Rezistența Ortodoxă

Etichetă: Schisma Zeloților Vechi-Calendariști

  • Anularea argumentelor împotriva îngrădirii ortodocșilor de stil vechi (7)

    Continuarea articolului: https://rezistentaortodoxa.org/2025/08/26/anularea-argumentelor-impotriva-ingradirii-ortodocsilor-de-stil-vechi-6/

    c. Invocarea nejustificată a canonului 15 al Sinodului I–II de către G.O.C.

    Despre canonul 15 și când poate fi invocat am vorbit și mai sus. Aici ne vom opri doar la câteva puncte:

    „Așa cum am menționat deja, până în 1935 și, desigur, până astăzi, nu s-a făcut de către vreun Sinod Ecumenic sau Panortodox vreo condamnare a Bisericii Greciei ca schismatică (cu atât mai mult ca eretică). De asemenea, Biserica Greciei nu s-a separat de una singură de celelalte Biserici Ortodoxe, creând o Biserică independentă (cu atât mai puțin nu a aderat la vreo Biserică eretică). În consecință (pe baza celor spuse în capitolul precedent) nu exista vreun motiv pentru o întrerupere obligatorie a comuniunii bisericești cu ea.”

    Vom răspunde pe scurt, pentru că multele cuvinte sunt sărăcie. Canonul vorbește despre apărare prin întrerupere înainte de judecata sinodală. Prin urmare, greșit aduceți ca argument lipsa condamnării sinodale a Bisericii Greciei. Așa cum am spus, problema este la interpretarea acestui canon. Din moment ce pr. Vasile nu a reușit să-l interpreteze corect, este firesc că nu poate găsi nici justificarea invocării lui de către G.O.C.

    „Dar poate exista vreun motiv care măcar să permită despărțirea de Biserica Greciei? Așa cum am văzut, Părinții Sinodului I–II permiteau întreruperea comuniunii numai în cazul în care episcopul predica «vreo erezie condamnată de sinoade sau de Părinți». Dar nimeni nu poate dovedi că îndreptarea calendarului constituie erezie, adică atinge dogmele credinței și nu doar viața liturgică exterioară și rânduiala canonică.”

    În sine, o simplă corectare a calendarului, făcută de întreaga Biserică în consens, nu constituie erezie. Dar acceptarea calendarului gregorian (instrument misionar important al ereziei papismului), introdusă necanonic, unilateral și cu forța, care a dus în același timp la ruperea unității întregii Biserici în viața liturgică exterioară, constituie atunci un motiv extrem de serios pentru întreruperea comuniunii.

    Pr. Vasile se joacă cu cuvintele „erezie” și „dogmă” pentru a-și justifica comuniunea cu patriarhul eretic Bartolomeu. Cei care s-au despărțit atunci au văzut în reforma calendarului erezie papistașă, prin acceptarea calendarului gregorian (chiar și numai pentru sărbătorile fixe), și de aceea au strigat: „ne-au catolicizat!”.

    Noi, urmașii lor de astăzi, știm că reforma calendarului a fost doar primul pas spre erezia ecumenismului. Iar pr. Vasile încă se mai întreabă care au fost motivele despărțirii…

    „Părerea că îndreptarea calendarului nu atingea dogmele credinței era împărtășită chiar și de conducătorul G.O.C., fostul mitropolit al Florinei, Hrisostom. Potrivit lui, îndreptarea era o rătăcire «care nu privea în mod direct o dogmă a credinței, ci se referea la necanonicități și nereguli bisericești vindecabile, după Sfântul Vasile cel Mare», adică la «partea tipiconală și administrativă a Bisericii». Ierarhia Greciei, stăruind «în această inovație calendaristică», punea «ambiția mai presus de Sfintele și Sfințitele Canoane». În consecință, G.O.C. se opun «unei decizii necanonice a Sinodului» și «se află în necomuniune cu ierarhia inovatoare… temporar, din motive canonice» și nu dogmatice.”

    După prezentarea selectivă a unor fraze scoase din context din opera fostului mitropolit Hrisostom al Florinei, cu scopul de a induce cititorului concluziile dorite de autor, îl invităm pe pr. Vasile să studieze întreaga lucrare a acestuia pentru a se lămuri. Deja a început să fie publicată și cititorul bine intenționat va avea mare folos dacă va aprofunda lectura ei. Și astfel nu va mai gândi absurdități ca următoarele:

    „Pentru a nu pierde însă sprijinul canonului 15 al Sinodului I–II, care hotăra că doar motivele de credință justifică întreruperea comuniunii, Hrisostom nu ezita uneori să îl prezinte denaturat. Concret, susținea că acest canon poruncește «lepădarea de cel dintâi și înainte de judecata sinodală, atunci când acesta predică pe față și cu capul descoperit în Biserică și învață împotriva celor pe care Sfinții Părinți le-au statornicit în Sinoade Ecumenice și Locale și le-au consacrat ca instituții și canoane ortodoxe».”

    Hrisostom Kavouridis, cel care a lăsat în urmă slavă, onoruri, funcții și pensii și a fost exilat de trei ori (ultima dată trecut de 80 de ani), este un denaturator? Ne poate convinge oare un reprezentant al „sistemului”, care împărtășește fără rușine cu patriarhul eretic Bartolomeu „de frica iudeilor”?

    Astfel, scriind:

    „Este evidentă, credem noi, denaturarea sensului canonului prin lărgirea câmpului abaterilor «întâiului» (episcopului) din sfera dogmei și asupra încălcărilor «rânduielilor și canoanelor». Potrivit însă învățăturii Sfinților Părinți pe care am amintit-o mai sus și în special a canonului respectiv, este strict interzisă întreruperea comuniunii cu episcopul atunci când acesta violează numai ordinea canonică”,

    să se întrebe cum de el însuși este cel care alterează întreaga învățătură și practică a Bisericii, făcând distincție între învățăturile Bisericii în dogmatice și nedogmatice și deci admisibile a fi atinse. Aceasta este oare învățătura Părinților? Dar aceia spuneau că „nici o iotă” nu trebuie să fie schimbată. Atunci să ne rugăm spre apus sau să ne facem semnul crucii cu piciorul, de vreme ce acestea nu ar fi dogmatice. Frumoasă învățătură, într-adevăr, conformă cu spiritul înnoitor al epocii noi!

    e. Încălcările tradițiilor bisericești și ale dispozițiilor canonice, care nu lovesc în mod direct credința ortodoxă, nu constituie motiv pentru întreruperea comuniunii bisericești

    În acest subcapitol, autorul încearcă prin diferite exemple istorice să-și impună punctele de vedere. Să le vedem pe rând:

    Exemplul 1. Sfântul Fotie cel Mare este prezentat, nici mai mult nici mai puțin, ca tolerant față de rătăcirile latine. Aici, de fapt, principala denaturare constă în faptul că relațiile unei Biserici cu alta (mai precis ale Constantinopolului cu Roma) sunt prezentate de autor drept model pentru relația unui credincios cu episcopul său. În paralel, el încearcă să reducă importanța celorlalte rătăciri latine (în afară de filioque), pe care le consideră… „obiceiuri”, în timp ce Sfântul Fotie doar nu le combătea direct pentru a putea soluționa mai întâi problema majoră a vremii sale – filioque.

    Exemplul 2. Este cu totul pe lângă subiect și înșelător. Ce înseamnă că ortodocșii i-au tolerat pe latini până în 1054? Cel puțin a venit momentul în care au încetat să-i mai tolereze, văzând împietrirea lor în necredință. Dar voi până când veți continua să-i tolerați pe episcopii voștri ecumeniști, care vă manipulează și vă conduc spre pan-religia lui Antihrist și a pseudo-profetului său, Papa Romei?

    Exemplul 3. Denaturarea continuă. Culminarea este fraza: „Sfântul Nicodim și ceilalți sfinți colivazi ai epocii sale s-au luptat împotriva încălcărilor sfintelor tradiții și a dispozițiilor canonice, dar nu au întrerupt comuniunea bisericească cu ierarhii lor”, uitând părintele Vasile că colivazii au fost anatematizați de Sinodul Local din Constantinopol (1776) – anatema aceasta nici până astăzi nu a fost ridicată (deși desigur nu are nici o putere, pentru că este nedreaptă, la fel ca și caterisirea Sfântului Ioan Gură de Aur, care de asemenea nu a fost revocată). Oare colivazii îl pomeneau pe patriarhul care i-a anatematizat?

    Exemplul 4. Nu vom spune multe. Scrie părintele Vasile: „aceste încălcări grave atât ale vieții monahale, cât și ale canoanelor și tradițiilor Bisericii nu i-au condus pe ortodocșii de atunci – și mai ales pe «râvnitorul credinței noastre ortodoxe, de fericită pomenire Constantin Oikonomos» – la întreruperea comuniunii cu episcopii lor”. Dar este oare așa? Adevărul este că nu au reacționat în bloc clerul și poporul (lucru care nici nu era posibil, din cauza circumstanțelor istorice). Avem așadar o slăbire a conștiinței ortodoxe, fapt care pare să-l bucure pe părintele Vasile atunci când scrie cu entuziasm că nimeni nu a reacționat și nimeni nu a întrerupt comuniunea cu cei care călcaseră rânduielile. Însă lucrurile nu stau chiar așa cum vrea să le prezinte onoratul autor. Au existat destule reacții, atât împotriva măsurilor anti-religioase ale Regenței1, cât și împotriva etnofiletismului lui Farmakidis. Monahul Prokopie Dendrinós a fost primul exilat pentru opoziția sa. Constantin Oikonomos a fost unul dintre mulții care, în acea epocă, considerau Biserica Greciei schismatică (schismă vindecată abia în 1850 prin acordarea autocefaliei de către Patriarhia Constantinopolului). Predicatorii Cosma Flamíatos și Hristofor Papoulákos au fost persecutați de autoritățile politice și bisericești pentru rezistența lor fermă și pentru trezirea conștiințelor ortodoxe ale poporului credincios.

    Așadar, părintele Vasile nu trebuie să se concentreze doar pe întreruperea pomenirii, care într-adevăr în cazuri de încălcări canonice nu se impune așa cum se impune în caz de erezie. Dar oare schimbarea calendarului a fost o simplă încălcare canonică?

    Continuăm să citim:

    «Dimpotrivă, repetăm încă o dată, potrivit învățăturii Ortodoxe, numai încălcările tradițiilor care ating în mod direct credința Ortodoxă pot fi considerate drept motiv suficient pentru întreruperea comuniunii bisericești. Astfel de cazuri sunt, fără îndoială, încălcările tradițiilor bisericești săvârșite de iconoclaști (refuzul reprezentării și cinstirii lui Iisus Hristos, a Maicii Domnului și a Sfinților, refuzul cinstirii și acordării de onoare Cinstitei Cruci și sfintelor moaște), precum și orice altele care, într-un mod asemănător, vatămă evlavia».

    Și întrebăm: Era oare dogmă cinstirea sfintelor icoane, a Cinstitei Cruci și a sfintelor moaște înainte de Sinodul VII Ecumenic? Un părinte Vasile al acelei vremi n-ar fi putut, oare, să trimită o scrisoare către iconofilii de atunci, spunându-le că nu ar trebui să întrerupă pomenirea episcopilor iconoclaști? Dar îmi veți spune: iconoclaștii au vătămat evlavia! Atunci, întrebați-vă acum dacă și în ce măsură a fost vătămată evlavia creștinilor ortodocși greci atunci când, dintr-odată, într-o zi, au fost împărțiți în vechi-calendariști și nou-calendariști printr-o hotărâre necanonică (și, după părerea voastră, corectă), când unii prăznuiescaceeași sărbătoare astăzi și alții după 13 zile, când unii postesc și alții nu. Oare atât de greu este să recunoașteți greșeala și să o îndreptați?

    1. N. tr: Este vorba despre Regenta Greciei (1833–1835), instituită după ce regele Otto (Othon), fiul regelui Ludwig I al Bavariei, a fost adus ca rege al Greciei la numai 17 ani. Fiind minor, nu putea guverna singur, așa că țara a fost condusă de un consiliu de regenți bavarieni (Armansperg, Maurer și Heideck).
      Această regență a introdus multe măsuri administrative și bisericești, între care și: proclamarea autocefaliei Bisericii Greciei (în 1833) în mod unilateral, fără acordul Patriarhiei de la Constantinopol → ceea ce a creat schisma Bisericii Greciei până în 1850; diverse măsuri văzute ca „anti-religioase” de cler și de credincioși (controlul statului asupra Bisericii, închiderea unor mănăstiri considerate „neproductive”, influența protestantă și catolică adusă prin consilierii bavarieni).
      Deci, „măsurile anti-religioase ale Regenței” se referă la deciziile luate în acea perioadă de conducătorii regenți ai Greciei în numele regelui Otto, care au afectat viața bisericească și tradiția ortodoxă. ↩︎

  • Anularea argumentelor împotriva îngrădirii ortodocșilor de stil vechi (6)

    Continuarea articolului: https://rezistentaortodoxa.org/2025/08/26/anularea-argumentelor-impotriva-ingradirii-ortodocsilor-de-stil-vechi-5/

    Capitolul III: Despărțirea G.O.C. (vechilor-calendariști) de Biserica Greciei în 1924 – necanonică

    a. Argumentul că Biserica Greciei a devenit schismatică

    Părintele Vasile scrie următoarele:

    „Unul dintre principalele motive invocate de G.O.C. pentru despărțirea lor a fost acela că Biserica Greciei, în 1924, a devenit schismatică. Concret, potrivit declarației celor trei ierarhi – Gherman al Dimitriadei, fostul Hrisostom al Florinei1 și Hrisostom al Zakynthosului – care s-au despărțit în 1935 de Biserica Greciei și au preluat conducerea G.O.C. (care până atunci erau păstoriți doar de preoți), «cei care conduc acum Biserica Greciei, prin introducerea unilaterală, necanonică și lipsită de discernământ a calendarului gregorian, s-au despărțit singuri de întregul trunchi al Ortodoxiei și s-au proclamat pe ei înșiși, în esență, schismatici față de Bisericile Ortodoxe». Această afirmație este, în opinia noastră, greșită. După cum am văzut mai sus, cineva devine schismatic în două moduri: fie prin judecată sinodală, condamnare și tăiere din Biserică pentru că săvârșește și persistă într-o faptă sancționată de sfintele canoane, fie prin despărțirea sa voluntară de Biserică.”

    Autorul cade însă în aceeași capcană în care au căzut și „matheiții”, în legătură cu înțelegerea cuvântului „schismatic” și diferența de sens pe care o are atunci când îl folosim în accepțiunea filologică-lingvistică și atunci când îl întrebuințăm ca termen canonic-ecleziologic. Ca simplu cuvânt, „schismă” înseamnă diviziune și separare, iar „schismatic” este cel care o provoacă. Însă, potrivit Sfintelor Canoane ale Bisericii Ortodoxe, pentru ca cineva să devină schismatic există un singur mod (și nu două, cum scrie autorul). Acest mod este doar judecata, condamnarea și tăierea sinodală din Biserică.

    Scriind autorul că cineva devine schismatic și „prin despărțirea sa voluntară de Biserică”, el cade în două greșeli:

    a) El consideră că cineva devine schismatic automat atunci când se desparte, pe când adevărul este că trebuie să existe o hotărâre sinodală a întregii Biserici (așa cum s-a întâmplat, de pildă, în 1872, cu Marea Sinodă care a condamnat Schisma bulgară). Dacă are vreo astfel de hotărâre care să condamne pe Ortodocșii Vechi-Calendaristi din Grecia, să ne-o arate.

    b) El confundă Biserica cu Ierarhia. Când credincioșii nu urmează Ierarhia într-o nelegiuire care vatămă Biserica, atunci nu ei se despart de Biserică, ci dimpotrivă, rămân înlăuntrul granițelor ei.

    Prin urmare, prin expresia „s-au proclamat pe ei înșiși, în esență, schismatici”, cei trei ierarhi nu spun nimic diferit de ceea ce însuși inițiatorul schismei nou-calendariste, Arhiepiscopul Atenei Hrisostom Papadopoulos, a declarat în 1923, scriind că nicio Biserică Locală nu „poate să se despartă de celelalte și să primească un nou calendar fără să devină schismatică față de celelalte”.

