Rezistența Ortodoxă

Etichetă: Mitropolitul Kiprian Koutsoumbas

  • Tainele ereticilor înainte de judecata sinodală

    George D. Dimakopoulos | 23 august 2018

    Prolog

    Cea mai mare parte a textului care urmează derivă din al treilea memoriu al vrednicului de pomenire Mitropolit de Oropos și Filli, Kiprian, adresat fericitului Înaltpreasfințit Mitropolit Calist (Makris) al Corintului, în anul 1983 (Protocol nr. 65a, datat 31 mai), cu privire la binecunoscutele neînțelegeri dintre cei doi ierarhi pe tema valabilității Sfintelor Taine în Biserica înnoitoare.

    Am îndepărtat, pe propria noastră răspundere, anumite referințe personale, pentru ca textul pe care îl prezentăm aici – ca o formă de lucrare duhovnicească – să poată sluji la clarificarea, înțelegerea și aprofundarea unei probleme care, de-a lungul istoriei bisericești, chiar în mijlocul atâtor erezii labirintice, demonice și multiple ca forme, a căror actualitate s-a arătat din plin, niciodată nu a fost ridicată, de către ortodocșii care s-au îngrădit, problema preoției și a valabilității Sfintelor Taine săvârșite de eretici încă nejudecați sinodal.

    Astăzi, la 35 de ani după 1983 – anul în care a fost scrisă această scrisoare – problemele ridicate în textul următor continuă să frământe, chiar și în prezent, credincioși care susțin poziții eclesiologice opuse, contrare sau chiar potrivnice.

    Ceea ce se caută însă nu este doar prezentarea opiniilor existente, ci și felul în care acestea sunt introduse spre reflecție și cugetare.

    Speculația nelegiuită, necuviincioasă și lipsită de evlavie, precum și „distorsionarea” grosolană și sintactic coruptă promovată de cei care împroașcă cu noroi, plini de mândrie, cuget înalt și trufie megalomană, care sunt călăuziți de regula diavolească a proverbialei „aroganțe matheite”, nu sunt trăsături ale unor oameni — cu atât mai puțin ale acelora care se numesc pe sine „ortodocși”.

    Și atâta timp cât mișcarea nobilă, insuflată de Dumnezeu, a neo-kollyvazilor (adică a vechilor-calendariști) rămâne închisă, sigilată și redusă la o „chestiune de familie”, fără a se deschide societății și provocărilor noi deja prezente în rândul clerului și al credincioșilor, frații noștri de curând îngrădiți vor continua să audă mai puternic ecoul „machiavelismului matheit”, care își strigă nebunește și egoist deviza:

    „Cu cât ești mai fanatic, cu atât ești mai credincios!”

    În schimb, în bogata învățătură patristică – care nu are nicio legătură cu isteria fără sens a matheismului – Părinții, dincolo de actul îngrădirii și de cercetarea continuă, atentă și temeinică pe care o făceau față de ereticii încă nejudecați, acționau cu dragoste jertfelnică, cu discernământ și cu evlavie plăcută lui Dumnezeu, iar nu cu vocabularul străzii, al gloatei și al mulțimii; nu prin scrieri murdare și gălăgioase ca niște „chimvale răsunătoare”, asemenea celor promovate de autismul ideologic al falsei lupte împotriva ereziei de sorginte matheită.

    Am ajuns (mulți dintre noi) la un punct nelegiuit, lipsit de evlavie și de sfințenie, în care credem că cu cât cineva este mai anti-nou-calendarist, cu atât este mai ortodox!…

    Iar dacă cineva – precum autorul textului de mai jos – scrie cu precizia Părinților că, în cazul ereticilor încă nejudecați, Tainele rămân, ca act de iconomie și milă față de partea neștiutoare și ignorantă a turmei lor, dar sunt totodată osândite și lipsite de har pentru cei care cu bună știință împărtășesc cugetul eretic, atunci un astfel de om este imediat considerat… filo- sau cripto-ecumenist.

    Dar aceste gânduri nu sunt ale lui Dumnezeu — ele sunt roadele diavolului…

    A. Îngrădirea de inovatori și eretici

    Este bine cunoscut faptul că lupta noastră sfântă este prevăzută de Tradiția Ortodoxă. Ea este exprimată prin Canonul al 15-lea al Sinodului I-II (861), care îi laudă ca vrednici de cinste pe cei ce se îngrădesc pe sine – adică se despart de episcopul lor „înainte de o hotărâre sinodală”, atunci când acesta propovăduiește „pe față”, „cu capul descoperit” și „în Biserică” o erezie „condamnată de Sfintele Sinoade sau de Sfinții Părinți” — adică deja osândită.

    Cei care s-au împotrivit inovației calendaristice din 1924 și, mai general, ereziei ecumenismului, s-au îngrădit pe sine, despărțindu-se de inovatori și de cei înclinați spre erezie, începând o luptă sfântă, antieretică. Luminându-i pe cei neștiutori și pregătind terenul, ei priveau către un Sinod Panortodox sau Ecumenic, către o judecată și o hotărâre sinodală cu privire la inovația întreprinsă.

    Istoria Bisericii noastre mărturisește că un astfel de Sinod a fost întotdeauna precedat de o perioadă de frământare — o perioadă presinodală — în care între creștini domnea tulburare și dezbinare din pricina ereziei propovăduite. Desigur, în acele vremuri nu se ridica problema validității sau nevalidității Sfintelor Taine, ci mai curând cea a îngrădirii de cei înclinați spre erezie, a denunțării înșelării, a luminării și a luptei pentru convocarea unui Sinod competent.

    Până la întrunirea unui Sinod — singurul organ cu autoritate de a hotărî în privința unei erezii și a ereticilor — Harul dumnezeiesc, lucrând în chip filantropic, continua să lucreze pentru mântuirea poporului lui Dumnezeu cel neștiutor sau prigonit, dar în orice caz, spre osânda ereticilor și a celor care în cunoștință de cauză împărtășesc cugetul lor, așa cum se va arăta mai jos.

    B. Sfintele Taine ale ereticilor înainte de judecata sinodală

    Adevărul celor de mai sus este întărit de Sfântul și Marele Sinod al VII-lea Ecumenic, când președintele său, Sfântul Tarasie, a spus:

    „Primim pe cei hirotoniți de eretici”, până ce se va da o hotărâre sinodală cu privire la erezia lor.

    „Dar dacă se va face o hotărâre sinodală și va fi o învoire a Bisericilor întru Ortodoxie” și împotriva ereziei, „cel ce va îndrăzni să se hirotonească de către ereticii nelegiuiți va cădea sub caterisire. Iar Sfântul Sinod a spus: aceasta este o judecată dreaptă.” (PG 12, 1042)

    C. Modul primirii celor hirotoniți de eretici

    Această poziție este întărită și de modul în care au fost primiți cei hirotoniți de eretici. Astfel, Patriarhul Constantinopolului și președintele Sinodului IV Ecumenic, Anatolie, „fusese hirotonit de către nelegiuitul Dioscor, în prezența lui Eutihie”, întemeietorul ereziei (PG 12, 1042).

    De asemenea, „cei mai mulți dintre episcopii care au participat la sesiunile Sinodului al VI-lea Ecumenic” fuseseră „hirotoniți de către Serghie, Pir, Pavel și Petru, conducătorii ereziei monoteliților” (PG 12, 1047).

