Rezistența Ortodoxă

Etichetă: Nikolaos Manolis

  • Consecințele neîntreruperii pomenirii ecumeniștilor și „iconomiile” anti-ecumeniștilor

    Panagiotis Simatis, teolog | 22 aprilie 2018

    „Sfinții Părinți, care au rânduit toate cu bună înțelepciune”, au aplicat întotdeauna întreruperea pomenirii păstorilor eretici ca măsură pastorală de importanță mântuitoare. O măsură care este singura eficientă pentru confruntarea ereziei și a consecințelor acesteia. Aceasta se făcea simultan cu apariția ereziei sau chiar după denunțarea ei și încercarea de a o combate, în acel moment — mai exact atunci când ereticii erau încă membri ai Bisericii și săvârșeau Taine valide, și NU după înlăturarea/depunea lor din Biserică, la fel cum s-a întâmplat în cazul ereticilor, de exemplu, Nestorie și Kalekas, ale căror Taine sfinții Celestin, Chiril și Grigorie Palama le considerau valide, deși îi socoteau „păstori mincinoși” / „simbriași”. Și aceasta deoarece, după condamnarea lor, erau considerați în afara Bisericii și fără Taine.

    Perioada de toleranță (din momentul denunțării ereziei) a fost întotdeauna scurtă și avea ca scop informarea credincioșilor și îndreptarea celor înclinați spre erezie (precum și a celor care îi urmau) și, desigur, evitarea consecințelor distrugătoare pe care ideile corupătoare ale ereziei le au asupra sufletelor lor. Căci erezia alterează „credința dată o dată pentru totdeauna” și îl desparte pe om de adevăr și de Dumnezeu.

    Lămuritoare și expresive cu privire la învățătura patristică sunt cele scrise de părintele Euthymios Trikaminas, urmând învățătura Sfinților Părinți:

    „Pentru ca fiecare credincios să nu participe la erezia Ecumenismului, există o singură cale, transmisă de Sfânta Scriptură, de sfintele Canoane și de Sfinții Părinți: îngrădirea. Anti-ecumeniștii au născocit însă astăzi, din păcate, o altă cale, care învață că cineva poate evita participarea la erezie fiind în același timp integrat bisericește cu ereticii, cu condiția să aibă o gândire ortodoxă. Aceasta este, cu alte cuvinte, teoria comodității și a războiului pe hârtie, pe care am subliniat-o de multe ori”.

    Această observație a părintelui Euthymios arată poziția anti-patristică a anti-ecumeniștilor, care propovăduiesc combaterea ereziei în timp ce se află, în același timp, în comuniune cu erezia.

    Sfinții însă învață altfel, precum Sfântul Teodor Studitul. Într-o scrisoare către Patriarhul Ierusalimului și Alexandriei, el afirmă că și cel ce este ortodox se pierde, în măsura în care se află în comuniune cu ereticii. El scrie: „Unii au naufragiat cu totul în privința credinței, iar alții, chiar dacă nu s-au înecat cu gândul, totuși sunt pierduți prin comuniunea cu erezia” (Fat. 276, 411,68). Și: „Unii au naufragiat cu totul în legătură cu credința, iar alții, chiar dacă gândurile nu le-au fost cufundate, prin comuniunea eretică sunt în primejdie de moarte trupească pe jumătate…” (Fat. 275, 407,42).

    „Anti-ecumeniștii, desigur, nu cred în învățătura Sfinților și de aceea au creat teoria New Age potrivit căreia cineva nu este vătămat de comuniunea bisericească cu ereticii, atât timp cât are o gândire ortodoxă și nu acceptă ereziile lor.

