Vă las spre studiu un fragment din scrierile Sfântului Nicolae Velimirovici cu privire la ereticii ecumeniști, cu precădere la teologii acestora, un text cu adevărat în duhul Sfinților Părinți și a Predaniei acestora.
„Acolo unde Hristos lipsește cel mai mult, acolo prisosește stricăciunea și neomenia…”
În vremea noastră, toate bisericile eretice au ridicat ziduri de apărare în jurul Evangheliei folosind teorii științifice și adoptând multe dintre acestea ca și cum ar fi autentice. Și aceasta, deși cei mai mari oameni de știință ai timpului nostru au încetat să mai socotească drept autentice chiar și științele exacte – ca să nu mai vorbim de teorii.
Așa cum ostașii lui Pilat L-au îmbrăcat pe Domnul Iisus cu o porfiră ieftină și Irod cu o haină albă, tot așa și teologii ereticilor L-au acoperit pe Mântuitorul cu haina ieftină a filosofiei păgâne și a pseudo-științei, ca să-L „îmbrace” și să-L „înfrumusețeze” chipurile mai bine. Dar și într-un caz, și în celălalt, Hristos este batjocorit și umilit la fel.
Biserica Ortodoxă este singura din lume care a păstrat credința în Evanghelie ca singura adevărată și absolută, care nu are nevoie de apărare și nici de sprijin din partea vreunei filosofii sau științe lumești. De aceea, atunci când citim articolul al nouălea din Simbolul Credinței: „Întru Una, Sfântă, Sobornicească și Apostolească Biserică”, prin această „Una” înțelegem Biserica Ortodoxă.
Teologii eretici au numit cu dispreț Biserica Ortodoxă „biserică împietrită” (Harnack: Das Wesen des Christenthums). Și pentru ce? Pentru că, spun ei, „nu merge după epoca sa” sau „nu se adaptează vremurilor”. Însă tocmai aceasta este slava Ortodoxiei: că nu se conformează fiecărei epoci și nu se adaptează lumii, urmând porunca Apostolului Pavel: „Și să nu vă potriviți acestui veac” (Rom. 12, 2).
Cum ar putea veșnicia să meargă la pas cu timpul? Cum ar putea absolutul să se adapteze la ceea ce este trecător? Cum să se împace Împărăția Cerurilor cu împărăția lumii, sau ceea ce este de mare preț cu ceea ce este ieftin? Dacă „lumea întreagă zace sub puterea celui rău” (1 Ioan 5, 19), cum am putea restrânge binele veșnic și să-l sprijinim prin rău, cum să întărim lumina cerească prin fumegătoarele flăcări ale cărbunelui și ale petrolului?
Există, desigur, și anumiți teologi în Biserica Ortodoxă care calcă pe urmele teologilor eretici, socotind că Evanghelia nu este suficient de puternică pentru a se susține și a se apăra singură în mijlocul furtunii lumești. Aceștia se hrănesc cu teorii și metode eretice. Cu toată inima lor sunt de partea ereticilor, deși pe dinafară rămân legați de Biserica Ortodoxă doar atât cât să se mențină. Ei sunt acei „balcanici autentici”1 pentru care tot ceea ce se află dincolo de gard pare mai bun și mai înțelept decât ceea ce este înăuntru – chiar și teologia compromisului și a amestecului (păgâno-hristologia).
Biserica Ortodoxă, ca întreg, respinge astfel de teologi și nu îi recunoaște ca ai săi. Îi îngăduie însă din două motive: mai întâi, pentru că așteaptă să se pocăiască și să se îndrepte, și în al doilea rând, ca nu cumva, alungându-i, să facă răul și mai mare, adică să-i împingă în brațele fără fund ale ereticilor. Astfel, ar provoca nu doar creșterea numerică a ereticilor, ci și pierderea altor suflete.
Acești teologi nu sunt purtători ai cugetului ortodox și ai conștiinței ortodoxe, ci mădulare bolnave ale Trupului Bisericii (I Cor. 12, 26). Purtători ai cugetului ortodox și ai conștiinței ortodoxe sunt poporul, monahismul și preoții de parohie.
