de Dimitris Chatzinikolaou
1. Introducere
După cum se știe, diversele calomnii împotriva ortodocșilor care păstrează Calendarul Părinților (calendarul patristic), lansate din toate părțile – în primul rând de către ecumeniști – nu au încetat niciodată din 1924 și până astăzi. „Vechii-calendariști au ridicat calendarul iulian la rang de dogmă a credinței și, prin urmare, sunt închinători ai timpului, schismatici și eretici!”, strigă în mod fals ecumeniștii și apărătorii lor, precum regretatul pr. Epifanie Theodoropoulos.
Cei recent îngrădiți, precum părinții Eftimie Trikaminas (vezi Acordul atemporal al Sfinților Părinți cu privire la caracterul obligatoriu al Canonului 15 al Sinodului I-II referitor la întreruperea pomenirii unui episcop care propovăduiește erezia în Biserică, Ed. DeGiorgio, Trikala, 2012, pp. 227–258 și 302–303), Teodoros Zisis, Evghenie [Aghioritul], Sava Lavriotul și alții, adoptă și răspândesc o interpretare neortodoxă a Sfintei Tradiții și a duhului Sfintelor Canoane – anume, că prin hirotonia de noi episcopi în anul 1935, ortodocșii de stil vechi ar fi creat o schismă în Biserica Greciei.
(Vezi de exemplu: https://www.youtube.com/watch?v=Vn-0OZU7DW4)
Această interpretare pare să fie împărtășită și de profesorul de Drept Canonic al Universității Aristotel din Tesalonic, domnul Kyriakos Kyriazopoulos.
(Vezi: https://apotixisi.blogspot.com/2025/06/blog-post_85.html)
Pentru a „susține” această opinie, ei invocă Sfintele Canoane care interzic hirotonia unui episcop într-o eparhie unde deja există alt episcop, cum sunt Canonul 8 al Primului Sinod Ecumenic și Canonul 16 al Sinodului I-II. Desigur, aceste Sfinte Canoane trebuie respectate cu strictețe atunci când în Biserică domnește pacea, iar episcopii existenți sunt ortodocși. Însă atunci când, în vremuri de erezie și prigoană împotriva Bisericii, episcopul unei regiuni este eretic – adică un lup răpitor care sfâșie turma (Fapte 20:29–30) – este de la sine înțeles că nu doar că este permis, ci chiar necesar să fie rânduit în locul său un episcop ortodox! Cu atât mai mult atunci când întreaga ierarhie conducătoare este eretică sau schismatică – caz în care nevoia unei intervenții și a hirotonirii de episcopi ortodocși este evidentă. După cum vom vedea în cele ce urmează, acesta este duhul Sfintelor Canoane și așa au procedat întotdeauna ortodocșii.
Această interpretare neortodoxă a fost deja respinsă de domnul Nikolaos Mannis (vezi: https://rezistentaortodoxa.org/2025/07/09/despre-episcopi-si-sinoade-paralele-partea-a-ii-a/) și, prin urmare, cele ce urmează reprezintă un supliment la articolele și scrisorile anterioare. Se cuvine precizat de la început că prezentul articol se concentrează asupra hirotonirilor din anul 1935. Pentru dimensiunea dogmatică a problemei calendarului, cititorul este îndrumat către studiul nostru special intitulat Dimensiunea Dogmatică a Noului Calendar:
[https://rezistentaortodoxa.org/2025/07/08/dimensiunea-dogmatica-a-noului-calendar/]
2. Considerente istorice
Începând cu anul 1924 și până în prezent, „ierarhia” conducătoare a Bisericii Greciei este potențial schismatică și eretică, fiind astfel pasibilă de judecată în fața unui Sinod Pan-Ortodox pentru caterisire și anatema. Căci, în primul rând, prin introducerea Noului Calendar — condamnat de trei Sinoade Pan-Ortodoxe (1583, 1587 și 1593) — a provocat dezbinarea unității Bisericii, iar în al doilea rând, a făcut aceasta în scopul promovării ecumenismului. Aceasta este, pe scurt, dimensiunea dogmatică a noului calendar. Cu trecerea timpului, „ierarhia” a căzut în și mai multe erezii, precum:
