Etichetă: Patriarhul Miron Cristea

*extras din Borgii în Biserica Română. Fărădelegile Patriarhului Miron Cristea, scrisă de Ioachim Fuioagă.

Patriarhul Miron Cristea, pe numele de mirean Elie Cristea, s-a născut la 28 iulie 1868 la Topliţa, în judeţul Harghita, într-o familie de ţărani români, mama fiind de religie greco-catolică, şi a decedat la 6 martie 1939 la Cannes, Franţa. În perioada 20 iulie 1927 – 8 iunie 1930 a fost membru al Regenţei, iar între 1 februarie 1938 şi 6 martie 1939 a fost Prim Ministrul al României, conducând primul guvern de după instaurarea dictaturii lui Carol al II-lea. La 7 iunie 1919 a fost ales membru al Academiei Române.

Între 1879 – 1883 Elie Cristea a studiat la Gimnaziul săsesc din Bistriţa, apoi, între 1883 – 1887, la Gimnaziul grăniceresc din Năsăud, unde şi-a luat bacalaureatul, după care a fost student al Institutului Teologic din Sibiu, între 1887 – 1890. În anul şcolar 1886 – 1887, fiind elev la Năsăud, Elie Cristea a fost ales preşedinte al societăţii culturale Virtus Romana Rediviva, succedându-i, după trei ani, lui George Coşbuc. În anul 1890 a fost numit învăţător şi director la Şcoala confesională românească din Orăştie. În această perioadă a început să colaboreze la Telegraful Român. În anul următor a fost trimis de Mitropolia din Sibiu cu bursă să studieze la Facultatea de Litere şi Filosofie a Universităţii din Budapesta, unde rămâne până în 1895, când obţine titlul de doctor în filologie cu teza întitulată Viaţa şi opera lui Eminescu. În toată perioada a colaborat la ziarele Tribuna, Dreptatea şi Gazeta Transilvaniei, iar în anii 1898 – 1900 a fost redactor la revista Telegraful Român.

În timpul „procesului memorandiştilor”, împreună cu alţi 12 colegi, a redactat, în anul 1894, un manifest prin care îi chema pe ţăranii din Ardeal să participe în număr cât mai mare la proces. După absolvirea Facultăţii a revenit la Sibiu, devenind funcţionar la Centrul mitropolitan din oraş, mai întâi ca secretar eparhial la Arhiepiscopia Sibiului, între 1895 şi 1902, apoi ocupând funcţia de consilier mitropolitan, între 1902 şi 1909. Aici a desfăşurat o activitate meritorie, ocupându-se, între altele, de edificarea frumoasei catedrale ortodoxe din Sibiu.

La 30 ianuarie 1900 a fost hirotonit diacon necăsătorit, la 8 septembrie 1901 a fost ridicat la rangul de arhidiacon, iar la 23 iunie 1902 este tuns în monahism la Mănăstirea Hodoş-Bodrog, de lângă Arad, când primeşte numele de monah Miron. La 13 aprilie 1903 a fost hirotonit ieromonah, iar la 1 iunie 1908 a fost ridicat la
rangul de protosinghel. Preocupat de îmbunătăţirea vieţii românilor ardeleni, ieromonahul Miron Cristea a militat pentru emanciparea culturală a românilor din Transilvania, susţinând înfiinţarea Băncii Culturale Lumina, prin care urmărea să acorde burse elevilor şi studenţilor români şi ajutor financiar familiilor care doreau să înveţe meserii; a participat la reuniunile „Asociaţiei pentru cultura şi literatura poporului român din Transilvania” ASTRA, din 1905 fiind preşedintele Despărţământului Sibiu; a susţinut înfiinţarea Muzeului etnografic şi de artă din Sibiu, al cărui statut l-a scris; a militat pentru înfiinţarea Societăţii pentru crearea unui fond de teatru român şi a Reuniunii române de muzică, al cărei preşedinte a fost; a sprijinit şcolile confesionale aflate sub îndrumarea Bisericii române; împreună cu marele filantrop basarabean şi prieten apropiat, Vasile Stroescu, a ctitorit şi a salvat numeroase biserici şi şcoli româneşti din Transilvania.

