de Arhiepiscop Nikifor Theotokis(+1800)
Ați auzit, frații mei iubiți, ceea ce s-a povestit în lectura apostolică de astăzi? Acolo se spune că Arhiereul și cei care erau împreună cu el, mai-marii adunării, s-au umplut de pizmă — adică de râvnă1.
Dar ce înseamnă râvna și ce fel de râvnă aveau acei oameni răi?
Râvna, după cum arată și numele ei, înseamnă fierbințeală, ardoare, zel. Atunci când inima noastră arde de dragoste pentru Dumnezeu, noi luptăm cu mare căldură pentru adevăr, dreptate, pentru legea lui Dumnezeu și pentru Însuși Dumnezeu. Așa cum spunea Ilie Tesviteanul: „Am fost plin de râvnă pentru Domnul Atotțiitorul”2.
Dar când inima noastră este umplută de patimi stricăcioase, atunci cu aceeași ardoare apărăm minciuna, nedreptatea, faptele diavolești și pe însuși satana. Despre o asemenea râvnă, fratele Domnului, Sfântul Iacov, a spus: „Căci unde este pizmă și zavistie, acolo este neorânduială și tot lucrul rău”3.
Așadar, așa cum din lemnele mirositoare, atunci când le aprinzi, se răspândește o mireasmă plăcută, iar din cele urât mirositoare se degajă un miros respingător, tot astfel și când inima noastră arde de iubire dumnezeiască, faptele noastre sunt pline de virtute; iar când se aprinde de patimi, faptele noastre devin păcătoase.
Prin urmare, există două feluri de râvnă: una dumnezeiască și alta diavolească. Cea dintâi locuiește în inima oamenilor virtuoși, iar cea de-a doua în sufletul celor stricați.
Arhiereul iudeu din vremea aceea era un om rău și corupt, iar conducătorii sinedriului iudaic, în cea mai mare parte, erau eretici, oameni vicleni și răi. Prin urmare, inimile lor s-au umplut de râvnă diavolească. „S-au umplut de pizmă, de râvnă.”
Și care au fost faptele acestei râvne? Au pus mâinile lor fărădelege asupra propovăduitorilor adevărului, asupra acelor luminători ai lumii, a acelor vase ale Duhului Sfânt, a acelor trâmbițe puternice ale mântuirii și binefăcători ai neamului omenesc, pe care Dumnezeu, ca pe unii mai presus de toți oamenii de pe pământ, atât prin credință, cât și prin sfințenia vieții, i-a ales din lume.
Și totuși, chiar după ce atotputernicul Dumnezeu i-a scos pe acești învățători dumnezeiești din temniță prin îngerul Său, ei, aprinși de o râvnă diavolească, i-au adus din nou înaintea judecăților lor fără de lege, i-au ocărât cu îndrăzneală, i-au bătut cu cruzime și, în cele din urmă, cu amenințări, le-au interzis să mai propovăduiască preasfântul nume al lui Iisus Hristos — ca astfel să lipsească întregul neam omenesc de mântuire.
În istoria preaslăvitului Proroc Ilie putem vedea lucrarea amânduror feluri de râvnă. Acolo se poate observa cum râvna dumnezeiască și cea diavolească se luptă una cu alta: legătura oarbă față de rătăcirea proprie a născut în inima Izabelei o râvnă diavolească pentru idolatrie, iar faptele sfinte ale virtuții au trezit în sufletul Prorocului Ilie râvna dumnezeiască pentru evlavie.
Izabela îl corupe pe Ahab, soțul ei și regele, smulgând din inima lui cinstirea față de adevăratul Dumnezeu, și, în locul acesteia, sădind în el o idolatrie nebună, îl face unealtă a dorințelor ei rele.
Dar Ilie îl mustră pe Ahab, zicându-i: „Tu ești acela care tulburi pe Israel și casa tatălui tău, fiindcă ați părăsit pe Domnul Dumnezeul vostru și ați mers după Baal”.4 Prorocul îi proorocește și Izabelei, zicând: „Câinii vor mânca trupul Izabelei, și trupul ei va fi ca gunoiul pe câmpul din Izreel, așa încât nu se va mai putea spune: aceasta este Izabela”5.
Râvna diavolească a Izabelei îi ridică lui Baal un idol și un altar în pădurea sacră, înființează patru sute cincizeci de proroci ai lui Baal și patru sute ai pădurii6 și le pregătește în fiecare zi mese bogate. Ea îi prigonește și îi ucide pe prorocii adevăratului Dumnezeu, chinuie și corupe pe cei evlavioși până într-atât, încât aproape toți se abat de la adevărata slujire dumnezeiască; căci din mulțimea de mii și mii a poporului aceluia au mai rămas doar șapte mii care nu și-au plecat genunchii înaintea lui Baal și nu i s-au închinat ca unui dumnezeu7.