Domnul nostru Cel slăvit a spus: „Slavă de la oameni nu primesc” (Ioan 5, 41). Poziția ereticilor este tocmai opusă poziției Mântuitorului lumii. Ei caută slava oamenilor. Ei se tem de oameni. De aceea se agață de așa-zișii „oameni slăviți” din istoria omenirii, ca să sprijine Evanghelia și să devină mai plăcuți oamenilor acestei lumi. Iar ca să se dezvinovățească spun: „Facem asta ca să-i câștigăm!” O! Cât de amarnic s-au înșelat!
Cu cât lingușesc mai mult lumea – ca să o aducă, chipurile, la Biserică – cu atât lumea lingușită se îndepărtează și mai mult de Biserică. Cu cât se dau mai mult drept „luminați”, „dematerializați” și „moderni”, cu atât mai mult lumea îi disprețuiește. Este, într-adevăr, cu neputință să placă cineva și lui Dumnezeu, și oamenilor. Orice creștin cu experiență știe că este posibil, într-o oarecare măsură, să placi lui Dumnezeu în adevăr și dreptate, dar lumii nu se poate plăcea nicidecum – nici prin adevăr sau minciună, nici prin dreptate sau nedreptate. Fiindcă Dumnezeu este veșnic și neschimbător, iar lumea este trecătoare și schimbătoare.
Și a mai zis Domnul nostru Cel slăvit iudeilor: „Cum puteți voi să credeți, când primiți slavă unii de la alții, iar slava care vine numai de la Dumnezeu nu o căutați?” (Ioan 5, 44). Acest cuvânt se potrivește deplin teologilor eretici și explică întru totul atitudinea lor ca o dreaptă judecată a lui Dumnezeu asupra lor. Dacă ar fi dorit slava de la Dumnezeu, atunci ar fi crezut și în Evanghelia lui Dumnezeu și nu s-ar fi abătut nici la dreapta, nici la stânga. Însă aceștia râvnesc la slava și la lauda oamenilor și de aceea se străduiesc să întărească mărturia lui Dumnezeu prin mărturii omenești. Aceasta este atât păcătos, cât și greșit. Și ar fi fost la fel chiar și dacă n-ar fi căutat slava pentru ei înșiși, ci pentru „biserica” lor. Fiindcă este o hulă împotriva Celui Preaînalt să întemeiem mărturia Lui pe mărturii omenești, adică oamenii să „demonstreze” ceea ce spune Dumnezeu!
Care sunt consecințele unei asemenea abordări eretice față de lume? Catastrofale! Într-adevăr, catastrofale pentru Evanghelie, catastrofale pentru lumea întreagă, atât la nivel personal, cât și social, în popoarele care au devenit eretice. Catastrofale pentru credință, cultură, economie, politică, căsătorie, pentru toate și în toate. Fiindcă relația noastră cu Hristos determină, cu exactitate matematică, toate celelalte relații ale noastre, cu toți și cu toate.
În timp ce Hristos spune: „Fără de Mine nu puteți face nimic” (Ioan 15, 5), lumea eretică exprimă în mii de feluri gândul: „Fără Hristos putem face orice”. Întreaga civilizație modernă este îndreptată împotriva lui Hristos. Toate științele moderne se întrec între ele care să dea lovitura cea mai puternică învățăturii lui Hristos. Este răscoala unor slugi de jos împotriva Stăpânului lor; este revolta științei lumești împotriva științei cerești a lui Hristos. Dar toată această răscoală ajunge astăzi la ceea ce este scris cu atâta claritate: „Zicând că sunt înțelepți, au ajuns nebuni” (Rom. 1, 22).
Într-adevăr, nu știe cineva unde este mai mare nebunia lumii moderne, căzute din Hristos: în viața personală a fiecăruia sau în căsătorie? în școală sau în politică? în structurile economice sau în legi? în război sau în pace? Pretutindeni vezi ceea ce numim josnic și neomenesc. Acolo unde Hristos este cel mai absent, acolo prisosește ceea ce este josnic și neomenesc. Minciuna și violența triumfă.
