Continuarea articolului: https://rezistentaortodoxa.org/2025/09/02/contributie-la-eliberarea-ecleziologiei-adevaratilor-ortodocsi-de-captivitatea-sakarelliana-adica-romanidiana-3/
În opoziție cu ceea ce învață Părinții Bisericii, dl. Sakarellos susține că însușirea de membru al Bisericii – dar, în plus, și preoția, dacă este cleric – se pierde automat de către:
→ Oricine cade din „luminare” și din „îndumnezeire”:
„Din Biserică, așa cum a definit-o Hristos și au învățat-o Sfinții Părinți (notă: noi am văzut că au învățat exact contrariul!), iese un membru al ei atunci când cade din acea fericită stare a «luminării» și a «îndumnezeirii», adică a «vederii lui Dumnezeu». Atunci încetează de a mai fi membru al Bisericii. Aceste cazuri se petrec atunci când mintea omului se întunecă și moare din nou prin păcate și patimi sau când cade în rătăciri și erezii” (P, 194).
„Fiecare credincios care se învrednicește să ajungă la starea de «luminare» sau de «îndumnezeire», dobândește simțirea prezenței lui Hristos înăuntrul său. Dacă un om nu a dobândit această simțire, chiar dacă este botezat, nu este membru al Trupului lui Hristos, după Părinți (notă: tactica preferată a adepților lui Sakarellos, atunci când își exprimă o opinie, este să folosească expresia „după Părinți”, fără aproape niciodată să facă trimitere reală la aceștia, cu excepția unor pasaje foarte scurte – unele autentice, altele alterate –, pe care le interpretează după bunul lor plac)” (P, 213).
→ Oricine se rătăcește:
„Oricare mădulare ale ei s-au rătăcit, oricât de multe ar fi, acestea imediat se taie singure de la Trup și încetează prin ele însele de a fi membre ale lui” (A, 5).
→ Oricine cade în erezie:
„Din momentul în care un credincios, fie laic, fie monah, fie cleric, primește vreo erezie, chiar dacă nu a făcut-o cunoscută nimănui, ci o ține ascunsă în sine, devine dușman al lui Dumnezeu, după Sfântul Ioan Gură de Aur. Acest fapt se explică prin aceea că un credincios, prin acceptarea unor rătăciri, pierde Credința Ortodoxă, care este Tradiția Apostolică. Aceasta înseamnă că pentru el se rupe Succesiunea Apostolică. Aceasta înseamnă că acel eretic încetează să mai fie membru al Bisericii lui Hristos! El însuși iese din Trupul Bisericii. Se taie singur de la Biserică, chiar dacă formal zice că rămâne în ea! Se auto-condamnă, adică își dă singur sentința! Acest lucru îl spune și Apostolul Pavel, când scrie despre fiecare eretic că: «a căzut în păcat, fiind singur de sine osândit.» (Tit 3, 11), adică este deja auto-condamnat!” (A, 8).
„Eretic nu este doar acela care introduce noi dogme în Biserică, ci și oricine nu a ajuns la «luminare» sau la «îndumnezeire». Adică cel care nu este membru al Bisericii. Acesta nu este Ortodox!” (P, 194).
→ Oricine are comuniune bisericească cu astfel de persoane:
„Din clipa în care un membru al Bisericii, indiferent de ce poziție deține în Trupul ei, cade în rătăcire sau «are comuniune» cu cineva dintre cei ce au căzut în erezie, el nu mai este membru al acesteia. Nu mai poate fi nici patriarh, nici arhiepiscop, nici episcop, nici preot sau monah, nici măcar simplu membru al ei, nici măcar să se numească creștin! …Cu atât mai mult, nu poate fi Patriarh, Arhiepiscop sau alt cleric, pentru că nu are nici Succesiune Apostolică, nici preoție” (E, 3).
Aici vedem, așadar, nu doar o simplă opoziție față de ceea ce învață Părinții, așa cum am arătat mai înainte, nu doar o simplă renaștere a rătăcirilor donatiste, ci o ecleziologie restrictivă fără precedent ca amploare (depășind chiar și pe cea a lui Mathei Karpathakis), pe baza căreia în Biserică rămân atât de puțini membri, încât nici măcar nu suntem siguri dacă și aceștia sunt cu adevărat membri, întrucât nu putem constata în niciun fel: nici dacă au „luminare” și „îndumnezeire” (sau dacă o simt…), nici dacă mintea lor a fost „întunecată” din pricina păcatelor și patimilor, nici dacă au căzut într-o rătăcire sau erezie (chiar și ținută ascunsă în suflet!), nici dacă sunt în comuniune, directă sau indirectă, cu vreunul dintre cei „căzuți”!
Aceste opinii, în mod evident anti-ortodoxe, urmăresc desigur susținerea unei poziții centrale, care constituie un pilon de bază al ecleziologiei lui Sakarellos: că preoții care aparțin categoriilor de mai sus, fiind „în afara Bisericii” în mod automat, își pierd automat și Preoția.