Dar împotriva tuturor acestora se ridică râvna dumnezeiască a lui Ilie. Ilie merge fără teamă la Ahab, ca să-i vestească pedeapsa lui Dumnezeu pentru nelegiuirea poporului. Ilie, omule al lui Dumnezeu! La Ahab mergi tu? „El a făcut şi o Aşeră (stâlp făcut din lemn, sfinţit în cinstea zeiţei Astarte), încât Ahab, mai mult decât toţi regii lui Israel, care au fost înaintea lui, a săvârşit fărădelegi, prin care a mâniat pe Domnul Dumnezeul lui Israel şi şi-a pierdut suflatul său”.8 Și tu mergi la el să vorbești în numele Dumnezeului lui Israel? Cum nu te temi? Cum nu te înfricoșezi de mânia Izabelei, care caută sufletul tău?
Râvna dumnezeiască este fiica iubirii desăvârșite, iar „iubirea desăvârșită alungă frica”9. De aceea Ilie, fiind plin de râvnă, nu se teme, nu slăbește, ci merge cu îndrăzneală la Ahab și, stând înaintea lui, îi spune fără teamă:
„Ascultă, rege! Îți vestesc înaintea Domnului Dumnezeului Puterilor, Dumnezeului lui Israel, Cel viu, Căruia Îi slujesc, că în această țară nu va fi nici ploaie, nici rouă vreme de trei ani, până când gura mea nu va chema pe adevăratul Dumnezeu.”
„Viu este Domnul Dumnezeul Puterilor, Dumnezeul lui Israel, înaintea Căruia stau, că în acești ani nu va fi nici rouă, nici ploaie, decât numai la cuvântul meu”10.
După aceasta, Sfântul Proroc s-a retras de acolo la pârâul Horat, iar când izvorul acela a secat, s-a dus în Sarepta Sidonului și aștepta acolo nu numai trecerea celor trei ani, ci și îndreptarea poporului pedepsit.
Iar când s-au împlinit cei trei ani, Ahab și poporul lui, deși fuseseră pedepsiți cu lipsa ploii, nu s-au întors totuși la Dumnezeu, ci au rămas în nelegiuire și se închinau lui Baal. Atunci Ilie se întoarce în Samaria și îi propune lui Ahab să adune pe toți prorocii rușinii, pe care Izabela îi hrănea. Când aceștia s-au adunat și au venit înaintea lui Ilie, el i-a mustrat, iar către popor a zis: „Dați-ne doi boi; să-și aleagă prorocii voștri unul dintre ei, să-l pregătească pentru jertfă, dar să nu aprindă focul; apoi voi face și eu la fel cu celălalt bou. Chemați numele dumnezeilor voștri, iar eu voi chema numele Domnului Dumnezeului meu; și Dumnezeul Care va răspunde trimițând foc din cer asupra jertfei, Acela să fie adevăratul Dumnezeu.”
Această propunere a plăcut tuturor: „Și a răspuns tot poporul zicând: bun este cuvântul pe care l-ai grăit”11. Și astfel, preoții rușinii au pregătit jertfa, au început să-l cheme pe Baal și l-au chemat de dimineață până la amiază, tăindu-se cu cuțitele și biciuindu-se până la sânge — dar nu s-a auzit nici glas, nici răspuns12.
Atunci Ilie le-a spus: „Dați-mi mie loc, ca și eu să aduc arderea mea de tot.” Apoi, pregătind altarul, a pus boul pe lemne; dar, ca să nu fie nici o îndoială și pentru ca toți să creadă mai tare în adevărul minunii, a poruncit celor de față să toarne apă de trei ori peste jertfa pregătită și peste lemne. Când apa s-a revărsat în jurul întregului altar, el a început să se roage cu mare evlavie, chemând pe Dumnezeu să trimită foc din cer peste jertfă, ca astfel poporul, văzând, să cunoască că El este adevăratul Dumnezeu și să se întoarcă la El13.
Și îndată ce și-a sfârșit rugăciunea — o, minune preaslăvită! — în același ceas „a căzut foc de la Domnul din cer și a mistuit arderea de tot, lemnele, apa din șanț, chiar și pietrele și țărâna”14. Atunci tot poporul, văzând această mare minune, a căzut cu fața la pământ și a strigat cu glas mare: „Domnul este Dumnezeu, Domnul este Dumnezeu!”15.
