare zi în slujbe și prăznuiri — și să îi imite. Să le imite mărturisirea, modul în care au înfruntat erezia. Și totuși, un bun strateg, când vede că tactica pe care o aplică în lupta cu vrăjmașul nu dă roade, o schimbă. Dar aceștia rămân nepocăiți și nepregătiți, agățându-se de aceeași tactică ruinătoare. Pentru că ei nu doresc să meargă împreună cu Hristos Cel biruitor, care singur, șezând pe un cal alb, „a ieșit biruind și ca să biruiască” (Apoc. 6,2), ci se îngrijesc și își găsesc siguranța în a merge cu cei mulți.

    Există, desigur, și aceia care își îndeamnă fiii duhovnicești să privească la Mirele Hristos, dar îi îndeamnă să se roage cu ochii închiși și nu îi lasă să înțeleagă că Domnul și Sfinții, împreună cu rugăciunea — și tocmai datorită rugăciunii lor fierbinți și sănătoase — au fost luminați, întăriți și au înaintat alături de Hristos Cel biruitor; au luptat în arene pentru iubirea Lui, nu L-au lăsat singur, nu au îngăduit ca mireasa Lui, Biserica, să fie rănită de furia ereticească. Ei au fost primii în combaterea ereziei, dar în primul rând primii în a se depărta de eretici, deoarece simpla identificare și un război pe hârtie împotriva ereziei nu îi tulbură în mod deosebit pe eretici, care sunt întotdeauna susținuți de centre puternice de autoritate. Acest război pe hârtie este ignorat de eretici; ei îl ocolesc. În vechime, făceau aceasta deoarece stăruiau în mândria lor satanică, pretinzând că doar ei au înțeles corect credința, că doar ei dețin adevărul. Dar astăzi, o fac pentru că și-au vândut conștient sufletele puterilor Noii Ordini Mondiale – luciferice – care pregătesc venirea lui Antihrist!

    Astfel, atât păstorii, cât și turma au fost infectați (și într-o anumită măsură ni se întâmplă tuturor, deoarece trăim în atmosfera sufocantă și contagioasă a pan-ereziei Ecumenismului) de virusul ecumenist. Iar cu cât credinciosul rămâne mai mult în comuniune cu ecumeniștii, în loc ca lucrurile să se îmbunătățească (așa cum anti-ecumeniștii susțin în mod nechibzuit), ele se vor înrăutăți, sistemul nostru imunitar se va slăbi, va fi afectat, va amorți — până vom ajunge într-un moment în care reacția noastră va fi inexistentă.

    Asta doresc, așadar, aceia care chipurile sunt preocupați și „luptă” împotriva pan-ereziei — cei care ei înșiși rămân (și îi sfătuiesc și pe credincioși să rămână) în comuniune cu ecumeniștii?

    Dacă vor sau nu, acestea sunt consecințele, efectele comuniunii cu ereticii – în toate epocile; aici duce pan-erezia, într-o măsură mult mai mare chiar decât ereziile altor vremuri, întrucât astăzi suntem bombardați zilnic de către eretici cu mii de imagini, videoclipuri, discursuri, dialoguri, conferințe și atâtea alte mijloace de comunicare – mijloace care în timpurile de odinioară nu existau și nici nu puteau fi imaginate, iar influența ereziei era mai mică.

    Cât încă mai este timp, să punem cu toții în practică – cu înțelegere, unitate, smerenie și, într-adevăr, cu duh de JERTFIRE – Poruncile specifice ale lui Dumnezeu privitoare la despărțirea de eretici. EXEMPLUL Sfinților este ușor și repede de înțeles și poate fi comparat cu CONTRAEXEMPLUL pe care ni-l recomandă păstorii mincinoși de astăzi.

    Pentru aceasta, desigur, este nevoie de ÎNDRĂZNEALĂ – asemenea celei arătate de sfintele MIRONOSIȚE de astăzi, care nu au urmat o învățătură opțională despre oferirea de sprijin lui Hristos cel mort. Ci, disprețuind orice greutate și primejdie, au răspândit în întreaga lume mirul nepieritor al iubirii lor, pilda lor de mironosițe.