Dar dacă există o pierdere automată a Preoției, atunci de ce se mai adună Sinoade pentru a caterisi clericii vinovați? La această întrebare firească, adepții lui Sakarellos răspund astfel:
„Caterisirea pe care Biserica o impune episcopilor ei nevrednici este un act prin care Biserica constată că un cleric nu are Harul dumnezeiesc și, prin urmare, nu poate săvârși cele sfinte! Aceasta înseamnă că prin această hotărâre Biserica nu face decât să confirme o stare creată din pricina nevredniciei acelui episcop anume. Pentru că el nu are hirotonie de la Dumnezeu – lucru pe care îl dovedesc limpede comportamentele sale contrare credinței drepte și vieții morale –, Dumnezeu nu lucrează în ceea ce săvârșește acel om ca și „cleric”!
Un exemplu simplu ne va ajuta să înțelegem mai bine caracterul constatator al „caterisirii”. Când moare cineva, se întocmește un act de deces. Dar moartea nu se produce din pricina acelui act. Actul de deces doar constată moartea care a avut loc. La fel se întâmplă și cu caterisirea unui cleric: caterisirea doar atestă, dincolo de orice îndoială, că respectivul nu mai are autorizarea Bisericii de a sluji, pentru că a încetat să aibă „hirotonia de sus”. În consecință, Tainele pe care le săvârșește sunt «lipsite de har», adică nu au Harul lui Dumnezeu!” (P, 184).
O argumentație similară dezvoltă și adepții contemporani ai lui Sakarellos din spațiul nostru, numai că în locul Sinodului-Oficiu de Stare Civilă al dascălului lor, îl prezintă pe Sinod drept un Sinod-Medic Legist:
„Când Arhiereii, într-un Sinod, hotărăsc despre moartea duhovnicească a unei comunități eretice, nu sunt niște «călăi duhovnicești» care îi omoară duhovnicește pe eretici prin anatemă, ci niște «medici legiști duhovnicești», care constată moartea duhovnicească a ereticilor, care a survenit tocmai din pricina bolii mortale a ereziei… Așa cum, atunci când avem înainte un trup mort, medicii legiști pot să nu fie de acord între ei asupra orei exacte a morții și să încerce să o determine prin diverse metode științifice, dar faptul indubitabil este că moartea s-a produs deja.”
De altfel, și alții, în cadrul mai larg bisericesc, susțin că osândirea unui cleric de către un Sinod la caterisire din pricina ereziei – atâta timp cât acesta nu se pocăiește și nu revine la dreapta credință – are doar valoare constatatoare a lipsei de lucrare a Harului în Tainele săvârșite de el și nu valoare constitutivă (adică Harul nu încetează să lucreze din momentul caterisirii și de atunci înainte, ci încetase deja înainte) (cf. sursa citată).
Pentru întărirea acestei poziții centrale, sunt aduse în sprijin anumite fraze patristice, pe care le vom examina una câte una, pentru a arăta dimensiunea interpretării greșite:
a) „Când însă un astfel de cleric «cade» din această stare de desăvârșire duhovnicească, în realitate «pleacă» și din Biserică. Canoanele Bisericii îi consideră pe episcopii eretici, chiar și înainte de condamnarea lor de către un Sinod, drept pseudo-episcopi și pseudo-învățători. Citim în Canonul 15 al Sinodului I-II că cei care se despart de episcopii eretici «nu de episcopi, ci de pseudo-episcopi și pseudo-învățători s-au despărțit»” (P, 194).
Aici avem o interpretare literală a cuvântului „pseudo-episcop”, pe care însă, așa cum vom vedea, o respinge atât practica, cât și învățătura Bisericii. O interpretare literală, dacă nu este susținută de practica și învățătura Bisericii, conduce la concluzii cu totul greșite și absurde, „sfârșește în absurdități”, cum spune Sfântul Nicodim, întrucât „litera omoară” (II Cor. 3,6). Pentru a se înțelege acest lucru, să luăm un exemplu: Apostolul Pavel spune că cel lacom „este închinător la idoli” (Efes. 5,5). Știm însă că există clerici lacomi și, prin urmare, după o interpretare literală a acestui verset, ei sunt idolatri. Dar idolatrii nu săvârșesc Taine și, prin urmare, Tainele săvârșite de orice cleric lacom ar fi inexistente – lucru pe care Biserica nu l-a susținut niciodată! Așadar, expresia are un înțeles mai profund.
La fel și cu „pseudo-episcopul” din Canon. Aceasta nu înseamnă că, încă (adică „înainte de judecata sinodală”), el nu mai este episcop din punct de vedere formal, care săvârșește Taine, ci că este nevrednic sau, mai bine spus, vrednic de pedeapsă și de caterisire din treapta episcopală, ca unul căzut în erezie. Acest lucru este confirmat nu doar de Canonul însuși, care prevede „judecata sinodală”, ci și de practica și de învățătura Bisericii.
Să vedem câteva exemple caracteristice, care răspund și celor dintre sakarellieni (care socotesc erezie afirmația că „cel care cade din credință nu cade și din preoție”!) și ne întreabă: „Care Sinod Ecumenic și când a recunoscut vreodată preoția ereticilor pe durata în care se aflau în erezie?”:
i) Cazul lui Nestorie. Patriarhul Constantinopolului între anii 428-431, deși predica erezia, a fost tratat de Sinodul III Ecumenic ca episcop în funcție al Bisericii, care l-a chemat de trei ori să se prezinte la lucrări, înainte de a-l caterisi în lipsă. În toată perioada cercetării învățăturilor sale, Sinodul îl numea „prea-evlavios”, „prea-iubit de Dumnezeu” și „prea-cucernic Episcop” (Spyridon Melia, Colecția nouă și foarte completă a Sfintelor Sinoade, vol. I, Paris, 1761, p. 469-482), recunoscându-l nu doar ca membru, ci și ca episcop al Bisericii până la caterisire și anatematizare. Aceasta arată limpede că cel care cade în erezie nu își pierde automat nici calitatea de membru al Bisericii, nici Preoția, ci acestea îi sunt luate de însuși Hristos prin lucrarea Sinodului: „Domnul nostru Iisus Hristos, pe Care L-a hulit, a hotărât prin acest Sfânt Sinod ca Nestorie să fie străin de vrednicia episcopală și de orice adunare preoțească” (ibid., p. 494). După caterisire este numit simplu „Nestorie”, „noul Iuda” (ibid., p. 497), „nelegiuitul” (ibid., p. 498), „lipsit de minte” (ibid., p. 501) etc.