    „Pentru anti-ecumeniști, așa cum se dovedește, această noțiune a comuniunii a fost denaturată și înseamnă un fel de parteneriat și colaborare în care fiecare, fiind în deplină comuniune cu ereticii… amestecându-se ca membru egal cu ereticii din C.M.B., semnând (ca episcop) divorțuri din orice motiv și permise pentru a doua și a treia căsătorie adulterină, conform directivelor statului, învățând că nu este întinat de această integrare”, poate totuși „în același timp să-și păstreze credința, să-i mustre și să-i certe pe cei cu care se află în această deplină comuniune în chestiuni de credință și să considere că deține pe deplin adevărul, nu doar la nivel personal, ci și la nivel bisericesc, în ciuda comuniunii depline cu ereticii și în ciuda faptului că nu doar conducătorii care stau în locul și chipul lui Hristos sunt eretici, ci și linia și drumul pe care îl urmează sinodal este cu totul eretic și conform poruncilor pan-religiei și ale Noii Ere.”

    (aici: https://paterikiparadosi.blogspot.com/2015_05_11_archive.html?m=0)

    Rezultatul acestei poziții a anti-ecumeniștilor este creșterea confuziei în rândul turmei și impunerea ereticilor. În consecință, suntem chemați să alegem cui vom asculta: susținătorilor posibilismului — adică Serafim al Pireului, nou-apărutului anti-ecumenist Ambrozie al Kalavrytei, pr. Theodoros Zisis, pr. Nikolaos Manolis (și oricărui alt păstor) — sau Sfântului Teodor și Sfinților Părinți care sunt de acord cu el?

    Desigur, responsabilitatea alegerii revine fiecărui credincios.

    Întreruperea pomenirii sau îngrădirea, așadar, nu este o atitudine cu caracter potențial sau opțional față de eretici, ci, pentru oricine și-a luat credința și mântuirea în serios, este o obligație, o datorie, o poziție mântuitoare. Cât despre cel care nu se preocupă de mântuirea sa, acesta poate alege să nu se depărteze de eretici; poate rămâne „pentru o vreme” în comuniune cu ei — sau chiar permanent; întocmai cum, desigur, și altcineva poate alege să nu-L urmeze pe Hristos, să nu păzească Poruncile Lui!

    Pentru „Sfinții Părinți, care au rânduit toate cu bună înțelepciune”, despărțirea de eretici se aseamănă cu fuga „oilor” de „lupi”, a omului de un șarpe, a persoanelor sănătoase de o boală infecțioasă și o pandemie contagioasă; o ieșire și o plecare dintr-o casă care arde; îngrădirea are loc pentru ca omul să nu ardă împreună cu cei care rămân de bunăvoie (= opțional!) în focul pan-ereziei!

    Căci, într-adevăr, acesta este adevărul: credinciosul este devorat și ars de lupul și focul ereziei, după cum ne învață Sfinții, atunci când rămâne în comuniune cu ereticii. El este afectat atât imperceptibil, cât și perceptibil, și devine întinat, și astfel se pierde. Apostolul Pavel ne-a avertizat că acest lucru se întâmplă chiar și în chestiuni de importanță mai mică, precum conversațiile și asocierile: „Nu vă amăgiți; tovărășiile rele strică obiceiurile bune” (1 Cor. 15:33). Prin urmare, credinciosul trebuie să se retragă de la eretici și de la cei care sunt în comuniune cu ei, „ca de la un șarpe”, întocmai cum fuge cineva când vede un șarpe înaintea lui sau când se află într-un loc în care există o boală contagioasă — dacă dorește să fie mântuit și să nu fie infectat.

    Aceasta este una dintre laturile problemei.