    D. Cazul lui Nestorie

    Cele de mai sus sunt confirmate și de următoarele: Sfântul Sinod al III-lea Ecumenic, înainte de condamnarea sinodală a eresiarhului Nestorie, îl numește pe acesta „prea cucernic” și „stăpân” (PG 4, 1180–1181). Prin hotărârea de condamnare însă, îl caracterizează ca „preanelegiuit” (PG 4, 1212). Este de remarcat că Sinodul nu a ridicat problema nevalidității Tainelor săvârșite de el înainte de condamnarea finală.

    Din acest motiv, spune Sfântul Fotie cel Mare:

    „După depunerea lui Nestorie, nici unul dintre cei hirotoniți de el nu a fost caterisit.” (PG 104, 1224)

    E. Pilda Sfântului Teodor Studitul

    Cuviosul egumen al Mănăstirii Studion, Sfântul Teodor, s-a despărțit de două ori de comuniunea cu doi patriarhi ai Constantinopolului, din pricina ereziei moechianilor (a celor care justificau căsătoria nelegiuită a împăratului), pe care o numea „răsturnarea a toate, până la venirea lui Antihrist” (PG 99, 1025).

    Și totuși, el nu a ridicat niciodată problema nevalidității Tainelor. Când a reluat comuniunea, s-a împărtășit cu patriarhii „într-o prietenie și mai fierbinte”, cu bucurie duhovnicească (PG 99, 165, 257).

    F. Condamnarea anterioară

    Unii susțin, cu simplitate, că nu este nevoie de o judecată sinodală, deoarece Biserica a condamnat deja în trecut inovația sau erezia care acum este propovăduită. Totuși, în cazul Cuviosului Teodor, vedem contrariul. El nu a ridicat problema nevalidității Tainelor, deși erezia moechianilor, ca încălcare a Legii Evanghelice și Canonice, fusese deja condamnată, atât în general, cât și în mod particular.

    În general, de pildă, prin Canonul 1 al Sinodului II Ecumenic, prin care ni se poruncește „să anathematizăm orice erezie”. Iar în mod specific, această erezie anticanonică fusese osândită prin Canonul 2 al Sinodului VI Ecumenic:

    „Dacă cineva va fi găsit că inovează sau încearcă să răstoarne vreun canon, să fie supus pedepsei acelui canon.”

    După cum tâlcuiește Sfântul Nicodim Aghioritul, „acesta trebuie să primească pedeapsa pe care acel canon o rânduiește”.

    G. Autoritatea bisericească competentă

    De ce, deci, Sfântul Mărturisitor Teodor a păstrat această atitudine, deși erezia fusese deja condamnată de Biserică? Pentru că, potrivit Tradiției Ortodoxiei, pedepsele canonice se aplică de către o a treia parte – adică de către autoritatea bisericească competentă, Sinodul vremii.

    Prima parte este Sinodul Ecumenic care a emis canonul, a doua este cel care îl calcă, iar a treia este judecătorul.

    Sfântul Nicodim Aghioritul scrie:

    „Dacă Sinodul nu împlinește efectiv depunerea preoților, excomunicarea sau anatema asupra mirenilor, atunci acei preoți și mireni nu sunt de fapt depuși, excomunicați sau anatematizați.”

    Ei se află „sub sentință, într-adevăr – aici, în viața aceasta, sub pedeapsa depunerii sau excomunicării, iar acolo, în viața viitoare, sub judecata lui Dumnezeu.”

    Și același sfânt adaugă (în nota 2 la tâlcuirea Canonului 3 apostolic):

    „Acești dumnezeiești Apostoli se explică limpede prin canonul lor 66, căci nu spun că episcopul sau preotul care primește botezul ereticilor este deja depus în fapt, ci: poruncim să fie depus – adică să fie adus la judecată, și dacă se va dovedi că a făcut aceasta, atunci, prin hotărârea voastră, să fie lipsit de preoție; aceasta poruncim.”

    Aceasta este și în duhul Canonului 15 al Sinodului I-II, care îi laudă pe cei ce se îngrădesc pe sine „înainte de judecata sinodală” de episcopul ce propovăduiește erezia – zicând „înainte de judecata sinodală”, tocmai pentru că o astfel de judecată este, desigur, presupusă chiar și pentru cel care a propovăduit erezia.

    H. Erezie condamnată și necondamnată

    De aceea, Sfântul Teodor Studitul a scris că împărtășirea cu erezia deja condamnată a iconoclaștilor din vremea sa este „o despărțire de Hristos” (PG 99, 1276).

    Iar așa-numita „dumnezeiască împărtășire” a iconoclaștilor osândiți nu este „pâine comună, ci o otravă ce înnegrește și întunecă sufletul” (PG 99, 1189).

    Cât despre moechianii care încă nu fuseseră judecați în acel timp, el spune:

    „Ne împărtășim de la orice preot care nu este învinuit. De aceea nu ne împărtășim de la (preotul) Iosif, căci a fost acuzat în mod public. Și, cu siguranță, cei care slujesc împreună cu el vor fi considerați și ei învinuiți.” (PG 99, 1065–1068)

    I. Cazul armenilor

    Isaac Armeanul scrie că creștinii armeni „s-au abătut” de la „tradițiile Sfântului Grigorie (Luminătorul Armeniei) și ale celorlalți Părinți”. Între altele, au schimbat și datele sărbătorilor. Și totuși, „în ceea ce privește credința și Sinodul ținut la Calcedon și învățătura despre cele două firi în Hristos, Dumnezeul nostru, ei nu aveau nicio îndoială; de aceea, timp de 103 ani după Sinodul de la Calcedon” au rămas în comuniune cu Biserica.

    Biserica Ortodoxă, în acel răstimp, nu a considerat Sfintele lor Taine nevalide, până când aceștia „nu s-au despărțit de comuniunea” Ortodoxiei, lepădând Sfântul și Marele Sinod al IV-lea Ecumenic (PG 132, 1256–1257).

    J. Abaterea de la „hotarele” patristice

    După această scurtă prezentare, credem cu smerenie că este o greșeală a ridica problema validității Tainelor. Este, prin urmare, nevoie să umblăm pe „calea împărătească” și să nu ne abatem de la „hotarele cele vechi, pe care le-au așezat Părinții” (Pilde 22, 28).

    Această „cale împărătească” este protestul bun, necesar și de folos, prin îngrădirea față de inovatori și eretici; este și formarea plinătății neînnoite a Bisericii, a cărei păstorire bineplăcută lui Dumnezeu, prin Harul Său, în dragoste și smerenie, va oferi cea mai bună mărturie a Credinței, astfel încât tulburarea dintre ortodocși să înceteze prin întoarcerea la rânduiala sărbătorească străveche și încercată de timp.

    Astfel, vor fi evitate dezbinările, schismele și inovațiile făcute „în numele luptei împotriva inovației”, precum și căderile „spre dreapta”, înstrăinarea de adevăr, de dragoste și de Harul Mântuitorului nostru Hristos, sfâșierea continuă în grupări potrivnice între ele și, ca urmare, sminteala și pierderea sufletelor.