ii) Cazul lui Dioscor. Patriarh al Alexandriei între 444-451, nu doar că a predicat erezia, dar a și susținut-o sinodal (la „Sinodul tâlhăresc” de la Efes), condamnându-i pe ortodocși. Totuși, Sinodul IV Ecumenic l-a tratat ca episcop în funcție, el însuși fiind prezent la început ca membru cu drepturi depline! Aceasta a provocat reacția delegaților Papei Leon al Romei, care au cerut să se apere. În Actele Sinodului IV Ecumenic citim: „Dioscor, preavlaviosul episcop al Alexandriei, fiind așezat în mijloc” (Spyridon Melia, Colecția nouă și foarte completă a Sfintelor Sinoade, vol. II, Paris, 1761, p. 45), a început Sinodul, cercetând mai întâi plângerea lui Eusebiu de Dorylaion împotriva „preavlaviosului episcop al marii cetăți Alexandria” (ibid., p. 46). După prima ședință, Dioscor a părăsit Sinodul, iar acesta l-a chemat de trei ori înainte de a-l caterisi în lipsă. Prima dată, i s-au trimis episcopi „spre a-l chema pe prea-iubitul de Dumnezeu episcop al marii cetăți Alexandria” (ibid., p. 115). A doua oară, Sinodul îi scrie „prea-iubitul de Dumnezeu episcop al Alexandriei Dioscor”: „Ți-am făcut o a doua chemare canonică la cucernicia ta” (ibid., p. 116). A treia oară, „Preasfântul și marele Sinod Ecumenic, către preacucernicul episcop Dioscor” (ibid., p. 123). Deoarece nu s-a prezentat, Sinodul l-a informat că „este caterisit de Sfântul și Ecumenicul Sinod din episcopie” (ibid., p. 130). Rămânând nepocăit, Sinodul IV Ecumenic l-a și anatematizat.
iii) Cazul lui Ioan Vekkos. Patriarh al Constantinopolului între 1275-1282, în fața Sinodului din 1282 a evitat anatema, pentru că s-a prezentat și a depus o mărturisire scrisă împotriva ideilor latinești. Totuși, nu a scăpat de caterisire, fiindcă a urcat pe tron în mod necanonic, cu ajutorul puterii seculare, pe când Patriarhul legitim, Sfântul Iosif I, era încă în viață. Caterisirea și-a recunoscut-o în scris (în acea mărturisire) și a rămas simplu membru al Bisericii. Dar, întorcându-se apoi din nou la vechile lui idei catolicizante, a fost condamnat de un nou Sinod în ianuarie 1283: „Pe Ioan Vekkos și pe cei ce-l urmează… îi tăiem de la comuniunea ortodocșilor și îi facem lepădați de Biserica lui Dumnezeu și de turma Sa” (P.G. 142, 239). Sinodul conchide cu aceste cuvinte pline de durere: „Căci, dacă îi tăiem de la noi, dacă îi izgonim din Biserica celor evlavioși, dacă îi supunem la cumplitul și marele blestem al neîmpărtășirii și al înstrăinării de ortodocși, nu o facem bucurându-ne de pedeapsa lor, ci dimpotrivă ne întristăm și purtăm despărțirea aceasta cu amărăciune” (ibid., p. 246).
b) „Însă Dositei al Ierusalimului spune despre episcopii eretici: «Cel care a devenit eretic nu mai este nici Patriarh, nici episcop, nici măcar membru al Bisericii»” (A, 8 / P, 195).
Dl. Sakarellos aruncă adesea, ca niște grenade, bucăți de fraze, care, prezentate fragmentar (și având în vedere că majoritatea cititorilor nu pot verifica sursele), servesc opiniilor sale eclesiologice.
Ce concluzie ne îndeamnă autorul să tragem din fraza trunchiată de mai sus? Că oricine cade în erezie își pierde automat Preoția și calitatea de membru al Bisericii. Dar să vedem dacă, într-adevăr, Dositei al Ierusalimului susține așa ceva (în realitate este vorba despre Sfântul Maxim Mărturisitorul, după cum vom vedea – de altfel, dacă sakarelliștii ar fi studiat cu adevărat pe Dositei, s-ar fi scandalizat de pozițiile lui privind realitatea preoției ereticilor; despre aceasta însă, altă dată).
Fraza respectivă se găsește în Paragraful I al Capitolului VIII din Cartea a VII-a a așa-numitei „Dodekabiblos”, paragraf ce face referire la Sfântul Maxim Mărturisitorul. De altfel, forma autentică este aceasta: „Cel care a devenit eretic nu mai este nici Patriarh, nici episcop, nici măcar parte a Bisericii”. Se vede deci că există o mică deformare: dl. Sakarellos a înlocuit cuvântul „parte” (μέρος) cu „membru” (μέλος).