    În același timp, orice credincios care consideră Biserica drept Trupul lui Hristos și pe ceilalți frați ca mădulare ale acestui Trup, atunci când vede că mădularele Trupului au fost infectate sau sunt în pericolul de a fi infectate de bolile contagioase cuprinse în pan-erezia Ecumenismului, din iubire și datorie față de Hristos, față de Biserică (casa sa), față de frații săi și față de sine, din iubire și grijă pentru adevăr și pentru credința cea adevărată, luptă jertfelnic împotriva oricărui atac asupra Credinței și Bisericii și se retrage de la eretici, trăgând semnalul de alarmă și în numele lor, chiar dacă rămâne singur în raport cu oamenii. Nu este posibil ca cineva să se îngrijească de părinți și de frații săi, să se îngrijească de integritatea și păstrarea Bisericii Unice a lui Iisus, iar această grijă a lui să fie (așa cum unii o caracterizează în mod nechibzuit, chiar laudativ) opțională!

    Ori cineva se îngrijește, ori nu se îngrijește — puțin sau mult. Ori cineva iubește, ori nu iubește — puțin sau mult. Ori cineva crede, ori nu crede — puțin sau mult. Nu există așa ceva ca o grijă opțională, o credință opțională sau o iubire opțională! Chiar dacă credința ta este slabă, iubirea ta mică, ca un credincios cazi la picioarele lui Iisus și, asemenea tatălui băiatului demonizat, strigi: „Cred, Doamne; ajută necredinței mele!” Nu sunt vrednic, Doamne, ca Sfinții Tăi, care au luptat pentru păstrarea credinței neîntinate, care s-au ostenit cu neobosită grijă pentru frații lor, care au luptat cu statornicie, neclintire și fără teamă, căci patimile mele mă lipsesc de această putere. Dar, cu toate acestea, îi urmez pe Sfinții Tăi, pe Preacurata Ta Maică, pentru ca furtuna pan-ereziei Ecumenismului să nu mă ia și pe mine, să nu-mi distrugă frații, copiii, pe cei din jurul meu.

    Este absolut limpede că primii care doresc și susțin aplicarea opțională a despărțirii de erezie sunt chiar ereticii. Este absolut limpede că păstorii ecumeniști și cei care îi pomenesc și se află în comuniune cu ei se tem de un singur lucru: întreruperea pomenirii. De aceea recurg la amenințări, de aceea au loc prigoniri și de aceea învățătura Sfinților este interpretată greșit și denaturată — lucru pe care îl fac cu o ușurință revoltătoare, ca și cum ar săvârși cel mai sfânt act — amintind de cuvintele Domnului: „Oricine vă va ucide va crede că aduce slujire lui Dumnezeu” (Ioan 16,2).

    Din aceste lucruri se arată că ereticii, sau cei care sunt în comuniune cu ereticii, sunt (atât metaforic, cât și literal) „păstori simbriași” (Ioan 10,12) și păstori „răi”; iar tocmai de aceea ceea ce îi înspăimântă și îi cutremură este pierderea puterii lor, a comuniunii lor — a recunoașterii — a sprijinului reciproc din partea clericilor colegi, prestigiul pe care li-l oferă funcția și nu comuniunea lor cu Dumnezeu, pe Care Îl abandonează și Îl jignesc, deoarece nu se străduiesc să-i alunge pe ereticii care pustiesc Biserica Lui! Ceea ce îi preocupă este importanța socială, venitul și slujirea propriilor interese. Pentru unii, chiar și plăceri trupești secrete (prin amenințarea deconspirării — așa cum s-a întâmplat recent în Patriarhia Ierusalimului — ecumeniștii îi țin sub control), și alte lucruri nemărturisite.

    Din pricina tuturor acestora, chiar și întreruperea pomenirii numelui lor îi scoate din minți; ei nici măcar nu își pot închipui o contestare deschisă a autorității lor. Gândul de a rămâne singuri de dragul iubirii și credinței în Domnul Iisus, așa cum au făcut toți Sfinții, îi înnebunește. Și astfel ajung la compromisuri, concesii și trădarea Credinței noastre.

