Rezistența Ortodoxă

Etichetă: Sava Lavriotul

  • Răspunsul Ieromonahului Evghenie în legătură cu episcopii și sinoadele paralele

    Ieri ne-a fost trimis răspunsul părintelui Evghenie referitor la acest articol: https://rezistentaortodoxa.org/2025/07/09/despre-episcopi-si-sinoade-paralele-partea-a-ii-a/, pe care îl publicăm mai jos.

    După cum poate constata cu ușurință oricine citește ambele texte, va înțelege că părintele Evghenie, în ciuda efortului titanic pe care îl depune, nu reușește să ne convingă (ba chiar, după cum veți vedea, ne oferă și noi argumente, pe care însă nu le voi valorifica, întrucât mi-am dat seama că ar fi vorba de încă o osteneală zadarnică, de vreme ce părintele Evghenie este convins că deține infailibilitatea).

    Desigur însă, este dreptul său inalienabil să creadă ceea ce dorește, mai ales în perspectiva publicării cărții sale. Noi, pentru a evita orice neînțelegere, nu dorim să sabotăm cartea, care, cu excepția acestei greșeli extrem de grave în problema respectivă, este foarte bună și merită să o achiziționați.

    Îi mulțumim fratelui Nikolaos Mannis din Verdikousa pentru întreaga sa atitudine și în special pentru recunoașterea greșelii din partea sa – aceasta oferă toate garanțiile că un astfel de dialog zidește cu adevărat. Pentru noi, această confruntare de opinii, precum cea cu Nikolaos, nu este deloc neplăcută, dimpotrivă, ne bucură. Așadar, cu singurul scop al aflării adevărului, se prezintă mai jos un prim răspuns la contraargumentele fratelui.

    Spune, în ceea ce privește primul caz Evagrie/Demofil, că noi avem opinia că, în general, nu există o restaurare a lui Demofil. Dar cum ar putea fi așa, de vreme ce noi înșine i-am indicat telefonic pasajul din Sfântul Vasile cel Mare, pe care chiar el l-a citat anterior? Cunoscând, așadar, poziția Sfântului Vasile cel Mare, că acesta [Demofil] se afla în comuniune cu Ortodocșii, cum am putea noi să susținem contrariul?

    În această situație, însă, repetăm public ceea ce am spus și în cuvântarea noastră: că nu există restaurare în preoția lui Demofil până la instalarea lui ca episcop al Constantinopolului. Pentru că ceea ce ne interesează direct este dacă Demofil era sau nu depus din treaptă în acea perioadă. Iar acest lucru se dovedește prin faptul că, dacă ar fi fost restaurat de către un sinod ortodox, aceasta ar fi însemnat că era ortodox. Însă hirotonia lui Evagrie la Constantinopol de către ortodocși dovedește contrariul, căci dacă Demofil ar fi fost ortodox, nu ar mai fi procedat la această hirotonie.

    În ceea ce privește cele trei argumente aduse pentru a susține că Demofil a fost restaurat în preoția lui înainte de instalarea ca episcop al Constantinopolului, avem de spus următoarele:

    a) Demofil era într-adevăr episcop activ, dar în raport cu arienii, fiind restaurat la Niceea din Tracia. Însă pentru ortodocși continua să fie valabilă depunerea hotărâtă de sinodul de la Rimini; nu există nicio restaurare a lui Demofil în preoția lui până la instalarea ca episcop al Constantinopolului de către un sinod ortodox (vezi mai multe detalii mai jos).

    b) Vlasie Veidas, referindu-se la Mitropolitul Heracleei Traciei, cel care l-a hirotonit pe Demofil la Constantinopol, afirmă că acesta era ortodox (cf. Istoria Bisericească, vol. 1, p. 522). Nikolaos, invocând prezența acestui „episcop ortodox” la instalarea lui Demofil, vrea să dovedească faptul că acesta fusese deja restaurat în preoția lui înainte de instalarea ca episcop al Constantinopolului. Însă, în fapt, argumentul nu se confirmă. Mai întâi, istoricul Socrate spune în acest context: „din pricina morții lui Eudoxie, arienii l-au așezat pe Demofil în locul lui” (PG 67, 494). Așadar, cel mai apropiat istoric de evenimente afirmă că arienii l-au făcut pe Demofil episcop al Constantinopolului (aceeași mărturie o dă și Veidas, cf. ibid., p. 522). Și întrebăm: este posibil ca în mijlocul ereticilor să fie și un ortodox, fără ca acesta să fie și el eretic? Noi răspundem limpede că fie era și el eretic, fie cel puțin un oportunist.
    Dar aici apare și o altă problemă: dacă episcopul Heracliei era într-adevăr ortodox în acel moment, de ce s-a abătut de la hotărârea sinodului ortodox „endimousa” (sinod local de la Constantinopol), care s-a întrunit imediat după instalarea lui Demofil la Constantinopol și care a hotărât hirotonia lui Evagrie (cf. Veidas Vlasie, Endimousa Synodos, pp. 35–36)? Această faptă a lui se poate explica doar dacă era de aceeași părere cu arienii sau dacă era oportunist. Dar ce credibilitate poate oferi mărturia unui astfel de om? Evident, niciuna.

    c) Sfântul Vasile cel Mare nu menționează, într-adevăr, depunerea lui Demofil, dar adăugăm: nu menționează nici restaurarea lui. Cât despre depunere: ea este menționată în mod explicit de Sfântul Atanasie cel Mare și de Socrate: „pe cei pomeniți mai sus, Ursaciu și Valens, Germiniu, Auxențiu, Gaius, Demofil, i-au declarat eretici și, depunându-i, i-au socotit ca pe niște oameni care nu sunt cu adevărat creștini, ci arieni…” (Sfântul Atanasie, Epistola Despre cele petrecute la Rimini în Italia și la Seleucia din Isauria, PG 26, 692). „Trebuie știut că sinodul de la Rimini i-a depus pe Valens, Ursaciu, Auxențiu, Germiniu, Gaius și Demofil, pentru că nu au primit să anatematizeze credința ariană” (Socrate, PG 67, 312).

    În ceea ce privește restaurarea: restaurarea care a avut loc la Niceea din Tracia, întrucât delegația sinodului de la Rimini, sub presiunea împăratului Constanțiu, a semnat un simbol arian, nu are nicio valabilitate pentru Ortodocși. Căci, dacă ar fi valabilă restaurarea, ar trebui să fie valabilă și semnătura pe simbolul eretic de credință. Sinodul de la Rimini a fost ortodox atunci când l-a depus pe Demofil; însă la Niceea din Tracia delegația sa a încetat să mai fie ortodoxă.

    Restaurarea lui Demofil până la instalarea lui ca episcop al Constantinopolului nu este menționată nicăieri în surse, nici de Sfântul Atanasie cel Mare, nici de Sfântul Vasile cel Mare, nici de istoricii Socrate și Sozomen, nici de patrologii Panagiotis Christou, Stylianos Papadopoulos, Konstantinos Skouteris, nici de Enciclopedia religioasă și morală. Dacă fratele Nikolaos a găsit o astfel de restaurare de către un sinod ortodox, înainte de instalarea lui, să ne-o facă cunoscută. Însă este imposibil să fi fost restaurat – repetăm – pentru că atunci ortodocșii nu l-ar fi hirotonit pe Evagrie.

    Demofil, așa cum spune Ouranophantor, era episcop al Constantinopolului „deja de multă vreme”, și, pentru că s-a prefăcut ortodox, ortodocșii din oraș, dar și unii episcopi din apropiere, s-au unit cu el. Aceasta arată că până la hirotonia lui Evagrie ei erau separați. Dacă Demofil ar fi fost ortodox, ortodocșii l-ar fi avut de la început în comuniune, chiar și atunci când era episcop de Veria, după ce anterior ar fi fost restaurat în preoția sa. Dar chiar și fratele Nikolaos îl consideră eretic, de aceea a invocat acea mărturie. Acea unire a ortodocșilor cu Demofil presupune că acesta a fost restaurat după hirotonia lui Evagrie și în mod sigur după exilul Sfântului Eustatie al Sevastiei, care l-a hirotonit pe Evagrie, și al lui Evagrie însuși.

    Așadar, faptul că Sfântul Vasile cel Mare nu menționează depunerea lui Demofil nu înseamnă că acesta nu fusese depus, de vreme ce nici restaurarea lui nu o menționează. Dar cum este posibil ca ortodocșii să fie în comuniune cu un cleric depus? Prin urmare, așa cum se subînțelege una, se subînțelege și cealaltă. Sau, oare, fratele consideră că depunerea canonică a lui Demofil de către sinodul de la Rimini nu are putere? L-am ruga să facă public acest lucru.