    Acest sprijin de mironosițe adus Bisericii lui Hristos Celui mort și înviat – Bisericii care astăzi, în loc să primească mir, primește duhoarea pan-ereziei eretice – este ceea ce ne cere și nouă Domnul:

    „Ieșiți, dar, fraților, din mijlocul lor și vă osebiți, zice Domnul, și nu vă atingeți de lucru necurat” – de lucrul Ecumenist necurat – „și Eu vă voi primi, și voi fi vouă Tată, iar voi îmi veți fi Mie fii și fiice, zice Domnul Atotțiitorul” (2 Corinteni 6:18–7:1).

    Sursa: https://orthodoxmiscellany.blogspot.com/2025/04/the-consequences-of-not-ceasing.html

  • Despre relațiile cu ereticii, judecați și nejudecați

    Epistola 40 a Sfântului Teodor Studitul

    către Sfântul Navcratie Studitul

    Din nou ești în temniță, fiu iubit, dar aceasta este din nou o rușine pentru ereticii lipsiți de cinste, iar pentru tine – o sporire a răsplătirilor și a cinstei cerești. De aceea, pentru ei suspin și plâng, dar pentru tine mă bucur și mulțumesc lui Dumnezeu. Oare nu te faci și mai încercat prin această a doua întemnițare, asemenea aurului de două ori ars în cuptor? Întărește-te, așadar, fiul meu cel sfânt, și înfățișează-te înaintea Stăpânului și Domnului întru toată curăția și fără prihană, „vas de cinste, sfinţit, de bună trebuinţă Stăpânului, potrivit pentru tot lucrul bun” (2 Timotei 2, 21).

    Suferă cu îndelungă-răbdare ciudățenia celui de-al doilea păzitor al tău (nu voi spune – stareț sau preot, căci niciun slujitor al lui Dumnezeu și niciun monah nu ar sluji în treburi militare, sau nici măcar nu s-ar asocia cu un astfel de slujitor). Totuși, înștiințează-mă cum se poartă cu tine, fiindcă socotesc că este mai bun decât cel dintâi.

    Însă, în orice caz, tu, fiul meu, stai cu bărbăție, ușurându-ți întristările prin nădejdi pline de bucurie și folosind singurătatea pentru a dobândi nepătimirea, întorcându-ți privirea numai către Dumnezeu, Cel care Se uită la tine, și prin unirea necontenită cu El să respingi cu dispreț gândurile josnice pe care le seamănă semănătorul neghinei.

    Cât despre dorința ta ca eu să răspund pe larg cu privire la erezii și la botezuri, aceasta depășește cu mult cadrul unei epistole și, în plus, ar fi de prisos să dezvolt ceea ce purtătorul de Dumnezeu Epifanie a cercetat și a descris așa cum niciun alt Părinte nu a făcut. De aceea, citește cartea sa sfântă pe această temă și din ea vei afla ceea ce dorești să știi. Bunul Euprepian ți-o va aduce.

    Voi răspunde pe scurt în ceea ce privește pe cei care se botează. Judecata cu privire la aceștia este întreită. Marcionații, Tascodrugiții, Maniheii și cei asemenea lor până la Melchisedekieni — în total douăzeci și cinci de erezii — sunt botezați[1]. Quartodecimanii, Novatienii, Arienii, Macedonienii și Apolinarienii — în total cinci — sunt unși cu Sfântul Mir. Meletienii, Nestorienii, Eutihienii și cei asemenea lor până la erezia de astăzi nu sunt nici botezați, nici unși, ci doar își anatematizează propria erezie și orice altă erezie. Nu le precizez acum numărul, deoarece erezia Acefalilor s-a divizat în multe ramuri, iar epistola ar deveni prea lungă.

    Cât privește ceea ce ai spus, că canonul nu face nicio distincție, ci afirmă clar că cei hirotoniți sau botezați de eretici nu pot fi nici clerici, nici credincioși, ia în considerare faptul că Canonul Apostolic îi numește eretici pe aceia care nu sunt botezați și nici nu botează în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh.