Atunci toți s-au întors de la nelegiuire la evlavie; și îndată a căzut o mare ploaie și a adăpat pământul în toată țara aceea. Iată cum râvna dumnezeiască a biruit și a nimicit faptele râvnei diavolești.
Multe sunt într-adevăr și cu adevărat minunate faptele râvnei; dar, fiindcă există diferite feluri ale ei, este nevoie de mult discernământ pentru a ști care râvnă este bine-plăcută lui Dumnezeu și care Îi este potrivnică.
Pe lângă râvna dumnezeiască, care izvorăște din dragostea pentru Dumnezeu, și cea diavolească, care se aprinde din patimile pierzătoare, mai există și o altă râvnă, așa-numita râvnă nechibzuită. Această râvnă, asemenea celei diavolești, devine pricină a multor și mari fărădelegi. O astfel de râvnă au avut și iudeii, după cum mărturisește Apostolul Pavel: „Le mărturisesc că au râvnă pentru Dumnezeu, dar nu după cunoștință”16.
Ei n-au putut pricepe că Legea lui Moise dădea mărturie despre Iisus Hristos și era un dascăl care îi călăuzea pe toți spre credința în Hristos; de aceea n-au crezut în El, ci L-au prigonit și, în cele din urmă, L-au răstignit, batjocorind chiar și Învierea Sa din morți. „Căci dacă ar fi înțeles”, spune același Apostol, „n-ar fi răstignit pe Domnul slavei”17.
Totuși, dacă râvna nechibzuită nu izvorăște dintr-o patimă, ci numai din neștiință, ea merită o oarecare îngăduință. Acest lucru l-a arătat chiar Mântuitorul lumii, când i-a îndreptățit înaintea Tatălui Său pe cei care L-au răstignit și a mijlocit pentru ei, zicând: „Părinte, iartă-i, căci nu știu ce fac” 18.
Această râvnă nechibzuită a stăpânit odinioară inima Apostolului Pavel. El, socotind drept virtute apărarea tradițiilor părintești, prigonea peste măsură Biserica lui Hristos și o asuprea în tot chipul. Iată propria lui mărturisire: „Ați auzit despre purtarea mea de altădată în iudaism, cum prigoneam peste măsură Biserica lui Dumnezeu și o pustiiau, și spoream în iudaism mai mult decât mulți dintre cei de vârsta mea din neamul meu, fiind mult prea râvnitor pentru datinile părintești”19.
Râvna nechibzuită îi aprindea inima și îi întuneca mintea: el făcea Bisericii tot felul de răutăți, era părtaș la uciderea cu pietre a Sfântului Arhidiacon Ștefan; răcnind împotriva credincioșilor ca un leu sălbatic, năvălea în casele lor, târând fără milă la închisoare bărbați și femei. Flacăra acestei râvne nechibzuite îl umplea de duh de amenințare și de ucidere, și a cerut arhiereului iudeu să-i dea învoirea să plece la Damasc, ca pe toți cei pe care i-ar găsi acolo mărturisind pe Iisus Hristos să-i lege și să-i aducă la Ierusalim:
„Iar Saul, suflând încă amenințare și ucidere împotriva ucenicilor Domnului, s-a dus la arhiereu și a cerut de la el scrisori către sinagogile din Damasc, ca, dacă va găsi pe unii care urmează Calea aceasta, bărbați și femei, legați să-i aducă la Ierusalim” 20.
Totuși, acest hulitor și prigonitor al Bisericii a fost miluit: „Dar am fost miluit”, spune el, „pentru că am făcut acestea din neștiință, în necredință”21.
Această râvnă nechibzuită stăpânește adesea inimile multora. Unul este râvnitor, dar în același timp neștiutor în privința dogmelor credinței și a legilor lui Dumnezeu. Și fiindcă are râvnă, dar nu are discernământ, îndrăznește să-i învețe pe alții despre cele ce țin de credință și de viața morală, însă, în loc de folos, pricinuiește pagubă: căci, în locul dogmelor drepte, propovăduiește învățături străine, și în locul legilor lui Dumnezeu seamănă superstiții deșarte.
Altul are râvnă, dar nu după înțelepciune, căci se apucă să îndrepte pe alții fără niciun discernământ — fie cu o asprime peste măsură, fie fără a ține seama de împrejurări, fie fără pricepere duhovnicească. De aceea, în loc de îndreptare, adesea provoacă ură între rude și prieteni, sminteli între părinți și copii, neînțelegeri între soți.