    În aceste condiții, rezultă de la sine că afirmația fratelui potrivit căreia ar fi fost răsturnată în mod triumfător opinia noastră – că nu există restaurare a lui Demofil, cu precizarea deja făcută până la instalarea lui ca episcop al Constantinopolului – nu este întemeiată. Există, desigur, o restaurare, așa cum reiese din pasajul Sfântului Vasile cel Mare, dar aceasta a avut loc după instalarea lui ca episcop al Constantinopolului. Dacă fratele are și alte argumente referitoare la cazul lui Demofil, așteptăm să le vedem. Dar cele existente până acum nu se confirmă, așa cum se înțelege limpede.

    Profit de această ocazie pentru a cere iertare ascultătorilor conferinței de sâmbătă, 2 iulie, pentru că am spus despre hirotonia lui Demofil ca episcop al Constantinopolului în anul 370, și nu despre instalarea lui. Este vorba despre o scăpare. De altfel, din contextul discursului s-a înțeles că mă refeream la instalarea sa, de vreme ce am amintit depunerea lui de către sinodul de la Rimini din anul 359. Cum ar putea cineva să fie mai întâi depus și apoi hirotonit? – ar fi o inversare absurdă a ordinii. În plus, am făcut și acolo referire la restaurarea lui.

    În ceea ce privește pe Sfântul Grigorie Teologul, așa cum însuși fratele Nikolaos spune, acesta a venit la Constantinopol ca episcop de Sasima, adică încă nu fusese instalat ca arhiepiscop al Constantinopolului.

    „Până atunci își împlinea lucrarea (Sfântul Grigorie Teologul) în capitală ca locțiitor. Dorința împăratului și a poporului era să fie așezat astfel pe tronul arhiepiscopal al capitalei; el însă a refuzat, atât pentru că se considera pe sine nepotrivit pentru o asemenea poziție, cât și pentru că socotea că o astfel de hotărâre trebuia să fie luată de un sinod. Ceea ce s-a și întâmplat în anul următor. Pentru a reglementa în general problemele bisericești, s-a întrunit în anul 381 al Doilea Sinod Ecumenic, la care au participat la început doar episcopi din Răsărit. Prima grijă a acestuia a fost să-l proclame pe Grigorie arhiepiscop al Constantinopolului, lucru pe care el l-a acceptat în cele din urmă, în ciuda opozițiilor inițiale, satisfăcând astfel dorința poporului.” (Panagiotis Christou, Patrologia greacă, vol. IV, p. 114–115)

    „Discuția privind alegerea lui Grigorie de către sinod (al Doilea Sinod Ecumenic) este atestată și de însuși Grigorie, care menționează în poemele sale: «Aceștia m-au așezat pe tronurile sfinte», în timp ce este descrisă mai detaliat de istoricul bisericesc Sozomen: «Cei rămași la Constantinopol au deliberat cui să încredințeze scaunul de aici. Se spune că împăratul, minunându-se de viața și cuvintele lui Grigorie, a socotit că acesta este vrednic să fie ales pentru această episcopie, și că majoritatea membrilor sinodului, respectând virtutea lui, au fost de acord. El a acceptat mai întâi să fie păstorul Bisericii din Constantinopol, dar văzând că unii se opun, în special cei din Egipt, a demisionat… Totuși, sinodul, păzind atât legile părintești, cât și rânduiala bisericească, a primit ceea ce i s-a oferit, deși împotriva voinței sale, fără ca cineva să poată contesta meritele acestui om».” (Sozomen, Istoria bisericească, VII, 7; cf. Vlasios Yidas, op. cit., p. 523)

    Ca un episcop ortodox să se mute într-o eparhie unde există un episcop eretic și să învețe credința ortodoxă, acest lucru este prevăzut de canonul 131 al Sinodului de la Cartagina astfel:

    „Tot așa s-a hotărât ca, dacă unii neglijează teritoriile care aparțin scaunului lor, pentru a câștiga pe cei de acolo la unitatea sobornicească, să fie chemați la răspundere de către episcopii învecinați, pentru a nu amâna să facă acest lucru. Prin urmare, dacă în termen de șase luni de la ziua întrunirii în această privință nu reușesc nimic, aceia vor fi încredințați episcopului care este în stare să-i câștige; cu toate acestea, dacă episcopul căruia aparțin cei în cauză socotește că, pentru o anumită iconomie, este mai bine să arate o aparentă neglijență, astfel încât ereticii să fie primiți mai liniștit și fără tulburări, iar un alt episcop, care nu cunoaște această iconomie, i-a primit mai înainte, atunci, după judecata episcopilor, teritoriile și locurile respective să fie restituite episcopului căruia îi aparțin. Iar judecătorii să fie aleși dintre episcopi din diferite provincii, fiind desemnați de cel dintâi dintre episcopii din țara în care se află teritoriul pentru care se dispută. Dacă, printr-un acord comun, cei vecini aleg judecători, fie unul, fie trei, iar dacă sunt trei, să urmeze fie votului tuturor, fie al celor doi, iar hotărârea judecătorilor astfel aleși să nu poată fi atacată. Oricine va fi dovedit că, din încăpățânare, nu vrea să asculte de acești judecători, episcopul întâi-stătător va trimite scrisori ca niciun episcop să nu fie în comuniune cu el, până ce se va supune.” (Pidalion, p. 533).

    Cuviosul Nicodim Aghioritul tâlcuiește astfel:
    „Episcopii nu trebuie să-i neglijeze pe ereticii care se află în eparhia lor, pentru că vor da socoteală pentru ei, ci trebuie să se străduiască în tot chipul să-i câștige și să-i aducă înapoi la unitatea sobornicească, adică în Biserică. Dacă însă amână vremea, să fie învinuiți pentru această amânare de către episcopii învecinați. Dacă, după ce au fost învinuiți, continuă să neglijeze și în șase luni nu reușesc să readucă pe nimeni, acești eretici împreună cu teritoriile lor să fie dați altui episcop care poate să-i readucă. Dar dacă episcopul căruia îi sunt supuși ereticii folosește această aparentă neglijență pentru o anumită iconomie, cerută de eretici, ca să se întoarcă mai liniștit și fără constrângeri (căci dacă ar fi folosit mai multă insistență și strictețe, aceia s-ar fi împietrit), iar un alt episcop, neștiind această iconomie, a intervenit și i-a întors, atunci, dacă acest lucru se dovedește prin cercetarea și judecata episcopilor, toate teritoriile și poporul ereticilor întorși să fie încredințați episcopului căruia îi aparțin. Iar episcopii judecători să fie dați fie de mitropolitul în a cărui provincie se află poporul și locul disputat, fie, prin acord, să-i aleagă cei doi episcopi aflați în neînțelegere, și dacă aleg unul, să rămână la hotărârea lui ca judecător ales, iar dacă aleg trei, să urmeze hotărârii celor trei sau a celor doi, iar această judecată să nu fie atacată în altă parte. Iar cel care, din încăpățânare, nu se supune acestor judecători aleși, prin scrisorile mitropolitului, niciun episcop să nu fie în comuniune cu el până ce se va supune.” (Pidalion, p. 133).

    Acest canon spune, așadar, că dacă episcopul canonic nu se îngrijește să readucă pe ereticii din eparhia lui în termen de șase luni, să fie înlocuit, prin hotărâre sinodală, de alt episcop care poate să-i întoarcă. Dacă însă episcopul canonic folosește o iconomie pe care nu o cunoaște episcopul vecin și acesta îi readuce mai înainte, atunci viitorul sinod va judeca și va da eparhia înapoi episcopului de drept, ș.a.m.d.

    Aceasta înseamnă că episcopii ortodocși au obligația de a învăța și de a predica în eparhia unde există eretici. Cu atât mai mult, aceasta se aplică atunci când episcopul însuși este eretic. Și să notăm că Sfântul Grigorie Teologul era episcop de Sasima, dar nu a fost niciodată instalat efectiv în acea eparhie. Avea deci toată libertatea să propovăduiască credința ortodoxă turmei Bisericii din Constantinopol, unde a mers la porunca Sfântului Meletie al Antiohiei.

    Al Doilea Sinod Ecumenic l-a instalat pe Sfântul Grigorie ca episcop al Constantinopolului, după ce mai întâi a fost alungat Demofil. Iar după ce Teologul a demisionat din motivele bine cunoscute, atunci Sinodul l-a ales pe Sfântul Nectarie ca episcop al Constantinopolului. Maxim, pe care l-au hirotonit episcopii alexandrini, nu era paralel cu Sfântul Grigorie. Căci după ce Sinodul l-a caterisit pe Maxim pentru hirotonia sa necanonică, abia atunci l-a instalat pe Teolog.