    Această „cale împărătească” a fost urmată întotdeauna și de Biserica Rusă din Diaspora, sub Mitropolitul (Sfântul) Filaret, care, înainte de anul 1965 (când s-au ridicat anatemele dintre Roma și Constantinopol), a rămas în comuniune cu cei de stil nou.

    În septembrie 1974, ea a hotărât următoarele:

    „Cu privire la întrebarea despre prezența sau absența Harului dumnezeiesc în rândul nou-calendariștilor, Biserica Ortodoxă Rusă din afara granițelor nu se consideră pe sine, nici pe vreo altă Biserică Locală, îndreptățită să dea o decizie finală, deoarece o evaluare categorică asupra acestei chestiuni poate fi făcută numai de un Sinod Ecumenic convocat în chip canonic și competent, cu participarea obligatorie a Bisericii libere a Rusiei.”

    K. „Dar dacă nu se va convoca niciun Sinod Ortodox?”

    Această întrebare este adesea ridicată ca un argument „puternic” de către susținătorii învățăturii greșite despre pierderea Harului.

    Mai întâi, trebuie să ne întrebăm în ce măsură am contribuit noi înșine la convocarea unui astfel de Sinod dorit.

    În al doilea rând, orice răspuns care ar afirma că oricine poate proclama, înainte de judecata sinodală, că inovatorii au căzut din Harul dumnezeiesc, este contrar Tradiției.

    Credem cu smerenie că un astfel de act este necuvenit și anti-bisericesc, din mai multe motive, dar mai ales din următorul: pentru o judecată și o condamnare împotriva cuiva este nevoie de convocarea unui tribunal alcătuit din persoane competente, având de față și pe cei judecați.

    Suntem noi astăzi — câțiva episcopi — aceia competenți pentru o astfel de judecată? Putem noi să-i chemăm pe cei supuși judecății? Avem noi acordul deplin al tuturor creștinilor ortodocși din lume care luptă acum lupta cea bună a credinței? Știm noi tainele lăuntrice și ascunse ale acelora pe care îi osândim cu atâta ușurință și la modul general — poate chiar pe unii care, la un moment dat, se vor alătura taberei ortodocșilor celor drept-lucrători?

    Pentru o înțelegere mai deplină, aduc următorul exemplu: sprijinitorul eresiarhului Eutihie la „Sinodul tâlhăresc” din Efes, Iuvenalie al Ierusalimului, a fost primit de Sfântul Sinod IV Ecumenic printr-o simplă trecere la Ortodoxie.

    „Preacucernicul episcop Iuvenalie, ridicându-se, a trecut de partea cealaltă; iar răsăritenii și ceilalți episcopi preacucernici, fiind cu el, au strigat: Dumnezeu te-a adus cu dreptate, ortodoxule, bine ai venit!” (PG 12, 1034)

    Câți „Iuvenalii” or fi, pe care poate îi osândim dinainte — și încă fără autoritate —, dar care, la vremea potrivită și cu binecuvântarea lui Dumnezeu, ar putea auzi și ei cuvintele: „Bine ai venit!”

    Ortodoxia noastră a dat deja răspunsul la această întrebare. Atunci când judecata sinodală a inovatorilor și a celor înclinați spre erezie întârzie sau, din firea împrejurărilor, este cu neputință, ortodocșii se păzesc înaintea lui Dumnezeu prin îngrădirea canonică și prin lupta antieretică.

    L. Părerea ortodoxă a Părintelui (Sfântului) Iustin Popovici

    De altfel, graba și nerăbdarea noastră privind convocarea unui Sinod și rostirea unei hotărâri nu sunt pe deplin îndreptățite. Toate sunt orânduite prin Pronia dumnezeiască — mai ales dacă luăm aminte că astăzi Biserica lui Hristos, în cea mai mare parte, nu este nici liberă, nici în pace.

    O prigoană cumplită, de tot felul, s-a ridicat împotriva credinței celei adevărate. Sfânta noastră Biserică se află de mulți ani pe Crucea mărturisirii și a muceniciei.

    De aceea, de mare greutate este părerea mărturisitorului contemporan cu noi, Părintele Iustin Popovici, care a scris, între altele, în renumitul său Memorandum către Sinodul Bisericii Ortodoxe Sârbe:

    „Poate că astăzi trebuie, între altele, să ne amintim și să înțelegem următorul fapt: în vremea prigoanelor împotriva Bisericii nu s-au ținut Sinoade Ecumenice — dar aceasta nu înseamnă, desigur, că Biserica lui Dumnezeu nu funcționa sau că nu respira sinodal. Dimpotrivă, acea perioadă a vieții și lucrării Ei a fost cea mai roditoare și mai dinamică.
    Iar atunci când, mai târziu, a urmat o altă epocă și s-a întrunit primul Sinod Ecumenic, episcopii mucenici au putut veni și fi de față la el, purtând încă rănile proaspete, semnele și vânătăile prigoanelor și închisorilor, fiind încercați în focul mărturisirii — și acolo, înaintea Sinodului fraților lor și a întregii lumi, au putut să dea liber mărturia lor despre Hristos, mărturisindu-L ca Dumnezeu și Domn și Mântuitor al lumii și al neamului omenesc.”
    (Memorandum…, p. 19, Atena, 1977)

    Prin urmare, îngrădirea canonică și lupta antieretică bineplăcută lui Dumnezeu sunt cele trebuincioase astăzi, împreună cu rugăciunea fierbinte, pentru ca filantropia lui Dumnezeu să dăruiască ceea ce este mai de folos Sfintei Sale Biserici.

    Toate acestea nu înseamnă că cei ce urmează inovației calendaristice sunt dezvinovățiți. Stăruind în ea, se află, fără îndoială, sub învinuire înaintea lui Dumnezeu și a Bisericii.

    M. Sfântul Chiril al Kazanului, Noul Mucenic Rus

    Înainte de a încheia această scrisoare, socotim de trebuință să amintim cuvintele de mare însemnătate ale Sfântului Chiril, Mitropolitul Kazanului (+1936/1937), Noul Mucenic al Rusiei.

    El a fost silit să se despartă de comuniunea cu Mitropolitul Serghie și cu cei de un cuget cu el, atunci când acesta s-a aliat nelegiuit cu regimul comunist din Rusia și a acționat și a propovăduit împotriva Evangheliei.

    În apărarea sa, Sfântul Chiril a scris:

    „Nu mă despart de nimic sfânt, de nimic care aparține Bisericii. Mă tem doar să nu mă alipesc de ceva care izvorăște din păcat. De aceea, nu sunt în comuniune cu Mitropolitul Serghie și cu cei de un cuget cu el, deoarece nu am alt mijloc prin care să mustru pe fratele meu care păcătuiește…
    Recunosc că este datoria mea arhipăstorească să evit comuniunea cu Mitropolitul Serghie. Prin acest act nu afirm nicidecum că Harul lipsește din Sfintele Taine ale serghianiștilor (ferească Dumnezeu un asemenea gând!), ci subliniez că nu doresc să mă fac părtaș la păcatele altora…”

    Și adresându-se celui rătăcit, Serghie, scria:

    „Te miri că nu slujesc împreună cu tine, dar nu te socotesc nici pe tine, nici pe mine în afara Bisericii… Nu slujesc împreună, nu pentru că Taina Trupului și Sângelui lui Hristos nu s-ar împlini în slujirea noastră comună, ci pentru că împărtășirea din Potirul Domnului ar fi pentru amândoi spre osândă, fiindcă starea noastră lăuntrică ne lipsește de putința de a aduce, în pace, „mila păcii, jertfa laudei…”

    Puțin înainte de mucenicia sa, a mai scris:

    „… Mi se pare că nu deosebești cum se cuvine faptele Mitropolitului Serghie și ale celor de un cuget cu el, care sunt săvârșite canonic, prin Harul dumnezeiesc al Preoției, de acele acte care sunt împlinite cu viclenie omenească și în afara dreptății sacramentale, precum sunt diversele caterisiri, și altele asemenea.
    Acestea sunt acte tainice doar în înfățișare, dar în esență sunt o uzurpare a autorității sacramentale și, prin urmare, hulitoare și lipsite de Har.