    Că lucrurile stau astfel este cu totul evident dintr-un singur fapt: ecumeniștii au trecut — și trec zilnic și acum fără niciun fel de prefăcătorie — nu la una, ci la sute de trădări ale Credinței; adaugă o trădare peste alta; au ajuns până acolo încât să-și legalizeze trădările prin Sinodul din Kolymbari (pe care nu s-au rușinat să-l numească „Sfânt”!). Iar păstorii (episcopi, preoți, diaconi, monahi) sunt în comuniune cu toți aceștia ca și cum NU s-ar fi întâmplat NIMIC. Și nu doar atât — îi și cinstesc!!!

    Falsele asigurări ale ecumeniștilor că „totul merge bine” sau că „nu trădăm credința”, sau că toate acestea „le facem din dragoste față de heterodocși”, deși sunt infirmate zilnic prin noi trădări, prin acceptarea tăcută (sau chiar deschisă) a noii erezii (verbale sau practice), nu îi tulbură câtuși de puțin pe acești păstori — și tocmai acest lucru îi așază în rândul păstorilor mincinoși. Ei continuă să țină ochii închiși în fața denaturării Credinței, a vânzării ei!

    Rămân reci și indiferenți față de faptul că erezia, prin modul șovăielnic de a o confrunta, prin indiferență și făcându-se nevăzători, nu se retrage, nu slăbește, nu dispare, ci dimpotrivă crește, se întărește, se extinde, se impune.

    Ei nici măcar nu iau în considerare să-și întoarcă privirea către viețile Sfinților — deși îi laudă în fiecare zi în slujbe și prăznuiri — și să îi imite. Să le imite mărturisirea, modul în care au înfruntat erezia. Și totuși, un bun strateg, când vede că tactica pe care o aplică în lupta cu vrăjmașul nu dă roade, o schimbă. Dar aceștia rămân nepocăiți și nepregătiți, agățându-se de aceeași tactică ruinătoare. Pentru că ei nu doresc să meargă împreună cu Hristos Cel biruitor, care singur, șezând pe un cal alb, „a ieșit biruind și ca să biruiască” (Apoc. 6,2), ci se îngrijesc și își găsesc siguranța în a merge cu cei mulți.

    Există, desigur, și aceia care își îndeamnă fiii duhovnicești să privească la Mirele Hristos, dar îi îndeamnă să se roage cu ochii închiși și nu îi lasă să înțeleagă că Domnul și Sfinții, împreună cu rugăciunea — și tocmai datorită rugăciunii lor fierbinți și sănătoase — au fost luminați, întăriți și au înaintat alături de Hristos Cel biruitor; au luptat în arene pentru iubirea Lui, nu L-au lăsat singur, nu au îngăduit ca mireasa Lui, Biserica, să fie rănită de furia ereticească. Ei au fost primii în combaterea ereziei, dar în primul rând primii în a se depărta de eretici, deoarece simpla identificare și un război pe hârtie împotriva ereziei nu îi tulbură în mod deosebit pe eretici, care sunt întotdeauna susținuți de centre puternice de autoritate. Acest război pe hârtie este ignorat de eretici; ei îl ocolesc. În vechime, făceau aceasta deoarece stăruiau în mândria lor satanică, pretinzând că doar ei au înțeles corect credința, că doar ei dețin adevărul. Dar astăzi, o fac pentru că și-au vândut conștient sufletele puterilor Noii Ordini Mondiale – luciferice – care pregătesc venirea lui Antihrist!

    Astfel, atât păstorii, cât și turma au fost infectați (și într-o anumită măsură ni se întâmplă tuturor, deoarece trăim în atmosfera sufocantă și contagioasă a pan-ereziei Ecumenismului) de virusul ecumenist. Iar cu cât credinciosul rămâne mai mult în comuniune cu ecumeniștii, în loc ca lucrurile să se îmbunătățească (așa cum anti-ecumeniștii susțin în mod nechibzuit), ele se vor înrăutăți, sistemul nostru imunitar se va slăbi, va fi afectat, va amorți — până vom ajunge într-un moment în care reacția noastră va fi inexistentă.