    De asemenea, slujbele săvârșite în parohii de Teolog în eparhia Constantinopolului, din pricina ereziei, sunt permise din mărturia patriarhului Nichifor al Constantinopolului (deși această mărturie este ulterioară cronologic; cf. Rallis și Potlis, Syntagma dumnezeieștilor și sfintelor canoane, vol. 4, p. 431c; vezi și Dosithei, Dodekabiblos, vol. 1, pp. 500–501). În vremea aceea s-au făcut hirotonii parohiale, în perioada arianismului, dar nu există nici măcar un caz de hirotonie a unui episcop ortodox într-o eparhie nevacantă de către un episcop arian, deși exista o nevoie stringentă ca acestea să se facă.

    Așadar, potrivit celor de mai sus, concluzia lui Nikolaos – „Prin urmare, pentru a doua oară după Evagrie, ortodocșii Constantinopolului au primit un episcop paralel fără să fi precedat caterisirea lui Demofil” – nu este valabilă. Nici în primul caz nu avem existența a doi episcopi, din moment ce Demofil era încă caterisit. Nici în al doilea caz, cu Sfântul Grigorie Teologul și ceilalți. Nu este deci „încăpățânarea” în privința acestei poziții care ne face să nu acceptăm existența a doi episcopi, așa cum spune fratele, ci însăși realitatea faptelor și evenimentelor.

    În ceea ce privește a doua situație, a schismei antiohiene, fratele ne întreabă: „A fost hirotonit ca episcop al Antiohiei Paulin, deși exista deja un episcop oficial recunoscut arian (Evzoie), dar și un ortodox (Sfântul Meletie) – da sau nu?” Răspundem: mai întâi, episcopul oficial recunoscut, arianul Evzoie, era un necanonic, eretic și schismatic (cf. Papadopoulos Chrysostomos, Istoria Bisericii Antiohiei, p. 197). Prin urmare, nu există niciun motiv să fie socotit printre episcopii Antiohiei. Sfântul Meletie era episcopul canonic al Antiohiei, cel care fusese hirotonit ca episcop al Sevastiei de către arieni. Da, răspundem, Paulin a fost hirotonit în vreme ce exista deja episcopul canonic Meletie.

    Și mai jos spune fratele: „Ei bine, argumentul că niciodată nu s-a întâmplat este dărâmat și toate celelalte sunt vorbe goale și zadarnice! Singurul lucru pe care îl poate reuși cineva prin încăpățânarea lui în această poziție este să-l prezinte pe Marele Atanasie ca fiind în comuniune cu un schismatic. Dar nici Sfântul Meletie nu-l considera pe Paulin schismatic, el însuși propunându-i, de comun acord, Antiohia…”.

    Să ni se îngăduie, așadar, să spunem câteva „vorbe zadarnice” pe această temă. Dacă nu exista schismă atunci la Antiohia, de ce este numită de toți istoricii schisma antiohiană? Dar și fratele Nikolaos o numește „așa-numita schismă antiohiană”. Sfântul Vasile cel Mare îi numește „răzvrătiți” (Epistola 216, BEPES 55, 254), iar în primul său canon spune: „Iar schisme sunt acelea când, pentru anumite pricini bisericești și neînțelegeri vindecabile, se fac dezbinări între ei”.

    Din moment ce exista un conflict între Sfântul Meletie și Paulin1, și din moment ce exista o rupere a comuniunii bisericești prin ridicarea unui altar separat, acest lucru, în limbaj bisericesc, se numește schismă. Iar Canonul 15, în prima sa parte, spune, între altele: „Și acestea au fost pecetluite și hotărâte cu privire la cei care, sub pretextul unor învinuiri, se depărtează de episcopii lor, fac schismă și destramă unitatea Bisericii” (Pidalion, 358). Iar mai sus, același canon definește ce înseamnă această schismă: „Astfel, dacă vreun preot sau episcop sau mitropolit ar îndrăzni să se despartă de comuniunea cu propriul său patriarh și să nu pomenească numele acestuia, după rânduiala stabilită, în Dumnezeiasca Liturghie, înainte de o condamnare sinodală și definitivă a lui, săvârșește schismă”.

    Paulin nu-l pomenea pe episcopul canonic, Sfântul Meletie. Acest lucru, în limbaj bisericesc, repetăm, se numește schismă. „Considerându-l eretic ‘triteist’ pe Meletie (Lucifer l-a numit astfel), a procedat la hirotonia lui Paulin ca episcop ortodox al Antiohiei, devenind astfel cauzator de schismă” (Papadopoulos Chrysostomos, Istoria Bisericii Antiohiei, p. 254).

    Marele Atanasie, așadar, era într-adevăr în comuniune cu schismaticul Paulin, întărind astfel schisma. „Din orice punct de vedere ar fi judecat acel act al lui Lucifer, nu poate decât să fie stigmatizat pentru totdeauna, cu atât mai mult cu cât și Alexandria și Roma, prin recunoașterea nelegiuirii episcopului de Cagliari, susțineau schisma” (Parthenios Polakis, Premisele istorice ale primatului episcopului Constantinopolului, Theologia 23 [1952], pp. 250–251). „Insistența Sfântului Atanasie și a Apusului de a-l recunoaște drept arhiepiscop canonic al Antiohiei pe Paulin, care fusese hirotonit necanonic de către episcopul exilat în Răsărit și controversatul episcop de Cagliari din Sardinia, Lucifer (362), prelungea schisma. Ceilalți ortodocși din Răsărit îl recunoșteau ca arhiepiscop canonic al Antiohiei pe Meletie, susținut de Sfântul Vasile cel Mare și de ceilalți teologi capadocieni. În acest spirit, Sfântul Vasile îi scria Sfântului Atanasie despre nevoia stringentă de a-l recunoaște pe Meletie și de a ridica schisma Bisericii din Antiohia” (Blaise Yeydas, Istoria Bisericească, vol. 1, pp. 516–517).

    Sfântul Vasile cel Mare îl considera pe Paulin ca fiind eretic marcelian și în comuniune cu marcelienii (cf. Epistola 263 „Către Apuseni”, BEPES 55, 330). Sfinții nu sunt infailibili luați individual; infailibile sunt doar Sinoadele Ecumenice și consensus Patrum. Aceasta, desigur, nu înseamnă că Sfântul Atanasie nu este sfânt sau că încetăm a-l cinsti, ci – așa cum spune Sfântul Vasile – trebuie să evităm imitarea greșelii. Prin urmare, nu încăpățânarea în această poziție ne obligă să o acceptăm, ci însăși realitatea faptelor. Iar Sfântul Atanasie a dorit să își îndrepte greșeala cu puțin timp înainte de adormirea sa, după cum spune și Nikolaos, însă nu a mai apucat (cf. Mannis Nicolaos, Schisma antiohiană, p. 3).

    Cât privește afirmația fratelui că Sfântul Meletie nu-l considera pe Paulin schismatic, pentru că i-a propus să păstorească împreună turma, lucrurile trebuie înțelese astfel: dacă încăpățânatul și îngustul la minte Paulin ar fi acceptat această propunere a Sfântului Meletie, atunci schisma ar fi fost vindecată imediat, întrucât ar fi fost în comuniune. Atâta timp însă cât rămâneau în stare de necomuniune, aceasta dovedește existența schismei.

    O explicație: existența a doi episcopi în aceeași episcopie, atunci când se află în comuniune unul cu altul, nu constituie schismă. Totuși, rămâne un act necanonic, interzis cu strictețe de canoanele bisericești, care prevăd pedeapsa caterisirii: „Căci astfel se arată că în același loc se găsesc doi episcopi în același timp, sau doi mitropoliți, ceea ce este nelegiuit și oprit de Canonul 8 al Sinodului I Ecumenic și de Canonul 12 al Sinodului IV… pentru ca să rămână din nou un singur episcop într-o episcopie și nu doi. Căci a greșit astfel direct împotriva vredniciei episcopale, punând doi episcopi în aceeași episcopie, pentru care și este caterisit din aceasta” (Cuviosul Nicodim, Pidalion, p. 39).

    Prin urmare, aceasta atrage după sine răspunderi canonice. Existența a doi episcopi în aceeași episcopie, atunci când între ei există întrerupere a comuniunii bisericești, naște nu numai răspunderi canonice, ci și provoacă o schismă în interiorul Bisericii.

    Două observații:

    „Ei bine, deci argumentul că, chipurile, niciodată nu s-a întâmplat se prăbușește.”
    Să ne ierte fratele, dar când spunem că niciodată nu s-a întâmplat hirotonia unui al doilea episcop într-o episcopie care nu era vacantă, înțelegem „fără provocarea unei schisme”. În cazul de față, s-a întâmplat, dar, ca faptă necanonică, atrage responsabilitate atât pentru cei care au provocat schisma, cât și pentru cei care au întreținut-o. Canoanele bisericești îl caterisesc pe schismatic și îl condamnă asemenea ereticului (vezi mai jos ce spune Sfântul Ioan Gură de Aur despre cel ce provoacă schisma).