Ca urmare a acestei intense activităţi civice, la 21 noiembrie / 3 decembrie 1909 a fost ales episcop al Caransebeşului, fiind hirotonit arhiereu la 3 mai 1910 şi instalat în scaunul episcopal la 25 aprilie / 8 mai 1910. În noua calitate, s-a confruntat cu încercările guvernului ungar de la Budapesta de a desfiinţa şcolile confesionale româneşti din Banat, pe care le-a apărat cu succes. La 1 decembrie 1918, Miron Cristea, ca episcop al Caransebeşului, împreună cu episcopul uniat Iuliu Hossu, a participat la Marea Adunare Naţională de la Alba Iulia, dând actului unirii binecuvântarea Bisericii strămoşeşti. După înfăptuirea Marii Uniri, Miron Cristea a fost la Bucureşti cu delegaţia românilor transilvăneni care a prezentat actul unirii.

Ca recunoaştere a meritelor sale în înfăptuirea unirii de la 1 decembrie 1918, la 18 / 31 decembrie 1919 Miron Cristea a fost ales de Marele Colegiu Electoral Mitropolit Primat al Bisericii din România întregită, post vacantat recent. Învestitura şi înscăunarea au avut loc a doua zi, pe 19 decembrie 1919 / 1 ianuarie 1920.

În calitate de Mitropolit Primat al Bisericii Ortodoxe Române din România Mare, Miron Cristea a militat pentru unificarea bisericească a tuturor românilor ortodocşi, în baza principiilor Statutului lui Şaguna, care a dat laicilor un rol sporit în administrarea chestiunilor bisericeşti, realizînd definitivarea unificării ecleziale prin întocmirea rânduielilor şi aşezămintelor fundamentale ale Bisericii româneşti unificate. A sprijinit înfiinţarea unor eparhii noi, între care Episcopia Armatei, cu sediul la Alba Iulia, precum şi cele de la Bălţi şi Ismail, în Basarabia, a reînfiinţat vechile centre episcopale de la Tomis – Constanţa, Oradea Mare şi Cluj, sprijinind alegerea de episcopi pentru fiecare. De asemenea, a acţionat pentru înfiinţarea Institutului Biblic, care continuă să existe şi astăzi, cu editură şi tipografie, dovedindu-şi utilitatea şi rosturile misionare.

La 4 februarie 1925, Mitropolitul Primat Miron Cristea a fost ales patriarh al Bisericii Ortodoxe Române, fiind învestit şi înscăunat la 1 noiembrie 1925, devenind astfel primul Patriarh al creştinismului ortodox românesc. Ca întâistătător al Bisericii Ortodoxe Române, Miron Cristea a desfăşurat o intensă activitate cultural-misionară,
sprijinind revigorarea revistei Biserica Ortodoxă Română, înfiinţarea publicaţiei eparhiale Apostolul, a susţinut intensificarea învăţământului religios în şcolile secundare, a reînfiinţat seminarii şi a pus bazele altora noi pentru pregătirea clericilor, în raport cu cerinţele timpului, a creat Fondului Milelor, pentru ajutorarea tinerilor teologi la studii în străinătate etc. Pentru strângerea legăturilor Bisericii Ortodoxe Române cu celelalte Biserici Ortodoxe surori, patriarhul Miron Cristea a trimis delegaţii la conferinţele interortodoxe de la Constantinopol, în 1923 şi de la Muntele Athos, în 1930, precum şi la întrunirile Mişcării Ecumenice, a călătorit în Orient până la Locurile Sfinte, în 1927, a contribuit la ridicarea a două biserici româneşti la Ierusalim şi la Iordan, la înfiinţarea Episcopiei Ortodoxe Române în Statele Unite şi Canada, în 1934, a militat pentru recunoaşterea autocefaliei Bisericii Ortodoxe Albaneze, a primit vizitele efectuate la Bucureşti de către ierarhi şi reprezentanţi ortodocşi şi neortodocşi, între care patriarhul Ierusalimului, care a ţinut să călătorească personal în România pentru a reînnoi vechile legături, uitate într-o vreme.

În plan social, patriarhul Miron Cristea a fost numit senator, regent între 20 iulie 1927 şi 8 iunie 1930, iar în ultimii ani ai vieţii, în împrejurări deosebit de grele pentru ţară, a fost prim-ministru al României, între 10 februarie 1938 şi 6 martie 1939, dată la care a murit la datorie, decesul survenind la Cannes, Franţa, unde plecase pentru tratament medical. Trupul neînsufleţit al patriarhului a fost înmormântat în Catedrala Patriarhală din Bucureşti.