Dar înainte de a vedea întreaga propoziție în care apare fraza, să privim contextul paragrafului. Aici, Dositei combate opinia papistașilor potrivit căreia Sfântul Maxim ar fi considerat pe Papa Romei drept Cap al Bisericii, deoarece în dialogul cu Teodosie al Cezareei îl îndeamnă ca, dacă au părăsit monotelismul, să trimită o mărturisire scrisă Papei Martin al Romei. Dositei explică însă că Sfântul Maxim a făcut aceasta nu pentru că recunoștea Roma drept o autoritate universală, ci fiindcă, în acea perioadă istorică, Papa era singurul Întâistătător care păstra dreapta credință. Căci: Constantinopolul – cu patriarhii Serghie, Pir și Pavel – căzuse în monotelism; Alexandriei – cu Chiril; Antiohia – cu Macedonie; iar Ierusalimul, după cucerirea de către arabi și adormirea Sfântului Sofronie, rămăsese fără patriarh.
Dositei adaugă că Sfântul Maxim nu putea fi în comuniune cu monoteliții deoarece:
- „Erezia voastră a fost condamnată sinodal… și nu pot să desfac ceea ce în repetate rânduri a fost judecat și osândit sinodal”.
- „Chiar dacă această erezie a fost condamnată și anatematizată întâi de Sfântul Sofronie, totuși, pentru că acolo nu mai există patriarh, fiindcă locul este pustiit de invazia arabilor, și pentru că Patriarhul Antiohiei Macedonie se unește cu voi și șade împreună cu patriarhul vostru Petru, fiind părtaș împotriva credinței apostolice, iar la Alexandria Petru este de aceeași gândire cu voi, cel ce devine eretic nu mai este nici Patriarh, nici episcop, nici măcar parte a Bisericii; numai la Roma evlavia se propovăduiește cu libertate și biruință și acolo trebuie să căutați unitatea”.
Prin urmare, aici „eretic” înseamnă cel care propovăduia o erezie deja condamnată de Sinoade sau de Părinți. Erezia monotelită fusese deja condamnată atât de Sinoade (Lateran, Africa, Ierusalim), cât și de Părinți (Sf. Sofronie, Sf. Maxim, Sf. Martin). De aceea, cei care o predicau nu mai erau nici patriarhi, nici episcopi, nici parte a Bisericii – nu în sensul că își pierduseră automat Preoția și calitatea de membri, ci în sensul că, prin poziția lor, nu mai reprezentau Biserica și nu mai exprimau cuvântul Adevărului.
Ei erau, așadar, „pseudo-episcopi” în sensul Canonului al XV-lea al Sinodului I-II (pe care l-am menționat anterior) – canon ce se sprijină tocmai pe învățătura Sf. Sofronie al Ierusalimului: „Dacă unii se despart de cineva nu din pricina unei învinuiri, ci din cauza unei erezii condamnată de sinod sau de Sfinții Părinți, aceia sunt vrednici de cinste și primire ca ortodocși” (P.G. 87, 3369-3371).
Iar dovada cea mai clară că monoteliții „pseudo-episcopi” nu și-au pierdut automat preoția este faptul că mulți dintre Sfinții Părinți care au convocat ulterior Sinodul al VI-lea Ecumenic – cel care i-a anatematizat – erau hirotoniți chiar de ei!
c) „Sfântul Teodor Studitul, referindu-se la clericii eretici, consideră că «profanare a celor sfinte este ca acesta (clericul) să slujească»” (P, 195).
Aici dl. Sakarellos, promovând poziția sa anterioară, potrivit căreia orice cleric care cade în erezie își pierde automat Preoția și, prin urmare, faptul că slujește constituie „profanare a celor sfinte”, recurge la o nouă denaturare.
Această frază a Sfântului Teodor se află în Epistola a XXVIII-a (către monahul Vasile). În acea scrisoare se vorbește despre cazul binecunoscut al preotului Iosif, care, binecuvântând căsătoria nelegiuită (a doua) a împăratului Constantin al VI-lea, a căzut într-o greșeală care atrăgea caterisirea sa din Preoție.
Atunci, în anul 795, când a avut loc această nuntă nelegitimă, Patriarhul Sfântul Tarasie nu l-a caterisit pe Iosif, fiind amenințat de împărat că, dacă va face aceasta, va restabili iconoclasmul. Însă, după căderea lui Constantin (797), Sfântul Tarasie l-a caterisit și afurisit pe Iosif.