- Serghianismul (cf. alinierea completă a „ierarhiei” cu „guvernele” antihristice);
- Uniatismul (din 7 decembrie 1965, când a fost oficializată „ridicarea excomunicării” cu „papa”);
- Neoiconoclasmul (cf. panglicile de interdicție pe sfintele icoane în timpul „pandemiei de coronavirus,” interzicerea Sfintei Împărtășanii etc.);
- Neoarianismul (cf. noua erezie conform căreia Tatăl este „primul fără egali” în Sfânta Treime);
- Erezia „moartea ta, viața mea” (cf. „vaccinurile împotriva coronavirusului,” preparate din linii celulare derivate din embrioni uciși intenționat, în legătură cu care unii pseudo-episcopi strigau: „Aici vaccinul, dincolo mormântul,” iar cei ce le refuzau erau etichetați ca „naziști,” „vrăjmași ai lui Hristos,” „în afara Bisericii” etc.);
- Legalizarea homosexualității de către „politicieni,” pe care „ierarhia” îi primește în comuniune, fiind astfel supusă anatemei Sinoadelor Ecumenice, potrivit binecunoscutului „cel ce nu spune anatema ereticilor, anatema să fie” (Sinodul V Ecumenic); și altele.
Mai mult, „ierarhia” conducătoare este implicată și în multe schisme — anume, schisma calendarului, schisma ucraineană, schisma „vaccinării” și altele — atrăgând în pierzare poporul necatehizat. În deplină cooperare cu Cezarul antihristic, aceasta a persecutat și continuă să persecute Ortodocșii Calendarului Patristic prin exiluri, condamnări „pentru uzurpare de autoritate,” caterisiri, sigilarea bisericilor, confiscarea proprietăților etc., ajungând chiar până la uciderea acestora, precum în cazul noii-mucenițe, Sfânta Ecaterina Routis (+1927). Restul „ortodoxiei” (dominată de francmasonerie) se aliniază în tăcere cu persecutorii eretici ai Ortodocșilor, care impun ereziile și schismele sus-menționate, fiindcă aceasta le este cerut de „marele lor șef,” Francmasoneria (cf. Monahul Averkios, Francmasoneria din Surse Autentice: Guvern Mondial – Religie Mondială, Ed. „Palimpseston,” Tesalonic, 2024).
În prima etapă, scopul lor este supunerea completă a Ortodoxiei față de papism. Acest scop a devenit evident prin Enciclicele Patriarhale din anii 1902 și 1920, care vorbesc despre apropierea și unirea cu cele două mari „ramuri ale creștinismului,” papismul și protestantismul, și, deci, despre „necesitatea” serbării comune a sărbătorilor cu aceștia. Acest plan s-a evidențiat și prin declarațiile, conferințele, articolele, cărțile și faptele ecumeniștilor. De exemplu, iată ce scria Antimos de Vizye în 1922, cu doi ani înainte de introducerea Noului Calendar: „că prin problema calendarului, prin realizarea unificării acestuia, se va face în mod cert primul pas important spre realizarea Comuniunii Bisericilor, contemplată și impusă de circumstanțe” (Problema Calendarului, 1922, p. 141; sublinierea aparține originalului). Aceste planuri masonice ale ecumeniștilor erau cunoscute încă din 1935 de cei trei episcopi care s-au îngrădit — Hrisostom al Florinei, Germanos al Demetriadei și Hrisostom al Zakynthosului — așa cum aflăm din scrierile celui dintâi. De pildă:
„Dar [Biserica Ortodoxă] a respins întotdeauna calendarul gregorian ca o inovație a Romei vechi, incompatibilă cu tradițiile celor Șapte Sinoade Ecumenice și ca o încercare a acesteia de a supune chiar și Biserica Ortodoxă dominației autocratice a Papei” (cf. fostul Mitropolit de Florina Hrisostom Kavouridis, Opere Complete, vol. 1, p. 98; sublinierea aparține originalului). Cele de mai sus dovedesc că introducerea Noului Calendar a fost motivată de erezie și, ca atare, trebuia tratată corespunzător.