Aceasta este, pe scurt, viaţa şi activitatea fostului patriarh Miron Cristea.

Dar, un fost funcţionar al Patriarhiei, Ioachim Fuioagă, licenţiat în teologie, fost şef serviciu în Consiliul Central Bisericesc, a compus şi tipărit o broşurică intitulată BORGII ÎN BISERICA ROMÂNĂ. NELEGIUIRILE PATRIARHULUI MIRON şi ale camarilei sale, preoţii G. Negulescu, V. Reuţ, C. Dron, C. Moldoveanu, Eug. Bărbulescu şi intrusul mirean Ion Sanda Matei. Ilegalităţi, abuzuri, delapidări, imoralităţi, profanări de icoane, furt de obiecte sacre, crime, cinism, fariseism. Altarele pe mâna nelegiuiţilor şi ale ignoranţilor, 48 pagini, apărută la Tipografia D. M. Ionescu, Bucureşti, martie 1932.

Aşadar, încă din titlu I. Fuioagă ţine să ne spună clar care sunt coordonatele pe care a fost concepută broşura sa. De conţinutul acesteia, cei interesaţi pot lua cunoştinţă după ce şi dacă vor fi avut răbdare să citească aceste rânduri.

Pentru mine a fost interesant să aflu ce motive l-au determinat pe I. Fuioagă să scrie această broşură. Urmărind acest fir, aflăm că (p. 24) licenţiatul în teologie a desfăşurat doi ani activitate cultural – naţională (?) în Basarabia, apoi a lucrat alţi doi ani ca funcţionar la Ministerul Domeniilor, după care, în urma recomandaţiei unui om de bine a fost numit arhivar-registrator şi bibliotecar la Sf. Sinod.

După doi ani în acest post (obsedant intervalul de 2 ani în cariera autorului), în urma intervenţiilor personale combinate cu cele ale instituţiei la care lucra, primeşte niscaiva sporuri la salariu şi este numit şef de serviciu cl. I. Ulterior, cerându-i-se, nu precizează de către cine (!), se transferă la Consiliul Central Bisericesc, care tocmai atunci lua fiinţă [1927](p. 25). Dintru început aici intră în conflict cu preotul G. Negulescu, consilier la C. C. B., cu care avusese deja o câlce pentru un post de cântăreţ la parohia acestuia.

Urmează o “hărţuială de luni de zile şi … continui neadevăruri spuse Patriarhului” şi pentru că nu reuşeşte să scape de el, pr. C. Negulescu adresează Capului Bisericii un referat în urma căruia I. Fuiaogă este retrogradat cu 8 grade şi clase deodată şi din postul de şef serviciu este “trântit” într-un post de subșef de birou cl. II. După o audienţă la Patriarh obţine o reparaţie – este numit şef serviciu cl. III, “ … tot retrogradat prin urmare cu 4 clase” (p. 25) şi, deşi i se promisese o reparaţie, a rămas neavansat 7 ani. În tot acest timp este supus unor grele privaţiuni, reproşuri, uneltiri, umiliri şi ameninţări din partea superiorului său, pr. C. Negulescu, până în toamna anului 1931, când a trebuit să renunţe la serviciu şi să plece, bolnav fiind.

Între timp a refuzat o propunere voalată de împăcare venită din partea superiorului, care îi sugerase o posibilă căsătorie cu fiica sa. Se îmbolnăveşte de ftizie, îşi ia un concediu de boală de 3 luni, după care pr. Reuţ, şeful lui direct, influienţat de minciunile unei “simpatizate” a lui şi sprijinit de alte “două caiafe Costescu şi Paraschiv, ambii neâncăpând de mine, întrucât unul îmi vâna locul, iar altul era eclipsat de activitatea mea” şi “asmuţit” de pr. Dron, alt şef cu care era în conflict, a început a-i face “cele mai mari mizerii, a mă brusca şi a striga la mine ca un haram” (p. 27). Acest rău tratament a durat până la plecarea definitivă a lui I. Fuioagă de la Consiliul Central Bisericesc, în toamna anului 1931. În timpul cât a funcţionat la Consiliul Central Bisericesc, autorul a propus înfiinţarea unei biblioteci a Consiliului “un fel de Academie a Bisericii” (p. 19 – 20) şi sub preşedinţia Mitropolitului Pimen, când Patriarhul Miron Cristea devenise Regent, a reuşit să impună o serie de norme pentru organizarea cancelariei (p. 19), iar în 1929, în timpul “marei zarve a discuţiilor pe chestia Paştelor” I. Fuioagă a publicat o broşurică în care apăra punctul de vedere al Sinodului, broşurică acceptată ca teză de licenţă la Facultatea de Teologie (p. 31), dar meritele sale nu au fost luate în consideraţie.