În 806, după adormirea Sfântului Tarasie, noul Patriarh, Sfântul Nichifor, sub presiunea noului împărat Nichifor și de teama unor noi tulburări în Biserică, l-a reabilitat pe Iosif. Această reabilitare o consideră Sfântul Teodor inacceptabilă (întrerupe chiar comuniunea cu Patriarhul) și îi scrie monahului Vasile, spunând între altele:
„Cum de nu cunoști, credincioșia ta, că potrivit cu canoanele dumnezeiești, acel bărbat este caterisit? Căci dacă nici nu se îngăduie prezbiterului să fie primit la ospățul unui recăsătorit, cu atât mai mult nu se îngăduie să binecuvinteze o a doua nuntă. Și cum să fie primit la ospățul unei căsătorii adulterine vreme de treizeci de zile întregi? Dar, mai grav, să fi fost și cel care a binecuvântat o asemenea nuntă adulterină, rostind rugăciunea sfântă asupra lor și chemând harul lui Dumnezeu în chip nelegiuit peste cei spurcați? Unul ca acesta, spune Dionisie Areopagitul, este detestabil înaintea lui Dumnezeu și lipsit de sfințenie… Prin urmare, profanare a celor sfinte este, frate, ca acesta să slujească, iar nepăzirea unor astfel de canoane aduce o tulburare totală a lor. Și ce spune Hrisostom? Că nu este lipsit de primejdie ca preotul să rămână nejudecat – nu se referea la credință, cum crezi tu, ci la rigoarea vieții lui. Harul însă se pogoară chiar și prin cei nevrednici, pentru cei care se apropie cu credință. Însă pentru cei vădit condamnați – cum este și Iosif, care a făcut o nelegiuire mare și pe față, recunoscută de întreaga lume – a fi lăsat să slujească este o trădare fățișă a Adevărului și o paralizare a canoanelor”. (PG 99, 997–1000).
Așadar, nici o legătură cu teoriile sakarelliene: Sfântul Teodor nu spune că Iosif și-a pierdut automat Preoția și că Sfintele Taine săvârșite de el erau nule, ci că reabilitarea și slujirea lui, în pofida caterisirii canonice, constituiau o profanare și o tulburare a ordinii canonice.
d) „Androutsos observă în legătură cu aceasta: «Ereticii întrerup Succesiunea Apostolică prin învățătura străină»! (Χρ. Ανδρούτσου, Dogmatică, p. 281-282)” (Α, 8).
Înainte de a analiza problema, nu putem să nu remarcăm faptul că dl. Sakarellos nu ezită să invoce chiar pe regretatul profesor de teologie Hristos Androutsos (pentru poziția sa față de acesta vezi „Ορθόδοξος Τύπος”, nr. 617 [31-8-1984]).
Însă, din nou, fraza este alterată, având ca rezultat asumarea eronatei concepții că printr-o singură învățătură străină (eterodidaskalie) se rupe Succesiunea Apostolică și se pierde automat Preoția.
Să vedem însă formula autentică:
„Părinții și bărbații bisericești, respingând orice învățătură care nu se potrivește cu cea apostolică, așa cum făceau Irineu și Ieronim, îi acuză pe eretici că au întrerupt Succesiunea Apostolică prin învățătura străină; iar Succesiunea Apostolică se păstrează deopotrivă: pe de o parte ca mijloc prin care se transmite învățătura apostolică, pe de altă parte ca semn distinctiv al adevăratei Biserici față de cea falsă; iar pentru aceasta unii s-au străduit să alcătuiască și liste ale episcopilor diferitelor Biserici, urcând până la Apostoli.”
Așadar, Succesiunea Apostolică, potrivit Părinților, este:
- un mijloc prin care se transmite învățătura apostolică,
- un criteriu distinctiv al adevăratei Biserici în raport cu cele mincinoase.
Prin urmare, ereticii („Eretici numim atât pe cei vechi, lepădați de Biserică, cât și pe cei de după aceea, care au fost anatematizați de noi”, cf. Canonul 6 al Sinodului II Ecumenic), neavând învățătura apostolică, au întrerupt Succesiunea Apostolică din acest motiv. Celălalt motiv este evident: prin ieșirea lor din Biserică nu mai pot săvârși Taine.
e) „Sfântul Grigorie Palama este de asemenea categoric în această privință. Ereticii, după el, din momentul în care primesc o rătăcire dogmatică, încetează să mai aparțină Bisericii. El spune: «Nu sunt nici ai Bisericii lui Hristos, fiindcă nu sunt ai adevărului»!” (Α, 8-9).
Să vedem și în acest caz întregul pasaj și ce înțelege Sfântul. Fraza provine din scrierea Sfântului intitulată Respingerea scrisorii lui Ignatie al Antiohiei. Patriarhul Antiohiei, Ignatie, se aliniase din nefericire cu Patriarhul Ioan Caleca al Constantinopolului (care îl întemnițase, „caterisise” și „anatematizase” pe Sfântul Grigorie Palama) și redactase o scrisoare împotriva sa.
Această scrisoare o respinge Sfântul Grigorie, aflat în închisoare și sub pedeapsa caterisirii și afurisirii, explicând cum stau de fapt lucrurile. Observă mai întâi, în legătură cu pedepsele nedrepte primite, următoarele:
„Căci pentru orice vină se convoacă sinod și se constituie tribunal, fiind de față cel acuzat și acuzatorul, iar judecătorii, dacă sunt nepărtinitori, fac o cercetare și o judecată dreaptă; urmează apoi hotărârea, care se consemnează și se semnează de către ierarhi și judecători pentru întărire. Dacă însă vreun arhiereu sau judecător, fără cercetare și judecată legală și canonică, dă o sentință, el este de fapt osândit, nu adevărat judecător. Iar dacă îndrăznește să pună și în scris aceste sentințe nedrepte, cu atât mai mult este vrednic de condamnare. Iar dacă este vorba despre credință (dreapta-credință), și aceasta a fost deja cercetată, judecată și hotărâtă într-un sinod, și încă unul la care a prezidat și împăratul, și întregul senat, și toți judecătorii Romei, și s-au emis documente sinodale, iar cei condamnați au fost supuși afurisirii scrise și anatemei înfricoșătoare — dacă cineva, mai târziu, îi primește ca fiind în comuniune, îi socotește vrednici de hirotonie și slujește împreună cu ei și îi face conducători de biserici, dar pe cei care au fost îndreptățiți pe față și lăudați ca apărători ai dreptei credințe îi condamnă și îi respinge, un asemenea om nu este doar vinovat, ci moștenitor vădit al condamnării acelora; și dacă aceia au fost necredincioși, nici el nu este credincios.”