    Asta doresc, așadar, aceia care chipurile sunt preocupați și „luptă” împotriva pan-ereziei — cei care ei înșiși rămân (și îi sfătuiesc și pe credincioși să rămână) în comuniune cu ecumeniștii?

    Dacă vor sau nu, acestea sunt consecințele, efectele comuniunii cu ereticii – în toate epocile; aici duce pan-erezia, într-o măsură mult mai mare chiar decât ereziile altor vremuri, întrucât astăzi suntem bombardați zilnic de către eretici cu mii de imagini, videoclipuri, discursuri, dialoguri, conferințe și atâtea alte mijloace de comunicare – mijloace care în timpurile de odinioară nu existau și nici nu puteau fi imaginate, iar influența ereziei era mai mică.

    Cât încă mai este timp, să punem cu toții în practică – cu înțelegere, unitate, smerenie și, într-adevăr, cu duh de JERTFIRE – Poruncile specifice ale lui Dumnezeu privitoare la despărțirea de eretici. EXEMPLUL Sfinților este ușor și repede de înțeles și poate fi comparat cu CONTRAEXEMPLUL pe care ni-l recomandă păstorii mincinoși de astăzi.

    Pentru aceasta, desigur, este nevoie de ÎNDRĂZNEALĂ – asemenea celei arătate de sfintele MIRONOSIȚE de astăzi, care nu au urmat o învățătură opțională despre oferirea de sprijin lui Hristos cel mort. Ci, disprețuind orice greutate și primejdie, au răspândit în întreaga lume mirul nepieritor al iubirii lor, pilda lor de mironosițe.

    Acest sprijin de mironosițe adus Bisericii lui Hristos Celui mort și înviat – Bisericii care astăzi, în loc să primească mir, primește duhoarea pan-ereziei eretice – este ceea ce ne cere și nouă Domnul:

    „Ieșiți, dar, fraților, din mijlocul lor și vă osebiți, zice Domnul, și nu vă atingeți de lucru necurat” – de lucrul Ecumenist necurat – „și Eu vă voi primi, și voi fi vouă Tată, iar voi îmi veți fi Mie fii și fiice, zice Domnul Atotțiitorul” (2 Corinteni 6:18–7:1).

    Sursa: https://orthodoxmiscellany.blogspot.com/2025/04/the-consequences-of-not-ceasing.html

  • Caracteristicile corupte ale pseudo-episcopilor ecumeniști

    Protoiereu Nikolaos Manolis | 25 octombrie 2017

    Așa-numitul „Sfânt și Mare Sinod” de la Kolymbari, cunoscut sub denumirea de „Pseudo-Sinodul din Creta”, a fost picătura care a făcut să dea pe dinafară cupa răbdării. Un număr respectabil de creștini – ieromonahi evlavioși, preoți, monahi și mireni – care de mulți ani se luptă împotriva monstrului devorator al Ecumenismului, au ales calea esențială, unică, militantă și mucenicească a rezistenței față de erezie. Puși în fața faptelor episcopilor noștri, care – contrar misiunii lor – prin acceptarea hotărârilor Pseudo-Sinodului proclamă erezia „cu capul descoperit”, am urmat calea patristică a îngrădirii, adică încetarea pomenirii pseudo-episcopilor.