    „Căci tema noastră aici este hirotonia unui episcop în locul altuia înainte de caterisirea acestuia.”
    Aceasta, în privința Sfântului Meletie al Antiohiei de către Paulin și Lucifer de Calaris, nu este valabilă. Amândoi erau reprezentanți ai unor taine nule și nevalide. Paulin a fost hirotonit episcop de Antiohia pentru că se considera tronul vacant.

    „Motivele pentru care ortodocșii din cetate (Antiohia) erau împărțiți între ei (deși aveau aceeași credință) erau în principal două. Mai întâi, eustathienii lui Paulin nu recunoșteau validitatea Tainelor meletienilor; de aceea nu l-au acceptat pe Sfântul Meletie, fiindcă fusese hirotonit de arieni, dar nici pe cei ce-l urmau, întrucât erau botezați de arieni… Așadar, vedem că rătăcirea despre pierderea automată a harului dumnezeiesc și despre nulitatea Tainelor este una veche” (Nikolaos Mannis, op. cit., p. 9).

    Cât despre faptul că Sfântul Meletie al Antiohiei, pentru a vindeca schisma, i-a propus lui Paulin să păstorească împreună turma, se ridică întrebarea: „Ce se petrece aici, părinte Evghenie? Doi episcopi în aceeași cetate și călcător al canoanelor Sfântul Meletie pentru că a propus aceasta?”

    Răspundem: Da, Nikolaos, este o încălcare a canoanelor sfinte și aceasta se arată din următoarele:
    Se află într-o opoziție directă cu Canonul 8 al Sinodului I Ecumenic, care poruncește:

    „Despre cei ce se numesc pe ei înșiși Cathari (curați) odinioară, dar care vin acum la Biserica sobornicească și apostolică, s-a hotărât de către Sfântul și Marele Sinod ca, fiind așezați prin hirotesie, să rămână astfel în cler. Dar, înainte de toate, se cuvine ca aceștia să mărturisească în scris că vor fi de acord și vor urma dogmele Bisericii sobornicești și apostolice; adică să fie în comuniune cu cei căsătoriți a doua oară și cu cei care au căzut în vremea persecuției, pentru care a fost fixat și un timp și o epitimie, așa încât să se supună întru totul dogmelor Bisericii sobornicești.
    Astfel, acolo unde toți – fie în sate, fie în cetăți – se găsesc hirotoniți doar de ei înșiși, aceia care sunt găsiți în cler să rămână în aceeași treaptă. Iar dacă, existând deja un episcop sau presbiter al Bisericii sobornicești, vin unii la comuniune, este limpede că episcopul Bisericii va păstra demnitatea de episcop, iar cel numit episcop de către cei ce se zic Cathari va avea numai cinstea de presbiter. Numai dacă episcopului i se va părea potrivit, îi va putea da și numele de episcop. Iar dacă nu va voi, îi va găsi loc fie ca horepiscop, fie ca presbiter, numai ca să pară în întregime integrat în cler; pentru ca să nu fie doi episcopi în aceeași cetate.”

    Acest canon sfânt lasă primirea schismaticilor la latitudinea episcopului canonic, care poate primi pe episcopul venit din schismă cel mult ca horepiscop sau ca „episcop cu simplu nume”, după cum tâlcuiește Sfântul Nicodim Aghioritul. Însă Sfântul Meletie l-a propus pe Paulin ca episcop împreună-slujitor (sinepiscop), adică doi episcopi depline în aceeași episcopie.

    Aceasta contravine hotărârii Sinodului II Ecumenic, care a statuat că Paulin nu a fost dorit ca urmaș al tronului Antiohiei, deși fusese propus chiar de cel de-al doilea președinte al Sinodului, Sfântul Meletie. În schimb, Sinodul a ales și a hirotonit pe credinciosul ucenic al Sfântului Meletie, Flavian, arătând astfel că Biserica nu l-a recunoscut niciodată pe Paulin ca legitim pentru a se putea vindeca schisma.

    Mai mult, Paulin, care chiar și după Sinodul II Ecumenic, în anul 388, a hirotonit singur, de unul singur, pe urmașul său, Evagrie, a fost încă recunoscut atunci de Apus (Roma și Occidentul).

    Infallibilitatea, după cum s-a spus, nu se păstrează în luările de poziție personale ale unor Sfinți Părinți izolați, ci în Sinoadele Ecumenice și în „consensus Patrum” (consensul Părinților). Așadar, Sinodul II Ecumenic nu l-a vrut pe Paulin, nici ca episcop „dublu”, nici măcar singur ca episcop. În acest caz, trebuie urmată linia Sinodului Ecumenic, pe care a urmat-o și Sfântul Ioan Gură de Aur:

    „Sfântul Ioan Gură de Aur protesta împotriva oricărei dezbinări, iar denunțând dezbinarea lăuntrică, aducea părerea unui Sfânt potrivit căreia «nici sângele muceniciei nu poate șterge păcatul schismei». Și el însuși spunea: «De aceea spun și mărturisesc că a dezbina Biserica nu este un rău mai mic decât a cădea în erezie». Pe cei din jurul lui Paulin îi considera ortodocși, dar fără hirotonii canonice și, prin urmare, despărțiți de Biserică. Iar către cei care se apropiau ușor și cu indiferență de gruparea lor spunea: «Credeți că este de ajuns, spuneți-mi, să ziceți că sunt ortodocși, iar cele ale hirotoniei să fie trecute cu vederea și pierdute? Și care este folosul celorlalte, dacă aceasta nu este temeinică? Căci după cum pentru credință trebuie să luptăm, la fel și pentru aceasta trebuie să luptăm. Căci dacă tuturor le este îngăduit să-și pună mâinile, după cum făceau cei de demult, și să se facă preoți, atunci să fie părăsit totul, să fie clădit altarul la întâmplare, la întâmplare plinătatea Bisericii, la întâmplare numărul preoților. Să le desființăm și să le nimicim. Nicidecum, spune el. Voi însă le faceți acestea și ziceți „să nu fie”? Cum zici «să nu fie» când ele deja sunt făcute? Eu spun și mărturisesc, nu căutând la folosul meu, ci la mântuirea voastră; iar dacă cineva este nepăsător, el singur va ști; iar dacă pe cineva dintre acestea nu-l interesează, nouă însă ne pasă».”

    Din acestea reiese limpede care a fost poziția Sfântului Ioan Gură de Aur în acea jalnică dezbinare a ortodocșilor din Antiohia (Papadopoulos Chryssostomos, op. cit., pp. 299-300).

    De notat că Evagrie, pe care l-a hirotonit Paulin, a avut preoție – de altfel, Sfântul Ioan Gură de Aur vorbește despre hirotonii. Așadar, nu inexistența preoției era motivul evitării comuniunii cu ei, ci existența schismei. Și, mai mult, sfântul părinte o pune pe același plan cu problema credinței. Atât de gravă era chestiunea – una soteriologică (de mântuire). „Eu spun și mărturisesc, nu căutând la folosul meu, ci la mântuirea voastră.”

    Acestea cu privire la primele două cazuri; urmează continuarea.

    Înainte de a încheia, repetăm și subliniem că nu există în istoria bisericească, pe parcursul a 19 veacuri, nici un singur caz de hirotonie a unui episcop într-o episcopie nevacantă, atunci când aceasta era însoțită de întreruperea comuniunii bisericești, fără să fi provocat schismă. Mai mult, în această perioadă nu există nici o hirotonie de episcop făcută de cei ce s-au despărțit (îngrădiți) atunci când episcopul eretic nu fusese caterisit. Sfântul Meletie era ortodox, iar Demofil era caterisit.

    Cât privește pe Sfântul Ipolit și pe Arseniți, se vor dovedi aceleași lucruri în răspunsul următor. Și, cu atât mai mult, nu avem crearea unor sinoade paralele în aceeași eparhie.

    Tâlcuind canoanele sfinte corespunzătoare (Canonul 8 al Sinodului I Ecumenic și Canonul 12 al Sinodului IV Ecumenic ș.a.), înțelegem că acestea se aplică și atunci când episcopul este eretic. Iar chiar de ar fi existat o excepție, aceasta nu ar fi confirmat punctul de vedere contrar. Cele ale secolului XX constituie o unitate aparte, pe care o vom expune la momentul potrivit.

    Îi mulțumim din nou fratelui Nikolaos pentru această ocazie pe care ne-a oferit-o și ne cerem iertare dacă undeva l-am mâhnit fără voie.

    Cu dragoste în Hristos,
    Ieromonahul Evghenie.
    28-6-2022

    P.S.1. Pentru cititorii care sunt interesați de continuarea răspunsurilor, facem cunoscut că, întrucât pentru noi în această fază prioritară este publicarea cărții, răspunsurile vor fi oferite atunci când obligațiile noastre o vor permite.