    Faptul că – din diferite motive – celelalte Biserici Locale nu s-au întrunit pentru a proclama schismatice Bisericile care au schimbat calendarul, nu diminuează deloc nelegiuirea, întrucât aceste Biserici care au primit inovația sunt „în esență”, adică „potențial”, schismatice!

    De aceea autorul triumfă în mod nejustificat, asemenea unui copil neascultător care a scăpat de pedeapsă, atunci când spune: „după cum știm, nimic din cele de mai sus nu s-a întâmplat în 1924. Biserica Greciei pur și simplu și-a schimbat calendarul, fără desigur să se gândească să se despartă de celelalte Biserici Locale. Dar nici celelalte Biserici Locale n-au condamnat-o ca schismatică, nici n-au tăiat-o din trupul lor, pedepsind-o pentru disprețul arătat față de reacțiile exprimate de unele dintre ele și pentru graba excesivă și «nejustificată» pe care a arătat-o în problema corectării calendarului”.

    Așadar, pentru că nu a existat pedeapsă (semn și acesta al decăderii generale a păstorilor Bisericilor Locale), înseamnă că inovația a fost bine făcută? Sau poate diversele presiuni o justifică? „Dimpotrivă, Bisericile Locale au preferat să folosească iconomia și îngăduința bisericească, întrucât, de altfel, unele dintre ele se confruntau în același timp cu presiuni similare pentru corectarea calendarului, fie din partea guvernelor țărilor lor, fie din partea turmei lor. Aceste multiple presiuni au constrâns chiar și în 1928 Biserica conservatoare a Alexandriei să primească, la rândul ei, noul calendar”.

    Cine era Patriarhul Alexandriei în 1928?

    Iar următoarele cuvinte:

    „Această aplicare a iconomiei din partea Bisericilor Locale a fost pe deplin conformă cu ecleziologia ortodoxă, dat fiind că corectarea unilaterală a calendarului era, într-adevăr, o nelegiuire, dar una care nu atingea dogmele credinței; (deși, după cum am văzut mai sus, în istoria Bisericii întâlnim chiar și cazuri de iconomie «pentru un timp» față de Biserici care propovăduiau chiar și învățături eretice). Într-adevăr, un principiu fundamental al tuturor sfintelor Sinoade și Părinți ai Bisericii este că, în sfera dogmei, nu este îngăduită absolut nicio iconomie, dimpotrivă, în viața exterioară, liturgică și de cult, în moravuri și obiceiuri, precum și în formele și structurile administrative ale Bisericii – «acolo unde nu este vorba de credință în cele ce se nesocotesc» – sunt acceptate și îngăduite anumite variații și diferențe locale, neesențiale. După cum spunea Sfântul Evloghie al Alexandriei: «Până la acest punct dreapta judecată îngăduie iconomia, atât timp cât nu se aduce nicio inovație dogmelor Bisericii… atunci când dogma evlaviei nu este vătămată». Iar «în dogmele dumnezeiești», după răspunsul Patriarhilor Ortodocși către anglicani în 1718, «niciodată iconomia sau condescendența nu-și are locul».

    Acestea pot aduce o oarecare ușurare conștiințelor disperate ale cititorilor dumneavoastră, sufocați de realitatea nou-calendarist-ecumenistă, dar pentru un cititor imparțial nasc câteva întrebări esențiale: Poate cineva săvârși o nelegiuire, care – după părerea dumneavoastră – nu atinge dogmele credinței, și să pretindă să nu fie condamnat? Atunci de ce o numiți nelegiuire? Putem, oare, să săvârșim fără primejdie nelegiuiri, atâta timp cât, după judecata noastră, nu ating dogmele credinței, doar pentru că nu s-a găsit încă cineva să ne condamne? Cine stabilește granița dintre iconomie și acrivie?

    Dacă, de pildă, Biserica Rusiei – aflată sub dominație comunistă până în 1989 – care nu a condamnat Bisericile ce au primit noul calendar, iar această ne-condamnare ați botezat-o iconomie, dacă astăzi ar condamna Bisericile nou-calendariste, cum ați boteza aceasta? Panslavism2?

    Și dacă vă dovediți iubitori ai iconomiei, de ce nu arătați iconomie și față de „vechi-calendariști” și îi numiți „schismatici”?

    Încheind subcapitolul, scrieți:

    „În consecință, afirmația G.O.C., că Biserica Greciei a devenit schismatică, adică s-a desprins de «trunchiul întreg al Ortodoxiei», era neadevărată. În încercarea lor însă de a întări această afirmație, G.O.C. au invocat și un pasaj din «Raportul» întocmit în 1923 de o Comisie specială de experți pe problema calendarului, din care făcea parte și (pe atunci arhimandritul) Hrisostom Papadopoulos.
    În acest Raport se menționa, printre altele, că Biserica Greciei nu «poate să se despartă de celelalte (Biserici) și să accepte un nou calendar fără să devină schismatică în fața celorlalte».
    Însă lectura atentă a întregului Raport face limpede că G.O.X. izolează intenționat acel pasaj, ascunzând faptul că «Comisia nu fixa drept condiție pentru introducerea noului calendar acceptarea simultană de către toate Bisericile Ortodoxe, ci doar consultarea cu ele». Și, după cum am arătat mai sus, consultarea Bisericii Greciei cu Bisericile Locale nu a dat, în cele din urmă, rezultatele necesare. Totuși, singurele competente să condamne această lipsă erau Bisericile Locale, care însă niciodată («până acum», adăuga părintele Vasile) nu au făcut așa ceva”.

    Citind cele de mai sus, m-am gândit că nu aveți nicio idee despre distincția dintre «potențial» și «în fapt».
    Însă faptul că ați fost fost zelot și chiar ucenic al înțeleptului unchi al dumneavoastră, Gheronda Eftimie din Kerasia, pe de o parte, iar pe de altă parte cele scrise în imediatul următor subcapitol – pe care îl vom examina – arată că, deși cunoașteți cu precizie învățătura patristică despre «potențial și în fapt» exprimată de fericitul Mărturisitor, fostul mitropolit Hrisostom al Florinei, dumneavoastră prezentați drept poziție și opinie a tuturor G.O.C. exagerările eclesiologice ale unei părți dintre aceștia, adică a așa-numiților «mateiți», pentru a lovi astfel în pozițiile ortodoxe ale celor care țin calendarul vechi. Acest lucru nu vă face deloc cinste.

    În același timp, faptul că inovația nu a fost condamnată de celelalte Biserici v-a adormit și v-a dat iluzia că ați scăpat de judecată. Dar știți că cei aflați sub judecată, în probleme bisericești, și chiar dacă ar scăpa aici de judecată, nu vor scăpa la necruțătorul tribunal al Domnului.

    De ceea ce mă doare cel mai mult pentru dumneavoastră este că, deși încercați să justificați totul în fel și chip, pe cel mai simplu lucru – pocăința – nici nu-l luați în seamă. Astfel se dovedește că sunt valabile până astăzi cuvintele Episcopului Acachie de Talantio, scrise în 1934 (pe atunci arhimandrit) în revista „Vestitorul Ortodocșilor”:

    „Ne-am convins, în cele din urmă, că ierarhii Bisericii mai degrabă vor primi tăierea împrejur, mai degrabă vor deveni evrei sau se vor islamiza, ori se vor face masoni, decât să se întoarcă la calendarul ortodox”.

    b. Opiniile fostului mitropolit de Florina, Hrisostom, conducătorul G.O.C.

    Părinte Vasile, trebuie în acest punct să vă mărturisesc că, pe măsură ce citesc cartea dumneavoastră, dilema pe care am menționat-o și în introducere devine tot mai mare. Mă întreb, deci: sunteți neinformat sau mințiți? Dacă este prima variantă, se poate ierta, și chiar vă va folosi dacă aveți bunăvoință. Dacă însă este a doua, îmi pare rău. Și scriu toate acestea pentru că citesc din nou lucruri care nu corespund adevărului.

    Concret, scrieți:
    „Caracterizarea lipsită de temei și, mai ales, declararea Bisericii Greciei drept schismatică de către G.O.C. a fost nevoit să o recunoască doi ani mai târziu chiar și moderatul conducător al G.O.C., fostul mitropolit de Florina, Hrisostom: «Noi, apărându-ne împotriva hotărârii de caterisire a sinodului judecătoresc, pe care l-a convocat ierarhia inovatoare, i-am numit în scrierile noastre pe ierarhii inovatori drept schismatici» (Opere complete, vol. II, p. 22–23)”.

    Prima eroare: Ierarhia provizorie a G.O.C., așa cum am văzut, a condamnat drept „în esență”, adică „potențial”, schismatică ierarhia inovatoare a Bisericii Greciei.

    A doua eroare: Fostul mitropolit de Florina, Hrisostom, nu a fost „nevoit să recunoască” nimic din ceea ce nu credea deja. Dacă nici dumneavoastră, nici „mateiții” nu înțelegeți unele lucruri, nu e vina fericitului fost mitropolit de Florina.

    A treia eroare: Puneți un fragment din scrierile fostului mitropolit de Florina pentru a vă susține propriile afirmații, fragment care însă întărește dilema mea. Spuneți că acel fragment ar fi fost recunoașterea sa din 1937, adică doi ani după condamnare (1935). Și totuși, cât de greu era să mergeți de la pag. 22–23 din vol. II al Operelor complete la pag. 28, ca să vedeți data (1 iunie 1944), dar și să citiți întregul text, care se referă la „potențial și în fapt” și a fost scris tocmai pentru a combate excesele „mateiților”?

    Dar dumneavoastră dregeți lucrurile imediat după, scriind:
    „Apărându-se din nou, Hrisostom – de data aceasta, în 1937 – împotriva extremiștilor G.O.C. (mateiților) care se despărțiseră de el, a fost nevoit în plus să mărturisească și următoarele: «Dacă, plecând în exil, l-am numit pe arhiepiscopul Atenei schismatic și Biserica Greciei schismatică, am folosit cuvântul „schismă” nu cu sensul în care îl folosește Biserica, pentru a însemna despărțirea de Biserica Ortodoxă și, ca urmare, lipsirea de Harul lui Hristos și de Taine, ci cu sensul că arhiepiscopul Atenei, prin inovația calendaristică, s-a despărțit pe sine și ierarhia care-l urma de celelalte Biserici Ortodoxe în privința prăznuirii sărbătorilor și a păzirii posturilor»”.

    Însă denaturați complet sensul scrierilor fostului mitropolit de Florina atunci când scrieți „a fost nevoit să mărturisească”. Cine l-a forțat? Ce să mărturisească? Acest om sfânt le ținea o lecție extremiștilor G.O.C., care, din pricina bătăilor și a prigonirilor la care fuseseră supuși de către neo-calendariști – lucruri despre care dumneavoastră nu pomeniți, spre rușinea dumneavoastră – considerau drept schismatică „în act” Biserica nou-calendaristă. O lecție sunt și cuvintele următoare, pe care le citați:

    „De altfel, «dreptul acesta, adică de a întemeia și de a desființa o Biserică», aparține doar Unei, Sfintei, Sobornicești și Apostolești Biserici, «a cărei hotărâre validă și definitivă o exprimă Sinodul Ecumenic și Panortodox… În aceste condiții, protestantizează sau latinizează orice Biserică locală atunci când își însușește sau uzurpă dreptul Sinodului Panortodox și, printr-o hotărâre necanonică a Sinodului unei Biserici (în speță, reforma calendarului), o declară schismatică»”.

    Însă scriind cele de mai jos, cu care încheiați acest subcapitol:

    „Cuvintele de mai sus ale lui Hrisostom arată, fără putință de tăgadă, cât de mare a fost nelegiuirea și samavolnicia G.O.C. atunci când au declarat Biserica Greciei schismatică, cu atât mai mult cu cât ei nu constituiau nici măcar o Biserică Ortodoxă locală legală și recunoscută. În plus, dacă acea acuzație împotriva Bisericii Greciei ar fi fost logică, atunci toate Bisericile Ortodoxe ar fi trebuit socotite schismatice, din moment ce până azi nici nu au condamnat-o, dar nici nu au acceptat reacția G.O.C. și, mai ales, crearea unei noi Biserici independente și izolate. Prin caracterizarea Bisericii Greciei ca schismatică, G.O.C. urmăreau, pe de o parte, să-și justifice desprinderea de ea și, pe de altă parte, să evite să fie ei înșiși caracterizați, așa cum meritau, drept schismatici”,

    se vede că răspunsul la dilema mea participă la ambele variante. Din păcate, deși aveți ignoranță, încercați să denaturați adevărul.

    Fostul mitropolit de Florina, Hrisostom, a exprimat exact ceea ce ar fi exprimat un Părinte al Bisericii: a condamnat inovația calendaristică, s-a despărțit de inovatori și i-a arătat ca fiind sub judecată, a exprimat eclesiologia ortodoxă luminând și ferindu-i pe credincioși de excese și a păstorit Plinătatea Neînnoită a Bisericii Greciei până la fericita sa adormire.

    Dumneavoastră, pentru a micșora și a discredita lupta pliromei neînnoitoare a Bisericii Greciei – adică a ortodocșilor de stil vechi – încercați să prezentați ca ideologie a lor excesele unora dintre ei.

    Continuați așa. Mitra e aproape.

    Continuarea aici: https://rezistentaortodoxa.org/2025/08/26/anularea-argumentelor-impotriva-ingradirii-ortodocsilor-de-stil-vechi-7/

    Sursa: https://krufo-sxoleio.blogspot.com/2012/10/blog-post_31.html

    1. N. tr: Actualul Sfânt Hrisostom cel Nou. ↩︎
    2. N. tr: Este o mișcare de unire a slavilor. Sensul folosit în text: o etichetă aruncată pentru a delegitima o eventuală condamnare a nou-calendarismului venită din partea Bisericii Ruse, sugerând că ar fi un act politic, nu duhovnicesc. ↩︎

  • Anularea argumentelor împotriva îngrădirii ortodocșilor de stil vechi (5)

    Continuarea articolului: https://rezistentaortodoxa.org/2025/08/22/anularea-argumentelor-impotriva-ingradirii-ortodocsilor-de-stil-vechi-4/

    e. Schismele bisericești din secolele al VIII-lea și al IX-lea

    În acest subcapitol deosebit de viclean, părintele Vasile încearcă, printr-o asociere arbitrară, să sugereze cititorului raționamente mecanice de tipul: „vechi-calendarist” = asemenea studiților1 = schismatic. Vicleșugul constă tocmai în această sugestie. Cititorul neștiutor va gândi că Platon și Teodor au fost fanatici și schismatici, care s-au ridicat împotriva celor moderați, adică a sfinților mărturisitori patriarhi Tarasie și Mitrofan. Însă cercetătorul de bună-credință observă că atât Sfinții Platon și Teodor, cât și Sfinții Tarasie și Mitrofan au fost membri ai Uneia, Sfinte, Sobornicești și Apostolești Biserici (spre deosebire de ereticii iconoclaști) și sunt cinstiți pentru sfințenia lor, deși au avut divergențe în privința abordării unei probleme. Și Apostolii Petru și Pavel au avut o dispută. Și Sfântul Ioan Gură de Aur a avut neînțelegeri cu Sfântul Chiril (acesta din urmă fiind chiar membru al sinodului care l-a caterisit). În istoria bisericească se găsesc multe neînțelegeri, dar aici nu se judecă atât faptele în sine, cât intențiile și, desigur, dacă dogma a fost sau nu atinsă.

    A făcut bine Sfântul Tarasie că a fost moderat, temându-se de noi persecuții, dar a făcut bine și Sfântul Teodor Studitul când a întrerupt pomenirea pentru o căsătorie nelegiuită. Ce arată asta? Că dacă pentru o căsătorie nelegitimă Sfântul Teodor a întrerupt pomenirea unui Patriarh care era el însuși sfânt, atunci „vechi-calendariștii” cu atât mai bine și bineplăcut lui Dumnezeu au întrerupt pomenirea unor patriarhi și episcopi masoni și eretici, pentru o instituție și o tradiție bisericească fundamentală, a cărei modificare atingea în mod direct dogma unității Bisericii și servea, după cum s-a dovedit, panerezia ecumenismului.

    Singura paralelă ce poate fi făcută între viața bisericească din epoca iconoclasmului (secolele VIII–IX) și epoca noastră (secolele XX–XXI) este aceasta:

    • „vechi-calendariști” = iconofili,
    • „nou-calendariști” = iconoclaști.