    „Pe cel pe care voiește să-l piardă, Domnul îl lasă pradă nebuniei.” Episcopii care se înclină spre erezie, potențialii eretici, care suferă tăierea comuniunii duhovnicești de către preoții și turma lor pentru motive de credință, dar nu își revin în fire pentru a se întoarce prin pocăință pe calea Sfinților, ajung să fie alterați atât în suflet, cât și în duh. Ei se sălbăticesc! Chipurile lor, radiind starea lor lăuntrică, devin posomorâte. Ochii lor dezvăluie neliniște, ură și răutate. Tulburarea devine evidentă în viața lor de zi cu zi. Toate acestea sunt semnele duhului străin care a dobândit drepturi asupra lor. Este duhul demonic al ereziei – mândru și dezordonat, cu trăsături de dragon și chip de fiară. Mânați de o astfel de stare lăuntrică, ei răspândesc teorii noi în turma chemată cu numele lui Hristos și îi persecută pe cei care se împotrivesc. Oricât de mult s-ar strădui să pară blânzi și smeriți, în momentele în care sunt constrânși să dea socoteală pentru alegerile lor eretice, ei izbucnesc. Cei dintre mireni care au cunoștințe teologice îi recunosc nu doar prin ieșirile lor iraționale, ci și prin subminarea asupra problemelor de credință ascunsă în discursul lor. Ei răstălmăcesc Sfânta Scriptură interpretând-o după bunul lor plac și anulează interpretarea patristică a canoanelor care nu „le servesc scopul”. Canoanele referitoare la interzicerea rugăciunii în comun și toate problemele legate de aceasta privind relațiile cu ereticii sunt respinse sau interpretate greșit de către ei. În esență, ei desființează hotărârile infailibile ale Sfintelor Sinoade Ecumenice, pretinzând că, fiind ei înșiși „Părinți”, pot altera canoanele vechilor Părinți ai Bisericii! Uită cu totul de faptul că hotărârile vechilor Sfinți Părinți privind chestiunile dogmatice ale credinței sunt confirmate de marile Sinoade Ecumenice și că nimeni nu are dreptul să schimbe nici măcar cel mai mic detaliu[1]. Prin asemenea fapte, ei Îl insultă pe Însuși Duhul Sfânt, prezentându-L ca fiind inconsecvent.

    Un exemplu suficient pentru a demonstra amploarea abaterii lor de la învățătura patristică este atitudinea lor față de Canonul 45 Apostolic, care interzice rugăciunea împreună cu ereticii. Potrivit tâlcuirii Sfântului Nicodim Aghioritul, conform acestui canon, orice episcop sau presbiter sau diacon care doar se roagă împreună – și nu slujește împreună – cu ereticii trebuie să fie afurisit. Căci cel care se roagă împreună cu cei afurisiți – iar astfel sunt ereticii – trebuie el însuși să fie afurisit, potrivit Canonului 10 Apostolic. Iar dacă le-a permis ereticilor să săvârșească, ca și clerici, vreo slujire bisericească, acesta trebuie caterisit. Căci orice cleric care slujește împreună cu cei caterisiți – iar potrivit Canoanelor 2 și 4 ale Sinodului al III-lea Ecumenic, astfel sunt ereticii – trebuie să fie și el caterisit împreună cu aceștia, potrivit Canonului 11 Apostolic. Căci suntem datori să-i urâm și să ne ferim de eretici, nu să ne rugăm împreună cu ei și nici să le permitem să săvârșească vreo slujire bisericească, ca și cum ar fi clerici sau preoți[2].

    La o poziție apostolică atât de limpede și la o tâlcuire patristică atât de clară, episcopii ecumeniști răspund în modul cel mai blasfemiator și nerușinat: „Acest canon este vechi, inactiv și nu privește Biserica contemporană și vremea noastră”! Într-adevăr, mai avem nevoie de vreo altă dovadă pentru a înțelege de ce duh sunt mânați susținătorii pan-ereziei și ai sincretismului New Age? Pentru ei, Hristos și învățătura Sa – exprimate prin Sfânta Scriptură și prin tradiția apostolică și patristică – nu sunt Hristosul Care Se întinde peste veacuri („Iisus Hristos, ieri și astăzi și în veci, este Același”[3])! Pentru mințile lor eretice, există un Hristos vechi și un Hristos nou!