    P.S.2. Nu am susținut niciodată că cei care provin din Biserica G.O.C. (Grecă Ortodoxă de Stil Vechi), venind la întreruperea canonică a comuniunii, trebuie să fie miruiți, așa cum se sugerează de către fratele în cazul Arseniților. Nici nu am propovăduit vreodată că Tainele acestei Biserici sunt nevalide, de aceea și semnez ca ieromonah (fiind cunoscut faptul că provin din această Biserică). Dumnezeu să ne ferească de o asemenea blasfemie.

    P.S.3. Nu anulăm lupta Bisericii G.O.C., ferească Dumnezeu! Dimpotrivă, socotim că foarte corect a procedat la întreruperea comuniunii bisericești din pricina schimbării necanonice a calendarului, schimbare care a rupt unitatea liturgică, la instigarea unor puteri întunecate și antihristice. Totuși, nu a rămas în cadrele canonice în care ar fi trebuit să rămână – acest lucru îl consemnăm cu dragoste.

    La acestea subscriu și eu, cu dragoste în Hristos,
    Gheron Savva Lavriotul.

    Sursa: https://krufo-sxoleio.blogspot.com/2022/07/blog-post_13.html

    1. De fapt, nu există canon care să interzică așezarea unui „episcop paralel” ortodox acolo unde domnește un episcop eretic.
      În al doilea rând, găsesc neclarități și inconsecvențe în argumentația pr. Evghenie. Spre exemplu, citesc în Istoria Bisericească a lui V. Stefanidis, pp. 203–205, că Eustathienii, atunci când l-au ales pe Paulin, îl considerau pe Meletie arian (într-adevăr, așa era la început!), pentru că provenea dintre arieni. Concret, fusese Homoean (adept al formulei „asemănător”), apoi a devenit Homoiousian („de o ființă asemănătoare”), iar mai târziu ortodox.
      Aceasta constituie un contraexemplu evident în raport cu argumentația Părinților Evghenie și Sava. Occidentul și Sfântul Atanasie cel Mare au aprobat instalarea lui Paulin pentru că atunci Meletie era, într-adevăr, eretic! Schisma s-a produs deoarece Meletie treptat se convertise la Ortodoxie, la fel și adepții lui, care fuseseră de asemenea Homoiousieni. Dacă Meletie și adepții lui ar fi rămas Homoiousieni, nimeni nu ar fi vorbit despre „schisma de la Antiohia”! ↩︎

  • Despre „Sinodul Paralel” și etichetarea vechilor calendariști ca schismatici

    de Dimitris Chatzinikolaou

    1. Introducere

    După cum se știe, diversele calomnii împotriva ortodocșilor care păstrează Calendarul Părinților (calendarul patristic), lansate din toate părțile – în primul rând de către ecumeniști – nu au încetat niciodată din 1924 și până astăzi. „Vechii-calendariști au ridicat calendarul iulian la rang de dogmă a credinței și, prin urmare, sunt închinători ai timpului, schismatici și eretici!”, strigă în mod fals ecumeniștii și apărătorii lor, precum regretatul pr. Epifanie Theodoropoulos.

    Cei recent îngrădiți, precum părinții Eftimie Trikaminas (vezi Acordul atemporal al Sfinților Părinți cu privire la caracterul obligatoriu al Canonului 15 al Sinodului I-II referitor la întreruperea pomenirii unui episcop care propovăduiește erezia în Biserică, Ed. DeGiorgio, Trikala, 2012, pp. 227–258 și 302–303), Teodoros Zisis, Evghenie [Aghioritul], Sava Lavriotul și alții, adoptă și răspândesc o interpretare neortodoxă a Sfintei Tradiții și a duhului Sfintelor Canoane – anume, că prin hirotonia de noi episcopi în anul 1935, ortodocșii de stil vechi ar fi creat o schismă în Biserica Greciei.

    (Vezi de exemplu: https://www.youtube.com/watch?v=Vn-0OZU7DW4)

    Această interpretare pare să fie împărtășită și de profesorul de Drept Canonic al Universității Aristotel din Tesalonic, domnul Kyriakos Kyriazopoulos.

    (Vezi: https://apotixisi.blogspot.com/2025/06/blog-post_85.html)

    Pentru a „susține” această opinie, ei invocă Sfintele Canoane care interzic hirotonia unui episcop într-o eparhie unde deja există alt episcop, cum sunt Canonul 8 al Primului Sinod Ecumenic și Canonul 16 al Sinodului I-II. Desigur, aceste Sfinte Canoane trebuie respectate cu strictețe atunci când în Biserică domnește pacea, iar episcopii existenți sunt ortodocși. Însă atunci când, în vremuri de erezie și prigoană împotriva Bisericii, episcopul unei regiuni este eretic – adică un lup răpitor care sfâșie turma (Fapte 20:29–30) – este de la sine înțeles că nu doar că este permis, ci chiar necesar să fie rânduit în locul său un episcop ortodox! Cu atât mai mult atunci când întreaga ierarhie conducătoare este eretică sau schismatică – caz în care nevoia unei intervenții și a hirotonirii de episcopi ortodocși este evidentă. După cum vom vedea în cele ce urmează, acesta este duhul Sfintelor Canoane și așa au procedat întotdeauna ortodocșii.

    Această interpretare neortodoxă a fost deja respinsă de domnul Nikolaos Mannis (vezi: https://rezistentaortodoxa.org/2025/07/09/despre-episcopi-si-sinoade-paralele-partea-a-ii-a/) și, prin urmare, cele ce urmează reprezintă un supliment la articolele și scrisorile anterioare. Se cuvine precizat de la început că prezentul articol se concentrează asupra hirotonirilor din anul 1935. Pentru dimensiunea dogmatică a problemei calendarului, cititorul este îndrumat către studiul nostru special intitulat Dimensiunea Dogmatică a Noului Calendar:

    [https://rezistentaortodoxa.org/2025/07/08/dimensiunea-dogmatica-a-noului-calendar/]

    2. Considerente istorice

    Începând cu anul 1924 și până în prezent, „ierarhia” conducătoare a Bisericii Greciei este potențial schismatică și eretică, fiind astfel pasibilă de judecată în fața unui Sinod Pan-Ortodox pentru caterisire și anatema. Căci, în primul rând, prin introducerea Noului Calendar — condamnat de trei Sinoade Pan-Ortodoxe (1583, 1587 și 1593) — a provocat dezbinarea unității Bisericii, iar în al doilea rând, a făcut aceasta în scopul promovării ecumenismului. Aceasta este, pe scurt, dimensiunea dogmatică a noului calendar. Cu trecerea timpului, „ierarhia” a căzut în și mai multe erezii, precum:

    1. Serghianismul (cf. alinierea completă a „ierarhiei” cu „guvernele” antihristice);
    2. Uniatismul (din 7 decembrie 1965, când a fost oficializată „ridicarea excomunicării” cu „papa”);
    3. Neoiconoclasmul (cf. panglicile de interdicție pe sfintele icoane în timpul „pandemiei de coronavirus,” interzicerea Sfintei Împărtășanii etc.);
    4. Neoarianismul (cf. noua erezie conform căreia Tatăl este „primul fără egali” în Sfânta Treime);
    5. Erezia „moartea ta, viața mea” (cf. „vaccinurile împotriva coronavirusului,” preparate din linii celulare derivate din embrioni uciși intenționat, în legătură cu care unii pseudo-episcopi strigau: „Aici vaccinul, dincolo mormântul,” iar cei ce le refuzau erau etichetați ca „naziști,” „vrăjmași ai lui Hristos,” „în afara Bisericii” etc.);
    6. Legalizarea homosexualității de către „politicieni,” pe care „ierarhia” îi primește în comuniune, fiind astfel supusă anatemei Sinoadelor Ecumenice, potrivit binecunoscutului „cel ce nu spune anatema ereticilor, anatema să fie” (Sinodul V Ecumenic); și altele.

    Mai mult, „ierarhia” conducătoare este implicată și în multe schisme — anume, schisma calendarului, schisma ucraineană, schisma „vaccinării” și altele — atrăgând în pierzare poporul necatehizat. În deplină cooperare cu Cezarul antihristic, aceasta a persecutat și continuă să persecute Ortodocșii Calendarului Patristic prin exiluri, condamnări „pentru uzurpare de autoritate,” caterisiri, sigilarea bisericilor, confiscarea proprietăților etc., ajungând chiar până la uciderea acestora, precum în cazul noii-mucenițe, Sfânta Ecaterina Routis (+1927). Restul „ortodoxiei” (dominată de francmasonerie) se aliniază în tăcere cu persecutorii eretici ai Ortodocșilor, care impun ereziile și schismele sus-menționate, fiindcă aceasta le este cerut de „marele lor șef,” Francmasoneria (cf. Monahul Averkios, Francmasoneria din Surse Autentice: Guvern Mondial – Religie Mondială, Ed. „Palimpseston,” Tesalonic, 2024).