Aceasta ar fi motivaţia din care s-a născut broşura de faţă. Unde era şi cu ce se ocupa autorul acesteia în martie 1932, nu aflăm cu niciun chip. Orice încercare de a afla mai multe despre Ioachim Fuioagă a fost sortită eşecului, datorită unei tăceri desăvârşite a surselor.

Din informaţii pe care nu le-am putut controla prin coroborare cu alte surse, I. Fuioagă prezintă, chiar în debutul demersului său, o lungă şi detaliată listă a veniturilor P. F. Sale Patriarhul Miron Cristea, unde sunt cumulate salariul de Patriarh (840.000 lei), cu o rentă viageră de 1.800.000 lei, cu veniturile unei vii (500.000 lei), ale unui teren (400.000 lei), la care sunt adăugate reţineri din salariile servitorilor, ale şoferului sau ale unor călugări şi vlădici (!), fondul milelor, venituri din închirierea unor spaţii ale Mitropoliei, de la diverse aşezăminte, de la grădina de zarzavat, de la florărie, de la laptele a două vaci (!), venitul mânăstirilor, diurna de senator, cea de la şedinţele Congresului Naţional Bisericesc, cea de la şedinţele Consiliului Central Bisericesc, cea de la şedinţele Sf. Sinod, venituri din tipărituri, din vânzarea unor busturi ale “autoidolatrului”, “ţesături scumpe, covoare şi stofe, … alte produse şi fructe, bunătăţi negândite şi venituri nemuncite” pe care le primea. Nu ştiu câte din sumele înşirate erau folosite sau administrate de Patriarhul Miron Cristea, dar rezultă că Patriarhia Română dipunea de surse importante de venit, astfel că putea susţine, între altele, un important program social de ajutorare a unor săraci, a unor studenţi merituoşi, a unor spitale şi aşezăminte de binefacere. Patriarhul Miron Cristea este acuzat şi pentru ridicarea unui palat (?) al Patriarhiei în vremea când era Regent, pentru cumpărarea de către stat a unui automobil, pentru că dispune, ca senator şi membru al Regenţei, de gratuitate pe calea ferată, pentru că are la dispoziţie câteva categorii de personal etc., etc.

Urmează apoi atacuri la adresa apropiaţilor şi colaboratorilor Patriarhului: preotul C. Moldovan, “nepotul său <> (zaraful) Eparhiei. Adus din Ardeal. Deputat liberal în ultimul Parlament”, acuzat de numeroase abuzuri, de protejarea unor funcţionari care au furat din banii statului şi au ajuns la puşcărie, de cumularea unor funcţii, poziţii şi venituri încasate fraudulos (p. 5 – 6); pr. Eug.
Bărbulescu, consilier eparhial, acuzat de preacurvie cu “o virgină … o sărmană surioară de mânăstire”, cu care se judecă, faţă de care Patriarhul nu a luat nicio măsură (p. 6 – 7); avocatul Suciu “să zicem aşa feciorul de casă al Patriarhului şi care este şi avocat în C. C. B. [Consiliul Central Bisericesc] ochii şi urechile Patriarhului în această instituţie” (am păstrat întocmai exprimarea autorului), “ … în actul de naştere stă scris că este fiul unei femei de serviciu, această femeie se zice că este tocmai bucătăreasa Patriarhului, în fine încurcătură mare” (p. 8); mireanul Ion Sanda Matei “cu chip de scapeţ şi sisteme iezuite”, numit de Patriarh director al Internatului Teologic, cu încălcarea Regulamentului acelei instituţii; pr. C. Dron “sau Buricul Patriarhiei. Mare Consilier sau mai bine zis hoţilier patriarhal … câine care muşcă pe furiş … nu cunoaşte nicio limită în ilegalităţi şi abuzuri” (p. 10 – 16; 29 – 36); pr. G. Negulescu “sau Bivolul Ungro-Vlahiei. Acelaşi incorect în mânuire de bani publici ca şi Dron. … A comis apoi o serie de falşuri grave în acte publica la C. C. B. … “ (p. 16 – 19); pr. Vespasian Reuţ “sau Cotoiul Călugărit. … javră bătrână şi preot, s-a legat de o funcţionară a C. C. B. şi a dat naştere la un scandal, de s-a dus vestea … “, acesta fiind principalul duşman al autorului broşurii, aşa cum rezultă din analizarea faptelor preotului Reuţ (p. 20 – 24); pr. G. Negulescu, “călăul”, consilier la C. C. B. despre care am amintit mai sus, ale cărui fapte reprobabile şi
persecuţiile la adresa autorului l-au dus pe acesta pe patul de spital (p. 24 – 30).