    Aceasta o învățăm și din cuvintele dumnezeiești ale Sfântului Vasile cel Mare. El spune că „ereziile sunt cele ale celor care s-au rupt cu totul și au devenit străini chiar în însăși materia credinței; schismele sunt ale celor care, pentru anumite motive bisericești și chestiuni supuse îndreptării, au neînțelegeri între ei; iar adunările nelegiuite sunt întrunirile formate de preoți sau episcopi neascultători sau de mireni neștiutori”.

    El însuși, dând un exemplu din prima categorie, îi spune Sfântului Amfilohie: „Ce rațiune este să primim botezul acestora (al pepuzienilor) care botează în numele Tatălui și al Fiului și al lui Montanus sau Priscila? Aceia care au fost botezați în ceva ce nu ne-a fost predat nu sunt botezați”. Prin urmare, canonul și Părinții, după cum spune dumnezeiescul Vasile, i-au numit pe aceștia și pe cei asemenea lor eretici. Apoi Sfântul Vasile dă un exemplu din a doua categorie: „Catarii aparțin numărului schismaticilor”[2].

    Iar dacă întrebi de ce atât aceștia, cât și toți cei de mai târziu sunt numiți eretici, spunem și înțelegem aceasta astfel: cei dintâi sunt eretici în sens propriu, deoarece învață cu nelegiuire despre însăși esența credinței noastre în Sfânta Treime. Cei de-al doilea sunt numiți eretici prin abuz de termen și pentru că se trag din cei dintâi. Ei mărturisesc atât credința, cât și Botezul în Sfânta Treime, păstrând însușirea distinctă a fiecărui Ipostas și nu doar una comună celor Trei, deși în alte privințe învață eretic. Un exemplu al celei de-a treia categorii este adus chiar de sfântul părinte: „De pildă, dacă cineva, fiind dovedit de un păcat, a fost îndepărtat din slujirea sfântă și nu s-a supus canoanelor, ci și-a însușit pentru sine întâietatea și slujirea sfântă”. După cum cei din a doua categorie sunt numiți cu același nume ca cei dintâi, tot astfel cei din a treia sunt numiți ca cei din a doua. Astfel, Meletienii, pe care schismaticul Meletie i-a dus în rătăcire, sunt numiți schismatici de către cei vechi, deși nu aderă la o dogmă greșită; căci aceștia, anatematizându-și propria schismă, după cum se spune, au fost primiți de Biserica sobornicească. În general, ereziile sunt asemenea unui lanț țesut de diavol: sunt legate între ele și toate depind de un singur cap — nelegiuirea și lipsa de evlavie — deși diferă prin nume, timp, loc, număr, calitate, putere și lucrare. Tot așa, unul și același trup nu este alcătuit dintr-un singur mădular, ci din multe; iar lucrările lor unele față de altele, puterile, însușirile, relațiile și semnificațiile lor sunt diferite.

    În ceea ce privește celelalte întrebări ale tale. La prima — despre un preot ortodox care, din frica persecuției, îl pomenește pe un episcop eretic — ți-am răspuns deja mai înainte și voi spune din nou: dacă nu slujește împreună cu ereticul și nu are comuniune cu unul ca acesta, el trebuie primit în comuniune la psalmodiere și la binecuvântarea meselor, și aceasta prin iconomie, dar nu la Dumnezeiasca Împărtășanie. Când erezia domnește, este absolut necesar să se facă cercetare și, primind o mărturisire de credință, să ne mulțumim cu ea — cu condiția ca aceasta să nu fie vădit mincinoasă. Căci îți pot spune că de la Părinți am învățat să nu cercetăm atunci când erezia nu face ravagii și să nu cercetăm în privința persoanelor care nu au fost condamnate în mod public. Dar acum este rar să se găsească un asemenea preot care să nu fi avut legături și comuniune cu ereticii.