    Totuși, Sfintele Taine ale serghianiștilor, care au fost hirotoniți canonic, sunt, fără îndoială, Taine mântuitoare pentru cei ce le primesc cu simplitate și credință, fără îndoieli cu privire la validitatea lor, neștiind că ceva este greșit în rânduiala bisericească serghianistă.
    Dar, în același timp, aceste Taine devin osândă pentru cei ce le săvârșesc și pentru cei care se împărtășesc cu ele în deplină cunoștință de cauză, știind rătăcirea serghianismului, căci lipsa lor de împotrivire arată o indiferență vinovată față de batjocorirea Bisericii.
    De aceea, este necesar ca un episcop sau un preot ortodox să evite rugăciunea în comun cu serghianiștii. Același lucru se aplică și mirenilor care au o înțelegere conștientă a acestor realități ale vieții bisericești.”

    Cel mai mic dintre episcopi,
    † Kyprian, Mitropolit de Oropos și Filli

    Sursa: https://orthodoxmiscellany.blogspot.com/2025/06/the-mysteries-of-heretics-before.html

  • Mitropolitul Agatanghel: Despre erezia inexistentă a „kiprianismului”

    „Semnul lăuntric general care deosebește această Biserică Cerească de cea pământească este faptul că, în timp ce în Biserica pământească binele coexistă cu răul și neghina crește împreună cu grâul, în Biserica Cerească se va aduna, din toate neamurile pământului, numai ceea ce este bun, curat și sfânt. Iar tot ceea ce este rău, stricat și necurat, adunat de-a lungul întregii istorii a lumii, va fi scos de aici și adunat ca într-un singur bazin împuțit, a cărui necurăție nicidecum nu va atinge această minunată locuință a ființelor fericite.”

     Arhiepiscopul Averchie (Tașev),

    Comentariu la un grup de versete: Apocalipsa 21

    În Tezele sale, Mitropolitul Kiprian deplânge, în primul rând, faptul că Biserica oficială a Greciei a adoptat noul calendar în anul 1924. El scrie că, din moment ce noul calendar nu a fost condamnat de un Sinod întreg al Bisericii Greciei, trebuie să se urmărească convocarea unui asemenea Sinod. Iar până ce acesta nu va avea loc, noi îi considerăm pe cei de stil nou drept „mădulare bolnave ale Bisericii”, așteptăm pocăința și întoarcerea lor, însă fără a avea cu ei comuniune de rugăciune sau de Euharistie. Întreaga scriere este practic dedicată Bisericii Greciei, problemelor ei și speranței pentru unitatea ei. Sentimente asemănătoare au existat și la noi, în Biserica Ortodoxă Rusă din Afara Granițelor, când toți nădăjduiau că Patriarhia Moscovei, eliberată de sub puterea comunismului, se va pocăi și va reveni la Ortodoxia patristică.

    Când, acum 40 de ani, Mitropolitul Kiprian scria aceste Teze, mai exista încă nădejdea convocării unui Sinod Local al Bisericii Greciei, așa cum era vie și la noi, rușii, nădejdea convocării unui Sinod Local al Bisericii noastre, care să tragă concluzia întregii perioade zbuciumate și înfricoșătoare din viața atât a Bisericii, cât și a întregii noastre Patrii. Astăzi această nădejde, din păcate, nu mai există.

    Se cuvine a observa că Biserica pământească este alcătuită numai din „mădulare bolnave”, întrucât toți oamenii sunt păcătoși (afară de Însuși Întemeietorul Bisericii și de Preacurata Lui Maică). Prin urmare, mai degrabă erezie este afirmația că în Biserică nu pot exista mădulare bolnave — această afirmație contrazice în mod direct Sfânta Scriptură: Domnul nu a venit să-i mântuiască și să-i cheme la pocăință pe cei drepți, ci pe cei păcătoși (cf. Mt. 9,13; Mc. 2,17; Lc. 5,32). Dacă nu ar fi așa, atunci însăși Biserica nu și-ar mai avea rostul. Chiar și atunci când este vorba despre un anumit fel de „mădulare bolnave” — bolnave de erezie, adică de învățătură de credință mincinoasă — principiul rămâne același. Nu întâmplător Domnul întreba adesea pe ucenici și pe popor: „Cine ziceți că sunt Eu?”; și niciodată El Însuși nu a dat răspuns la această întrebare.

    Noul calendar, primit de papistași, chiar în anul apariției sale (1582) a fost respins de către Patriarhul Ecumenic Ieremia al II-lea, iar apoi a fost osândit sub același Patriarh de către trei Sinoade Panortodoxe: cele din anii 1583 și 1587 (Sinoadele de la Constantinopol, la care au fost de față și Patriarhii Alexandriei și Ierusalimului), precum și de către Sinodul din anul 1593 (la care au luat parte 4 Patriarhi — și Patriarhul Antiohiei), „ca o pierzătoare inovație papală”.

    Însă osândirea noului calendar de către un Sinod Ecumenic, precum și de către un Sinod al Bisericii Eladei, nu a avut loc; asupra acestui lucru atrage atenția Mitropolitul Ciprian. Pur­tând grijă de Biserica Eladei și nădăjduind că o parte a ei se va putea întoarce la Predania Sfinților Părinți, el atrage atenția asupra necesității convocării unui Sinod al Bisericii Eladei pe această temă.

    Vorbind despre erezia noului calendar, despre alte erezii și despre «mădularele bolnave» de aceste erezii, Mitropolitul Kiprian are, desigur, în vedere exclusiv ereziile neosândite de către Sinoade, dintre care sunt multe. Astfel, există între noi, rușii, erezii neosândite de întreaga plinătate a Bisericii Ruse: serghianismul[1], modernismul[2], adorararea numelui[3], idolatrizarea țarului[4], globalismul[5], umanismul[6], sincretismul[7], intercomuniunea[8], etnofiletismul[9] și altele — chiar și ecumenismul, din păcate, nu a fost osândit de către Biserica Rusă la nivel întreg-bisericesc. Acest lucru smintește pe mulți, însă, din pricina lipsei unei osândiri sobornicești, unele dintre acestea se află și continuă să existe chiar și în rândul celor credincioși. Din păcate, asemenea «mădulare bolnave» avem destule între noi. Până ce aceste erezii nu vor fi osândite de un sinod, suntem siliți să le răbdăm ca pe niște opinii particulare. Chiar dacă Tainele săvârșite de unii clerici atinși de acestea pot fi lucrătoare (pentru cei care, cu credință curată și conștiință neîntinată, neștiind nimic, se apropie de ele), mântuitoare aceste Taine pot fi numai înlăuntrul Bisericii. În afara Bisericii nu este mântuire.