    Și iconoclaștii spuneau că cinstirea icoanelor nu este dogmă, dar Sfântul Ștefan cel Nou Mărturisitor le-a răspuns că toate Sinoadele Ecumenice s-au ținut în biserici care aveau icoane în interior. Dacă cinstirea lor nu era corectă, atunci ar fi trebuit să fie înlăturate. La fel răspundem și noi nou-calendariștilor, care spun că problema calendarului nu este dogmatică: vreme de 1600 de ani Sfinții Părinți au urmat Vechiul Calendar. Dacă nu ar fi atins dogma, nu l-ar fi păstrat, de vreme ce cunoșteau eroarea lui?

    Cât despre neînțelegerile dintre iconofili de atunci, acestea ar putea fi puse în paralel cu dezbinările din interiorul mișcării vechi-calendariste.

    f. Sinodul I-II al Sfântului Fotie (861)

    Pentru detaliile istorice ale Sinodului I-II și o imagine mai completă, cititorul poate să consulte atât manualele de Istorie Bisericească, cât și notele introductive ale Pidalionului.

    Părintele Vasile, din canoanele 13–15 ale acestui Sinod, trage concluzia că scopul lui a fost:

    1. Să condamne schismele fără motive dogmatice, care apăruseră în sânul Bisericii în secolul al IX-lea.

    Obiecție: expresia „fără motive dogmatice” este o interpretare arbitrară a părintelui Vasile. Aceste canoane vizau în mod precis pe partizanii Sfântului Ignatie, așa-numiții „ignatieni” sau „zeloți”, care nu-l acceptau ca Patriarh al Constantinopolului și nu-l pomeneau pe Sfântul Fotie, deși acesta nici nu propovăduia vreo erezie, nici nu era iconoclast, nici nu încălcase vreo tradiție sau justificase vreo abatere, precum adulterinismul.

    1. Să interzică, sub pedeapsa caterisirii, întreruperea comuniunii bisericești de către clerici față de întâistătătorii lor bisericești înainte de o judecată sinodală, atâta vreme cât nu există motive de credință – adică să prevină apariția unor noi schisme.

    Am văzut și mai sus pentru ce motive se impune și pentru ce motive nu se impune întreruperea pomenirii.

    1. Să înlăture neclaritatea canonului apostolic 31, stabilind că proclamarea publică, „în văzul tuturor” și „pe față” (adică „fără reținere și cu îndrăzneală”), a unei erezii condamnate de Sinoade sau de Părinți, de către un episcop, constituie singurul motiv legitim („infracțiune”) care le dă dreptul clericilor să întrerupă comuniunea bisericească cu el, înainte ca problema sa să fie judecată de un Sinod competent.

    Atenție: Canonul 15 al Sinodului I-II este complementar canonului apostolic 31, așa cum am văzut, și nu „lămuritor”, așa cum susține părintele Vasile.

    1. Să confirme despărțirile mai vechi ale ortodocșilor de păstorii lor pentru motive de credință, în conformitate cu canonul apostolic 31.

    Completare: și dreptății.

    1. În cele din urmă, trebuie să subliniem formularea echilibrată a canonului 15, care nici nu interzicea întreruperea comuniunii bisericești pentru motive de credință înainte de o judecată sinodală, dar nici nu o considera obligatorie; pur și simplu o permitea și o lăuda. Aceasta s-a întâmplat pentru că, așa cum nu ar fi fost corect să fie învinuiți cei care, mai demult, întrerupseseră comuniunea cu păstorii lor eretici înainte de judecata sinodală, tot așa nu ar fi fost corect să fie învinuiți nici cei care, mai demult, au rămas în comuniune cu păstorii lor eretici până la judecata sinodală – fie din motive de iconomie, fie din necunoaștere. De altfel, niciun canon bisericesc și niciun Părinte al Bisericii nu a impus vreodată întreruperea comuniunii cu cei care propovăduiau o erezie înainte de judecata lor sinodală. Niciun cleric nu a fost pedepsit vreodată pentru aceasta – dimpotrivă, au fost pedepsiți doar cei care continuau comuniunea cu păstorii lor după condamnarea sinodală a acestora. Nu trebuie, de asemenea, să uităm că prilejul pentru formularea canoanelor 13–15 a fost reprezentat de schismele bisericești nejustificate, iar scopul Sinodului a fost încetarea acestora și nicidecum încurajarea unor noi schisme, fie ele și „întemeiate”. Dacă Sinodul ar fi dorit să impună întreruperea comuniunii cu ereticii înainte de judecata sinodală, ar fi spus de la începutul canonului 13: „Cine nu se desparte imediat de păstorul său eretic să fie pedepsit.” În acest fel, însă, ar fi condamnat cazurile de mai înainte ale Sfinților Părinți, pe care le-am amintit, care nu au întrerupt imediat comuniunea bisericească cu episcopii care propovăduiau vreo erezie, ci au aplicat iconomia bisericească până la condamnarea lor sinodală. În această perioadă au încercat să-i aducă la pocăință fie prin tăcere și toleranță discretă, fie prin scrisori și alte mijloace pașnice.

    Și aici ajungem la concluzia părintelui Vasile: teoria posibilității. El prezintă canonul ca „posibil”, ignoră cu desăvârșire lauda canonului 15 pentru cei care se despart și îl înfățișează ca o simplă „necondamnare” pentru cei care nu se despart!

    Astfel, cineva ar putea pretinde că, atunci când Domnul a spus: „Fericiți făcătorii de pace, că aceia fiii lui Dumnezeu se vor chema”, ar fi înțeles că, deși făcătorii de pace sunt fericiți, tulburătorii, chiar dacă nu sunt fericiți, totuși nu sunt nici ticăloși!
    Cu privire la aplicarea obligatorie a canonului 15, cititorul se poate îndrepta și către lucrările scrise special pe această temă, așa cum am menționat mai sus.

    Și întrebăm: Se propovăduiește erezia astăzi sau nu, părinte Vasile? Chiar dacă interpretăm canonul ca fiind doar „posibil”, nu sunt oare îndreptățiți cei care au întrerupt comuniunea cu purtătorii și propovăduitorii ecumenismului? Așteptăm răspunsuri.

    În același subcapitol, mai devreme, am citit:

    „Într-adevăr, în Istoria Bisericii au existat cazuri în care clerici au întrerupt comuniunea cu episcopii lor înainte de judecata sinodală, pentru că aceștia propovăduiau învățături eretice.” Noi vom adăuga și vom spune că nu doar au existat cazuri, ci era o practică constantă ca ortodocșii – clerici, dar și mireni – să întrerupă comuniunea cu cei care aduceau învățături străine (cf. II Ioan 10).

    Părintele Vasile continuă, menționând câteva cazuri orientative, înainte de a ne introduce în…

    g. Cazuri de aplicare a iconomiei bisericești față de episcopi care propovăduiau erezia

    Lăsând la o parte opiniile ipocrite ale celor care invocă iconomia pentru a-i învinui pe „vechi-calendariști” pentru că n-au aplicat-o, când de fapt ei înșiși fac „o iconomie exagerată” de 90 de ani, cu urmarea că Biserica nu se mai eliberează de schisme și dezbinări, să trecem acum la cazurile menționate de pr. Vasile.

    1. „Sfântul Chiril al Alexandriei îi lăuda pe credincioșii din Constantinopol care au întrerupt imediat comuniunea bisericească cu patriarhul lor Nestorie „pentru dreapta credință”, adică pentru că acesta propovăduia învățături blasfemiatoare. Îi caracteriza chiar ca „mai ușori” și „lingușitori” pe cei din Constantinopol care nu făcuseră la fel, ci dimpotrivă, rămâneau în comuniune cu el. Cu toate acestea, Sfântul nu a întrerupt imediat comuniunea cu Nestorie, ci a imitat pe cei „care au experiență medicală, care nu supun de la început patimile trupești tratamentului greu cu fierul și focul, ci mai întâi le înmoaie cu medicamente blânde, așteptând vremea potrivită pentru tăietură.” Pentru că el credea că „se cuvine celor ce au alunecat să li se dea mâna, și, ca pe niște frați căzuți, să fie ridicați”, îl îndemna pe Nestorie prin scrisori părintești, în care îl numea „împreună-slujitor”, „să se depărteze de dogmele cele strâmbe și răstălmăcite… și să îmbrățișeze dreapta credință.” Mai mult, Sfântul Chiril s-a străduit „ca, scriindu-i mulți (episcopi ortodocși), poate se va rușina și se va îndrepta ereticul (Nestorie)… Și în cele din urmă, cu toți împreună, adică printr-un Sinod Ecumenic, să se facă dreptatea.” Și într-adevăr, condamnarea finală a lui Nestorie și ruperea definitivă a comuniunii bisericești cu el de către toți ortodocșii s-a realizat la Sinodul al III-lea Ecumenic. Merită subliniat că Nestorie, până în momentul condamnării, era numit de episcopii Sinodului „preaevlavios și prea cuvios”, adică era socotit episcop al Bisericii Sobornicești.”

    Dar dacă Sfântul Chiril, după cum spuneți chiar dumneavoastră, LĂUDA pe cei care s-au despărțit IMEDIAT de Nestorie, atunci de ce toate celelalte explicații? Pentru a justifica ce? Ah, părinte Vasile, când am început să citesc cartea dvs., am avut impresia că veți aduce argumente serioase. Din păcate însă văd că nu faceți decât să copiați argumentele pr. Epifanie Teodoropulos. De ce nu v-ați ostenit să citiți răspunsurile pr. Theodoret în lucrările sale „Dialoguri din pustie despre Ecumenism” și „Antidotul”2, unde ați fi găsit răspunsurile? Oare nu vă interesează adevărul, ci doriți doar să-i prezentați pe „vechi-calendariști”, dintre care ați plecat, ca niște schismatici și „în afara Bisericii”?

    Să vedem însă cum stau limpede lucrurile, fără deformări, în privința iconomiei Sfântului Chiril.

    O parte din clerul și poporul Constantinopolului, care avea contact direct cu Nestorie, a întrerupt imediat comuniunea cu el din pricina ideilor lui eretice. Când Sfântul Chiril a aflat de acestea, „s-a străduit, prin scrisori de sfătuire, să-l determine pe Nestorie să părăsească erezia, dar zadarnic se ostenea.” Să nu uităm că atunci nu existau telefon sau internet pentru o informare rapidă. Bine a făcut Sfântul Chiril că a trimis acele scrisori de avertizare și mustrare, iar din răspunsurile primite a diagnosticat boala și lipsa de pocăință a lui Nestorie. Astfel:
    a) i-a lăudat pe ortodocșii care au întrerupt comuniunea cu ereziarhul,b) a trimis scrisori către Împăratul Teodosie și către împărătesele Evdochia și Pulheria, c) a convocat un Sinod Local în Egipt, care a condamnat învățătura nestoriană și a alcătuit 12 anateme, d) a contribuit la convocarea unui Sinod Local și la Roma, unde Nestorie a fost condamnat și acolo, și e) prin convocarea Sinodului III Ecumenic, ereticul a fost alungat definitiv din Biserică ca un mădular putred.

    Are vreo legătură iconomia inițială și de scurtă durată a Sfântului Chiril, care urmărea să-l convingă pe Nestorie să renunțe la concepțiile lui eretice, cu iconomia voastră de zeci de ani față de purtătorii ereziei ecumenismului – patriarhii Meletie Metaxakis, Vasile Gheorghiadi, Athenagora Spyrou, Dimitrie Papadopoulos, Bartolomeu Arhondonis? Ce ați făcut voi dintre cele făcute de Sfântul Chiril? Nici măcar cel mai simplu lucru, pe care el îl laudă: apărarea prin întreruperea comuniunii!

    2. „Sfântul Grigorie Teologul nu a întrerupt comuniunea bisericească cu tatăl său, atunci când acesta a semnat din simplitate un simbol de credință eretic, semi-arian (361), ci s-a străduit să-l convingă să-l respingă, lucru care s-a întâmplat după aproape trei ani.”

    Dacă patriarhul Bartolomeu, cu care sunteți în comuniune, ar fi:
    a) tatăl vostru trupesc,
    b) ar fi semnat din simplitate un text eretic,
    c) iar după doar trei ani l-ar fi respins, atunci aș spune că aplicați iconomia mântuitoare a Sfântului Grigorie.

    Dar Bartolomeu este purtătorul ereziei Ecumenismului, pe care o slujește de zeci de ani prin fapte și prin cuvinte, și după 22 de ani de patriarhat sunteți încă în comuniune cu el!!! Două lucruri se întâmplă: ori nu ați înțeles că Bartolomeu mărturisește o credință greșită, caz în care spuneți-ne și vă vom prezenta dovezile, ori considerați că ecumenismul nu este erezie. Așteptăm cu mare interes… tăcerea voastră.

    3. „O aplicare și mai lungă a iconomiei se observă în cazul atitudinii față de erezia monotelismului. Într-adevăr, deși erezia a început să fie propovăduită în jurul anului 615, principalii ei opozanți, Sfinții Sofronie și Maxim Mărturisitorul, nu au întrerupt imediat comuniunea cu conducătorii acesteia, ci au încercat în multe feluri să-i aducă la pocăință. Întreruperea comuniunii ortodocșilor cu monoteliții a avut loc sigur după 634 și probabil după 638, adică puțin înainte sau în același timp cu sinoadele din Apus (640–649) care i-au anatematizat. La Sinodul de la Lateran (649) împotriva monoteliților, aplicarea iconomiei bisericești devine și mai evidentă, deoarece episcopul Serghie al Ciprului menționează următoarele: ‘Până astăzi am tăcut, făcând oarecare iconomie, crezând că îi vom putea îndupleca să-și schimbe învățăturile’.”

    De fapt, „erezia monotelită a început în anul 629 d.Hr.” și, desigur, răspândirea ei a durat câțiva ani, dată fiind lentoarea comunicării (nu aveau televiziune). Când însă s-a răspândit la curtea împăratului, unde Sfântul Maxim era protosecretar, acesta „n-a putut să fie în comuniune cu necredința celor necredincioși” și a plecat departe. Imediat Sfântul Mărturisitor a întrerupt comuniunea și, prin scrisori și cuvântări, s-a străduit să păstreze Ortodoxia, chiar și singur la un moment dat. Și toate acestea înainte de prima condamnare sinodală a ereziei la Sinodul Local de la Lateran (649 d.Hr.), cu atât mai mult cu ani buni înainte de Sinodul VI Ecumenic (680 d.Hr.), care i-a condamnat pe toți patriarhii eretici și a justificat un simplu monah!

    Vedeți deci pădurea (întreruperea comuniunii de către un singur monah cu toate Bisericile locale contaminate de erezie) și nu vă ocupați cu copacul (că ortodocșii nu au întrerupt imediat comuniunea; unul singur a fost de ajuns)!

    Merită să citiți și ce a pățit Sfântul Maxim din partea ereticilor vremii (i s-a smuls limba, i s-a tăiat mâna, a fost supus la chinuri). Și astăzi vă temeți de întreruperea comuniunii și faceți… „iconomie”.

    4. „Cea mai îndelungată aplicare a iconomiei de către Sfinții Părinți se întâlnește în cazul atitudinii față de latini. La această concluzie ajungem chiar dacă am accepta cazul extrem, adică faptul că papii au propovăduit oficial erezia filioque în 1009 și nu că o răspândeau pe ascuns încă din secolul al X-lea. Într-adevăr, deși patriarhul Serghie al Constantinopolului a șters imediat numele papei din diptice, ceilalți patriarhi ortodocși nu au făcut același lucru, ci au întrerupt comuniunea abia după patruzeci și cinci de ani (1054). Este de la sine înțeles că, în tot acest timp, Constantinopolul a rămas unit cu celelalte patriarhii. Această iconomie față de latini s-a făcut deoarece ‘patriarhii, potrivit vechiului obicei bisericesc, mai degrabă decât prin acțiunea lui Mihail Kerularie, aplicau dreptul canonic, așteptând îndreptarea Bisericii Romei, de aceea și au avut multă răbdare’. ‘Răsăritenii, adică, prin iconomie, au tăcut mult timp, socotind că îi vor convinge pe italieni să renunțe la inovațiile lor; dar, rămânând aceștia în încăpățânarea lor, i-au lepădat din unirea bisericească.’”