Desigur, asaltul ereziei și persecuția Bisericii nu se înfruntă cu predici, mitinguri și articole, ci necesită un răspuns organizat și dinamic al Ortodocșilor, în lumina Sfintei Tradiții. Biserica nu putea găsi pace după impunerea prin lovitură de stat a Noului Calendar (1924), din moment ce „Ortodoxia” globală coopera în tăcere cu persecutorii, în principal prin omisiunea tunătoare de a convoca un Sinod Pan-Ortodox pentru rezolvarea problemei. Prin urmare, era imperativ ca cei trei episcopi care s-au îngrădit să procedeze la hirotonirea de noi episcopi, atât pentru nevoile turmei lor — care la vremea aceea avea aproximativ 800 de comunități în toată Grecia și peste un milion de credincioși (Opere Complete, op. cit., vol. 1, p. 135) — cât și pentru continuarea Rezistenței Ortodoxe (succesiunea lor). Această acțiune a lor nu însemna nicidecum că Ortodocșii Calendarului Patristic „și-au întemeiat propria Biserică în Grecia,” așa cum afirmă în mod greșit criticii menționați mai sus, ba chiar folosind un sofism absurd conform căruia hirotonia noilor episcopi din 1935 ar fi comparabilă cu părăsirea Greciei după invazia cuceritorilor!1 Mărturisitorul și Sfântul Hrisostom al Florinei (+1955) subliniază în scrierile sale că Ortodocșii Calendarului Patristic nu constituie o Biserică separată în Grecia, ci sunt un străjer însărcinat să lupte pentru readucerea Bisericii Greciei pe culmile Sfintelor Canoane, de unde a deviat (Opere Complete, op. cit., vol. 1, p. 383 și vol. 2, p. 24).
Această poziție a Sfântului Hrisostom al Florinei este în deplină concordanță cu învățătura patristică privind partea „sănătoasă” a Bisericii în vreme de propovăduire a ereziei — adică aceia care se îngrădesc de erezie — și partea „bolnavă,” adică cei care se află în comuniune cu erezia. Sf. Vasile cel Mare face această distincție în multe dintre lucrările sale (cf. cartea pr. Evghenie Sensul pângăririi, 2023, pp. 553–554, 582–585). La fel și Sf. Teodor Studitul (Patrologia Graeca [în continuare P.G.], 99, 1285D și 1288A). Tot astfel, Dositheos (op. cit., vol. 5, p. 630, Cartea X, Partea V, cap. XI, § 4) scrie că atunci când Patriarhii învață și acționează contrar celor rânduite, atunci „sunt judecați, caterisiți și alungați de partea sănătoasă a Bisericii” (subliniere adăugată). În mod similar, Sfântul Ieronim de Eghina spunea că „Biserica Greciei, prin schimbarea calendarului, ‘s-a îmbolnăvit’, iar această schimbare a devenit începutul și cauza multor rele” (https://krufo-sxoleio.blogspot.com/2025/02/blog-post_25.html). În fine, regretatul teolog Aristotelis Delimbasis scrie următoarele, întărind cu versete din Evanghelie, Sinodul VII Ecumenic, Sf. Ioan Gură de Aur etc.: „Bisericile locale pot fi înfrânte în credință. Adică pot deveni bolnave spiritual, și se poate vedea ‘o boală plantată în trupul Bisericii’… După cum se știe, Biserica este asemănată în Scriptură cu un ogor care conține și ‘grâu’ și ‘neghină’… Membrii bolnavi ai Bisericii sunt înțeleși ca fiind aceia care greșesc în ce privește credința ortodoxă și care păcătuiesc, dar care încă nu au fost judecați ecleziastic.” (Paștile Domnului, 1985, p. 809). Întrebarea pentru cei care spun că partea „sănătoasă” creează o schismă dacă hirotonește propriii ei episcopi este: Cum va fi păstorită duhovnicește partea sănătoasă și cum va supraviețui fără episcopi? Să se remarce, de asemenea, că până la adormirea sa, Sfântul nu s-a semnat niciodată „Arhiepiscop al G.O.C.”, ci „fost de Florina, Hrisostom.” Prin urmare, acuzația că acest Sfânt Mărturisitor al secolului XX ar fi fost creatorul unei schisme constituie o calomnie gravă!