    Desigur, atunci când este vorba despre ereziile deja osândite de întreaga plinătate a Bisericii, aici nu poate exista nicio discuție. Conform Canonului 15 (partea a doua) al Sinodului I-II, este datoria directă a episcopului, a slujitorului bisericesc și chiar a credinciosului laic să demaște un astfel de eretic și, dacă acesta nu se pocăiește de erezia sa, să obțină hotărârea autorităților bisericești de a-l alunga din sânul Bisericii.

    Din păcate, în zilele noastre există o practică tristă, care nu are nimic comun cu Ortodoxia, când oricine poate declara orice ca erezie și, pe acest temei, să critice pe cei care nu îi convin, prezentându-se pe sine drept „adevărat mărturisitor”. În acest fel, dușmanii Bisericii Ortodoxe Ruse din afara Rusiei (ROCOR) folosesc împotriva noastră așa-numita erezie a „kiprianismului”, inventată de ei, care, în realitate, nici măcar nu există. Astfel, astăzi, oamenii părtinitori și depărtați de Ortodoxie pot fi ușor recunoscuți după atitudinea lor nesănătoasă față de ceea ce se numește „kiprianism”.

    Este recomandat fiecăruia care se simte cu adevărat tulburat sau preocupat de „kiprianism” să studieze această problemă cu atenție.

    † Mitropolit Agatanghel

    10 septembrie 2025

    Sursa: http://internetsobor.org/index.php/stati/avtorskaya-kolonka/mitropolit-agafangel-o-nesushchestvuyushchej-eresi-kiprianizma

    [1] Subordonarea Bisericii față de stat și justificarea compromisurilor cu puterea lumească, chiar împotriva lui Hristos.

    [2] Curent care schimbă credința după ideile vremii, relativizând dogmele și adevărurile Evangheliei.

    [3] Credința greșită că numele lui Dumnezeu este identic cu Dumnezeu Însuși.

    [4] Considerarea conducătorului politic ca fiind o autoritate absolută, fără greșeală, și a-i acorda cinste și ascultare dumnezeiască, care se cuvin numai lui Dumnezeu.

    [5] Ideologia unei lumi unificate politic, economic și religios, unde diferențele de credință și neam sunt șterse.

    [6] Doctrină care pune omul în centrul tuturor lucrurilor și îl consideră măsura adevărului, fără Dumnezeu.

    [7] Amestecarea mai multor religii și credințe, ca și cum toate ar fi la fel și ar duce la același Dumnezeu.

    [8] Împărtășirea între confesiuni diferite (ortodocși, catolici, protestanți), fără unitate de credință.

    [9] Identificarea Bisericii cu o singură națiune sau etnie, punând neamul mai presus de universalitatea Bisericii.

  • Rodul mateismului și sakarellismului în Biserica Ortodoxă de Stil Vechi din România

    “Iar dacă nu e tălmăcitor, să tacă în biserică şi să-şi grăiască numai lui şi lui Dumnezeu.” (I Corinteni 14,28)

    Cu durere sufletească am citit rândurile celor ce se ridică împotriva vrednicului Mitropolit Kiprian Koutsoumbas, hulind lucrarea sa pastorală și cuvintele și învățăturile sale, care de fapt provin din învățătura Bisericii și nu au nimic străin față de aceasta.

    Dacă până nu demult a fost o oarecare liniște în Biserică, iată că semințele diavolului încep să rodească și să ademenească tot mai mulți credincioși în această „ispită teologică”, după cum s-a întâmplat și cu protopărinții noștri care s-au făcut părtași „teologiei diavolului” și nu adevăratei teologii. Iată că rodul schismaticului Mathei Karpathakis și a teologului Athanasios Sakarellos începe să prindă rădăcini și în rândul nostru, de aceea trebuie să reacționăm și să tăiem aceste învățături greșite încă de când apar, pentru a nu lăsa să crească neghina împreună cu rodul cel bun.

    Despre Mathei Karpathakis și învățăturile sale am scris deja un articol aici. Despre teologia dl. Athanasios Sakarellos am scris o serie de articole care combat cu argumente patristice ideile propovăduite de acesta, primul articol din serie fiind acesta.

    Articolul de față nu va cuprinde foarte multe texte patristice întrucât, din experiența pe care am mai avut-o cu acești creștini, fără să aduc vreo jignire sau insultă, nu vor să le înțeleagă sensul profund, ci încearcă să aducă, precum sectarii, interpretări proprii ale acestora, scoțând din context anumite citate din Sfinții Părinți. „Teologul trebuie să-şi însuşească arta argumentării din Sfintele Scripturi, dar pentru aceasta este nevoie de introduceri ample în contextul istoric al Scripturii, de cunoaşterea principiilor de hermeneutică biblică, de cunoaşterea modului în care Biserica a trăit şi a interpretat Scriptura de-a lungul veacurilor, a modului în care a interpretat-o liturgic, dar şi de cunoaşterea principiilor retoricii şi ale omileticii.”1

    În acest sens, Sf. Vasilie cel Mare ne învață astfel: „Căci atât cel ce judecă valoarea unei cuvântări, cât și cel ce a compus-o, trebuie să dovedească într-un fel aceeași pregătire. Nu cumva găsește să-și dea părerea despre agricultură cineva care n-a fost deloc agricultor?[…]Oare va putea judeca orice prim venit o cuvântare, dacă nu va arata cine i-a fost dascăl și câți ani a învățat, într-un cuvânt, dacă n-a auzit cât de cât despre arta de a întocmi cuvântări? Dar nici în problemele duhovnicești nu-i îngăduit oricui să se prezinte la examinarea cuvintelor rostite, ci numai celui căruia i s-a dat duhul înțelegerii, după cum ne-a învățat Apostolul, când a vorbit despre împărțirea darurilor”.2 Iată așadar, de ce Mitr. Kiprian Koutsoumbas este acuzat de ambiguități, tocmai pentru că diferite persoane care i-au citit lucrările, neavând pregătirea teologică necesară, nu au avut capacitatea să înțeleagă atât de profund problemele argumentate de sfinția sa.

    „Noi, creștinii cei de pe urmă”, afirmă pr. Serafim Rose, „nu suntem vrednici nici măcar să privim de departe înalta lor teologie pe care ei au învățat-o și au trăit-o; îi cităm pe marii Părinți, fără a fi noi înșine în duhul lor. Duhul discreditării tuturor celor ce nu sunt de acord cu părerile tale ‘corecte’, fie că e vorba de teologie, iconografie, slujbele bisericești, viața duhovnicească, sau orice altceva, a devenit extrem de răspândit astăzi[…]Să fim deci ceva mai smeriți, mai iubitori și iertători în felul cum ne apropiem de Sfinții Părinți.” Mai mult, creștinului din ziua de azi îi lipsește capacitatea de „a grăi adevărul în iubire”3 pe care o aveau Sfinții Părinți, așadar să fim mai atenți la acest aspect. Din păcate, pe lângă faptul că nici eu nu am această capacitate, se observă și la acești creștini același lucru: „Vă tulbură apele cumva?”, „Dacă la început am sperat că sunteți sincer, acum viclenia dvs imi este clară. Am crezut că sunteți doar înșelat, dar acum am observat că sunteți și înșelător. Și nu unul înșelat de el însuși sau numai de diavol, ci unul cu un program bine stabilit, probabil chiar din afara BOSVR”, în timp ce tot ei, „fac apel la bunul dvs simț”. Iar când am făcut eu apel la bunul simț, aceștia mi-au sugerat să nu mă mai „auto-victimizez”.