    Cu latinii lucrurile nu sunt atât de simple. Nu era vorba doar de erezia filioque, ci de foarte multe motive care l-au determinat pe patriarhul Mihail Kerularie să-i declare în cele din urmă (1054 d.Hr.) și în fapt eretici pe latini. Veți găsi elemente foarte lămuritoare, care pun problema într-o altă lumină – fără legătură directă cu chestiunea iconomiei – în excelentul articol al lui Thoma Dritsa de pe OODE, „Adevăratele cauze ale schismei”.

    Încheind capitolul al doilea, părintele Vasile scrie:

    „În acest fel, Sinodul își exprima convingerea că singura competentă să impună tuturor ortodocșilor întreruperea comuniunii este Sinodul Ecumenic sau Marele Sinod Local.”

    Greșit, așa cum am văzut. Sinodul Ecumenic sau Marele Sinod Local nu impune întreruperea pomenirii, ci judecă și, pe de o parte, îi îndreptățește pe cei care au întrerupt comuniunea cu ereticii, iar pe de altă parte îi taie în chip definitiv pe ereticii nepocăiți din Biserică.

    Mai apoi, afirmă: „Dimpotrivă, până la convocarea și hotărârile Sinodului Ecumenic, fiecare cleric are dreptul fie să aplice iconomia bisericească și să nu se despartă de episcopul său, fie să urmeze acrivia, adică să întrerupă comuniunea cu el. Această întrerupere temporară a comuniunii are ca scop denunțarea păstorului eretic și cererea deferirii lui la un tribunal sinodal, care va hotărî definitiv fie încetarea, fie definitivarea întreruperii comuniunii cu el.”

    DAR DACĂ NU EXISTĂ ÎNTRERUPERE A COMUNIUNII, CINE VA CONVOCA SINODUL? CEI CARE SE AFLĂ ÎN COMUNIUNE CU EREZIA?

    Continuarea aici: https://rezistentaortodoxa.org/2025/08/26/anularea-argumentelor-impotriva-ingradirii-ortodocsilor-de-stil-vechi-6/

    Sursa: https://krufo-sxoleio.blogspot.com/2012/10/blog-post_5240.html

    1. N. tr: Este vorba de monahii din Mănăstirea Studion din Constantinopol, adică partizanii Sfântului Teodor Studitul și ai unchiului său, Sfântul Platon Studitul, care în secolele VIII–IX s-au opus unor compromisuri făcute de Patriarhii Tarasie și Mitrofan în chestiunea iconoclasmului și, mai ales, în cazul căsătoriei nelegitime a împăratului Constantin al VI-lea (numită și scandalul „adulterinu” sau „moechian”).
      Adversarii lor (mai moderați) i-au acuzat pe studiți (στουδίτες) că sunt schismatici pentru că au întrerupt pomenirea patriarhului pe motivul acelui păcat grav. ↩︎
    2. N. tr: Carte in curs de apariție în limba română. ↩︎

  • Anularea argumentelor împotriva îngrădirii ortodocșilor de stil vechi (4)

    Continuarea articolului: https://rezistentaortodoxa.org/2025/08/21/anularea-argumentelor-impotriva-ingradirii-ortodocsilor-de-stil-vechi-3/

    Capitolul II: Încetarea comuniunii în duhul și din perspectiva Sfinților Părinți

    a. Încetarea obligatorie a comuniunii bisericești după hotărâre sinodală

    Foarte corecte cele pe care le scrieți, părinte Vasile, în acest subcapitol. Numai o întrebare vrem să vă adresăm: de vreme ce, după cum bine spuneți, „în cazul în care ereticii stăruiau în credințele lor, Părinții îi condamnau și îi tăiau de la trupul Bisericii”, de ce, părinte Vasile, vă aflați în comuniune cu cei condamnați și aflați în afara Bisericii, dar și stăruitori în rătăcirile lor, cu ereticii papistași prin intermediul domnului Bartolomeu, de care depindeți, și care îi primește ca Biserică soră și liturghisește împreună cu ei?

    b. Încetarea obligatorie a comuniunii bisericești înainte de hotărâre sinodală

    Citind aceasta vreau să vă mulțumesc pentru argumentele oferite, care îi îndreptățesc pe ortodocșii ce au întrerupt comuniunea cu ecumeniștii! Scrieți:

    „Încetarea imediată a comuniunii bisericești, adică fără o judecată și hotărâre sinodală necesară, se impunea și cu aceia care aderau sau se uneau cu biserici eretice deja condamnate. Acest lucru era firesc, deoarece clericii în cauză nu puteau să fie în comuniune bisericească și cu membrii Bisericii și cu ereticii.”

    Foarte corect!

    Desigur însă, în acest capitol lipsește cazul Canonului 15 al Sinodului I-II (Constantinopol), pe care, de altfel, îl așezați – potrivit opiniei părintelui Epifanie Teodoropulos, lipsită de armonie cu Sfințiii Părinți – la „îngăduită” și nu la „obligatorie” încetare a comuniunii. Îl vom cerceta mai jos.

    c. Încetarea necanonică a comuniunii bisericești înainte de hotărâre sinodală

    Desigur, există cazuri în care nu este îngăduită încetarea comuniunii cu episcopul. Care sunt însă acestea? Trebuie să le menționăm (sunt așa-numitele „acuzații criminale” – vezi mai jos), pentru ca să nu rămână impresia că încetarea comuniunii nu este permisă cu ușurință. Dimpotrivă, îngrăditul (ἀποτείχισις = încetarea comuniunii) este, potrivit Canoanelor și practicii Bisericii, mai degrabă îngăduit decât interzis! Și aceasta pentru ca episcopii să fie mereu în stare de veghe și să nu se abată de la cele predate. Le vom vedea pe amândouă mai jos, când vom încheia prezentarea subcapitolelor.

    d. Încetarea îngăduită a comuniunii bisericești înainte de hotărâre sinodală

    În acest capitol, părintele Vasile, într-un mod cu adevărat măiestru, și-a rezumat concluzia în următoarele puncte:
    a) încetarea comuniunii nu este îngăduită aproape niciodată;
    b) încetarea comuniunii este îngăduită, în mod opțional, doar în cazul ereziei (punând pe același plan cele ce țin de credință și dreptate cu cele ce țin de erezie).

    Să vedem însă ce spun Canoanele despre întreruperea comuniunii bisericești, când aceasta nu este îngăduită și când, dimpotrivă, este impusă:

    1. Canoanele Sfinților Apostoli

    Canonul 31:
    „Dacă vreun prezbiter, defăimând pe episcoul său, va aduna îndeosebi, și jertfelnic altul ar înființa, nici o vină știind asupra episcopului întru buna credință și întru dreptate, caterisească-se, ca un iubitor de începătorie. Că este tiran, așijderea încă și ceilalți clerici, și câți să vor uni cu dânsul. Iar cei lumești să se afurisească. Acestea încă facă-se după una, și a doua, și a treia rugăminte a episcopului.”1

    Din acest canon desprindem trei concluzii de bază:

    a. Oricare clerici disprețuiesc pe episcopul lor și creează o facțiune sau o adunare paralelă, adică rup comuniunea cu el și încetează să-l pomenească în bisericile lor, trebuie să fie caterisiți, iar mirenii care îi urmează – excomunicați, fiindcă sunt iubitori de întâietate și tirani.

    b. Pedeapsa lor să se facă după trei chemări ale episcopului adresate celor ce fac adunări paralele.

    c. Sunt exceptați de pedeapsă acei clerici care întrerup comuniunea cu episcopul lor pentru motive de credință și dreptate.

    Să vedem ce scriu tâlcuitorii canoniști despre aceste trei concluzii2:

    Balsamon:
    „Clericii și laicii fiecărui oraș trebuie să se supună episcopului ținutului, să se adune și să se întrunească în biserică împreună cu acesta, doar dacă nu cumva a fost judecat ca necredincios și nedrept. În acest caz, dacă se separă de el, nu vor fi trași la răspundere. Însă cel care face ceva dincolo de acestea, separându-se în mod nechibzuit de propriul episcop, și se adună separat într-o biserică, dacă este cleric, va fi caterisit ca un iubitor de putere, iar dacă este laic, va fi afurisit. Totuși, canonul stabilește ca acestea să fie făcute după prima, a doua și a treia chemare.”
    Și continuă: „Observă faptul că prezentul canon apostolic stabliește ca clericii să se separe, fără vreo primejdie, de episcopii lor, dacă aceștia au fost judecați ca necredincioși sau nedrepți. Acuzația de nedreptate este nouă. Însă, în alt fel, chiar dacă episcopul sau preotul este cel mai rău dintre toți, nu se cuvine ca cineva să se separe de ei, ci să se creadă mai degrabă că și prin cel mai păcătos preot sau episcop se sfințesc, căci, se spune, Dumnezeu nu-și pune mâna asupra tuturor, dar lucrează prin toți.”

    Zonaras :
    „Rânduiala le susține pe cele cerești și pe cele pământești. De aceea, se cuvine să fie păzită pretutindeni buna rânduială, dar mai ales de către clerici, încât preoții și ceilalți clerici să se supună episcopului. Iar dacă vreun preot, fără a fi adus vreo acuzație împotriva propriului episcop în legătură cu vreo problemă, ca unul care a făcut altceva contrar cuviinței și dreptății, ci, din iubire de putere, va face o adunare ilicită, adunându-se separat într-o biserică și, construindu-și un altar, va sluji la acesta, canonul stabilește ca și acesta, cât și clericii care îl urmează să fie caterisiți, iar laicii să fie afurisiți. Însă, canonul dorește ca episcopii să nu fie prea aprigi spre pedepsire, de aceeea este poruncit să nu îi aducă pe aceia imediat la judecată, ci, după ce i-a îndemnat de trei ori pe cei care s-au adunat separat ca să părăsească încercarea lor cea fără rânduială, să îi judece pe cei care rămân în aceasta.”

    Aristenos:
    „Cel care s-a separat de episcopul care nu are nici vină și a instituit un alt altar, va fi îndepărtat împreună cu cei care l-au acceptat. Dacă cineva l-a acuzat pe propriul episcop fără nicio vină, ca unul care nu a greșit față de dreapta credință, nici față de dreptate, și are face adunarea poporului în mod particular și ar ridica un alt altar, să fie caterisit și el, ca un iubitor de putere, precum și clericii care îl urmează. Dar se cuvine să se facă acestea dacă nu se întoarce, după ce a fost chemat de două și de trei ori de către episcop.”

    Sfântul Nicodim Aghioritul3:
    (După ce repetă în limbaj simplu cele spuse de canoniștii de dinainte, scrie):
    „Iar câți se despart de episcopul lor mai-nainte de sinodiceasca cercetare, pentru că el propovăduiește în auzul tuturor vreo rea socoteală și eres, unii ca aceia, nu nummai că certărilor celor mai de sus nu se supun, ci și cuviincioasei cinstei celor drept slăvitori se învrednicesc, după Canonul 15 de la Sinodul I-II.”

    Și acum întrebăm, părinte Vasile: Au întrerupt fără motiv comuniunea cu episcopii inovatori cei care au rămas la calendarul Părinților? Nu au fost acești ierarhi inovatori necredincioși și nedrepți, prin faptul că au tulburat ordinea Bisericii cu reforma necanonică făcută printr-o simplă enciclică arhiepiscopală, și prin faptul că au rănit conștiința religioasă a credincioșilor care stăruiau să urmeze calendarul părinților lor – ba chiar i-au și prigonit?

    Valsamon explică foarte frumos că, deși episcopul sau preotul este cel mai rău dintre toți, dar în privința vieții personale, nu se cuvine despărțire de el. Dimpotrivă, pentru motive de credință și dreptate trebuie să ne despărțim „fără primejdie”. Totuși, chiar dacă ortodocșii de stil vechi nu s-au despărțit din iubire de întâietate, nici pentru că episcopii ar fi fost „cei mai răi dintre toți”, inovatorii nu numai că i-au defăimat ca „schismatici”, dar nici măcar nu au urmat rânduiala canonică – să-i cheme o dată, de două ori și de trei ori – ci, dimpotrivă, i-au prigonit, i-au exilat, i-au anatemizat, i-au ucis, i-au torturat și au arătat în cele din urmă că au fost și necredincioși, și nedrepți.

    Părintele Vasile se întreabă:
    „Trebuie să recunoaștem că atât formularea canonului cât și tâlcuirile canoniștilor nasc întrebări firești. Care sunt, mai exact, acele abateri ale episcopului pentru care se justifică neascultarea și despărțirea clericilor? Am văzut că, în cazul în care episcopul este eretic, canonul îngăduie despărțirea. Erezia este o vină evidentă. Însă canonul îngăduie despărțirea și în cazuri în care episcopul săvârșește nedreptăți sau fapte ‘împotriva datoriei și dreptății’. Aceste expresii nu sunt doar neclare, ci și contrazic părerea că ‘nu trebuie cineva să se despartă’ de episcopul său ‘chiar dacă ar fi cel mai rău dintre toți’. Se permite deci despărțirea de episcop pentru orice faptă nedreaptă sau ilegală a acestuia? Dacă s-ar primi o astfel de interpretare, credem că s-ar pune în primejdie nu numai unitatea, dar și existența însăși a Bisericii, întrucât dezbinările ar fi la fel de numeroase ca și nedreptățile episcopilor din lume. Așa s-a întâmplat deja la protestanți, ale căror confesiuni despărțite sunt acum fără număr.”

    Trecând peste paralela nefericită a ortodocșilor care s-au despărțit (din motive canonice) cu protestanții (despărțiți fără temei canonic, în afara Bisericii și divizați în mii de grupări) – cu care, de altfel, voi, prin Consiliul Mondial al Bisericilor, aveți comuniune, părinte Vasile, iar noi nu – să examinăm interpretarea personală pe care o dați termenilor „credință și dreptate”, interpretare pe care o faceți din neînțelegerea cuvântului „nedreptate”, sau mai bine zis, explicându-l ca „nedreptate personală”.

    Scrieți: „Sfinții Apostoli foloseau uneori în Epistolele lor (II Petru 2,13) termenul ‘nedreptate’ în înțelesul de ‘erezie’, fiindcă aceasta se numește și ‘nedreptate pentru că nedreptățește și calcă adevărul lui Dumnezeu’. Așadar, interpretând în lumina celor de mai sus cuvântul ‘dreptate’ ca dreaptă credință, am putea spune că Sfinții Apostoli, prin termenul ‘credință și dreptate’, înțeleg numai credința dreaptă. Potrivit acestei interpretări, cuvântul ‘dreptate’ din canonul apostolic are scop emfatic, adică întărirea noțiunii de evlavie, de credință dreaptă – care este virtutea cea mai mare, iar abaterea de la ea ar constitui motiv întemeiat de întrerupere a comuniunii.”

    Însă încercând părintele Vasile să arate că „nedreptatea” înseamnă de fapt „erezie” și astfel să limiteze întreruperea comuniunii doar la motive dogmatice, se află în contradicție cu tâlcuirea Sfântului Nicodim, care scrie:
    „Oricare prezbiter ar defăima pe episcopul său și fără să cunoască că greșește el arătat sau întru buna Credință, sau întru dreptate adică, fără să-l cunoască pe el că arătat este sau eretic, sau nedrept…”4

    Dacă „nedreptatea” ar fi însemnat numai erezie, n-ar fi folosit legătura disjunctivă „sau”, ci ar fi scris numai „în caz de erezie”, adică numai pentru motive dogmatice. Evident însă, nu înțelege că trebuie să ne despărțim de episcop pentru o nedreptate personală. Ci aici „nedreptatea” se referă la o nedreptate împotriva episcopiei lui, adică a turmei sale; astfel se explică și expresia lui Zonaras: „împotriva datoriei și a dreptății”.