3. Sfintele Canoane interpretate în lumina Sfintei Tradiții
Având în vedere situația descrisă mai sus (chiar dacă foarte pe scurt) de erezie și persecuție care a predominat în Biserica Greciei în perioada 1924–1935, să analizăm dacă hirotonirile menționate din 1935 au fost sau nu în conformitate cu Tradiția Sfântă. Mai întâi, subliniem două puncte esențiale:
1) Așa cum obișnuia să spună vrednicul de pomenire Părintele Gheorghe Metallinos (+2019), pentru a interpreta corect un eveniment istoric, trebuie să ne transferăm mintal în timpul și împrejurările în care s-a petrecut acel eveniment;
2) Așa cum scrie Dositheos al Ierusalimului (1641–1707) în Dodekabiblos (ed. V. Rigopoulos, Tesalonic, 1982), acele acțiuni „contrare Canoanelor” și „în afara granițelor” [παρ’ ενορίαν] în sânul Bisericii sunt într-adevăr condamnabile atunci când sunt săvârșite din ambiție, iubire de bani, mândrie, slavă deșartă etc., dar sunt vrednice de laudă atunci când sunt făcute cu iconomie, spre folosul Bisericii, de pildă în vremuri de nevoie și persecuție.
În astfel de condiții, canoanele în cauză nu constituie piedici pentru acțiuni pe care le interzic în mod explicit în împrejurări normale. În sprijinul acestei afirmații, Dositheos citează multe exemple de sfinți mari care au acționat „contrar Canoanelor” și „în afara granițelor” spre folosul Bisericii.
De exemplu, el scrie: „Să reținem că Meletie al Antiohiei și episcopii vremii care l-au transferat pe Sfântul Grigorie la Constantinopol știau că acel Canon ce interzice transferul [adică Canonul 15 al Sinodului I Ecumenic] fusese rânduit de Părinți împotriva celor trufași – cei care, din slavă deșartă, săreau de pe un tron pe altul… Totuși, Canonul nu împiedică acțiunile făcute cu iconomie și spre folosul Bisericii; de aceea, unii au spus mai elocvent că acel Canon interzice transferurile din interes personal, nu pe cele dictate de necesitate… Și dumnezeiescul Atanasie, Eusebiu și Vasile au hirotonit în afara eparhiilor lor, iar Epifanie a făcut aceasta chiar la Constantinopol, iar în Ierusalim, fratele lui Ieronim.” (Dodekabiblos, op. cit., vol. 2, pp. 16–19, Cartea III, cap. 2, secțiunea 3; sublinierea mea.)
El mai scrie: „Mai întâi să observăm că a acționa în afara jurisdicției proprii [παρ’ ενορίαν] este necanonic, motiv pentru care marele Vasile, deși era extrem de înțelept și sfânt, totuși cere părerea sfântului Eusebiu cu privire la blamabilitatea hirotoniei într-o altă eparhie în vreme de nevoie; în al doilea rând, că este drept în vremuri de nevoie să fie ajutate Bisericile aflate în primejdie sau necaz, hirotonindu-se în ele episcopi și preoți, acționând aproape ca un episcop propriu al lor, așa cum au făcut sfinții Eusebiu și Atanasie.” (Dodekabiblos, op. cit., vol. 1, pp. 500–502, Cartea II, cap. 19, secțiunile 1–6; sublinierea mea.)