    În prima etapă, scopul lor este supunerea completă a Ortodoxiei față de papism. Acest scop a devenit evident prin Enciclicele Patriarhale din anii 1902 și 1920, care vorbesc despre apropierea și unirea cu cele două mari „ramuri ale creștinismului,” papismul și protestantismul, și, deci, despre „necesitatea” serbării comune a sărbătorilor cu aceștia. Acest plan s-a evidențiat și prin declarațiile, conferințele, articolele, cărțile și faptele ecumeniștilor. De exemplu, iată ce scria Antimos de Vizye în 1922, cu doi ani înainte de introducerea Noului Calendar: „că prin problema calendarului, prin realizarea unificării acestuia, se va face în mod cert primul pas important spre realizarea Comuniunii Bisericilor, contemplată și impusă de circumstanțe” (Problema Calendarului, 1922, p. 141; sublinierea aparține originalului). Aceste planuri masonice ale ecumeniștilor erau cunoscute încă din 1935 de cei trei episcopi care s-au îngrădit — Hrisostom al Florinei, Germanos al Demetriadei și Hrisostom al Zakynthosului — așa cum aflăm din scrierile celui dintâi. De pildă:

    „Dar [Biserica Ortodoxă] a respins întotdeauna calendarul gregorian ca o inovație a Romei vechi, incompatibilă cu tradițiile celor Șapte Sinoade Ecumenice și ca o încercare a acesteia de a supune chiar și Biserica Ortodoxă dominației autocratice a Papei” (cf. fostul Mitropolit de Florina Hrisostom Kavouridis, Opere Complete, vol. 1, p. 98; sublinierea aparține originalului). Cele de mai sus dovedesc că introducerea Noului Calendar a fost motivată de erezie și, ca atare, trebuia tratată corespunzător.

    Desigur, asaltul ereziei și persecuția Bisericii nu se înfruntă cu predici, mitinguri și articole, ci necesită un răspuns organizat și dinamic al Ortodocșilor, în lumina Sfintei Tradiții. Biserica nu putea găsi pace după impunerea prin lovitură de stat a Noului Calendar (1924), din moment ce „Ortodoxia” globală coopera în tăcere cu persecutorii, în principal prin omisiunea tunătoare de a convoca un Sinod Pan-Ortodox pentru rezolvarea problemei. Prin urmare, era imperativ ca cei trei episcopi care s-au îngrădit să procedeze la hirotonirea de noi episcopi, atât pentru nevoile turmei lor — care la vremea aceea avea aproximativ 800 de comunități în toată Grecia și peste un milion de credincioși (Opere Complete, op. cit., vol. 1, p. 135) — cât și pentru continuarea Rezistenței Ortodoxe (succesiunea lor). Această acțiune a lor nu însemna nicidecum că Ortodocșii Calendarului Patristic „și-au întemeiat propria Biserică în Grecia,” așa cum afirmă în mod greșit criticii menționați mai sus, ba chiar folosind un sofism absurd conform căruia hirotonia noilor episcopi din 1935 ar fi comparabilă cu părăsirea Greciei după invazia cuceritorilor!1 Mărturisitorul și Sfântul Hrisostom al Florinei (+1955) subliniază în scrierile sale că Ortodocșii Calendarului Patristic nu constituie o Biserică separată în Grecia, ci sunt un străjer însărcinat să lupte pentru readucerea Bisericii Greciei pe culmile Sfintelor Canoane, de unde a deviat (Opere Complete, op. cit., vol. 1, p. 383 și vol. 2, p. 24).

    Această poziție a Sfântului Hrisostom al Florinei este în deplină concordanță cu învățătura patristică privind partea „sănătoasă” a Bisericii în vreme de propovăduire a ereziei — adică aceia care se îngrădesc de erezie — și partea „bolnavă,” adică cei care se află în comuniune cu erezia. Sf. Vasile cel Mare face această distincție în multe dintre lucrările sale (cf. cartea pr. Evghenie Sensul pângăririi, 2023, pp. 553–554, 582–585). La fel și Sf. Teodor Studitul (Patrologia Graeca [în continuare P.G.], 99, 1285D și 1288A). Tot astfel, Dositheos (op. cit., vol. 5, p. 630, Cartea X, Partea V, cap. XI, § 4) scrie că atunci când Patriarhii învață și acționează contrar celor rânduite, atunci „sunt judecați, caterisiți și alungați de partea sănătoasă a Bisericii” (subliniere adăugată). În mod similar, Sfântul Ieronim de Eghina spunea că „Biserica Greciei, prin schimbarea calendarului, ‘s-a îmbolnăvit’, iar această schimbare a devenit începutul și cauza multor rele” (https://krufo-sxoleio.blogspot.com/2025/02/blog-post_25.html). În fine, regretatul teolog Aristotelis Delimbasis scrie următoarele, întărind cu versete din Evanghelie, Sinodul VII Ecumenic, Sf. Ioan Gură de Aur etc.: „Bisericile locale pot fi înfrânte în credință. Adică pot deveni bolnave spiritual, și se poate vedea ‘o boală plantată în trupul Bisericii’… După cum se știe, Biserica este asemănată în Scriptură cu un ogor care conține și ‘grâu’ și ‘neghină’… Membrii bolnavi ai Bisericii sunt înțeleși ca fiind aceia care greșesc în ce privește credința ortodoxă și care păcătuiesc, dar care încă nu au fost judecați ecleziastic.” (Paștile Domnului, 1985, p. 809). Întrebarea pentru cei care spun că partea „sănătoasă” creează o schismă dacă hirotonește propriii ei episcopi este: Cum va fi păstorită duhovnicește partea sănătoasă și cum va supraviețui fără episcopi? Să se remarce, de asemenea, că până la adormirea sa, Sfântul nu s-a semnat niciodată „Arhiepiscop al G.O.C.”, ci „fost de Florina, Hrisostom.” Prin urmare, acuzația că acest Sfânt Mărturisitor al secolului XX ar fi fost creatorul unei schisme constituie o calomnie gravă!

    3. Sfintele Canoane interpretate în lumina Sfintei Tradiții

    Având în vedere situația descrisă mai sus (chiar dacă foarte pe scurt) de erezie și persecuție care a predominat în Biserica Greciei în perioada 1924–1935, să analizăm dacă hirotonirile menționate din 1935 au fost sau nu în conformitate cu Tradiția Sfântă. Mai întâi, subliniem două puncte esențiale:

    1) Așa cum obișnuia să spună vrednicul de pomenire Părintele Gheorghe Metallinos (+2019), pentru a interpreta corect un eveniment istoric, trebuie să ne transferăm mintal în timpul și împrejurările în care s-a petrecut acel eveniment;

    2) Așa cum scrie Dositheos al Ierusalimului (1641–1707) în Dodekabiblos (ed. V. Rigopoulos, Tesalonic, 1982), acele acțiuni „contrare Canoanelor” și „în afara granițelor” [παρ’ ενορίαν] în sânul Bisericii sunt într-adevăr condamnabile atunci când sunt săvârșite din ambiție, iubire de bani, mândrie, slavă deșartă etc., dar sunt vrednice de laudă atunci când sunt făcute cu iconomie, spre folosul Bisericii, de pildă în vremuri de nevoie și persecuție.

    În astfel de condiții, canoanele în cauză nu constituie piedici pentru acțiuni pe care le interzic în mod explicit în împrejurări normale. În sprijinul acestei afirmații, Dositheos citează multe exemple de sfinți mari care au acționat „contrar Canoanelor” și „în afara granițelor” spre folosul Bisericii.

    De exemplu, el scrie: „Să reținem că Meletie al Antiohiei și episcopii vremii care l-au transferat pe Sfântul Grigorie la Constantinopol știau că acel Canon ce interzice transferul [adică Canonul 15 al Sinodului I Ecumenic] fusese rânduit de Părinți împotriva celor trufași – cei care, din slavă deșartă, săreau de pe un tron pe altul… Totuși, Canonul nu împiedică acțiunile făcute cu iconomie și spre folosul Bisericii; de aceea, unii au spus mai elocvent că acel Canon interzice transferurile din interes personal, nu pe cele dictate de necesitate… Și dumnezeiescul Atanasie, Eusebiu și Vasile au hirotonit în afara eparhiilor lor, iar Epifanie a făcut aceasta chiar la Constantinopol, iar în Ierusalim, fratele lui Ieronim.” (Dodekabiblos, op. cit., vol. 2, pp. 16–19, Cartea III, cap. 2, secțiunea 3; sublinierea mea.)