Pe scurt, sfântul ne arată că:
- hotărârile sinodale canonice și legale sunt obligatorii,
- cel ce desconsideră aceste hotărâri și primește în comuniune pe cei condamnați de Biserică, se face părtaș al osândei lor,
- și astfel nu este „al Bisericii lui Hristos”, pentru că s-a pus de partea minciunii și nu a adevărului.
Sfântul Grigorie Palama scrie aceste lucruri deoarece Patriarhul Ioan Calecas, deși avusese loc deja un Sinod (în 1341), în prezența împăratului și a autorităților politice, care condamnase pe Varlaam și pe Achindin împreună cu ideile lor, nu numai că „fără cercetare și judecată legală și canonică” s-a pronunțat, dar a și îndrăznit să transmită „în scris hotărârile sale necanonice” împotriva Sfântului (caterisire și afurisire), ba chiar a disprețuit și Sinodul anterior și, prin urmare, „s-a făcut vădit moștenitor al hotărârilor de condamnare ale acestuia”.
Și continuă:
„Făcând așadar acest lucru, sau mai degrabă pătimind astfel cei care se fălesc acum că sunt arhipăstori ai sfintei Biserici, oare nu oferă celor care îi ascultă o băutură mai otrăvitoare decât orice venin, amestecată cu necredință și nedreptate, prin scrisorile lor aduse spre cercetare aici, după ce mai întâi s-au îmbibat ei înșiși din belșug cu acest amestec rău și necredincios, încât să izvorească din gurile lor, ca din niște izvoare, vai!, minciuna cu mii de ramificații și înșelăciunea revărsată a necredinței, al cărei exemplu este și această scrisoare? «Căci pleacă», zice (scrisoarea lui Ignatie al Antiohiei), «umilința noastră în Biserica sa, pe care a primit-o cu adevărat ca moștenire prin harul lui Hristos». Ce moștenire, ce parte, ce autenticitate cu privire la Biserica lui Hristos există oare pentru cel care este apărător al minciunii, față de Biserica ce este «stâlp și temelie a adevărului», după Apostolul Pavel, și care rămâne prin harul lui Hristos veșnic sigură și neclintită, așezată statornic pe temeiurile adevărului? Căci cei ai Bisericii lui Hristos sunt ai adevărului; iar cei care nu sunt ai adevărului nu sunt nici ai Bisericii lui Hristos, cu atât mai mult cu cât se mint pe ei înșiși, numindu-se păstori și arhipăstori sfinți și fiind numiți astfel de alții; căci am învățat că nu chipurile, ci adevărul și exactitatea credinței caracterizează creștinismul” (ibid., p. 606-608).
Așadar, Sfântul consideră pe prigonitorii săi drept pseudo-episcopi, în sensul deja explicat, adică nu mai exprimau Biserica și, în mod firesc, nu puteau impune pedepse în numele ei. Nu în sensul că ar fi pierdut automat Preoția!
Acest lucru se dovedește și din continuarea textului, când Sfântul scrie despre Ignatie:
„De unde avea acela, și încă în Constantinopol, să alcătuiască tomuri dogmatice? Fără un sinod, era cu totul necanonic. Iar dacă ar fi fost prezent la un sinod convocat în mod comun, nu ar fi lăsat neamintit acest lucru; cu atât mai mult, cu cât acel tom ar fi fost comun acestor doi patriarhi. Dar dacă acela și-a făcut un sinod particular, nu în propria eparhie, atunci este supus unei caterisiri depline, potrivit sfintelor canoane” (ibid., p. 624).
De ce caterisire ar mai fi fost pasibil dacă ar fi pierdut deja Preoția?
Și însuși Calecas, și Achindin, și toți clericii varlaamiți adepți ai lor – dacă ar fi pierdut automat Preoția – atunci de ce Arhiereii Sinodului din 1347 l-au „supus pe acesta, în comun, caterisirii” pe primul (Jus graeco-romanum: pars 3, Leipzig, 1857, p. 699), pe Achindin l-au „dezbrăcat de toată Preoția” (ibid.), iar pe ceilalți „pe cei rămași nepocăiți îi supunem acelorași pedepse; iar pe cei care s-au pocăit sincer și au anatematizat atât această rătăcire cât și pe cei care stăruie în ea, nu numai că îi primim cu bucurie în comuniunea dreptei credințe, dar și în Preoție, nicidecum nu îi coborâm din treaptă” (P.G. 152, 1282)?