Mai mult, chiar Sfântul Ioan Gură de Aur a făcut mai multe hirotonii și destituiri în afara jurisdicției proprii și, deși a fost acuzat pentru aceasta, totuși, mai târziu, Sinodul IV Ecumenic nu l-a condamnat
(Dodekabiblos, op. cit., vol. 2, pp. 53–54, Cartea III, cap. 4, secțiunea 7; și Pedalion, ed. a XI-a, Ed. Astir, Atena, 1993, nota 1 din tâlcuirea Canonului 28 al Sinodului IV Ecumenic, p. 207).
Așadar, Dositheos subliniază în multe locuri că, în vremuri de persecuție a Bisericii – dar și în general, atunci când este vorba de folosul acesteia – au avut loc multe hirotonii în afara jurisdicției și alte intervenții în eparhii străine. După cum notează Socrate, „acest lucru se făcea odinioară în mod nediscriminatoriu, din pricina persecuțiilor” (Istoria Bisericească, Cartea V, cap. 8, P.G. 67, pp. 576–580; sublinierea mea). Totuși, atunci când a venit pacea, Sinodul II Ecumenic, prin Canonul 2, a interzis astfel de acțiuni (Dodekabiblos, op. cit., vol. 2, pp. 44–46, Cartea III, cap. 4). Dar, când există un „motiv întemeiat,” acțiunile „contrare Canoanelor” sunt în acord cu duhul Canonului Apostolic 14, care se referă la transferul episcopilor. Uneori, așa cum vom vedea mai jos, asemenea acțiuni sunt chiar vrednice de laudă!
4. Despre problema „episcopilor paraleli”
Referitor la problema „episcopilor paraleli”, criticii menționați ai hirotonirilor din 1935 pornesc de la afirmația eronată că un astfel de fenomen nu s-a mai întâlnit în perioada anterioară anului 1935 (vezi și Pr. E. Trikaminas, op. cit., p. 248). Cu privire la binecunoscutul caz al lui Evagrie și Sfântului Grigorie Teologul ca „episcopi paraleli” ai arianului Demofil pe tronul Constantinopolului, pr. Evghenios susține că, din moment ce Demofil fusese depus de Sinodul de la Ariminum (359 d.Hr.), tronul Constantinopolului în anul 370 — când Meletie al Antiohiei l-a hirotonit pe Evagrie — trebuie considerat vacant din punct de vedere ortodox, chiar dacă Demofil fusese reintegrat de „Sinodul cu rea dispoziție” de la Niceea din Tracia și chiar dacă în 370 d.Hr., înainte de hirotonirea lui Evagrie, arienii îl consacraseră deja ca patriarh al Constantinopolului. Datele sunt într-adevăr așa cum le descrie pr. Evghenios (Dodekabiblos, op. cit., vol. 1, pp. 419–420, cartea II, cap. 10, §1; pp. 454–455, cap. 14, §5; și pp. 477–478, cap. 17, §7); totuși, concluzia lui este eronată din două motive.
Primul, hirotonirea lui Demofil în 370 nu poate fi considerată invalidă și, prin urmare, tronul Constantinopolului nu poate fi considerat vacant în perioada 370–380, deoarece „era practică veche să se accepte cei hirotoniți de eretici” (Dodekabiblos, vol. 1, p. 317, cartea II, cap. 4, §6). Mai mult, în ciuda condamnării arianismului la Sinodul I Ecumenic (325 d.Hr.), dogma Trinității nu fusese încă pe deplin clarificată până la Sinodul II Ecumenic (381), din cauza multiplelor variații ale arianismului care apăruseră („Homoian”, „Anomoean”, „Homoiousian”, etc.).