    Învinuirile aduse în general de către acești frați în Hristos, cu iertare să-mi fie, se vădesc a fi roade ale încăpățânării și ale duhului de dezbinare, iar dacă am fi sinceri și am judeca acest lucru dintr-o perspectivă obiectivă, am putea remarca din istoria vechilor calendariști din Grecia și din ROCOR la ce au dus aceste idei greșite și aceste înțelegeri precare a Predaniei Părinților – și anume, la nenumărate schisme, fiecare biserică nou-înființată asumându-și, necanonic, dreptul de „Adevărata Biserică Ortodoxă”, anatematizându-se una pe alta, arogându-și, pe nedrept, atribuțiile unui Sinod Ecumenic. Mai mult, aceste dezbinări, nu numai că nu ajută deloc lupta sfântă dusă de înaintașii noștri contra schimbării calendarului și mai apoi, a ereziei ecumenismului, ci îi ajută pe nou-calendariști să devină tot mai puternici și mai înrădăcinați în greșelile lor.

    Un alt aspect pe care vreau să-l aduc în discuție este înclinația acestor creștini de a prelua argumente și idei de la diferiți autori, cu precădere de la cei schismatici. Însă, un lucru și mai alarmant este lipsa de respect față de episcopii din sinodul nostru: „Nu mă surprinde, cu așa episcopi în sinodul BOSVR”. De asemenea, au pretenția de a salva BOSVR, în timp ce afirmă că BOSVR este căzută în erezia ecumenismului(vezi aici). Nu mai înțeleg. Faceți, iubiților, parte din BOSVR sau nu? Și dacă da, atunci de ce stați într-o biserică eretică, făcându-vă părtași ereziei prin comuniune?? Nu cumva ajungeți ușor să afirmați și că Sfântul Glicherie nu e sfânt deoarece BOR a fost în comuniune cu Biserica Finlandei încă de când aceasta a schimbat Pascalia, înainte de 1924? Cuvintele sunt de prisos…

    Pe lângă Mathei Karpathakis și Athanasios Sakarellos, pe care deja i-am menționat, multe argumente folosite de aceștia sunt preluate și de la dl. Vladimir Moss(mai multe aici).

    De asemenea, într-un alt articol publicat pe același site, citează documentul scris de Episcopul Gregory Grabbe(document citat și postat și pe site-ul așa-zisului „Arhiepiscop Gregory de Denver”, aici), cu privire la teologia Mitr. Kiprian. Să fie oare o coincidență că articolul postat pe site-ul fraților noștri români are exact aceeași structură cu cea de pe site-ul Arh. Gregory?

    În altă ordine de idei, Episcopul Gregory Grabbe, autorul documentului menționat, fiind secretarul Sinodului ROCOR, a publicat anatema acestuia asupra ecumenismului, fără ca totuși să fie un consens între membrii Sinodului(căci unii au semnat-o, iar alții nu, iar în urma ședinței a rămas stabilit că nu se va publica), deci implicit fără binecuvântarea acestuia(detalii aici). Deși Sfântul Filaret a semnat acea anatemă, el își argumentează mai târziu poziția sa și ce credea de fapt despre noii calendariști(vezi aici). Mai mult, despre acea anatemă, vă rog să citiți de asemenea următoarele articole pentru a înțelege întregul context:

    Un alt personaj ale cărui argumente sunt citate de către frații noștri este Episcopul Filaret de Pallini, aparținând facțiunii tihonite(ruptă din ROCOR). Aceștia susțin că s-au rupt de ROCOR din cauza ereziei kyprianite propovăduite de aceștia, dar ce să vezi, în data de 23 decembrie 2005 (SV)/3 ianuarie 2006 (SN), episcopul Tihon trimite o scrisoare Sinodului în Rezistență prin care cere comuniunea cu acesta, dar răspunsul Mitropolitului Kiprian a fost unul negativ. Mai multe vezi aici.

    Așadar, care este agenda din spatele acestor personaje? Evident, lupta pentru putere și pentru a câștiga oameni simpli și nu urmarea „procedurii” și „protocolului” Bisericii. Dar noi, „urmând calea împărătească, învăţăturilor inspirate de Dumnezeu ale Sfinţilor Părinţilor noştri şi predaniei Bisericii universale, în care sălăşluieşte Sfântul Duh”4, nu ne vom lăsa pradă acestor teologii și interpretări demonice care se năpustesc asupra noastră.

    Nu în ultimul rând, aș vrea să scot la lumină câteva teme din istoria Bisericii noastre și din viața Sfântului Ierarh Glicherie.

    1. Mitropolitul Vlasie Mogârzan a mărturisit că, pe vremea când ucenicea pe lângă Sfântul Glicherie, acesta i-a spus despre greci următoarele: „Ce să-i învățăm noi pe greci despre ortodoxie? Aceștia au primit totul printre primii[referindu-se la momentul încreștinării]. Au toate scrierile Sfinților Părinți în limba lor veche, păstrând așadar sensul lor original. Au Tradiția și toate obiceiurile, pe care noi de la ei le moștenim.”(text parafrazat). Persoanele apropiate Mitr. Vlasie pot confirma cele scrise aici.
    2. Mitropolitul Demosten Ioniță(știm cât de mult a ținut sfântul la el și viceversa), nu o singură dată, mi-a spus atât mie, cât și altor persoane apropiate IPS sale: „Bă copile, de la greci avem totul, de la greci am primit totul. Ce să le spunem noi lor?”. Și după aceasta, tot timpul amintea de Sfântul Ierarh Glicherie, de relația sfinției sale cu Mitr. Kiprian și că întreruperea comuniunii cu frații noștri vechi calendariști din Grecia este o greșeală. Dar acești creștini, cu nerușinare, îi pun între ghilimile titulatura de mitropolit vrednicului de pomenire, Arhiepiscop și Mitropolit Demosten Ioniță, de parcă acesta nu ar fi fost vrednic de această treaptă…Când o să stați măcar o noapte într-o celulă, alături de alți zeci de deținuți, celulă în care aceștia au dormit peste un canal prin care curgea frecvent apă, fiind nevoiți să doarmă îmbrățișați pentru a suferi frigul aceluia, atunci să vă gândiți să puneți la încercare vrednicia Mitropolitului Demosten!(și nici măcar atunci!)
    3. Un aspect mai puțin cunoscut este faptul că insistențele Mitr. Kiprian Koutsoumbas l-au convins pe Mitr. Vlasie Mogârzan să dezgroape osemintele Sfântului Ierarh Glicherie. Fără persoana Mitr. Kiprian, aflarea moaștelor sfântului probabil s-ar fi făcut mai târziu, dar iată cum lucreaza Dumnezeu!