Așadar, nu există „cădere automată” din Biserică și cu atât mai puțin „pierdere automată” a Preoției. De altfel, Preoția este una și aparține lui Hristos, lucru ce se vede și din faptul că slujitorul, la săvârșirea Sfintelor Taine, nu spune „botez”, „cununez” sau „hirotonesc”, ci „se botează”, „se cunună”, „se hirotonește” – adică de către Dumnezeu (se folosește persoana a III-a). Căci, după Sfântul Chiril al Ierusalimului, „harul nu este de la oameni, ci darul vine de la Dumnezeu prin oameni” (P.G. 33, 1009). De aceea scrie și Sfântul Augustin că, fie că săvârșește Botezul Pavel, Petru, Iuda sau un cleric bețiv, preacurvar ori ucigaș, Hristos este Cel ce botează (cf. P.L. 35, 1424).
Prin hirotonia săvârșită cu împreună-lucrarea lui Dumnezeu și a Sinodului, clericul hirotonit primește participare la Preoția lui Hristos. După cum nu există „hirotonie automată”, tot astfel nu există nici „caterisire automată”. Așadar, prin caterisirea făcută tot cu împreună-lucrarea lui Dumnezeu și a Sinodului (amintiți-vă mai sus hotărârea de caterisire împotriva lui Nestorie), Preoția devine nelucrătoare.
De aceea scrie Sfântul Grigorie Teologul: „Să nu spui: «Să mă boteze un episcop, și anume acesta mitropolit sau ierusalimitean (căci harul nu este al locurilor, ci al Duhului), și acesta dintre cei virtuoși…». Iar pentru tine, oricine este vrednic de încredere pentru curățire; numai să fie dintre cei recunoscuți și să nu fie în mod vădit condamnat, nici străin de Biserică” (P.G. 36, 396). Așadar, orice cleric poate săvârși Taine, cu condiția să fie canonic recunoscut (nu, de pildă, nehirotonit), să nu fie vădit condamnat (adică caterisit) și să nu fie înstrăinat de Biserică (adică nici apostat, nici afurisit de ea).
Cu aceasta este de acord și Sfântul Nicodim, care, tâlcuind un loc din Sfântul Ioan Gură de Aur („Dumnezeu nu hirotonește pe toți, dar prin toți El Însuși lucrează, chiar dacă ei ar fi nevrednici, pentru mântuirea poporului”), subliniază: „lucrează prin toți cei necaterisiți, dar nu și prin cei caterisiți și dezhirotoniți… Căci cel pe dreptate caterisit a pierdut atât lăuntric, prin nevrednicia sa, cât și în mod exterior, prin hotărârea sinodală, lucrarea Preoției” (nota 2 la Canonul 28 Apostolic).
Prin urmare, când un cleric cade într-o abatere, el nu este de îndată caterisit în fapt (în energeia), ci doar potențial (dynamei), după cum ne învață Părinții și Sinoadele:
a) Sfântul Nicodim scrie: „Trebuie să știm că pedepsele rânduite de Canoane – adică «să fie caterisit», «să fie afurisit» și «anatema să fie» – sunt, după arta gramaticală, la persoana a III-a imperativ, fără prezența persoanei. Pentru ca această poruncă să se transmită, este nevoie neapărat de prezența persoanei a II-a. Explic mai clar: Canoanele poruncesc Sinodului episcopilor vii să-i caterisească pe preoții sau să-i afurisească ori să-i dea anatemei pe mirenii care încalcă Canoanele. Însă, dacă Sinodul nu împlinește în fapt caterisirea preoților, sau afurisirea ori anatematizarea mirenilor, acești preoți și mireni nu sunt nici caterisiți în fapt, nici afurisiți sau anatematizați. Ei sunt însă pasibili aici de caterisire, afurisire sau anatema, iar acolo (înaintea lui Dumnezeu) de judecata dumnezeiască… De aceea greșesc grav acei nerozi care spun că, în vremurile de acum, toți clericii hirotoniți împotriva Canoanelor sunt caterisiți în fapt. Limbă clevetitoare de cele sfinte este aceea care, fără minte, vorbește astfel, neînțelegând că porunca Canoanelor, fără împlinirea în fapt de către persoana a II-a, adică de către Sinod, este neîndeplinită, imediat și înainte de judecată neavând lucrare prin ea însăși. Însuși sfinții Apostoli se tâlcuiesc limpede pe ei înșiși în Canonul lor 46, fiindcă nu zic că este deja de îndată caterisit în fapt episcopul sau preotul care primește botezul ereticilor, ci «poruncim să fie caterisit», adică să fie adus la judecată și, dacă se dovedește că a făcut aceasta, atunci să fie dezbrăcat de Preoție prin hotărârea voastră – aceasta poruncim” (nota 1 la Canonul 3 Apostolic).
Sakareliștii susțin desigur că acestea „valorează doar pentru abateri canonice și nu pentru chestiuni de credință”, dar nu numai că nu pot aduce nicio dovadă, ci sunt imediat contraziși de însuși Sfântul Nicodim, care dă ca exemplu un Canon (Canonul 46 Apostolic) ce privește un subiect de Credință!
b) Sfântul Atanasie din Paros: „Cei vinovați de caterisire, dar care nu sunt caterisiți în fapt (energeia), au puterea lucrătoare a Preoției la fel ca cei nevinovați. Căci, după cuvântul de autoritate al Sfântului Ioan Gură de Aur, Dumnezeu nu hirotonește pe toți, dar prin toți lucrează. Acest lucru se arată și din cele ulterioare. Căci ceea ce leagă aceștia, rămâne legat, și ceea ce dezleagă, se arată dezlegat. Și apele pe care le sfințesc le vedem că rămân nestricate pentru mulți ani. Acestea constituie o dovadă de necontestat a adevărului credinței noastre în fața religiilor eterodoxe” (Epitomí ton theíon tis Pisteos Dogmáton, Leipzig, 1806, p. 378).