Al doilea, dacă în 380 Demofil ar fi fost cu adevărat considerat depus, așa cum susține pr. Evghenios, atunci împăratul Sf. Teodosie — care l-a expulzat pe Demofil pentru că era eretic — nu ar fi invocat erezia sa ca motiv pentru îndepărtare, ci, ca autoritate politică garant al ordinii juridice, ar fi invocat depunerea din 359 și i-ar fi spus: „Din moment ce ești depus, părăsește tronul.” În schimb, el i-a spus: „Ori te alături celor care mărturisesc consubstanțialitatea [homoousion], ori pleci din cetate” — ceea ce Demofil a ales să facă (Socrate, Istoria Bisericească, cartea V, cap. 7, P.G. 67, p. 573; și Dodekabiblos, op. cit., vol. 2, p. 15, cartea III, cap. 2, §2).
Două fapte trebuie subliniate aici. Primul, deși Sfântul Teodosie nu l-a considerat pe Demofil depus, totuși nu doar că l-a acceptat pe Grigorie Teologul să ocupe tronul ca „episcop paralel” față de Demofil, ci l-a și expulzat pe Demofil din cetate pe motiv că nu adera la definițiile Sinodului I Ecumenic! Și a făcut acest lucru în anul 380, fără a aștepta decizia Sinodului II Ecumenic — care urma să fie convocat și a cărui primă sarcină urma să fie depunerea lui Demofil. Cu alte cuvinte, autoritatea politică a substituit autoritatea bisericească și a acționat ortodox, pe criterii dogmatice, evaluând corect răul duhovnicesc provocat de ocuparea tronurilor de către eretici. Și, evident, nu era prima oară când se întâmpla așa ceva. Despre aceasta, Dositheos scrie: „În toate marile nenorociri pe care dreapta judecată a lui Dumnezeu le permite poporului Său, mila Sa infinită oferă ulterior mângâiere din belșug, și avem nenumărate exemple… Lumina a venit celor din întuneric prin domnia celui asemenea apostolilor, Constantin… A sosit primăvara marelui Teodosie… A răsărit domnia binecuvântată a lui Iustin [din Tracia], în care cele patru Sinoade Ecumenice au fost confirmate, fiind cinstite ca cele patru Evanghelii… Episcopii exilați au fost eliberați, ereticii izgoniți, Biserica a fost unită.” (Dodekabiblos, vol. 3, p. 9, cartea V, cap. 1, §1; subl. adăugată).Auziți acestea, pr. Eftimie, pr. Teodor, pr. Evghenie, pr. Sava și dl. Kyriazopoulos — voi, care altminteri luptați bine, dar totuși proclamați, în mod eretic, că ereticii trebuie lăsați să biruiască și să distrugă Biserica, în loc să fie alungați? Auziți aceasta, pr. Eftimie, care ați scris despre Grigorie Teologul că, chipurile, „sfântul nu a venit să slujească drept episcop în capitală” (op. cit., p. 250)?
În al doilea rând, deși episcopii egipteni și macedoneni „șopteau împotriva lui Grigorie, invocând un Canon care interzice transferul” (precum fac cei menționați mai sus cu privire la ortodocșii Calendarului Patristic), Sfântul Teodosie nu doar că nu l-a expulzat pe Grigorie Teologul, ci l-a și răsplătit, oferindu-i „toate Bisericile din Constantinopol lui Grigorie Teologul, pe care Dumnezeu l-a trimis din Capadocia la Constantinopol în vremea dominației ereticilor; iar pentru că ortodocșii nu aveau nici măcar o biserică, el a transformat o anumită casă în loc de rugăciune… și acolo a avut arena luptelor sale împotriva ereticilor” (Dodekabiblos, op. cit., vol. 2, pp. 15–16, cartea III, cap. 2, §2; subl. adăugată). Dositheos mai scrie: „Dumnezeu l-a trimis pe Grigorie Teologul la sugestia lui Vasile cel Mare și a lui Meletie al Antiohiei… Meletie al Antiohiei l-a confirmat pe Grigorie în președinția Constantinopolului, și iată cum, într-o vreme de necesitate, Meletie al Antiohiei l-a confirmat pe Grigorie pe tronul Constantinopolului” (Dodekabiblos, op. cit., vol. 1, p. 455, cartea II, cap. 14, §5; subl. adăugată). Vedem, așadar, din nou, că într-o perioadă de prigoană și erezie, „încălcările” Sfintelor Canoane făcute spre folosul Bisericii — și încă de mari Sfinți — sunt acte lăudabile, nu condamnabile.