Să se rușineze teologii eretici și conducătorii bisericilor eretice, care, cu ajutorul lui Hristos, au ajuns stăpâni și conducători peste toate popoarele lumii. Au toate motivele să se rușineze. Fiindcă, asemenea unor nepricepuți galateni, deși au început în duh, sfârșesc în trup – „O, galateni fără minte… așa de nepricepuți sunteți? Începând cu Duhul, acum sfârșiți în trup?” (Gal. 3, 1.3). Ei sunt principalii vinovați pentru că popoarele lor au părăsit calea cea dreaptă și au început să șchiopăteze de ambele picioare, închinându-se când lui Dumnezeu la Ierusalim, când vițeilor de aur din Samaria.
Așa cum odinioară evreii necredincioși călcau poruncile lui Dumnezeu una după alta și umblau după poftele lumii și ale inimilor lor, tot așa fac și aceștia astăzi cu învățătura lui Hristos, Învățătorul tuturor învățăturilor. Au subminat și au desființat dogmă după dogmă, au șters toate poruncile Evangheliei, au lepădat rânduielile apostolice și patristice, au batjocorit toate cuvintele Sfinților, iar exemplele ascetice le-au prefăcut în simple basme.
Cea mai puternică lovitură pe care au adus-o Evangheliei teologii eretici este faptul că au pus la îndoială dumnezeirea lui Mesia, Mântuitorul lumii – unii doar șovăind, iar alții lepădând-o cu totul. A urmat apoi un întreg șir de tăgăduiri ale adevărurilor duhovnicești, precum existența îngerilor și a demonilor, a Raiului și a Iadului, a slavei veșnice a sfinților și a drepților, a postului, a puterii Crucii și a valorii rugăciunii, și așa mai departe.
Pe scurt, teologii eretici s-au preocupat de adaptări și de „armonizări” încă din vremea schismei Apusului de Răsărit, dar cu mult mai intens în ultimii 150 de ani. Au „adaptat” cerul la pământ, pe Hristos la ceilalți „întemeietori de religii” și Vestea cea Bună la celelalte credințe: iudaică, mahomedană și păgână. Și toate acestea chipurile în numele „toleranței” și „pentru binele păcii” între oameni și popoare. Însă tocmai aici se află începutul și izvorul unor războaie și revoluții nemaiauzite în istoria lumii. Fiindcă adevărul nu poate nicidecum să se unească cu jumătatea de adevăr și cu minciuna.
Părerea teosofică, potrivit căreia adevărul ar fi împrăștiat în toate religiile, filozofiile și misterele, a prins putere și la teologii eretici din lumea apuseană. Astfel, zic ei, ar trebui ca și în creștinism să fie doar o parte de adevăr, așa cum ar fi și în islam, în hinduism sau brahmanism, la Platon și Aristotel, în Zend-Avesta, în tantrisme și mantrele Tibetului. Dar dacă ar fi așa, atunci corabia omenirii ar pluti fără nădejde pe oceanul întunecat al vieții, fără busolă și fără cârmaci.
(Sfântul Nicolae Velimirovici, Episcopul Ohridei, 1956 – „Texte inspirate ale spiritualității ortodoxe”, Ed. „Ortodoxos Kipseli”)
Sursa: https://krufo-sxoleio.blogspot.com/2023/03/blog-post_22.html
- N. tr: Expresia „balcanici autentici” folosită aici de Sf. Nicolae Velimirovici are o notă ironică și critică. Nu se referă la „balcanic” ca simplă apartenență geografică, ci la un tipar de mentalitate des întâlnit în zona Balcanilor, pe care el îl satirizează: tipul de oameni care disprețuiesc ceea ce este al lor și admiră tot ce vine din afară, convinși că „dincolo gardul e mai verde”. ↩︎
Rezistența Ortodoxă 