    Același duh, din nefericire, îi umple și pe așa-numiții creștini tradiționali, atât din rândul clerului, cât și al mirenilor, care joacă rolul de împăcători și amorțitori ai sufletelor credincioșilor. Acești oameni, de obicei mânați de ambiții și interese personale, ținând seama de sprijiniri omenești, funcții și onoruri, se împotrivesc cu vehemență încetării pomenirii episcopului, atacându-i pe cei care au procedat la un asemenea act. Ei proclamă că nu se despart de Biserică, nu se îngrădesc și nu încetează pomenirea episcopilor lor. În acest fel – spun ei – apără unitatea Bisericii. Firește, ei se află într-o totală rătăcire, întrucât aceste poziții sunt în contradicție directă cu canoanele respective privitoare la încetarea pomenirii, precum și cu practica neîntreruptă a Bisericii de-a lungul veacurilor. Cum este posibil ca aplicarea canoanelor îngrădirii de erezie și de episcopul eretic să-l scoată din Biserică pe cel care le aplică?

    Trăim într-o epocă premergătoare Antihristului. Amăgirea stăpânește lumea. Ea domnește peste sufletele oamenilor și, din nefericire, predomină chiar și în cele mai înalte trepte ale administrației bisericești. Trăim deja în vremurile de pe urmă, în care până și cei aleși sunt duși în rătăcire. Există în zilele noastre o lipsă reală care ne privește pe noi, creștinii. Este lipsa ascultării sfinte și adevărate față de Dumnezeu și față de Sfânta Sa Biserică. În locul acesteia, conducătorii bisericești impun ascultarea față de episcopi înclinați spre erezie și nu față de Biserica Sfinților. Or, aceasta constituie o reală neascultare față de voia lui Dumnezeu. Pseudo-episcopii, ca purtători ai pan-ereziei, nu Îl reprezintă nici pe Hristos, nici Biserica. Ei sunt auto-condamnați și se îndreaptă spre pierzare, târând, din nefericire, după ei și poporul lui Dumnezeu. Chiar și sinoadele pe care le convoacă, precum pseudo-sinodul din Creta, nu sunt sfinte după măsura Sinoadelor Ecumenice. Ele sunt convocate nu sub inspirația Duhului Sfânt, ci sub influența întunecată a puterilor demonice. De aici rezultă hotărârile lor eretice. Acestea sunt socotite drept amăgire în Cer, iar cel care urmează asemenea hotărâri este părăsit de Harul dumnezeiesc. Neascultarea față de voia lui Dumnezeu și ascultarea față de pseudo-episcopi este otrava demonică ce distruge sufletele.

    Având în vedere responsabilitatea noastră istorică față de Ortodoxie, avem o datorie sacră de a ne împotrivi iadului ereziei și instaurării sale în sânul Bisericii. Suntem obligați să-i izolăm pe cei care trădează Credința și să tăiem orice comuniune duhovnicească cu ei. Nu avem același Dumnezeu; nu aparținem aceleiași Biserici. Ei aparțin bisericii diavolului, pe care o susțin prin hotărârile pseudo-sinoadelor, iar noi aparținem Sfintei Biserici a lui Hristos, întemeiată pe Sfânta Scriptură și pe Sfintele Sinoade Ecumenice. Amin!

    Sursa: https://orthodoxmiscellany.blogspot.com/2025/04/the-corrupted-characteristics-of.html

    [1] „…să nu fie îngăduit nimănui să propună, sau în orice caz să scrie, sau să compună, sau să gândească, sau să învețe altfel… iar cei care îndrăznesc fie să compună o altă Credință, fie să prezinte, sau să învețe, sau să transmită un alt Crez… dacă sunt episcopi sau clerici, episcopii să fie străini de episcopat, iar clericii de cler; iar dacă sunt monahi sau mireni, să fie anatematizați.” — Definiția credinței a Sinodului al IV-lea Ecumenic, ținut la Calcedon.

    [2] Tâlcuirea Sfântului Nicodim Aghioritul la Canonul 45 Apostolic.

    [3] Evrei 13, 8.