Dositheos menționează multe alte exemple de „episcopi paraleli”, dincolo de cele citate de autorii și corespondenții anteriori — nu toate lăudabile, desigur. Vom aminti doar câteva dintre cele care par a fi fost făcute spre folosul Bisericii, doar pentru a demonstra că acest fenomen nu a apărut pentru prima dată în 1935. Facem aceasta pentru completitudinea articolului, deși o astfel de demonstrație nu este strict necesară, din moment ce exemplul menționat al lui Grigorie Teologul nu lasă loc de îndoială pentru niciun observator obiectiv.
Mai întâi, pentru pacea Bisericii din Antiohia, „Meletie, fiind sfânt, i-a spus lui Paulin: «Vino, deci, să punem Evanghelia la mijloc și să păstorim turma împreună, iar când unul dintre noi moare, celălalt să fie singurul episcop al Antiohiei.» Dar Paulin, infectat de erezia ce naște încăpățânare, nu a fost de acord” (Dodekabiblos, op. cit., vol. 2, p. 77, cartea III, cap. 7, §1). Acest exemplu a fost menționat și de dl. Mannis în articolul său, dar este atât de caracteristic pentru subiectul în discuție încât ar fi o omisiune gravă să nu-l includem și aici. Căci el arată un Sfânt care „încalcă” Sfintele Canoane pentru pacea Bisericii.2 În al doilea rând, în timpul domniei lui Constantin cel Mare, Macarie al Ierusalimului l-a hirotonit episcop al Liddei pe Mărturisitorul ortodox Maxim, dar poporul a hirotonit un altul ca episcop al Liddei (Dodekabiblos, op. cit., vol. 1, p. 427, cartea II, cap. 11, §1). În al treilea rând, Heraclas al Alexandriei l-a depus pe Ammonie din Thmuis pentru că se împărtășise cu blasfemul Origen și l-a numit în locul lui pe Filip. „Totuși, la cererea poporului cetății, papa Heraclas l-a iertat pe Ammonie pentru greșeală și a rânduit ca amândoi să fie episcopi acolo… și alte asemenea lucruri s-au petrecut, care pot fi văzute împrăștiate în această carte de față” (Dodekabiblos, op. cit., vol. 2, p. 92, cartea III, cap. 8, §2; subl. adăugată).
În final, să adăugăm și că părintele profesor V. Stefanidis, referindu-se la schisma bulgară (1872), după ce afirmă „convocarea unui sinod local de către Patriarhia Constantinopolului era necesară pentru declararea schismei”, adaugă: „Patriarhia și Exarhatul erau îndreptățiți, după declararea schismei, să trimită ierarhi oriunde doreau” (Istoria Bisericească: De la începuturi până astăzi, Ed. Papadimitriou, ed. a II-a, Atena, 1959, pp. 738–739; subl. adăugată). Ceea ce este uimitor este că același lucru îl afirmă și pr. Epifanie Teodoropoulos: „Dacă Filaret [din ROCA] credea că Biserica Greciei a căzut în erezie, atunci putea interveni în ea… pentru a hirotoni de la început preoți (sau chiar episcopi) pentru credincioșii Bisericii Greciei” (Cele două extreme, p. 86; subl. adăugată). Desigur, din cauza binecunoscutei sale ostilități față de ortodocșii Calendarului Patristic, pr. Epifanie insistă că Filaret nu trebuia să-i recunoască, deoarece ei ar fi propovăduit „un alt tip de erezie”, întrucât ar fi ridicat calendarul la rang de dogmă a mântuirii! Totuși, din moment ce această acuzație a pr. Epifanie este falsă, rezultă că ROCA a recunoscut pe bună dreptate și a sprijinit lupta ortodocșilor Calendarului Patristic prin hirotonirea de episcopi. Și dacă ROCA avea un astfel de drept, de ce nu l-ar fi avut și ierarhii Bisericii Greciei? Concluzionăm, așadar, că din moment ce în 1935 ortodocșii Calendarului Patristic au declarat sinodal „biserica oficială” ca fiind schismatică, în mod firesc aveau dreptul să-și hirotonească proprii episcopi. În consecință, teoria menționată privind o „Biserică paralelă” nu se aplică în cazul în care o ierarhie locală cade în erezie sau schismă.