Așadar, spune Sfântul (despre aceia pe care sakareliștii îi consideră că ar fi pierdut automat Preoția), cei vinovați de caterisire nu sunt caterisiți în fapt și au lucrătoare puterea Preoției, la fel ca și cei nevinovați. Acest lucru, adaugă, se dovedește din faptele care urmează ulterior: ceea ce leagă rămâne legat, ceea ce dezleagă rămâne dezlegat, iar apele pe care le sfințesc rămân nestricate timp de ani întregi. Acestea sunt o dovadă neclintită, în fața eterodocșilor, a adevărului credinței noastre! Să fi înțeles, așadar, partizanii „tainelor invalide” de tip sakarelist de ce Agheasma săvârșită de acei clerici, pe care ei îi socotesc pseudo-clerici (fără să existe încă o hotărâre de caterisire împotriva lor), rămâne nestricată.
Este de mirare că, deși mulți dintre promotorii acestor idei au parcurs studii de drept și, prin urmare, au capacitatea de a înțelege mult mai ușor decât alții aceste aspecte, totuși refuză să accepte realitatea de necontestat că nicio pedeapsă nu se aplică automat odată cu abaterea, ci numai după hotărârea de condamnare! Ce hoț ajunge automat la închisoare imediat ce a comis furtul? Ce ucigaș este executat în clipa în care a comis crima? Distincția dintre dynamei (potențial) și energeia (în fapt) în privința pedepselor o învățăm nu numai din Drept (penal și bisericesc), ci și din Dreptatea lui Dumnezeu. Ce i-a spus Dumnezeu lui Adam? „Din pomul cunoștinței binelui și răului să nu mâncați; căci în ziua în care veți mânca din el, veți muri” (Fac. 2, 17). A murit Adam în ziua în care a mâncat din fructul oprit? Potențial, da, a murit – a pus temelia morții, pentru că din pricina neascultării Dumnezeu l-a izgonit din Rai (Fac. 3, 24). Dar nu a murit în clipa când a mușcat din măr! Tot așa și clericul călcător al Legii: prin abaterea sa pune temelia caterisirii, devine adică pseudo-cleric, dar nu pierde automat Preoția.
Sinodul, prin urmare, nu este nici oficiu de stare civilă, nici medic legist, ci medic, care nu constată o „cădere” deja consumată, ci analizează starea de sănătate duhovnicească a celui căzut. Mai precis, în cazul ereziei: dacă situația este reversibilă, adică există pocăință, atunci nu aplică pedepse și recunoaște Preoția. La Sinodul VII Ecumenic, președintele său, Sfântul Tarasie al Constantinopolului, a declarat explicit: „primim pe cei hirotoniți de eretici” (înțelegându-i, desigur, pe cei eretici care nu fuseseră încă caterisiți, precum erau atunci iconoclaștii), pentru că „hirotonia este de la Dumnezeu” (Mansi 12, 1042). Dacă însă Sinodul constată că există nepocăință, adică s-a produs putrezirea, atunci trece la caterisirea clericilor – adică suspendarea Preoției – și la o intervenție chirurgicală, tăind membrele putrezite din Biserică, „ca nu cumva”, după cum spune Sinodul VIII „Ecumenic” de pe vremea Sfântului Fotie, „și trupul sănătos să piară prin ele” (Dositheos al Ierusalimului, Τόμος Χαράς, 1705, p. 42).
Despre caracterul medical al Sinodului (confirmat de multe Sinoade și de mulți Părinți, precum și de imnografia Bisericii, atunci când vorbește despre tăierea „membrelelor putrede” din Trupul Bisericii) vorbește și Cuviosul Palladie în lucrarea sa despre viața Sfântului Ioan Gură de Aur, intitulată Dialog istoric al lui Palladie. Referindu-se la hotărârea Bisericii Romei de a nu recunoaște caterisirea nedreaptă a Sfântului și de a întrerupe comuniunea cu prigonitorii lui, scrie: „Scopul Bisericii Romei este acesta: să nu aibă comuniune până la sfârșit cu episcopii răsăriteni, mai ales cu Teofil, până când Domnul va da prilej de sinod ecumenic, care să vindece membrele putrezite ale celor care au săvârșit acestea” (P.G. 47, 78).
Sinodul, așadar, vindecă și, atunci când e nevoie, taie chirurgical mădularele putrezite care nu se mai pot vindeca – nu constată simpla lor desprindere! Adoptarea teoriei sakareliste despre caracterul pur declarativ (stare civilă sau medicină legală) al Sinodului are consecințe bisericești tragice: prin transformarea rolului episcopilor din Sinod dintr-unul activ și dinamic (vindecare, îndrumare, terapie și, dacă e cazul, tăiere, excomunicare, anatema, cu „praștia” și „sabia” Duhului – imagini pe care Părinții le folosesc adesea) într-unul pasiv și inert (doar constatarea și declararea morții), se anulează întreaga luptă contra ereziilor și se ajunge la soluții de auto-îndreptățire și, în același timp, schismatice, care sfâșie unitatea Bisericii.
Sursa: https://krufo-sxoleio.blogspot.com/2019/11/4.html
Rezistența Ortodoxă 