    2. Sinodul I-II din Constantinopol

    Canonul 15:
    „Cele rânduite pentru prezbiteri, episcopi, și mitropoliți, cu mult mai vârtos pentru patriarhi se potrivesc. Drept aceea dacă vreun prezbiter, sau episcop, sau mitropolit ar îndrăzni a se depărta de împărtășirea cea către patriarhul său, și n-ar pomeni numele lui precum este hotărât și rânduit întru Dumnezeiasca Mistagoghie, ci mai înainte de sinodiceasca înfățoșare și de deplinita lui osândire ar face schismă, aceasta a hotărât sfântul sinod, cu totul a fi străin de toată ieratia[preoția], dacă numai se va vădi că a nelegiut acest lucru. Și mai ales s-au pecetluit și s-au hotărât acestea pentru cei ce cu pricinuire de oarecare vinovăție se depărtează de ai lor întâi șezători și fac schismă, și rup unirea bisericii.„

    Că cei ce se despart pe sineși de împărtășirea cea către întâiul șezător al lor pentru oarecare eres osândit de sfintele Sinoade, sau de sfinții părinți, de acela adică care eresul în public îl propovăduia, și cu capul descoperit îl învăța, unii ca aceștia nu numai canoniceștii certări nu sunt supuși, îngrădindu-se pe sineși despre împărtășirea numitului episcop, mai înainte de sinodiceasca cercetare, ci și de cinstea cea cuvenită celor dreptslăvitori se vor învrednici. Că nu au osândit episcopi, ci minciuno-episcopi și minciuno-învățători. Și nu cu schismă au rupt unirea bisericii, ci s-au silit a izbăvi biserica de schisme și de împărțiri.”5

    Din acest canon vedem că, înainte de judecata sinodală:

    a) potrivit Canonului 31 Apostolic, nu este permisă despărțirea de episcopul propriu, de asemenea nici „sub pretextul unor crime”;
    b) se impune însă despărțirea de episcopul propriu atunci când acesta predică pe față o erezie, adică o învățătură străină de credință.

    Să vedem mai întâi tâlcuirile canoniștilor:

    Balsamon: „Dacă cineva s-ar despărți de comuniunea cu ierarhul său dintr-un motiv întemeiat, sub pretext de erezie, pentru ce să fie pedepsit? Părinții spun că toate acestea [pedeapsa] se aplică doar atunci când cineva, sub pretextul unei acuzații de nelegiuire, îl osândește de unul singur pe păstorul său și se desparte de el, rupând astfel unitatea Bisericii. Dar dacă, nu pentru o astfel de acuzație, ci pentru o erezie se desparte cineva de episcopul său, de mitropolit sau de patriarh — atunci când acesta predică în public învățături străine de dogma ortodoxă — unul ca acesta, chiar și înainte de condamnarea oficială, dar cu atât mai mult după, dacă se îngrădește, adică se desparte de comuniunea cu întâistătătorul său, nu numai că nu va fi pedepsit, ci va fi și cinstit, ca ortodox. Căci nu s-a despărțit de un episcop, ci de un pseudo-episcop și pseudo-învățător. Iar aceasta este vrednică de laudă, ca unul ce nu a rupt Biserica, ci dimpotrivă a unit-o și a izbăvit-o de dezbinare… Canonul laudă pe cei ce se îngrădesc chiar înainte de condamnarea oficială, de aceia care predică public erezii și sunt pe față eretici…”

    Zonaras: „Dacă patriarhul, mitropolitul sau episcopul ar fi eretic, și încă unul care predică public erezia, pe față și cu îndrăzneală, cei care se despart de el, oricine ar fi, nu numai că nu vor fi vrednici de pedeapsă, ci și de cinste ca ortodocși, fiindcă s-au separat de comuniunea ereticilor. Căci „a se îngrădi” înseamnă a ridica un zid de despărțire între cei dinlăuntru și cei din afară. Ei nu s-au despărțit de episcop, ci de pseudo-episcop și pseudo-învățător. Și nu au făcut schismă în Biserică, ci dimpotrivă au izbăvit-o de schisme.”

    Aristenos: „Dacă unii se despart de cineva, nu pentru pretextul unei nelegiuiri, ci pentru erezie, condamnată de un sinod sau de Sfinții Părinți, aceștia sunt vrednici de cinste și de primire, ca ortodocși.”

    Sfântul Nicodim Aghioritul: „Dacă întâi șezătorii cei numiți ar fi eretici și eresul lor l-ar propovădui întru arătare, și supușii lor pentru aceasta se despart de ei mai înainte de sinodiceasca judecată pentru eresul acela. Unii ca aceștia despărțindu-se de aceia nu numai nu se osândesc, ci și de cinstea cea cuvenită ca niște drepslăvitori, sunt vrednici. Că nu au pricinuit schismă bisericii cu osândirea aceasta, ci mai ales o au slobozit de schisma și eresul minciuno-episcopilor acelora.”6

    Comentariul autorului:
    Vedeți cum tâlcuirile canoniștilor nu au nicio legătură cu interpretarea „epifanioteodoropoleană”7 a părintelui Vasile? Canoanele sunt cât se poate de clare. Avem două situații de întrerupere a pomenirii: una necanonică și una obligatorie (și nu doar „permisă”, așa cum scrie pr. Vasile). Dacă ar fi fost doar permisă, adică facultativă, canonul nu ar fi spus că cei care se îngrădesc sunt vrednici de cinste pentru că au izbăvit Biserica de schisme.

    Gândiți-vă: în ziua imediat următoare schimbării necanonice a calendarului sau în ziua următoare ridicării anatemelor, dacă toți s-ar fi îngrădit de Arhiepiscopul Hrisostom sau de Patriarhul Atenagora, ar mai fi existat astăzi schisma calendarului sau asemenea deschideri ecumeniste? Sau s-ar fi retras degrabă inovatorii?

    Îngrădirea este necanonică atunci când se face sub pretextul unei nelegiuri, dar este obligatorie în două cazuri:
    a) când episcopul predică public erezia, adică se abate de la învățătura ortodoxă;
    b) când este nedrept, adică greșește împotriva „dreptății și a datoriei”.

    Care sunt aceste „acuzații de nelegiuire” pentru care nu trebuie să întrerupem comuniunea? Potrivit canoniștilor amintiți: desfrânarea, sacrilegiul, hirotonia pe bani (simonia) și călcarea canoanelor.

    Dar prin „călcarea canoanelor” trebuie înțelese totdeauna păcate personale, și nu o călcare a rânduielilor și tradițiilor Bisericii la nivelul întregii Biserici. După cum spune pr. Theodoret, „orice încălcare de către episcop a vieții monahale, a posturilor, a cinstirii Sfintei Cruci și a sfintelor moaște, a săvârșirii unitare și simultane a Sfintei Liturghii și a ceea ce privește sărbătorile sfinte, constituie motiv de respingere a lui de către turma sa”.

    Imaginați-vă, părinte Vasile, că un episcop ar propovădui că a ne face semnul Sfintei Cruci nu este dogmă și deci ne putem mântui și fără el. Ce veți spune celor care s-ar îngrădi de acest episcop nedrept, de vreme ce, potrivit teoriei dvs., îngrădirea pentru un motiv nedogmatic este interzisă?

    Așadar, conform celor de mai sus, îngrădirea nu este permisă doar pentru motive dogmatice. Ar fi de dorit și ca OODE (site-ul teologic menționat anterior), cunoscut pentru cercetarea sa serioasă și temeinic patristică, să ia o poziție cinstită asupra acestei chestiuni (și spun „cinstită”, pentru că va fi nevoită să supere pe mulți).

    Continuarea aici: https://rezistentaortodoxa.org/2025/08/26/anularea-argumentelor-impotriva-ingradirii-ortodocsilor-de-stil-vechi-5/

    Sursa: https://krufo-sxoleio.blogspot.com/2012/09/blog-post_9542.html

    1. Pidalionul, Ed. Adormirea Maicii Domnului, București, 2015, p. 66. ↩︎
    2. Textele canoniștilor sunt extrase din Comentariile canoniștilor bizantini, Vol. I, Ed. Basilica, București, 2024, pp. 128-129. ↩︎
    3. Pidalionul, op. cit, p. 67. ↩︎
    4. Ibid., p. 66. ↩︎
    5. Ibid., p. 389. ↩︎
    6. Ibid. pp. 389-390. ↩︎
    7. n. tr: Argumente provenite din modul de gândire și abordare al pr. Epifanie Theodorpoulos. ↩︎

  • Anularea argumentelor împotriva îngrădirii ortodocșilor de stil vechi (3)

    Continuarea articolului: https://rezistentaortodoxa.org/2025/08/21/anularea-argumentelor-impotriva-ingradirii-ortodocsilor-de-stil-vechi-2/

    d. Schisma Vechi-Calendariștilor (G.O.C.)

    Trecând la următorul subcapitol, cu titlul său pompos dar neadevărat, citim:
    „Din nefericire însă, o parte a poporului credincios a reacționat în chip extrem la această reformă, exagerând oricare dintre lipsurile ei. Această reacție a depășit orice limită a rațiunii și a ajuns până la întreruperea comuniunii bisericești nu doar cu Bisericile care au săvârșit îndreptarea calendarului, ci și cu toate celelalte, care deși nu și-au schimbat calendarul, continuau însă să fie în comuniune cu cele care îl schimbaseră. Vechi-Calendariștii au alcătuit din 1924 o Biserică independentă, Biserica Adevăraților Creștini Ortodocși (G.O.C.).”

    Concluzia pe care o trage un cititor neștiutor este că, odată cu schimbarea calendarului, niște fanatici au întrerupt comuniunea nu doar cu Biserica Greciei, ci și cu toate celelalte, și au făcut schismă, întemeind o altă Biserică. Este însă așa? Vom vedea, răspunzând în detaliu pozițiilor părintelui Vasile.

    a) „Vechi-Calendariștii” au făcut schismă:
    Aș fi de acord cu autorul în cazul în care, în acea duminică de 10 martie, unii ar fi numit-o 26 februarie, adică s-ar fi întors cu 13 zile înapoi. Atunci într-adevăr ar fi fost o schismă venită din partea unor retrogradați. Însă nu a fost așa; dimpotrivă, arhiepiscopul Greciei, în urma unor intrigi1, a hotărât ca ziua de 10 martie să fie numită 23 martie. Așadar, de vreme ce această schimbare hotărâtă de arhiepiscop a fost pricină de schismă, schisma este nou-calendaristă și nu „vechi-calendaristă”! Ea a fost creată și apoi întreținută, așa cum vom vedea, de Hrisostom Papadopoulos. Dacă arhiepiscopul, văzând sminteala ce s-a produs, ar fi readus calendarul vechi, precum a făcut patriarhul Moscovei, Tihon, ar fi tămăduit schisma pe care el însuși o pricinuiseră.

    b) „Vechi-Calendariștii” au întrerupt comuniunea depășind orice… limită a rațiunii:
    Mai întâi, întreruperea comuniunii (adică îngrădirea) nu este atât de greșită pe cât încearcă să o arate autorul, atunci când există motivele întemeiate pentru aceasta, pe care le vom lămuri în capitolul de fond. Însă nu este adevărat că ortodocșii statornici în tradiție au întrerupt comuniunea cu ierarhia inovatoare a Greciei îndată și fără motiv. Dimpotrivă, la început s-a ridicat un val de împotrivire (protest) față de extrem de necanonica inovație calendaristică, fără a exista imediat întrerupere a comuniunii. Odată cu schimbarea calendarului, credincioșii au cerut să fie slujiți după calendarul vechi, de către preoți ai Bisericii Greciei, în biserici ale Bisericii Greciei. Dovadă sunt următoarele fapte2, petrecute la sărbătoarea Bunei Vestiri după calendarul vechi, adică la câteva zile după schimbarea calendarului:

    1. Sute de ortodocși mărturisitoriri3 vin la catedrala mitropolitană a Atenei și cer preoților catedralei să săvârșească Vecernia Bunei Vestiri. Li se răspunde că nu o vor săvârși din pricina interdicției arhiepiscopului, care, aflând despre marea afluență a credincioșilor, poruncește să fie încuiată biserica – lucru care se și face! Credincioșii protestează și reușesc să fie redeschisă biserica. Citeau Vecernia și cântau imnele praznicului. Vine armata și jandarmeria ca să-i alunge pe credincioși, fără rezultat. Arhiepiscopul este silit să dea voie unuia dintre preoții catedralei (părintele Gheorghe) să săvârșească un paraclis, în timpul căreia s-a vindecat un copil surdo-mut (de nume Stasinopoulos) și o femeie demonizată (Aikaterini Markea) – minuni pe care le confirmă însuși părintele Gheorghe. A doua zi însă, arhiepiscopul le neagă și poruncește să rămână încuiate toate bisericile Atenei!
    2. La Tesalonic, cei statornici în calendarul Părinților au umplut bisericile orașului ca să participe la slujbă. Mitropolitul Ghenadios însă a interzis preoților să slujească. Doar preotul bisericii Sfântului Haralambie, pe care credincioșii l-au plătit printr-o colectă, a slujit pentru sărbătoare.
    3. La Nafplio, în biserica Bunei Vestiri (cartierul Pronoia), s-a săvârșit Vecernia sărbătorii și acolo a avut loc o minune: vindecarea unei femei paralizate, numită Sofia Gaspari.
    4. La Tyrnavos, după mărturia lui Agamemnon Schliemann, credincioșii interziseseră preotului să slujească după noul calendar; însă el, având ordin expres de la Mitropolie, a stăruit și a slujit. În timpul slujbei a căzut acoperișul bisericii!
    5. Reacții asemănătoare ale credincioșilor au fost și în alte biserici din Atena, Pireu și provincie, iar la Pireu s-a interzis plecarea vaporului care făcea cursa Pireu–Tinos, pentru ca mulțimea credincioșilor să nu meargă la icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului.

    Astfel, statornicia în calendarul Părinților – care a avut ca urmare să fie izgoniți din propriile lor biserici (căci „vechi-calendariștii” nu erau… extratereștri, cum încearcă să-i prezinte propaganda nou-calendaristă, ci enoriași ai bisericilor lor, izgoniți necanonic, așa cum am văzut) –, minunile săvârșite, atitudinea dură a Bisericii oficiale și prigoanele care au început au silit tot mai mulți ortodocși să întrerupă comuniunea.

    c) „Vechi-calendariștii” au întrerupt comuniunea și cu celelalte Biserici:
    Aici autorul spune pe jumătate adevărul, scriind că „vechi-calendariștii” au rupt comuniunea și cu toate celelalte Biserici care nu și-au schimbat calendarul – fapt ce s-a întâmplat însă mult, mult mai târziu (după al Doilea Război Mondial), când exista deja o problemă evidentă de ecumenism. În acea vreme, ei se aflau încă în comuniune cu toate Patriarhiile și Bisericile care păstrau calendarul iulian. Unul dintre principalele argumente invocate atunci de cei ce doreau revenirea la calendarul patristic era și pericolul național provenit din propaganda sârbească, întrucât ortodocșii de stil vechi din Macedonia – și mai ales cei care trăiau aproape de granița cu Serbia – treceau duminicile frontiera ca să participe la slujbe în biserici unde se păstra vechiul calendar.

    d) „Vechi-calendariștii” au constituit încă din 1924 o Biserică independentă, Biserica Adevăraților Creștini Ortodocși (G.O.C.):
    Încă din 1923 existau reacții ale credincioșilor evlavioși față de problema schimbării calendarului – reacții pe care Arhiepiscopul Greciei, acționând ca un tată vitreg rău, nu le-a luat în seamă. La începutul lunii martie 1924 aceste reacții devin tot mai intense și prin intermediul presei, concentrându-se asupra caracterului necanonic al reformei (vezi, de pildă, „Către o nouă Schismă!” în Skrip, 9-3-1924; „Nouă lovitură împotriva unității Bisericii Ortodoxe” în Skrip, 17-3-1924).

    În ziua introducerii inovației calendaristice, „Comitetul Ortodocșilor” a organizat o adunare de protest, iar în aceeași zi au avut loc manifestări similare și în alte locuri (vezi ziarele vremii, accesibile oricui dorește să verifice). În paralel, Patriarhia Alexandriei sprijină pe cei ce se împotriveau! Astfel, la 5 aprilie 1924, în ziarul Empros, citim:

    (în articolul original este atașată imaginea paginii aferente din ziarul Empros, apoi textul continua astfel):
    „Ce citiți, părinte Vasile? Acel al patrulea neajuns pe care l-ați menționat în capitolul precedent a fost invocat, după 88 de ani, drept motiv pentru a stărui în păstrarea vechiului calendar, până când se va pronunța organul competent! Din moment ce așa-zisul «Congres Panortodox» nu a impus obligativitatea reformei calendarului pentru toate Bisericile, cu ce drept Arhiepiscopul Atenei cerea în mod dictatorial turmei sale să urmeze noul calendar? Un rău atrage după sine alte mii. Luați seama acum: până în acest punct, nicio întemeiere a vreunei așa-zise alte Biserici, ci doar stăruința de a păstra calendarul patristic, din motive de conștiință religioasă. Dacă arhiepiscopul ar fi procedat cu iconomie, ca un adevărat păstor și nu ca un lup, ar fi lăsat să existe preoți care să slujească după vechiul calendar până la o rezolvare definitivă a chestiunii calendaristice.