5. Concluzii
Vedem, așadar, că potrivit Sfintei Tradiții, în vremuri de pace în Biserică, Sfintele Canoane trebuie păzite cu strictețe și fără abatere; însă, în vremuri de erezie și prigoană a Bisericii, „încălcările” acestora, atunci când sunt făcute spre folosul Ei, nu trebuie condamnate, potrivit binecunoscutei expresii: „dacă preoţia s-a schimbat urmează numaidecât şi schimbarea Legii. (Evrei 7:12; sublinierea autorului), ci, dimpotrivă, trebuie lăudate! Sfinții Părinți, deși aspri în apărarea Sfintei Tradiții, totuși, când împrejurările o cereau, nu rămâneau legați de aplicarea sterilă a literei Canoanelor, ci aplicau duhul acestora, având ca scop ajutorarea Bisericii. Aceasta este Sfânta Tradiție a Bisericii, în timp ce interpretarea neortodoxă amintită mai sus este anti-evanghelică, anti-tradițională, legalistă, ritualistă și, în cele din urmă, eretică. Ea amintește de acuzația iudeilor împotriva Domnului, pentru că vindeca bolnavii în zi de sâmbătă!
Articolul de față aduce în atenție mai multe episoade din istoria Bisericii pentru a demonstra adevărul problemei și pentru a arăta că hirotonirile din 1935 au fost necesare pentru supraviețuirea mișcării de îngrădire a ortodocșilor de stil vechi(1924) — mișcare întreprinsă nu din pricina „celor 13 zile”, așa cum afirmă mincinos falsificatorii Adevărului, ci pentru că aceștia știau că inovația noului calendar făcea parte dintr-un plan mai amplu, anume „unirea bisericilor”, motiv pentru care au strigat: „Ne-au trădat!” Cu alte cuvinte, hirotonirile din 1935 au fost săvârșite pentru ca să existe o împotrivire substanțială și de durată față de planurile ecumeniștilor. Dacă ar fi primit sprijinul cuvenit din partea ortodocșilor, nu ar mai fi urmat trădările de mai târziu ale Credinței (vezi secțiunea 2), comise de pseudo-episcopii nou calendariști, marionete ale masoneriei.
Să cugete, așadar, la responsabilitățile lor cei care „șușotesc”, sau mai degrabă proclamă, că în 1924 nu ar fi existat motiv pentru îngrădire — din moment ce, după ei, introducerea noului calendar ar fi fost… o chestiune astronomică, în timp ce, în realitate, a fost rodul „pomului masonic” (vezi Monahul Averchie, op. cit., pp. 388–389, 441, 454, 514)! Evident, și astăzi [în contextul noilor îngrădiți] este nevoie de o intervenție dinamică și organizată, asemenea celei din 1935; dar, din păcate, nu există personalități de talia Sfântului Hrisostom al Florinei. Propaganda intensă a ecumeniștilor și a așa-zișilor „antiecumeniști” — care, prin pozițiile lor eretice, slujesc drept „unt pe pâinea” ecumeniștilor — dezbină mișcarea de îngrădire și o fac aproape imposibil de realizat. Această propagandă, împreună cu greșelile grave ale ortodocșilor de calendar patristic, precum înființarea de Persoane Juridice Religioase (P.J.R., legea 4301/2014), au creat confuzie și au prins poporul în diverse impasuri duhovnicești.
Sursa în engleză: https://orthodoxmiscellany.blogspot.com/2025/06/revised-2025-edition-concerning.html
Rezistența Ortodoxă 