“Toate acestea şi mai mult decât acestea, le-am adus la cunoştinţa Patriarhului, dar n-a luat nicio măsură, ba din contră a avansat încă anul acesta … pe funcţionarii incorecţi, … căutând intenţionat a se înconjura numai de astfel de
oameni … “ (p. 36).

Apoi autorul aduce Patriarhului Miron Cristea două din cele mai grave acuzaţii: “Sub influenţa părintelui X, M. Miron … începu să fie vizitat … în palatal Mitropolitan, de călugăriţele mai tinere şi mai distinse … să doarmă noaptea la mânăstirile de maici … Mitr. Primat al ţării este stăpânit de slăbiciuni şi de dorinţe … “ (p. 37 – 38); “Acest domn dr. Miron E. Cristea, ca Episcop al Caransebeşului, ca să placă stăpânitorilor unguri, … înainte de a începe războiul nostru în 1916, … îndeamnă în chipul cel mai viclean pe soldaţii români din Ungaria, ca să ucidă pe fraţii lor din armata română, cari se jertfeau pentru libertatea Ardealului.” (p. 38 – 39). Urmează o sistematizare a vinilor Patriarhului Miron Cristea, încheiată cu concluzia “Aruncând o privire retrospectivă asupra vieţii Patriarhului Miron , vedem prin urmare că ea întruneşte toate elementele caracteristice epocii Borgilor, combinată cu fapte rasputiniste … “. Capitolul CONCLUZIE al autorului prezintă propunerile sale pentru îndreptarea lucrurilor : plecarea Patriarhului Miron Cristea şi a camarilei sale, desfiinţarea Consiliului Central Bisericesc, sporirea puterii şi atribuţiilor Sf. Sinod, desfiinţarea posturilor unor funcţionari, mutarea birourilor C. C. B. la Sf. Sinod, sesizarea tuturor forurilor, realizarea unui front comun al preoţilor, al celor interesaţi în asasinarea vieţii bisericeşti din România.

Autorul începe broșura cu: „În fruntea conducerii bisericeşti din Ţara noastră, se găseşte astăzi o stare de lucruri, cum nici în trecutul istoriei universale bisericeşti nu s’a mai pomenit, decât doar la Roma, în vremea sinistrului Papă Borgia. Se ştie de către orice intelectual că acest Papă, cu fiii şi fiicele lui, au îngrozit pământul, cu orgiile, şarlataniile şi crimele lor, care întrec orice închipuire. Şi cum cele ce se petrec astăzi în Biserica noastră, numai cu faptele Borgilor pot avea asemănare, am dat numele de Borgii în Biserica Română acestei mici broşurele, care nu este de altfel, decât o simplă filă, dintr’o carte întreagă, pe care o voi scrie mai târziu şi care va cuprinde cel puţin, pe cele mai multe din blestemăţiile vieţii Patriarhului Miron.”

Broşura se încheie cu o Nota Bene: “Ţin să se ştie de către toţi pescuitorii în ape tulburi, că scriind cele cuprinse în broşura de faţă, n-am înţeles câtuşi de puţin să atac Biserica, ci numai pe conducătorii ei nevrednici, care prin purtarea pe care o au, nu numai că o compromit, dar o reneagă chiar.”