    Dar să nu ne amăgim: scopul real fusese atins – sărbătorirea comună cu apusenii. Așa încât, pentru ei, problema era «rezolvată». Vorbele despre un viitor Sinod erau doar pentru derută, așa cum s-a văzut (încă așteptăm convocarea unui asemenea Sinod!). Schisma au aruncat-o în cârca «vechi-calendariștilor» și și-au atins planurile. Ce contrast față de un adevărat păstor, Patriarhul Moscovei, Tihon, care atunci când a văzut că primirea noului calendar aduce dezordine, a revenit la cel vechi! În Grecia însă, așa-zisa «confuzie» invocată de arhiepiscop ca motiv al schimbării calendarului a devenit adevărata CONFUZIE ȘI DEZBINARE, fără ca „păstorul-lup” să se îngrijească câtuși de puțin de aceasta.”

    Reacțiile continuă să se intensifice, Arhiepiscopul încercând să tulbure apele prin circulare explicative, prin minciuni, cu viclenie, în timp ce credincioșii își amplificau tot mai mult împotrivirea. Merită notat că la început foarte puțini preoți au reacționat, din cauza unei probleme care apăruse. Care era aceasta? Iată (Empros, 7-4-1924): (în articolul original este atașată imaginea paginii aferente din ziarul Empros, apoi textul continua astfel):

    Cum, deci, spuneți că s-a întemeiat Biserică fără preoți, și cu atât mai mult fără episcop? Opoziție a existat și a existat și „îngrădire” (întrerupere a comuniunii), și aceasta mai ales din partea poporului la început, pentru că poporul este păzitorul Ortodoxiei. Citim caracteristic într-o Enciclică a Patriarhilor Răsăritului din 1848: „La noi nici Patriarhi, nici Sinoade nu au putut vreodată introduce ceva nou, căci apărătorul credinței este însăși plinătatea Bisericii, adică poporul.”

    Să continuăm. În octombrie se înființează „Asociația Ortodocșilor”, ca o continuare a neoficialului „Comitet al Ortodocșilor”, sub președinția lui Andreas Vaporidis, asociație ce avea drept scop restabilirea calendarului patristic și nicidecum întemeierea unei alte Biserici. În acest scop, prima acțiune a fost să înainteze un Memoriu Ierarhiei4, pe care însă aceasta l-a respins ca fiind calomnios!

    Din 1925 începe un val și mai mare de reacții ale Ortodocșilor împotriva inovației, Ortodocși fie următori ai noului calendar (mai ales ierarhi și cărturari5), fie stăruitori, dar și întorși la vechiul calendar, precum și preoți, monahi și mireni care se „îngrădeau”. Trăsătura comună a tuturor acestor reacții – a opoziției, fie cu, fie fără „îngrădire” – era restabilirea calendarului patristic în Biserica oficială a Greciei și nicidecum crearea unei alte Biserici.

    Chiar și atunci când cei trei ierarhi s-au despărțit de ierarhia inovatoare, în 1935, scopul lor nu era formarea altei Biserici, ci vindecarea schismei calendaristice pe care o adusese inovația. Scrie fostul mitropolit de Florina[n. tr. actualul Sfânt Hrisostom cel Nou] cu privire la aceasta (ca fost zelot, părinte Vasile, cred că le cunoașteți):

    „Dar noi, vechi-calendariștii, nu constituim o Biserică ortodoxă separată și independentă în Grecia, pentru că nicio Biserică nu ne-a recunoscut ca atare, ci suntem în interiorul Bisericii Autocefale recunoscute a Greciei, ca o gardă care păzește instituția calendarului ortodox, pe care majoritatea ierarhiei l-a abandonat – lucru pe care nu trebuia să-l facă. Iar noi, ca partea luminoasă și nepătată a Bisericii Autocefale a Greciei, continuăm istoria acesteia, în sensul ortodox. Această idee greșită și necanonică, că noi am constitui o Biserică aparte, a aruncat-o și a propus-o statului, cu scop viclean și răuvoitor, răposatul Arhiepiscop al Atenei, Hrisostom Papadopoulos, pentru a ne prezenta în fața statului și a societății grecești drept răzvrătiți și drept cei care s-au ridicat împotriva Bisericii Autocefale a Greciei, și astfel să ne arunce în mânia statului și în disprețul obștesc al societății.” (Enciclică Pastorală, Atena, 1-6-1944).

    Și chiar dacă această idee, inspirată de Hrisostom Papadopoulos, a găsit mai târziu teren propice de aplicare în schisma matheită, și prin ea și în majoritatea facțiunilor vechi-calendariste de astăzi, aceasta nu înseamnă că puteți să batjocoriți pe toți ortodocșii vechi-calendariști pentru o abatere eclesiologică a unor clerici ai acestora – cu atât mai puțin să scrieți în mod mincinos că „vechii-calendariști au constituit încă din 1924 o Biserică independentă”.

    Noi, ca pliromă neinovatoare a Bisericii Greciei, dorim revenirea la calendarul patristic și condamnarea ecumenismului prin cuvânt și faptă (condamnare sinodală, ieșirea din C.M.B., întreruperea comuniunii cu ecumeniștii) – și numai atunci, după ce inovatorii vor fi revenit înlăuntrul zidurilor Bisericii lui Hristos, ale Apostolilor, ale Părinților, ale Sinoadelor, ale Canoanelor și ale Tradițiilor, numai atunci vom restabili comuniunea cu ei.

    Totodată, părintele Vasile scrie: „Astfel s-a creat binecunoscută schismă zelotistă, vechi-calendaristă, care a divizat și a defăimat Ortodoxia în secolul trecut.”

    Dragul meu părinte, Biserica Ortodoxă nu acceptă teoria universurilor paralele. Cu cele ce scrieți e ca și cum ați încerca să ne convingeți că trăiți într-o lume paralelă, unde în secolul trecut Ortodoxia ar fi fost defăimată de zeloți și nu de ierarhii inovatori, precum modernistul Metaxakis, origenistul Vasile și alții, dar mai ales de pan-ereticul Atenagora – „gura iadului”, după cum l-a numit și regretatul, dar mai târziu venit în fire Teoclit Dionisiatul.

    În universul nostru, aceasta este considerată defăimarea Ortodoxiei, nu doar de noi, cei „încăpățânați, fanatici și needucați vechi-calendariști”, ci și de personalități pe care și dumneavoastră le recunoașteți (știți la cine mă refer: Zervakos, Kontoglou, Popovici, Kantiotis, Romanidis, Metallinos, Zisis și alții).

    (Vorbim despre schismă zelotă vechi-calendaristă, și nu pur și simplu vechi-calendaristă, pentru că, după cum am spus, mai multe Biserici – de pildă a Ierusalimului, Rusiei, Serbiei, precum și Sfântul Munte Athos – urmează până astăzi vechiul calendar iulian, fără însă să fi întrerupt comuniunea bisericească cu Bisericile care urmează noul calendar îndreptat).

    Un vechi argument, asemenea multora altora. Trebuie să-i studiem pe scriitorii care ne-au precedat, pentru a nu ne repeta. Vă trimit mai întâi la cartea «Antidotul» a părintelui Theodoret Mavros, care a respins pozițiile părintelui Epifanie. Reproduc pentru acest subiect (pp. 27–28):

    «Faptul că Bisericile Ortodoxe locale se află în comuniune cu Biserica Greciei, care a adus inovația, nu diminuează câtuși de puțin caracterul necanonic al acestei fapte. Oare și astăzi, după atâtea încălcări de canoane și trădări ale Fanarului, nu continuă toate aceste Biserici să fie în comuniune cu el?! Ce înseamnă aceasta, că tronul ecumenic merge bine? Desigur, de nenumărate ori nu! În mod evident, aceasta nu este decât o imagine limpede a căderii păstorilor contemporani, care, în comparație cu cei de odinioară, constituie o parodie a păstorilor – deși Bisericile slave ar putea invoca în apărarea lor jugul comunist, care nu le lasă să se exprime liber (notă: astăzi nu mai există o asemenea problemă). Însă rămânerea lor la vechiul calendar ce altceva arată, decât că fiicele au dat dovadă de înțelepciune, spre deosebire de Mama care și-a lepădat Sfintele Tradiții?

    Iar când G.O.C. invocau un Sinod Panortodox pentru judecarea chestiunii calendarului, înțelegeau exact Bisericile slave și celelalte Patriarhii, pentru că atunci (1924–1940) exista o mare posibilitate de a se rezolva problema. Nu analizez aici poziția acestor Biserici după evenimentele recente, ci în lumina epocii în care au fost spuse cele de mai sus, adică atunci când exista doar inovația calendaristică. Problema comuniunii cu Biserica Greciei, care adusese inovația, nicidecum nu înseamnă că acestea condamnau poziția G.O.C. din Grecia. Atitudinea lor se explică nu din motive bisericești, ci de „diplomatică amabilitate”, motiv pentru care și mustrăm o asemenea politică! Dovadă: până astăzi declară adeseori că vechiul calendar este cel corect și că schimbarea s-a făcut în mod greșit!»

    Și ceva mai jos (p. 29):

    «Pe de altă parte, G.O.C. aveau o datorie cu totul deosebită să „se împotrivească” Bisericii Greciei, care adusese inovația și introducea noul calendar, pe când celelalte Biserici autocefale, păstrând vechiul calendar, au fost departe de o astfel de ispită. Prin urmare, nu trebuie să ne mirăm de ce celelalte Biserici rămân în comuniune, în timp ce G.O.C. refuză aceasta».»

    Prezint și opinia preacucernicului părinte Vasile Sakkas, preot al Bisericii Ruse din Diaspora (dintr-o scrisoare inedită din 1969 către părintele Epifanie Theodoropoulos, pe care o am în posesia): (în articolul original este atașată imaginea unui fragment din scrisoarea aferentă, apoi textul continua astfel):

    Scrieți de asemenea că așa-zisa „Biserică a G.O.C.”, întemeiată în 1924, „există până astăzi, însă dezbinată în aproximativ douăsprezece facțiuni care se anatemizează și se caterisesc reciproc, și într-o mulțime de grupări independente. Greșită a fost deci, după părerea noastră, corectarea calendarului, dar cu mult mai greșită și împotriva Părinților a fost reacția G.O.C.”

    Și aici greșiți, după părerea mea. Cât despre facțiunile vechi-calendariste, dar și cele nou-calendariste, vom scrie într-un alt articol, foarte curând. Aici să spunem doar că, dacă principalul dumneavoastră argument pentru a rămâne în comuniune cu ereticii este fărâmițarea Ortodocșilor de pe poziția vechi-calendaristă, atunci există o problemă extrem de serioasă de înțelegere a Ortodoxiei, dar și de cunoaștere a Istoriei Bisericești. Din fericire, cel puțin cea de-a doua se poate corecta.

    „Corectarea calendarului iulian a fost urmată treptat și de alte Biserici Locale (Alexandriei, României, Bulgariei), care foarte curând au suferit și consecințele ei dezastruoase, adică dezbinarea poporului credincios. Această dezbinare a Bisericii trebuie, probabil, considerată drept principalul motiv pentru care Biserici – precum cea a Rusiei sau a Serbiei – nu au îndrăznit până astăzi o reformă calendaristică asemănătoare.”
    Foarte bine spus și felicitări că recunoașteți aceasta!

    „Mai jos vom încerca să analizăm motivele pentru care schisma vechi-calendaristă a fost și este nelegiuită. Înainte de a intra în respingerea principalelor argumente ale G.O.C., socotim necesar să analizăm învățătura Sfinților Părinți cu privire la problema întreruperii comuniunii bisericești (separării) de conducătorii noștri bisericești. Când anume aceasta se impune, când este interzisă și când este îngăduită.”
    Foarte bine. Le vom vedea împreună. Să spun doar că ceea ce numiți dumneavoastră „schismă” este îngrădirea (ἀποτείχισις, adică „îngrădirea” de erezie). O confundați și mai jos:

    „Această problemă este, după părerea noastră, cea mai importantă în încercarea de evaluare a schismei vechi-calendariste, deoarece în 1924 tocmai aceasta s-a întâmplat: întreruperea adică a comuniunii bisericești (schismă) între clerul și poporul care au reacționat la corectarea calendarului și conducerea bisericească (și, prin extensie, a întregii Biserici Ortodoxe). În baza deci a învățăturii patristice se va dovedi că separarea G.O.C. de Bisericile Locale a fost necanonică și împotriva Părinților.”

    În concluzie, noi socotim că schisma este nou-calendaristă, iar întreruperea pomenirii de către ortodocșii păstrători ai vechiului calendar este o îngrădire lăudabilă și obligatorie, care urmărește unirea celor despărțiți pe temeiul Dumnezeieștilor și Sfintelor Canoane și al Sfintei noastre Tradiții.

    Continuarea aici: https://rezistentaortodoxa.org/2025/08/22/anularea-argumentelor-impotriva-ingradirii-ortodocsilor-de-stil-vechi-4/

    Sursa: https://krufo-sxoleio.blogspot.com/2012/08/blog-post_4907.html

    1. Este necesară citirea cărții „Adevărul real despre calendarul bisericesc” (Atena, 1929), unde autorul Grigorie Efstratiadis dezvăluie, cu dovezi incontestabile, intrigile lui Hrisostom Papadopoulos pentru ca reforma calendarului să fie realizată cu orice preț. ↩︎
    2. Din ziarele epocii. Datele sunt disponibile pentru cititorul neîncrezător. ↩︎
    3. gr. ἀντιδρῶντες: care reacționează/ se împotrivesc. Termen al Sfântului Teodor Studitul, pentru ortodocșii care, în vreme de erezie, se împotrivesc acesteia, și nu sunt simpli răzvrătiți. ↩︎
    4. „Despre revizuirea hotărârii privind calendarul bisericesc”, publicat și în ziarul de largă circulație al epocii, Skrip (12-10-1924). ↩︎
    5. Menționăm, cu titlu de exemplu, pe ierarhii: Irineu al Kassandrei, German al Dimitriadei, Hrisostom al Florinei, Agatanghel al Thirei, Grigorie al Halkidei, Vasile al Dryinupolei, Vasile al Dramei, precum și pe învățații: Manuil Ghedeon, Dimitrie Petrakakos, Pavlos Karolidis, Constantin Psahos. ↩︎

  • Anularea argumentelor împotriva îngrădirii ortodocșilor de stil vechi (2)

    Continuarea articolului: https://rezistentaortodoxa.org/2025/08/21/anularea-argmentelor-impotriva-ingradirii-ortodocsilor-de-stil-vechi-1/

    Capitolul I – Îndreptarea calendarului iulian în 1924

    a. Calendarul iulian și gregorian
    Nimic de reproșat în acest subcapitol. Toate cele menționate sunt așa cum sunt.

    b. Problema îndreptării calendarului în Biserica Ortodoxă
    Acest subcapitol începe cu menționarea a două încercări eșuate de discuție (nici măcar de acțiune pentru schimbare) despre reforma calendarului: prima în anul 1324, pe vremea împăratului Andronic, și a doua în 1902, pe vremea patriarhului Ioachim al III-lea, încercări care au eșuat dintr-un singur și esențial motiv, așa cum recunoaște și autorul: pentru a nu se provoca în plinătatea Bisericii tulburare, dezbinare, despărțire, adică schismă.

    Cu toate acestea, autorul imediat după aceea pare să încerce a justifica Biserica Greciei cea inovatoare, atunci când scrie: „schimbarea calendarului a fost nevoită să o hotărască în același an și Biserica, pentru a înceta confuzia poporului credincios din pricina folosirii a două sisteme calendaristice pe teritoriul Greciei”.