    El mai scrie: „Mai întâi să observăm că a acționa în afara jurisdicției proprii [παρ’ ενορίαν] este necanonic, motiv pentru care marele Vasile, deși era extrem de înțelept și sfânt, totuși cere părerea sfântului Eusebiu cu privire la blamabilitatea hirotoniei într-o altă eparhie în vreme de nevoie; în al doilea rând, că este drept în vremuri de nevoie să fie ajutate Bisericile aflate în primejdie sau necaz, hirotonindu-se în ele episcopi și preoți, acționând aproape ca un episcop propriu al lor, așa cum au făcut sfinții Eusebiu și Atanasie.” (Dodekabiblos, op. cit., vol. 1, pp. 500–502, Cartea II, cap. 19, secțiunile 1–6; sublinierea mea.)

    Mai mult, chiar Sfântul Ioan Gură de Aur a făcut mai multe hirotonii și destituiri în afara jurisdicției proprii și, deși a fost acuzat pentru aceasta, totuși, mai târziu, Sinodul IV Ecumenic nu l-a condamnat
    (Dodekabiblos, op. cit., vol. 2, pp. 53–54, Cartea III, cap. 4, secțiunea 7; și Pedalion, ed. a XI-a, Ed. Astir, Atena, 1993, nota 1 din tâlcuirea Canonului 28 al Sinodului IV Ecumenic, p. 207).

    Așadar, Dositheos subliniază în multe locuri că, în vremuri de persecuție a Bisericii – dar și în general, atunci când este vorba de folosul acesteia – au avut loc multe hirotonii în afara jurisdicției și alte intervenții în eparhii străine. După cum notează Socrate, „acest lucru se făcea odinioară în mod nediscriminatoriu, din pricina persecuțiilor” (Istoria Bisericească, Cartea V, cap. 8, P.G. 67, pp. 576–580; sublinierea mea). Totuși, atunci când a venit pacea, Sinodul II Ecumenic, prin Canonul 2, a interzis astfel de acțiuni (Dodekabiblos, op. cit., vol. 2, pp. 44–46, Cartea III, cap. 4). Dar, când există un „motiv întemeiat,” acțiunile „contrare Canoanelor” sunt în acord cu duhul Canonului Apostolic 14, care se referă la transferul episcopilor. Uneori, așa cum vom vedea mai jos, asemenea acțiuni sunt chiar vrednice de laudă!

    4. Despre problema „episcopilor paraleli”

    Referitor la problema „episcopilor paraleli”, criticii menționați ai hirotonirilor din 1935 pornesc de la afirmația eronată că un astfel de fenomen nu s-a mai întâlnit în perioada anterioară anului 1935 (vezi și Pr. E. Trikaminas, op. cit., p. 248). Cu privire la binecunoscutul caz al lui Evagrie și Sfântului Grigorie Teologul ca „episcopi paraleli” ai arianului Demofil pe tronul Constantinopolului, pr. Evghenios susține că, din moment ce Demofil fusese depus de Sinodul de la Ariminum (359 d.Hr.), tronul Constantinopolului în anul 370 — când Meletie al Antiohiei l-a hirotonit pe Evagrie — trebuie considerat vacant din punct de vedere ortodox, chiar dacă Demofil fusese reintegrat de „Sinodul cu rea dispoziție” de la Niceea din Tracia și chiar dacă în 370 d.Hr., înainte de hirotonirea lui Evagrie, arienii îl consacraseră deja ca patriarh al Constantinopolului. Datele sunt într-adevăr așa cum le descrie pr. Evghenios (Dodekabiblos, op. cit., vol. 1, pp. 419–420, cartea II, cap. 10, §1; pp. 454–455, cap. 14, §5; și pp. 477–478, cap. 17, §7); totuși, concluzia lui este eronată din două motive.

    Primul, hirotonirea lui Demofil în 370 nu poate fi considerată invalidă și, prin urmare, tronul Constantinopolului nu poate fi considerat vacant în perioada 370–380, deoarece „era practică veche să se accepte cei hirotoniți de eretici” (Dodekabiblos, vol. 1, p. 317, cartea II, cap. 4, §6). Mai mult, în ciuda condamnării arianismului la Sinodul I Ecumenic (325 d.Hr.), dogma Trinității nu fusese încă pe deplin clarificată până la Sinodul II Ecumenic (381), din cauza multiplelor variații ale arianismului care apăruseră („Homoian”, „Anomoean”, „Homoiousian”, etc.).

    Al doilea, dacă în 380 Demofil ar fi fost cu adevărat considerat depus, așa cum susține pr. Evghenios, atunci împăratul Sf. Teodosie — care l-a expulzat pe Demofil pentru că era eretic — nu ar fi invocat erezia sa ca motiv pentru îndepărtare, ci, ca autoritate politică garant al ordinii juridice, ar fi invocat depunerea din 359 și i-ar fi spus: „Din moment ce ești depus, părăsește tronul.” În schimb, el i-a spus: „Ori te alături celor care mărturisesc consubstanțialitatea [homoousion], ori pleci din cetate” — ceea ce Demofil a ales să facă (Socrate, Istoria Bisericească, cartea V, cap. 7, P.G. 67, p. 573; și Dodekabiblos, op. cit., vol. 2, p. 15, cartea III, cap. 2, §2).

    Două fapte trebuie subliniate aici. Primul, deși Sfântul Teodosie nu l-a considerat pe Demofil depus, totuși nu doar că l-a acceptat pe Grigorie Teologul să ocupe tronul ca „episcop paralel” față de Demofil, ci l-a și expulzat pe Demofil din cetate pe motiv că nu adera la definițiile Sinodului I Ecumenic! Și a făcut acest lucru în anul 380, fără a aștepta decizia Sinodului II Ecumenic — care urma să fie convocat și a cărui primă sarcină urma să fie depunerea lui Demofil. Cu alte cuvinte, autoritatea politică a substituit autoritatea bisericească și a acționat ortodox, pe criterii dogmatice, evaluând corect răul duhovnicesc provocat de ocuparea tronurilor de către eretici. Și, evident, nu era prima oară când se întâmpla așa ceva. Despre aceasta, Dositheos scrie: „În toate marile nenorociri pe care dreapta judecată a lui Dumnezeu le permite poporului Său, mila Sa infinită oferă ulterior mângâiere din belșug, și avem nenumărate exemple… Lumina a venit celor din întuneric prin domnia celui asemenea apostolilor, Constantin… A sosit primăvara marelui Teodosie… A răsărit domnia binecuvântată a lui Iustin [din Tracia], în care cele patru Sinoade Ecumenice au fost confirmate, fiind cinstite ca cele patru Evanghelii… Episcopii exilați au fost eliberați, ereticii izgoniți, Biserica a fost unită.” (Dodekabiblos, vol. 3, p. 9, cartea V, cap. 1, §1; subl. adăugată).Auziți acestea, pr. Eftimie, pr. Teodor, pr. Evghenie, pr. Sava și dl. Kyriazopoulos — voi, care altminteri luptați bine, dar totuși proclamați, în mod eretic, că ereticii trebuie lăsați să biruiască și să distrugă Biserica, în loc să fie alungați? Auziți aceasta, pr. Eftimie, care ați scris despre Grigorie Teologul că, chipurile, „sfântul nu a venit să slujească drept episcop în capitală” (op. cit., p. 250)?

    În al doilea rând, deși episcopii egipteni și macedoneni „șopteau împotriva lui Grigorie, invocând un Canon care interzice transferul” (precum fac cei menționați mai sus cu privire la ortodocșii Calendarului Patristic), Sfântul Teodosie nu doar că nu l-a expulzat pe Grigorie Teologul, ci l-a și răsplătit, oferindu-i „toate Bisericile din Constantinopol lui Grigorie Teologul, pe care Dumnezeu l-a trimis din Capadocia la Constantinopol în vremea dominației ereticilor; iar pentru că ortodocșii nu aveau nici măcar o biserică, el a transformat o anumită casă în loc de rugăciune… și acolo a avut arena luptelor sale împotriva ereticilor” (Dodekabiblos, op. cit., vol. 2, pp. 15–16, cartea III, cap. 2, §2; subl. adăugată). Dositheos mai scrie: „Dumnezeu l-a trimis pe Grigorie Teologul la sugestia lui Vasile cel Mare și a lui Meletie al Antiohiei… Meletie al Antiohiei l-a confirmat pe Grigorie în președinția Constantinopolului, și iată cum, într-o vreme de necesitate, Meletie al Antiohiei l-a confirmat pe Grigorie pe tronul Constantinopolului” (Dodekabiblos, op. cit., vol. 1, p. 455, cartea II, cap. 14, §5; subl. adăugată). Vedem, așadar, din nou, că într-o perioadă de prigoană și erezie, „încălcările” Sfintelor Canoane făcute spre folosul Bisericii — și încă de mari Sfinți — sunt acte lăudabile, nu condamnabile.