    A doua întrebare — despre un om care Îl iubește pe Hristos și te invită să slujești o priveghere de toată noaptea în capela sa: trebuie oare să se slujească acolo și cu cine? Trebuie să primești, să mergi și să cântați împreună — bineînțeles, dacă cel care te invită și cântăreții sunt ortodocși și atât el, cât și ei evită comuniunea cu ereticii. De asemenea, se poate sluji în capelă dacă proprietarul poate dovedi cu certitudine că niciun eretic nu a slujit vreodată în ea. Căci s-a spus deja că, din pricina dezlănțuirii ereziei, este necesar să se facă cercetare pretutindeni.

    A treia întrebare: dacă vreunul dintre ortodocși primește o biserică de la cineva și se constată că există acolo obiceiul ca oamenii să se adune o dată sau de două ori pe an și, în timpul Liturghiei, să pomenească un eretic, atunci, din necesitate, se poate îngădui să se cânte acolo, dar nu să se slujească Sfânta Liturghie. Dacă însă este posibil să se pună capăt acelui obicei, atunci se poate sluji și Liturghia.

    A patra întrebare: dacă cineva întâlnește o biserică în care slujitorul pomenește un eretic, iar un preot ortodox are o Masă de Jertfă sfințită pe un epitaf sau pe scânduri, este îngăduit să o așeze în aceeași biserică, în lipsa celui care pomenește, și să slujească pe ea ca ortodox? Nu este potrivit; ci, din necesitate, este mai bine să se slujească într-o casă obișnuită, alegând un loc curat.

    A cincea întrebare: dacă, aflându-se în călătorie, un creștin ortodox este invitat de vreun preot sau mirean la o masă comună și este vreme de cântare, cum trebuie să procedeze? Am spus și o spun din nou: atunci când erezia este dominantă și nu a fost condamnată de un sinod ortodox, este necesar să se facă cercetare — atât în privința Dumnezeieștii Împărtășanii, cât și a mesei comune — și, în această chestiune, nu este loc nici pentru rușine, nici pentru amânare. A primi pur și simplu pâine de la cineva nu necesită cercetare, la fel ca acceptarea unei gustări, poate în particular, sau primirea de găzduire — desigur, în cazul în care persoana nu era cunoscută mai înainte pentru erezie sau pentru stricăciune morală. Însă în celelalte privințe, cercetarea este necesară din rațiuni de necesitate.

    A șasea întrebare: dacă un ortodox, aflat în călătorie, întâlnește o biserică lângă un sat sau un oraș, trebuie oare să se roage acolo sau chiar să se oprească, evitând a intra sub acoperișul mirenilor? Trebuie atât să se roage, cât și să se oprească, dacă aceea este singura. Dar și în casa unui mirean sau în casa unui preot — este același lucru, după cum s-a spus — din necesitate, din pricina orei târzii, se poate opri și se poate împărtăși de hrană în particular, fără cercetare, și poate primi cele de trebuință (dacă, după cum am spus, cel primit nu era cunoscut mai înainte celui care îl primește ca făcând parte dintre cei nelegiuiți sau dintrei cei fărădelege). Însă fără necesitate, nu este bine să se primească cele pomenite fără discernământ, ci trebuie să se facă cercetare și să se rămână la un ortodox și, dacă este nevoie, să primească de la acesta cele trebuincioase pentru drum; căci astfel poruncește Domnul prin sfinții Săi.

    Ai răspuns bine preotului și starețului, că sunt excluși de la slujirea sfântă cei care sunt hirotoniți astăzi de un episcop care s-a dovedit a fi eretic, chiar dacă acesta spune că sinodul a fost nedrept și că noi am pierit duhovnicește. Căci, dacă recunoaște acestea, de ce nu fuge de pierzare evitând erezia, pentru a fi episcop al lui Dumnezeu? Atunci hirotoniile sale ar fi de îndată primite. Sau de ce, în timpul stăpânirii ereziei, starețul a trimis frați spre o hirotonie eretică?