    Adică frica de tulburarea ce ar fi putut veni din reforma calendarului – frică ce s-a arătat de cel puțin două ori în aceste șase veacuri (1324 și 1904), dar și în alte dăți – a dispărut deodată în 1924, și de atunci înainte așa-zisa confuzie provocată prin primirea calendarului gregorian de către Stat a devenit mai mare decât toate acestea?

    Dar despre ce „confuzie” este vorba? Într-un singur an (1923–1924), și anume în cel dintâi an al unei astfel de situații – unde „fiecare început este greu” –, marea confuzie ce a venit din folosirea celor două calendare (gregorian pentru Stat și iulian pentru Biserică) a fost, de fapt, că… Anul Nou s-a serbat înainte de Crăciunul bisericesc1! O, ce „mare” confuzie! Ce ne mai pasă dacă se vor sminti credincioșii, dacă se vor stârni tulburări, dacă va fi dezbinare, dacă vom face schismă, numai să înceteze această… confuzie – o confuzie pe care Bisericile Serbiei și Rusiei o înfruntă fără nici o problemă de aproape un veac, spre rușinarea celor ce susțin mincinos că schimbarea calendarului în Biserica Greciei s-a făcut din motive… sociale, adică pentru ca să nu existe… confuzie.

    Continuând, citim mai jos că: „Biserica, așadar, nu a primit calendarul gregorian, care se lovea de hotărârile Bisericii despre Paști, ci noul calendar iulian îndreptat, care se identifica, într-adevăr, cu cel gregorian în privința datelor sărbătorilor fixe, dar se deosebea radical de el în privința Pascaliei.”

    Aici trebuie cercetate două chestiuni:
    a) argumentul, de atâtea ori repetat, că una este calendarul gregorian și alta este noul iulian îndreptat, și
    b) problema schimbării Pascaliei, de vreme ce imediat mai jos – și spre cinstea lui – autorul recunoaște următoarele: „Desigur, nimeni nu poate tăgădui că această îndreptare a calendarului atingea în chip indirect Pascalia, întrucât prăznuirea Paștilor și a celorlalte sărbători cu dată mobilă la alte date crea destule urmări, mai ales de ordin liturgic și tipiconal. De pildă, Paștile ar fi putut fi prăznuit și în luna mai, iar Duminica Tuturor Sfinților chiar în luna iulie, cu urmarea ca în aceste cazuri să se desființeze postul Sfinților Apostoli.”

    a) Este adevărat că Biserica Greciei putea să pretindă că nu a primit calendarul gregorian prin „alchimia” așa-numitului „calendar iulian îndreptat”, care nu era nimic altceva, în esență și în fapt, decât primirea calendarului gregorian pentru sărbătorile fixe. Prima diferență care va apărea în practică între gregorian și „iulianul îndreptat” va fi de o singură zi și aceasta se va întâmpla… în anul 2800 d.Hr.! Atunci se va arăta că „iulianul îndreptat” este mai exact științific…

    Sfântul Hrisostom de Florina(în Calendarul bisericesc ca și criteriu al Ortodoxiei – 1/7/1935), scrie:

    „La început nu se poate vorbi de o îndreptare a calendarului iulian, pentru că scăderea a 13 zile din acesta nu i-a adus calitatea de perfect și precis, încât Preafericitul să spună că a îndreptat greșeala acestuia. De altfel, împărțirea perfectă și exactă a timpului nu se poate stabili, câtă vreme știința astronomică și matematică nu a descoperit echinocțiul absolut precis al timpului. Și atâta vreme cât îndreptarea calendarului iulian, proclamată urbi et orbi2 de Preafericitul, nu l-a făcut prin scăderea celor 13 zile să fie desăvârșit și exact, ci, prin această modificare, i-a dat caracteristicile și trăsăturile proprii ale calendarului gregorian, întrebăm pe judecătorul nepărtinitor și imparțial: se înșală sau nu Preafericitul – dacă nu chiar viclenește – atunci când spune că nu a primit calendarul gregorian, ci a îndreptat calendarul iulian? Din moment ce Preafericitul merge împreună cu gregorianul în ceea ce privește anii, lunile, săptămânile, zilele și orele, și nu cu inexistentul „iulian îndreptat”, poate oare să susțină serios și adevărat că nu a primit calendarul gregorian, de vreme ce a primit și aplicat în Biserică sistemul de măsurare a timpului al acestuia? Această proclamare a Preafericitului este asemenea afirmației unuia care ar pretinde că numele „Kostas” nu este același cu „Constantin” și că „Giannis” nu este același cu „Ioannis”.”

    Iar Hristofor, episcopul de Leontopolis (mai târziu Patriarh al Alexandriei), scrie (Probleme calendaristice, Alexandria 1925, p. 25–26):

    „În ceea ce privește diferența dintre calendarul gregorian și calendarul pe care îl folosesc la noi nou-calendariștii, întrucât nu avem o formare specială, mărturisim că nu putem găsi unde se află această diferență, din moment ce amândouă sunt înaintea iulianului cu 13 zile și sărbătoresc în aceeași zi sărbătorile vechi fixe cei ce au făcut reforma”. Și mai jos: „Cu toate acestea, deși nou-calendariștii cred că al lor calendar este altceva decât cel gregorian, catolicii, recunoscând în calendarul reformat al ortodocșilor propriul lor calendar, se laudă pretutindeni că au reușit, în sfârșit – deși târziu – să-i convingă pe grecii ortodocși să catolicizeze, cel puțin în privința calendarului…”

    Oricine citește documentele oficiale ale întrunirilor despre calendar – atât ale Bisericii Greciei pe vremea lui Meletie Metaxakis și Hrisostom Papadopoulos (cf. Arhim. Theoklitos Strangas, Istoria Bisericii Greciei), cât și ale comisiei patriarhale sub președinția lui Anthimos al Vizyei (revista „Noul Păstor” 1922, nr. 3–4–5), precum și ale „Panortodoxului” congres de pe vremea lui Meletie Metaxakis (Procese-verbale și hotărâri, Constantinopol 1923) – va înțelege că așa-numitul „iulian îndreptat” a fost un vicleșug pentru a se ajunge la o unitate de prăznuire cu eterodocșii apusului, dorită de inovatorii promotorii acestei schimbări, dar și de eterodocși.

    b) În privința Pascaliei, admirăm măsura ipocriziei inovatorilor. Pe de o parte, pentru a liniști glasurile de protest, susțin că nu au schimbat Pascalia; pe de altă parte, însă, socotesc necesară, în viitor, schimbarea Pascaliei pentru a corespunde chipurile spiritului canoanelor Sinodului I Ecumenic și echinocțiului real.

    Să-l lăsăm însă pe înțeleptul dascăl din Trapezunt, Sevastos Kymenites, să răspundă (vezi textul original în cartea lui Eortologion, iunie 1701, p. 65–67):

    „Însă preasfințiții Părinți ai primului Sinod, deși știau bine această diferență a echinocțiului – cum încet-încet se mută înapoi, din pricina adăugării continue a zilei din anul bisect –, totuși au hotărât ca acest echinocțiu de primăvară să fie socotit și calculat întotdeauna așa cum s-a aflat atunci, pe vremea lor, la 21 martie; și să nu se mai mute niciodată înainte sau înapoi de această zi.

    Cât despre Sfintele Paști, să fie prăznuite întotdeauna de toți împreună, în aceeași zi a aceleiași luni, fie martie, fie aprilie, pentru ca să nu se facă tulburare și dezbinare în părțile Bisericii care se află în toată lumea, din pricina schimbării echinocțiului, ce provine – așa cum am spus – din adăugarea zilei anului bisect.

    Deși în zilele noastre echinocțiul a coborât mult mai jos, la 10 martie, după cum arată cei mai noi prin observații mai precise – și din această pricină au făcut îndreptarea Calendarului și au adus iarăși echinocțiul la 21 martie, așa cum era pe vremea primului Sinod (mutând înapoi luna martie și, în consecință, toate lunile, cu zece zile) –, noi în aceasta nu îi urmăm! Și niciodată nu cutezăm să călcăm Hotărârea acelor dumnezeiești Părinți, ca să ne arătăm noi mai înțelepți decât acei purtători de înțelepciune dumnezeiască și sfinți Părinți, și să facem noi îndreptare acolo unde ei nu au îndrăznit să facă.

    Pentru că, chiar de ar fi fost întemeiată această îndreptare, ar fi făcut-o mai înainte aceia. Și ar fi tras martie două zile înapoi (adică ar fi adăugat două zile), ca să ridice echinocțiul mai sus și să-l aducă la 23, așa cum era pe vremea lui Hristos; sau ar fi tras martie mai mult, ca să-l coboare la 15 martie, așa cum era la început, pe vremea lui Adam. Însă aceia nici nu l-au ridicat, nici nu l-au coborât, ci l-au lăsat acolo unde l-au aflat, la 21 martie, pentru pricina pe care am spus-o mai sus: ca să nu pricinuiască tulburare și dezbinare în părțile și mădularele Bisericii, așa cum au pățit „mai înțelepții” decât ei latini, care, pentru o simplă îndreptare a timpului, s-au despărțit și s-au tăiat, împreună și în privința calendarului, de întreg trupul Bisericii, ca niște schismatici, îngâmfați și autocefali ce sunt.

    De aceea spun: nu putem noi să călcăm părerea și judecata acelor dumnezeiești Părinți, ca să cădem și noi în aceeași greșeală cu latinii, și să primim în suflet, în loc de câștig, pierdere, precum latinii.„

    Mai înțelepți decât Părinții, așadar, sunt Metaxakis, Papadopoulos, Anthimii, Ghermanos, Dorothei și ceilalți. Pentru unii asemenea „părinți” scria și Sfântul Nichifor, Patriarhul Constantinopolului: „Se ‘hirotonesc’ pe ei înșiși ‘înțelepți’, cei iubitori de trup, și de către ucenicii lor voiesc a fi numiți teologi cei cu vorbă deșartă, și hrisostomi, cei cu gură spurcată” (P.G. 100, 557).

    c. Neajunsurile reformei calendaristice

    Și de data aceasta, spre cinstea lui, autorul recunoaște neajunsurile reformei calendaristice, care, după părerea sa, sunt:
    a) ruperea unității și confuzia care a urmat din aceasta,
    b) graba realizării ei cu scopul de a sluji interese politico-economice,
    c) punerea ei în fapt în mod pripit și fără luminare și discuție,
    d) primirea ei fără acordul comun al tuturor Bisericilor Ortodoxe.

    Însă acest subcapitol se încheie cu o propoziție-capcană: „reforma calendaristică nu lovea în dogmele credinței”.

    Dacă lovea sau nu, și în care dogmă, vom încerca să arătăm mai jos, în capitolul de fond.

    Aici, simplu, văzând cele de mai sus – pe care toți cei cu judecată le primesc ca neajunsuri –, se ridică pe drept întrebarea: „dar de ce atâta grabă și atâta stăruință pentru ca să se facă schimbarea?” Care au fost, într-adevăr, motivele acestei reforme?

    Au fost motivele sociale, adică fie evitarea confuziei celor două calendare, pe care o invocă atunci arhiepiscopul Hrisostom Papadopoulos, fie presiunile statului, pe care le menționează arhiepiscopul Hristodulos Paraskevaidis? Nici prima nu justifică o asemenea grabă, nici cea de-a doua nu ne convinge prea mult, din pricina mărturiilor pe care le avem și pe care le vom aduce mai jos.

    Au fost motivele științifice, adică imperfecțiunea calendarului iulian? Dar și Părinții Sinodului I de la Niceea cunoșteau greșeala calendarului, și pe acesta au statornicit Pascalia, pe care au hotărât-o veșnică și neschimbată. După cum scrie, iarăși cu deosebită tărie, Sevastos Kymenites (cf. mai sus, p. 179):
    „Se poate oare ca noi să călcăm părerea și judecata acelor dumnezeiești Părinți și să facem noi această îndreptare, și să nu pricinuiască tulburare și dezbinare în Biserica cea sobornicească a lui Hristos? Precum au pățit latinii inovatori, ca niște autocefali și îngâmfați. Și pentru această îndreptare pe care au făcut-o și au dat o hotărâre comună în Biserică, fără Sinod comun, și pentru această autocefalie a lor, s-au tăiat și s-au despărțit de bunăvoie de Biserica sobornicească a lui Hristos.”

    Și dacă, chipurile, mândrii disprețuitori ai Sfinților Părinți se îngrijeau atât de mult de corectitudinea științifică a calendarului, de ce nu au ales un calendar nou, mai desăvârșit, de vreme ce știau bine că și „iulianul îndreptat” era imperfect? Nu cumva scopul lor a fost, în cele din urmă, prăznuirea comună a sărbătorilor, fixe și mobile, împreună cu apusenii, ca prim pas și condiție necesară pentru „unirea bisericilor”? Cu siguranță! Și, spre dovadă, aduc următoarele mărturii în fața cititorului de bunăcredință:

    a) Din Enciclica Patriarhală din 1920: apropierea Bisericilor se va face „prin primirea unui calendar unic, spre prăznuirea simultană a marilor sărbători creștine de către toate Bisericile.”

    b) Din comisia patriarhală din 1922: membrul comisiei, profesorul G. Liannopoulos, a dovedit că dintre cele trei calendare solare, cel iulian și cel persan sunt superioare celui gregorian. Această părere științifică însă nu slujea scopului, care era prăznuirea comună – așa cum am spus –, atât a sărbătorilor fixe, cât și a celor mobile, adică Pascalia. Dar pentru că nu era cu putință să se facă fără opoziție primirea Pascaliei gregoriene, s-a discutat și despre fixarea Paștilor (adică să devină sărbătoare cu dată fixă), pentru care Anthimos al Vizyei și-a dat opinia sa(Noul Păstor, 1922, nr. 3–4–5, p. 234–236):
    „Propunerea fixării sărbătorii dumnezeieștilor Paști urmărește, fără îndoială, pe de o parte, dobândirea prăznuirii simultane de către toți creștinii a acestei celei mai mari sărbători a creștinismului și a sărbătorilor ce depind de ea, iar pe de altă parte, înlăturarea greutăților care există pentru aflarea acestei sărbători și stabilirea ei într-o zi hotărâtă a lunii. Din orice punct de vedere s-ar cerceta astăzi această propunere, fie eclesiastic, fie social, nimeni nu poate tăgădui că ea constituie pentru Biserica Ortodoxă de Răsărit o parte a întregii ei probleme calendaristice; căci, cercetată din punct de vedere eclesiastic, este vădit că nici chiar în cazul realizării ei nu poate să ajute la dobândirea scopului ei, atâta vreme cât Biserica noastră are în uz calendarul iulian, iar Bisericile Apusului pe cel gregorian. De aceea se impune cu necesitate mai întâi acțiunea pentru identitatea calendarului, și apoi să urmeze gândul fixării Paștilor.”

    c) Din „Panortodoxul” Congres din 1923: „Nevoia prăznuirii simultane a marilor sărbători creștine, Crăciunul și Paștile, de către toți creștinii, este subliniată în chip deosebit și în invitația Patriarhiei Ecumenice către Bisericile Autocefale la această Comisie Pan-ortodoxă” (Procese-verbale, p. 56). „Alt motiv în plus pentru adaptarea imediată și a Pascaliei este marea însemnătate morală și impresia pe care o va produce în întreaga lume civilizată această apropiere, prin inițiativa liberă a Bisericii Ortodoxe, a celor două lumi creștine, a Răsăritului și a Apusului, în prăznuirea marilor sărbători creștine” (p. 57).

    d) Poziția bisericii papale: un episod arată limpede atitudinea pozitivă a bisericii papale față de prăznuirea simultană. Când „Societatea Națiunilor”3 a propus un calendar nou (chiar mai nou și mai precis) comun pentru toată lumea, biserica papală a răspuns că îl primește „dacă îl primește și Biserica Răsăritului” (Skrip, 17-1-1924).

    Repet: toate celelalte despre motive sociale sau științifice se dovedesc, prin cercetarea istoriei, sofisme și, în esență, praf în ochii ortodocșilor care erau în neliniște. Cel mai mare, așadar, neajuns al reformei calendaristice a fost că aceasta i-a dezbinat pe ortodocși de dragul unirii cu eterodocșii[2].