    Dositheos menționează multe alte exemple de „episcopi paraleli”, dincolo de cele citate de autorii și corespondenții anteriori — nu toate lăudabile, desigur. Vom aminti doar câteva dintre cele care par a fi fost făcute spre folosul Bisericii, doar pentru a demonstra că acest fenomen nu a apărut pentru prima dată în 1935. Facem aceasta pentru completitudinea articolului, deși o astfel de demonstrație nu este strict necesară, din moment ce exemplul menționat al lui Grigorie Teologul nu lasă loc de îndoială pentru niciun observator obiectiv.

    Mai întâi, pentru pacea Bisericii din Antiohia, „Meletie, fiind sfânt, i-a spus lui Paulin: «Vino, deci, să punem Evanghelia la mijloc și să păstorim turma împreună, iar când unul dintre noi moare, celălalt să fie singurul episcop al Antiohiei.» Dar Paulin, infectat de erezia ce naște încăpățânare, nu a fost de acord” (Dodekabiblos, op. cit., vol. 2, p. 77, cartea III, cap. 7, §1). Acest exemplu a fost menționat și de dl. Mannis în articolul său, dar este atât de caracteristic pentru subiectul în discuție încât ar fi o omisiune gravă să nu-l includem și aici. Căci el arată un Sfânt care „încalcă” Sfintele Canoane pentru pacea Bisericii.2 În al doilea rând, în timpul domniei lui Constantin cel Mare, Macarie al Ierusalimului l-a hirotonit episcop al Liddei pe Mărturisitorul ortodox Maxim, dar poporul a hirotonit un altul ca episcop al Liddei (Dodekabiblos, op. cit., vol. 1, p. 427, cartea II, cap. 11, §1). În al treilea rând, Heraclas al Alexandriei l-a depus pe Ammonie din Thmuis pentru că se împărtășise cu blasfemul Origen și l-a numit în locul lui pe Filip. „Totuși, la cererea poporului cetății, papa Heraclas l-a iertat pe Ammonie pentru greșeală și a rânduit ca amândoi să fie episcopi acolo… și alte asemenea lucruri s-au petrecut, care pot fi văzute împrăștiate în această carte de față” (Dodekabiblos, op. cit., vol. 2, p. 92, cartea III, cap. 8, §2; subl. adăugată).

    În final, să adăugăm și că părintele profesor V. Stefanidis, referindu-se la schisma bulgară (1872), după ce afirmă „convocarea unui sinod local de către Patriarhia Constantinopolului era necesară pentru declararea schismei”, adaugă: „Patriarhia și Exarhatul erau îndreptățiți, după declararea schismei, să trimită ierarhi oriunde doreau” (Istoria Bisericească: De la începuturi până astăzi, Ed. Papadimitriou, ed. a II-a, Atena, 1959, pp. 738–739; subl. adăugată). Ceea ce este uimitor este că același lucru îl afirmă și pr. Epifanie Teodoropoulos: „Dacă Filaret [din ROCA] credea că Biserica Greciei a căzut în erezie, atunci putea interveni în ea… pentru a hirotoni de la început preoți (sau chiar episcopi) pentru credincioșii Bisericii Greciei” (Cele două extreme, p. 86; subl. adăugată). Desigur, din cauza binecunoscutei sale ostilități față de ortodocșii Calendarului Patristic, pr. Epifanie insistă că Filaret nu trebuia să-i recunoască, deoarece ei ar fi propovăduit „un alt tip de erezie”, întrucât ar fi ridicat calendarul la rang de dogmă a mântuirii! Totuși, din moment ce această acuzație a pr. Epifanie este falsă, rezultă că ROCA a recunoscut pe bună dreptate și a sprijinit lupta ortodocșilor Calendarului Patristic prin hirotonirea de episcopi. Și dacă ROCA avea un astfel de drept, de ce nu l-ar fi avut și ierarhii Bisericii Greciei? Concluzionăm, așadar, că din moment ce în 1935 ortodocșii Calendarului Patristic au declarat sinodal „biserica oficială” ca fiind schismatică, în mod firesc aveau dreptul să-și hirotonească proprii episcopi. În consecință, teoria menționată privind o „Biserică paralelă” nu se aplică în cazul în care o ierarhie locală cade în erezie sau schismă.

    5. Concluzii

    Vedem, așadar, că potrivit Sfintei Tradiții, în vremuri de pace în Biserică, Sfintele Canoane trebuie păzite cu strictețe și fără abatere; însă, în vremuri de erezie și prigoană a Bisericii, „încălcările” acestora, atunci când sunt făcute spre folosul Ei, nu trebuie condamnate, potrivit binecunoscutei expresii: „dacă preoţia s-a schimbat urmează numaidecât şi schimbarea Legii. (Evrei 7:12; sublinierea autorului), ci, dimpotrivă, trebuie lăudate! Sfinții Părinți, deși aspri în apărarea Sfintei Tradiții, totuși, când împrejurările o cereau, nu rămâneau legați de aplicarea sterilă a literei Canoanelor, ci aplicau duhul acestora, având ca scop ajutorarea Bisericii. Aceasta este Sfânta Tradiție a Bisericii, în timp ce interpretarea neortodoxă amintită mai sus este anti-evanghelică, anti-tradițională, legalistă, ritualistă și, în cele din urmă, eretică. Ea amintește de acuzația iudeilor împotriva Domnului, pentru că vindeca bolnavii în zi de sâmbătă!

    Articolul de față aduce în atenție mai multe episoade din istoria Bisericii pentru a demonstra adevărul problemei și pentru a arăta că hirotonirile din 1935 au fost necesare pentru supraviețuirea mișcării de îngrădire a ortodocșilor de stil vechi(1924) — mișcare întreprinsă nu din pricina „celor 13 zile”, așa cum afirmă mincinos falsificatorii Adevărului, ci pentru că aceștia știau că inovația noului calendar făcea parte dintr-un plan mai amplu, anume „unirea bisericilor”, motiv pentru care au strigat: „Ne-au trădat!” Cu alte cuvinte, hirotonirile din 1935 au fost săvârșite pentru ca să existe o împotrivire substanțială și de durată față de planurile ecumeniștilor. Dacă ar fi primit sprijinul cuvenit din partea ortodocșilor, nu ar mai fi urmat trădările de mai târziu ale Credinței (vezi secțiunea 2), comise de pseudo-episcopii nou calendariști, marionete ale masoneriei.

    Să cugete, așadar, la responsabilitățile lor cei care „șușotesc”, sau mai degrabă proclamă, că în 1924 nu ar fi existat motiv pentru îngrădire — din moment ce, după ei, introducerea noului calendar ar fi fost… o chestiune astronomică, în timp ce, în realitate, a fost rodul „pomului masonic” (vezi Monahul Averchie, op. cit., pp. 388–389, 441, 454, 514)! Evident, și astăzi [în contextul noilor îngrădiți] este nevoie de o intervenție dinamică și organizată, asemenea celei din 1935; dar, din păcate, nu există personalități de talia Sfântului Hrisostom al Florinei. Propaganda intensă a ecumeniștilor și a așa-zișilor „antiecumeniști” — care, prin pozițiile lor eretice, slujesc drept „unt pe pâinea” ecumeniștilor — dezbină mișcarea de îngrădire și o fac aproape imposibil de realizat. Această propagandă, împreună cu greșelile grave ale ortodocșilor de calendar patristic, precum înființarea de Persoane Juridice Religioase (P.J.R., legea 4301/2014), au creat confuzie și au prins poporul în diverse impasuri duhovnicești.

    1. S-a scris că bătrânul Paisie, recent „canonizat”, ar fi spus ceva asemănător într-o discuție între monahi, pentru a-i ironiza pe ortodocșii de calendar patristic, deoarece, potrivit lui și ecumeniștilor în general, aceștia s-ar fi îngrădit de Biserică pur și simplu pentru că nu le-ar fi plăcut patriarhul (vezi H. Hristodulos Aghioritul, Bătrânul Paisie, Muntele Athos, 1994, p. 219):
      — „Ah, părinților, mă gândesc să plec din Grecia!”
      — „De ce, gheronda?”
      — „Pentru că nu-mi place Papandreu!” ↩︎
    2. Cuvântul „încalcă” este pus între ghilimele pentru că, deși litera Sfintelor Canoane este într-adevăr încălcată, duhul lor este păstrat — întrucât ele au fost stabilite tocmai în acest scop: să păzească pacea și unitatea Bisericii. ↩︎

    Sursa în engleză: https://orthodoxmiscellany.blogspot.com/2025/06/revised-2025-edition-concerning.html