    Prin urmare, dacă cel care a hirotonit s-ar îndrepta, atunci cei hirotoniți de el ar putea sluji de îndată; dar, din moment ce el rămâne în erezie, pomenind pe un eretic, atunci, chiar dacă pretinde că are cuget sănătos, este cu neputință ca cei hirotoniți de el să fie adevărați slujitori ai lui Dumnezeu. Iar dacă în stareț se aprinde duhul râvnei pentru Dumnezeu și dorește să primească cununa mărturisirii, atunci să nu slujească în biserica unde acela stăpânește și nici să-l pomenească pe el ca episcop. Fericit va fi, făcându-se pildă de mântuire pentru mulți alții.

    Însă atunci când în aceeași biserică este așezat un Altar al Jertfei, nu există niciun impediment pentru slujire acolo. Ceea ce am uitat să notez mai înainte, voi aminti aici. Când Sfântul Vasile vorbește despre cei ce au luat parte la adunări nelegiuite, că uneori chiar și cei ce au treaptă bisericească și s-au retras împreună cu cei neascultători, dacă se pocăiesc, sunt primiți înapoi în aceeași treaptă — să nu socotească evlavia voastră că aceste cuvinte contrazic Canonul Apostolic, care spune: „Dacă cineva dintre clerici se va ruga împreună cu un caterisit, ca și cu un cleric, să fie și el caterisit” (Canonul 11)[3]. Aduceți-vă aminte că, așa cum Părinții au făcut o deosebire între erezii și schisme, tot astfel, urmând firul gândirii, există o deosebire cu privire la cine se aplică în mod irevocabil canonul care caterisește — anume celui care se roagă împreună cu cel caterisit, nu celui care a participat la o adunare nelegitimă. Căci cel dintâi știe că se roagă cu unul care este vădit caterisit și, prin urmare, este drept să fie caterisit îndată, întrucât este neascultător față de canon; iar cel de-al doilea, întrucât nu l-a socotit drept caterisit pe cel de care a fost atras împreună cu mulțimea: „dacă se pocăiește, este primit înapoi în aceeași treaptă”, spune sfântul părinte.

    În cuvintele sfântului se repetă adesea și faptul că nici cel ce s-a pocăit nu este primit înapoi în aceeași treaptă[4]. Mai mult, aceste cuvinte sunt rostite condiționat; pe când Canonul Apostolic vorbește ferm și necondiționat.

    Cât despre cel numit în mod mincinos Hristofor[5], care „s-a întors iarăși la propria lui vomă” (2 Petru 2:22), nu m-am mirat deloc, cunoscând nestatornicia și instabilitate lui. Dar faptul că Klidonios a îndurat închisoare și biciuire din partea celor nelegiuiți pentru adevăr doar o singură zi — m-a mirat foarte mult. Întrucât până acum stătuse neclintit prin puterea lui Dumnezeu, nu ar fi nepotrivit ca tu și ceilalți frați să-i întindeți o mână de ajutor, dacă este cu putință.

    Cât despre cele menționate mai sus — adică cei botezați, cei unși cu sfântul mir și cei care anatematizează erezia — nu am scris după felul în care dumnezeiescul Epifanie a clasificat și enumerat ereziile, ci după cum am găsit în tâlcuirea unuia dintre cei mai vechi și mai sârguincioși bărbați, care a făcut o cercetare și un extras din cărțile Bisericii Bizantine.

    Fratele Grigorie te salută cu sinceritate.

    Tradus din ediția rusă: Послания, Cuviosul Teodor Studitul, Editura Sf. Ignatie de Stavropol, 2003.

    Sursa: https://orthodoxmiscellany.blogspot.com/2025/12/on-relations-with-heretics-judged-and.html

    [1] Adică sunt botezați la trecerea la credința ortodoxă. Canonul Apostolic 49.

    [2] Către Amfilohie. Canonul 1. Lucrări în traducere rusă, vol. VII, pp. 6–7. Moscova, 1892.

    [3] Canonul 2 Apostolic.

    [4] Către Amfilohie. Can. 32 și 51. Lucrări în traducere rusă, vol. VII, pp. 48 și 99. Moscova, 1892.

    [5] Hristofor (gr.) – purtător de Hristos.