Orice creștin, după porunca apostolică, trebuie să rămână în limitele rânduielii și chemării sale: „Fiecare, în chemarea în care a fost chemat, în ea să rămână”22. Dar râvna nechibzuită, punând stăpânire pe om, îl scoate din hotarele rânduielii și chemării lui. Astfel, cel supus se ridică împotriva celui mai mare, poporul nu mai ascultă de preot, fiul nu mai cinstește pe tatăl său, robul nu se mai supune stăpânului, și supusul se răscoală împotriva domnului său.
Și din această neascultare, cine poate număra câte neorânduieli, tulburări și răutăți se nasc? Râvna nechibzuită a fost de multe ori pricină de războaie și de ucideri, a adus răscoale în cetăți și nenumărate nenorociri.
Râvna Apostolului Pavel a fost la început cu adevărat nechibzuită, dar era totuși o râvnă curată, străină de orice patimă. De aceea, Dumnezeu, Cunoscătorul inimilor, risipind întunericul sufletesc al lui și luminându-i mintea cu lumina Sa dumnezeiască, a prefăcut râvna lui nechibzuită într-una chibzuită, înțeleaptă și dumnezeiască. Prin această râvnă, el a fost însuflețit săvârșind fapte de virtute minunate, mai presus de puterea omenească.
Iar râvna noastră este nu numai nechibzuită, ci și întemeiată pe patimi. Izvorul din care se naște ea este ori mândria, ori invidia, ori slava deșartă; ea doar pare râvnă, dar în realitate este o patimă rușinoasă și pierzătoare. Râvnim adesea numai ca să fim slăviți între oameni. Râvna lipsită de patimă merită îngăduință, chiar dacă nu este după înțelepciune; dar râvna pătimașă este de neiertat.
Cum însă putem deosebi care râvnă este dumnezeiască și care este diavolească, care este chibzuită și care nechibzuită? A afla aceasta nu este lucru ușor: căci patimile întunecă mintea noastră, iubirea de sine ne amăgește, iar satana, prefăcându-se în înger de lumină, ne înfățișează păcatul sub chipul virtuții, iar virtutea sub chipul păcatului23.
De aceea, dumnezeiescul Pavel ne poruncește să cercetăm cu luare-aminte fiecare faptă, și, dacă vom vedea că ceea ce ne propunem este bun, atunci să-l alegem și să-l săvârșim: „Toate să le încercaţi; ţineţi ce este bine”24.
Iar regula generală pentru a judeca astfel de încercări ne-a dat-o Însuși Domnul a toate, zicând: „După roade se cunoaște pomul” 25.
Așadar, încercați-vă râvna voastră după roadele ei: dacă veți vedea că roadele sunt dragostea, dreptatea, ascultarea, buna rânduială, împlinirea legilor dumnezeiești și îndreptarea sufletului, atunci râvna voastră este râvnă dumnezeiască, este râvnă după înțelepciune. Iar dacă, dimpotrivă, veți vedea că roadele sunt neînțelegerile, nedreptatea, neascultarea, neorânduiala, călcarea legilor lui Dumnezeu și pierzarea sufletului, atunci râvna voastră este râvnă diavolească, nechibzuită și pătimașă.
Iubiți frați, râvna pentru Dumnezeu este rodul desăvârșitei iubiri față de El. Nimeni nu o are, afară de cel ce-L iubește pe Dumnezeu din tot sufletul, din toată inima, din toată puterea și din tot cugetul său. De aceea, ea este o mare virtute și izvorul multor alte mari virtuți.
Toate nevoințele apostolilor, toate pătimirile mucenicilor, toate virtuțile sfinților învățători, toate ostenelile cuvioșilor părinți sunt roade ale râvnei dumnezeiești. Fericit, așadar, este cel care a dobândit această mare comoară a sfintei râvne.
Dar râvna diavolească, precum și cea nechibzuită, sunt izvoare ale multor și mari fărădelegi. Din ele s-au născut prigoanele asupra creștinismului, chinurile pricinuite de tirani, uciderile săvârșite de eretici, uneltirile, vicleșugurile și smintelile. Ticălos și nenorocit este omul pe care îl stăpânește o astfel de râvnă — fie diavolească, fie nechibzuită.
Luați aminte dar, fraților, și cu toată luarea-aminte cercetați-vă râvna voastră, ca nu cumva, în loc să săvârșiți virtute, să faceți păcat, și în loc de mântuire să adunați pentru sufletul vostru osândă veșnică.
„Toate să le încercaţi; ţineţi ce este bine;”.
Rezistența Ortodoxă 