    Ce observăm așadar din cele menționate anterior? Cu siguranță virtutea cea mai de preț a Sfântului Ierarh Glicherie, smerenia. De asemenea, dragostea inestimabilă față de adevăr și față de credința strămoșească. Din acest respect pentru adevăr și tradiție, Sfântul Ierarh Glicherie vedea în Mitr. Kiprian un urmaș vrednic al Părinților Bisericii, iar relația lor a fost un exemplu de smerenie și de dragoste pastorală, prețuindu-l ca pe un păstor ce apără Tradiția și unitatea Bisericii.

    În încheiere, mă voi rezuma la cuvintele Sf. Ciprian al Cartaginei:„Diavolul, pe cei pe care îi poate ţine în orbirea drumului vechi5, îi ademeneşte şi îi înşală; rătăcindu-i pe un drum nou, răpeşte oameni chiar din Biserică6 şi, în timp ce [acestora] li se pare că s-au apropiat de lumină şi au scăpat de noaptea lumii, fără de ştirea lor revarsă din nou întunericul asupră-le. Şi, cu toate că ei nu stăruie în Evanghelia lui Hristos şi în legea Lui, se numesc pe sine creştini şi, umblând în întuneric, socotesc că au lumina.”7

    1. Pr. Dr. Daniel Benga, Metodologia studiului și cercetării științifice în Teologie, Editura Sofia, 2003
      pp. 48,49. ↩︎
    2. Sf. Vasilie Cel Mare, Epistola 204, PSB 12, Editura Institutului Biblic și de Misiune Ortodoxă, București, 1988, p. 419. ↩︎
    3. Efeseni 4, 15. ↩︎
    4. Horosul dogmatic al Sinodului VII Ecumenic. ↩︎
    5. Nota sfântului: Al neascultării protopărinţilor, înşelaţi de diavol încă din Rai. ↩︎
    6. Nota sfântului: Diavolul nu ţine seama de sfinţenia Bisericii: cu dibăcie şi prin înşelare, îi scoate pe unii creştini chiar din Biserică, umplându-i de vrajbă, lăsându-le falsa impresie că ei deţin adevărul şi că au dreptate. ↩︎
    7. Sf. Ciprian de Cartagina, Despre Unitatea Bisericii Universale, Editura Institutului Biblic, 2003, p. 46. ↩︎

  • Scrisoare de protest a pr. Serafim Rose împotriva prigonirii fericitului părinte Kyprian Koutsoumbas

    Către Ministrul de Interne
    Guvernul Greciei
    Atena, Grecia

    Excelența voastră,

    Am aflat că arhimandritul Kyprian Koutsoumbas a fost „caterisit” și redus la starea de mirean de către Biserica oficială a Greciei. Vă rugăm să folosiți autoritatea dumneavoastră pentru a-l proteja pe el și preoția sa împotriva oricărui act de violență din partea Bisericii oficiale aflate sub tutela guvernului.

    În America îl cunoaștem pe arhimandritul Kyprian Koutsoumbas ca pe un cleric vrednic de respect al jurisdicției vechi calendariste, care este recunoscută de Sfântul Sinod al Bisericii Ruse din Diaspora și de mulți episcopi din afara Greciei. Noi, împreună cu mulți alți creștini ortodocși din America, dorim să credem că Guvernul Greciei va respecta convingerile religioase sincere ale acelor persoane din Grecia care s-au separat, din motive canonice și de conștiință, de Biserica oficială, și că îi va permite părintelui Kyprian să își trăiască liber credința ortodoxă și să își îndeplinească îndatoririle preoțești fără amestec din partea guvernului.

    Dacă însă, în ciuda nădejdilor noastre, arhimandritul Kyprian va fi supus vreunui fel de violență din partea Bisericii sau a Guvernului, noi și multe mii de creștini ortodocși din afara Greciei nu putem considera aceasta decât un act de prigoană împotriva adevăratei Biserici Ortodoxe și a credincioșilor ei, fapt pentru care vom fi datori să informăm cititorii revistei noastre.

    Cu respect,

    Monahul Serafim,
    Monahul Ghermano

    Editorii revistei The Orthodox Word

    26 februarie 1971

    Sursa: https://krufo-sxoleio.blogspot.com/2016/10/blog-post_16.html

  • Prezent și viitor al Adevăratei Ortodoxii: Părinții de stil vechi din Grecia în corespondența părintelui Serafim Rose

    de Nikolaos Mannis

    În cele 328 de scrisori ale adormitului și binecuvântatului părinte Serafim Rose, adunate și publicate în 2016 de iubitul meu prieten Vyacheslav Marchenko (fiu duhovnicesc al părintelui Ghermano Podmosénski, frate de mănăstire cu părintele Serafim), găsim informații de mare însemnătate cu privire la poziția acestui sfânt bărbat față de mișcarea vechi calendaristă din Grecia.

    Primele referințe (1963)

    Cea dintâi mențiune, în ordine cronologică, apare în 1963, într-o scrisoare a părintelui Serafim, pe atunci încă mireanul Eugen, către prietenul său Gleb (mai târziu părintele Ghermano), unde scrie: „Sfântul Munte și părinții vechi calendariști mai iau Ortodoxia în serios” (către Gleb, 30 decembrie 1963 / 12 ianuarie 1964).

    Presiunea binefăcătoare a vechi-calendarismului (1970)

    În 1970, el se referă la influența pozitivă pe care vechi-calendarismul o exercita asupra Bisericii oficiale, scriind:
    „Biserica Greciei s-a plâns atât de puternic împotriva lui Athenagora cu privire la împărtășirea catolicilor de către Moscova, încât nu văd cum ar putea evita să întrerupă comuniunea cu Moscova acum — și asta chiar sub „ecumenistul” arhiepiscop Ieronymos — și simți că resimte presiunea părinților de stil vechi, care în mod evident se întăresc” (către Daniil, 4/17 septembrie 1970).

    Protest pentru părintele Kyprian (1971)

    La 26 februarie 1971, părintele Serafim trimite o scrisoare de protest către Guvernul Greciei pentru prigonirea fericitului părinte Kyprian, cel ce avea să devină ulterior mitropolit de Oropos și Fylí (scrisoarea a fost publicată aici).

    Întâlnirea cu părintele Theodoret Mavros (1971)

    În vara aceluiași an, părintele Serafim Rose se referă cu entuziasm la întâlnirea sa cu fericitul părinte Theodoret Mavros (despre relația acestor doi mari bărbați s-a scris un alt articol aici).

    Diferențe între părintele Panteleimon și părintele Theodoret (1973–1975)

    În 1973, el vorbește despre deosebirea dintre părintele Panteleimon din Boston, care avea vederi extreme și susținea fracțiunea fanatică a vechi-calendarismului (sub influența lui s-a făcut și hirotesia matheiților), și părintele Theodoret, care sprijinea aripa încă moderată sub arhiepiscopul Auxentie.

    Mai târziu, părintele Serafim a remarcat despre acea hirotesie că:
    „Din cauza influenței părintelui Panteleimon, episcopii [ROCOR] au făcut unele greșeli la acel sinod din 1971 (cu privire la cele două grupări diferite de vechi-calendariști) și au reușit, în cele din urmă, să înrăutățească „situația greacă”” (către părintele Valeriu Lukianov, 1/14 februarie 1975).