    Sursa: https://krufo-sxoleio.blogspot.com/2012/08/blog-post_25.html

    1. Nu eu scriu acestea, ci însuși arhiepiscopul de atunci, Hrisostom Papadopoulos, o spune:
      „De asemenea nu stă în picioare ca argument că ar fi creat confuzie săvârșirea separată a sărbătorii naționale de cea bisericească a Bunei Vestiri din 25 martie, pentru că până și copiii cei mici știu că revoluția din 1821 nu a început la 25 martie, ci această dată a fost statornicită din pricina însemnătății praznicului Bunei Vestiri. Așadar, să fi rămas sărbătoarea națională împreună cu cea bisericească. Toate celelalte sunt pretexte …. ↩︎
    2. n. tr: „Urbi et Orbi” este o expresie latină care înseamnă „către cetate (Roma) și către lume”. În tradiția romano-catolică este folosită pentru proclamări solemne ale Papei. În pasajul de față este utilizată ironic, pentru a arăta modul fastuos și public cu care a fost prezentată îndreptarea calendarului iulian, deși în realitate aceasta echivala cu adoptarea calendarului gregorian. ↩︎
    3. n. tr: „Societatea Națiunilor” (1919–1946) a fost organizația internațională creată după Primul Război Mondial, ca precursor al ONU, având scopul menținerii păcii mondiale. Printre inițiativele sale s-a numărat și propunerea unui calendar universal, adoptabil de toate statele, proiect sprijinit și de Vatican, cu condiția acceptării lui de către Biserica Ortodoxă Răsăriteană. ↩︎

  • Anularea argumentelor împotriva îngrădirii ortodocșilor de stil vechi (1)

    de Nikolaos Mannis

    Prolog

    Pe site-ul „Grupului Ortodox de Cercetare Dogmatică”, și anume aici, a început de curând publicarea cărții părintelui Vasile Papadakis, cu titlul „Schisma Zeloților Vechi-Calendariști”[gr. Το σχίσμα του Ζηλωτικού Παλαιοημερολογιτισμού], în care autorul se ocupă de mișcarea Ortodocșilor de Calendar Vechi din Grecia (a „Pliromei Neînnoitoare”, cum altfel o mai numim), încercând, în mod vădit, să dovedească faptul că a fost greșită îngrădirea[gr. ἀποτείχισις] așa-numiților „vechi-calendaristi”.

    Alungând din mintea mea gândurile cele rele, care îmi spun că scopul acestei strădanii editoriale este justificarea celor ce stăruie în comuniunea directă sau indirectă cu ecumeniștii (și prin aceștia cu ceilalți eretici), pun gândul cel bun, că autorul este însuflat de un duh al iubirii de adevăr, al dragostei și al durerii pentru dezbinarea ortodocșilor greci și că își propune să slujească adevărului cu orice preț, urmărind totodată și vindecarea schismei calendariste. Care dintre aceste două scopuri este cel adevărat (doresc din toată inima să fie cel de-al doilea) se va vădi din reacțiile ce vor urma, pe parcursul răsturnării, capitol cu capitol, a acelor puncte pe care le socotesc că vatămă adevărul și asupra cărora voi încerca, cu ajutorul Bunului Dumnezeu și cu binecuvântarea părintelui meu duhovnicesc, să răspund.

    Adresându-mă părintelui Vasile, îl asigur că scopul acestei lucrări de față este slujirea adevărului și numai a acestuia. Simt marea răspundere – așa cum cred că o simte și dânsul – pentru cât de mult se cuvine să luăm aminte la ceea ce scriem, pentru că vom da socoteală mare înaintea lui Dumnezeu pentru sufletele pe care le-am putea primejdui, dacă cele scrise de noi vor fi răuvoitoare și ar sluji altor scopuri, afară de adevăr. Drept dovadă a celor de mai sus va fi și recunoașterea din partea mea a tuturor pozițiilor drepte ale părintelui Vasile, lucru pe care nădăjduiesc să-l facă și dânsul cu privire la cele ce voi scrie eu.

    Introducere

    Vom cerceta pe scurt introducerea acestei cărți, pentru a intra treptat în duhul celor scrise de părintele Vasile. El începe astfel:

    „Una dintre cele mai mari probleme care chinuie de aproape optzeci de ani nu numai Biserica Ortodoxă a Greciei, ci și pe cea de pretutindeni, este schisma zeloților vechi-calendaristi. Numărul celor ce se autointitulează Creștini Ortodocși Adevărați (G.O.C.) nu este, desigur, mare (în teritoriul Greciei nu depășește 70.000), cu toate acestea, existența lor nu încetează a provoca sminteală, neîncredere și dezbinări în plinătatea Bisericii.”

    Părinte al meu, îngăduiți-mi să socotesc ca cea mai mare problemă a Bisericii Ortodoxe panerezia Ecumenismului, lucru asupra căruia cred că sunteți și sfinția voastră de acord. Cât despre îngrădirea ortodocșilor de stil vechi, „schisma zeloților vechi-calendariști” după cum o numiți, aceasta este singura nădejde de întoarcere a Bisericilor Ortodoxe de astăzi la linia Sinoadelor și a Părinților, de la care s-au abătut prin lipsa de condamnare a inovațiilor ereziei Ecumenismului.

    Gândiți-vă ce s-ar fi întâmplat dacă nu ar fi existat această „mare problemă”, așa cum o caracterizați. Gândiți-vă că în acea fatidică zi de 10/23 martie 1924 nu s-ar fi găsit nici un suflet să se împotrivească în faptă. „Greșit s-a făcut schimbarea, dar nu vom întrerupe comuniunea”, ar fi zis. Și curând ar fi fost schimbată și Pascalia[n. tr. lucru care în România s-a produs de două ori din păcate], așa cum era programat. Ar fi urmat proteste, conferințe la „Parnassos”1, articole combative în „Skrip”2, dar fără întrerupere a comuniunii, ca să nu se facă „schismă”. Mai apoi, odată cu „ridicarea anatemelor”, ar fi fost anunțată și deplina unire cu „bisericile” Apusului, pentru că ar fi văzut ierarhii ecumeniști – și nu întâmplător cei de rang înalt – că nu există nici o împotrivire practică.

    Nu, nu, cinstite părinte, nu „schisma vechi-calendaristă” este problema, ci erezia Ecumenismului care frământă Biserica Ortodoxă, și mai ales pentru Biserica Greciei și pentru schisma pe care a adus-o schimbarea necanonică, și după cum însuși spuneți, a calendarului.

    Dar există o soluție: rezolvând problema Ecumenismului, adică prin condamnarea lui sinodală ca erezie și prin tăierea ecumeniștilor ca fiind în afara Bisericii, se rezolvă automat și problema calendarului. Nu sunteți de acord?

    Până atunci, adică până la condamnarea sinodală, ortodocșii de stil vechi. au dreptul să întrerupă comuniunea cu inovatorii, pentru că, dacă nu o vor face, nu va exista nici o problemă cu Ecumenismul, deci nu se va întruni nici un Sinod ca să-l condamne. De aceea, sunt vrednici de cinste, potrivit Canonului al XV-lea al Sinodului I-II, aceia care, prin îngrădirea lor, „s-au silit să izbăvească Biserica de schisme și de dezbinări”, pentru că fac să fie necesară convocarea unui Sinod.

    „Privim cu întristare parcursul G.O.C., care nu numai că nu par să dorească unirea lor cu Bisericile Constantinopolului, Atenei și Ciprului, de la care s-au despărțit în 1924 din pricina schimbării calendarului, ci dimpotrivă se îndreaptă către o tragică, lăuntrică fărâmițare.”

    Citind cele de mai sus, mi-am adus aminte de Sfântul Maxim Mărturisitorul, care a scris acestea:

    „Văzând cineva vrășmășia frățească[n. tr. εμφύλια] a celor aproape doisprezece Biserici zelotiste care se caterisesc reciproc și înstrăinarea ce sporește neîncetat între ele, își dă seama totodată de dificultatea oricărei înțelegeri cu Bisericile Ortodoxe Locale, pe care, mai ales în ultima vreme, le caracterizează ca eretice” – aș vrea să-mi spuneți ce ați răspunde unui budist, de pildă, care, încercând să-i oprească pe cei de aceeași credință cu el să devină creștini, le-ar scrie despre fărâmițarea creștinilor în ortodocși, papistași, protestanți, monofiziți ș.a.m.d., ca argument. Ar fi un astfel de argument valid?

    Nu douăsprezece, ci chiar o sută douăsprezece să fi fost facțiunile G.O.C., și tot nu s-ar fi anulat validitatea și dreptatea căii celor care au întrerupt comuniunea cu inovația. În măsura în care este răspunzătoare „Pliroma Neînnoitoare” pentru abaterile eclesiologice, pentru greșelile dogmatice sau pentru apariția facțiunilor în sânul ei, în aceeași măsură este răspunzătoare și Ortodoxia pentru erezii și schisme, adică deloc. Prin urmare, cea de-a doua parte a lucrării dumneavoastră, cu titlul „Schismele intra-vechi-calendariste”, poate fi judecată doar din punct de vedere istoric și, în esență, slujește doar la impresionarea și la înfricoșarea nou-calendaristului. Este, adică, un crainic imaginar care strigă către cititorul deja părtinitor împotriva „vechi-calendariștilor”: „Ai grijă să nu mergi cu G.O.C., care sunt dezbinați și se anatematizează între ei”, ca și cum n-ar exista și calea împărătească, îngrădirea și întoarcerea la calendarul patristic, fără a fi neapărat nevoie de încadrare într-o facțiune, așa cum au făcut deja, dintre cei vii, părintele Hrisostom din Spetse, părintele Stavros din Lamia, părintele Gheorghe din Tesalonic și alții.

    „Cu toate acestea, ne bucurăm de aderarea, chiar dacă izolată, a mai multor episcopi, clerici, mănăstiri, dar și credincioși G.O.C. la trupul Bisericii. Credem că la aceasta contribuie și existența în unele mitropolii a parohiilor care, deși aparțin Bisericii, urmează cu binecuvântarea episcopului locului calendarul vechi. În aceste parohii găsesc adăpost mulți G.O.C. dezamăgiți, care doreau să se elibereze de taberele zelotiste, dar totodată să aibă și posibilitatea de a urma calendarul iulian, pe care nu pe nedrept îl iubesc. Un lucru foarte important trebuie socotit și unirea Patriarhiei Moscovei cu Biserica Diasporei Ruse[n. tr. ROCOR] (17.05.2007). După cum știm, Diaspora Rusă întrerupsese vreme de aproape treizeci și cinci de ani aproape complet comuniunea bisericească cu Bisericile Ortodoxe și intrase în comuniune cu o mică parte a G.O.C. Din Diaspora Rusă își trag, de asemenea, hirotoniile aproape toate facțiunile vechi-calendariste. Unirea Patriarhiei Moscovei cu Diaspora Rusă a marcat dizolvarea a jumătate din vechi-calendarismul de pretutindeni, dat fiind că Diaspora Rusă avea în jurisdicția sa mai bine de trei sute de parohii în întreaga lume. Este absolut firesc ca G.O.C. să jelească și să se simtă dezamăgiți, întrucât puterea lor se micșorează necontenit.”

    Preaiubite părinte, pentru singurul lucru pentru care ne întristăm (niciodată nu ne descurajăm) este apostazia lumii întregi și sufletele care nu L-au cunoscut pe Domnul nostru, Unicul Mântuitor. Nu ne întristăm pentru că, chipurile, vedem puterea noastră slăbind – ca și cum am fi o grupare de putere, un partid sau o armată a lumii acesteia! – ci pentru că, prin această atitudine a lor, frații noștri legitimează Ecumenismul și dovedesc că au fost „închinători ai calendarului”. Noi nu iubim calendarul iulian despărțit de Ortodoxie. La ce folosește calendarul iulian dacă îl primești pe Papa Romei – pe care Sfântul Cosma îl numește „antihrist” – drept episcop al Bisericii? Nu mântuiește calendarul, părinte, și în chip limpede, nu este o soluție potrivită întoarcerea în Biserica inovatoare, fără condamnarea inovației și, în consecință, a Ecumenismului.

    „Am împărțit lucrarea noastră în trei părți. În prima parte vom încerca să răsturnăm argumentele G.O.C. cu privire la problema schimbării calendarului. Vom arăta deci că schimbarea calendarului a fost, desigur, o acțiune necanonică, dar nu și o erezie, și prin urmare nu constituia motiv suficient de întrerupere a comuniunii bisericești cu Bisericile Ortodoxe. Așadar, schisma G.O.C. este întru totul necanonică.”

    Iar noi, la rândul nostru, menționăm că, în răsturnarea primei părți, vom cerceta contra-argumentele părintelui Vasile față de cele prezentate de el drept argumente ale G.O.C. și ne vom ocupa, între altele, și de următoarele chestiuni:
    a) ce este dogmă și ce este erezie,
    b) în ce măsură schimbarea calendarului se leagă de dogmă și de erezie,
    c) cine a făcut schisma calendarului și de ce, și
    d) dacă este îngăduită întreruperea comuniunii doar din motive dogmatice.

    „În partea a doua ne vom ocupa de fărâmițarea din sânul G.O.C. și de motivele neînsemnate care constituie prilej pentru schismele lor.”

    Așa cum am menționat și mai sus, acest capitol este cu totul înșelător și încearcă să întunece cinstita și mărturisitoarea luptă a simplilor ortodocși de stil vechi, prezentând abaterile unei părți din conducerea lor. Nu mă miră prezentarea acestor abateri – de altfel sunt pentru prezentarea adevărului din motive istorice – ci folosirea lor ca argument împotriva îngrădirii pliromei neinovatoare, așa cum, de pildă, mulți ziariști prezintă scandaluri economice sau personale ale preoților din Biserica oficială pentru a lovi, în general, în Biserică. Cu toate acestea, vom răspunde numai din rațiuni pur istorice, acolo unde și dacă vom socoti că este nevoie.

    „În cele din urmă, în partea a treia vom răsturna argumentele G.O.C. cu privire la problema Ecumenismului. Mai precis, vom arăta că Bisericile Ortodoxe nu au primit erezia Ecumenismului și, prin urmare, îndemnul G.O.C. către credincioși de a întrerupe comuniunea bisericească cu acestea este greșit. Vom arăta, de asemenea, purtarea Sfinților Părinți în situații asemănătoare celor de astăzi, precum și numeroasele denaturări săvârșite de G.O.C. în învățătura patristică și în Istoria Bisericească. Părinții, adică, întotdeauna puneau ca și condiție a întreruperii comuniunii bisericești cu mai-marii noștri bisericești proclamarea vreunei erezii sau unirea cu ereticii, și nu simplele încercări de unire cu aceștia sau simpla existență a filo-unioniștilor.”

    Poate că aceasta este partea cea mai interesantă, atât din punct de vedere eclesiologic, cât și istoric. Aștept cu interes publicarea ei de către OODE3.

    „Mărturisim că încercarea de răsturnare a argumentelor zeloților nu constituie pentru noi o lucrare plăcută. Am întreprins acest efort cu durere și mai ales din dragoste pentru altminteri deosebiții noștri frați vechi-calendariști. Ținta noastră finală este dobândirea unității în Hristos, firește sub premise eclesiologice drepte: «căci nu căutăm să biruim, ci să dobândim pe frații de care am fost sfâșiați prin despărțire».”

    Tocmai acesta este și scopul nostru, preacinstite părinte. Dobândirea unității în Hristos, nu a oricărei „unități” între noi și voi, ci a adevăratei unități, care de fapt desparte de erezie și păzește Adevărul…

    (Continuarea aici: https://rezistentaortodoxa.org/2025/08/21/anularea-argumentelor-impotriva-ingradirii-ortodocsilor-de-stil-vechi-2/)

    Sursa: https://krufo-sxoleio.blogspot.com/2012/08/blog-post_21.html

    1. n. tr: Societatea Literară „Parnassos” – După schimbarea calendarului bisericesc , acolo s-au ținut conferințe și discuții aprinse despre inovație și despre „problema calendarului”. ↩︎
    2. n. tr: A fost un ziar atenian foarte cunoscut. În perioada schimbării calendarului, a găzduit articole foarte critice la adresa ierarhiei bisericești și a guvernului, reflectând reacția de opoziție din societate. ↩︎
    3. n. tr: abreviere pentru Grupul Ortodox de Cercetare Dogmatică. ↩︎