    De aceea, în același an, scriindu-i fericitului episcop Lavru (viitorul întâistătător al ROCOR), părintele Serafim nota:
    „Trebuie să vă spunem deschis că nu avem încredere în „manevrele diplomatice” ale părintelui Panteleimon cu privire la grecii vechii-calendariști. De când a început să intervină în situația Bisericii Greciei (o face oare cu binecuvântarea Sinodului sau doar de unul singur?), a înrăutățit lucrurile mult. Starea era mult mai bună atunci când episcopii noștri ruși [adică Serafim de Chicago și Leontie de Chile] hirotoneau episcopi vechi-calendariști „necanonic”, dar din dragoste, nu din „motive politice”” (către episcopul Lavru, 13/26 august 1975).

    Și într-o altă scrisoare:
    „Părintele Panteleimon a făcut mult rău și în Grecia, dar se situează împotriva majorității vechi-calendariștilor și sprijină pe matheiți — care sunt cu adevărat fanatici și legaliști. Simțim că distrugerea se apropie de sărmana noastră misiune anglofonă și că acei convertiți care au avut prea multă încredere în „greci” vor avea un destin tragic” (către părintele Valeriu, 5/18 octombrie 1975).

    Problema „rebotezării” și enciclica din 1974

    În anul următor (1976), părintele Serafim scria:
    „Recent, unii au dorit să se facă un „nou botez” în Mitropolia noastră din America de Vest, dar arhiepiscopul nostru Antonie a refuzat cu înțelepciune să permită acest lucru — decizie pe care am sprijinit-o pe deplin, căci ar fi echivalat cu o declarație deschisă a absenței Harului în Arhiepiscopia Greacă. Episcopii noștri, de altfel (fie la Sinodul din 1974, fie mai târziu, nu știu exact) au refuzat categoric să facă o asemenea declarație atunci când au fost rugați de una dintre jurisdicțiile grecești vechi-calendariste (cea a lui Auxentie, care din păcate a aderat recent la părerea matheiților, deși din motive mai puțin fanatice)” (către Andreas Bond, 18 aprilie / 1 mai 1976).

    Prin „aderarea lui Auxentie la părerea matheiților”, părintele Serafim se referă la cunoscuta Enciclică eretică din 1974 (vezi aici), prin care s-a marcat o schimbare oficială de traiectorie eclesiologică a așa-zișilor urmași ai sfântului mitropolit al Florinei, Hrisostom.

    Cu privire la această Enciclică din 1974 și la poziția fericitului mitropolit al Astoriei Petru Astyfidis (+1997) – care refuzase să o semneze – părintele Serafim a scris și următoarele:

    „Jurisdicția arhiepiscopului Auxentie, pe de altă parte, era mai apropiată de Biserica noastră prin acceptarea «iconomiei». Dar de curând au proclamat și ei invalide tainele nou-calendariștilor – nu pentru că aceștia ar fi «schismatici» în sens juridic și tehnic (adică în act), ceea ce este o gândire matheită, ci pentru că acum – după opinia lor – ecumenismul a devenit o erezie conștientă și, prin urmare, nou-calendariștii sunt oficial eretici. Au cerut episcopilor noștri [ai Bisericii Ruse din Diaspora, sub Sfântul Filaret] să ia aceeași decizie, dar episcopii noștri au refuzat, argumentând că aceasta este o problemă dincolo de competența lor de a o judeca. Episcopul Astoriei Petru a refuzat să accepte decizia auxentiană și, prin urmare, a fost declarat excomunicat. Însă episcopii noștri nu au recunoscut această rupere și au continuat să slujească împreună cu el” (către Daniil, 29 mai/11 iunie 1976).

    Referindu-se la aceeași Enciclică, părintele Serafim a mai scris ulterior:
    „Problema harului în Tainele nou-calendaristilor este pusă la îndoială și mai mult chiar de către înșiși vechii-calendariști, iar decizia Sinodului Auxentian din 1974, motivată de rațiuni politice, nu a adus deloc pace și nici nu a rezolvat problema; dimpotrivă, mulți episcopi și-au schimbat de atunci părerea asupra acestei chestiuni” (către pr. Nikitas Palasis, 16/29 iunie 1976).

    Mai mult, reacționând împotriva acestor exagerări, observa că:
    „Necesitatea de a vorbi împotriva pericolului «de dreapta» s-a făcut simțită mai ales prin clerici și credincioși foarte respectabili din Grecia, care urmează Vechiul Calendar” (către pr. Nikitas Palasis, 16/29 iunie 1976), referindu-se mai ales la părintele Theodoret și la părintele Kyprian (devenit ulterior Mitropolit), adică la reprezentanții pozițiilor eclesiologice ale „căii de mijloc” ale sfântului mitropolit al Florinei, Hrisostom, pe care însuși părintele Serafim îi numea „reprezentanți sănătoși ai vechi-calendarismului din Grecia” (către pr. Ioannikios, 4/17 noiembrie 1976).

    De aceea se întreba cu privire la ceilalți vechi-calendaristi:
    „Trebuie oare să-i lăudăm doar pe acești oameni, deși vedem că seamănă neîncredere și dezbinare în numele «corectitudinii»?” (către pr. Panagiotis Kara, 30 iunie/13 iulie 1976).

    Despre acest pericol „de dreapta” vorbește și într-o altă scrisoare:
    „Continuăm să considerăm primejdia din «aripa dreaptă» – care este o expresie patristică și nu o formulă de politică de partid – destul de reală și amenințătoare, iar această părere ne-a fost întărită de recentele informații primite de la membri respectabili ai Bisericii vechi-calendariste din Grecia, care ne spun că «corectitudinea» a devenit în Grecia o «boală», a doua ca vătămare duhovnicească după apostazia ecumenismului. Ceea ce au în vedere în primul rând sunt, desigur, matheiții, care au întrerupt acum orice comuniune cu Sinodul nostru tocmai pentru că episcopii noștri refuză să proclame Tainele nou-calendariștilor ca lipsite de Har” (către pr. Panagiotis Kara, 10/23 august 1976).

    Din pricina acestei atitudini (acceptarea pozițiilor extremiste ale zeloților, dar și a mândriei pe care aceasta o generează), fericitul părinte Serafim Rose a proorocit fărâmițarea vechi-calendarismului din Grecia (dar și a Bisericii Ruse din Diaspora):
    „Însăși facțiunea lui Auxentie riscă să se divizeze în diferite jurisdicții, mai ales din pricina orgoliului și a luptei pentru putere” (către Daniil, 29 mai/11 iunie 1976). Lucru care s-a și întâmplat în anii următori, prin scindările succesive începând cu 1979.

    De aceea, imediat nota cu îngrijorare și cu privire la viitorul Bisericii Ruse din Diaspora:
    „Există teama – întărită de cunoașterea situației vechi-calendarismului grec – de a nu cădea într-o mentalitate sectară, aceea că «numai noi suntem curați»” (în aceeași scrisoare).

    Și într-o altă epistolă, chiar mai limpede și mai revelatoare:
    „Aripa „dreaptă” a Ortodoxiei se va despărți, probabil, în multe mici „jurisdicții” în viitor, dintre care cele mai multe se vor anatematiza și se vor război unele cu altele…” (scrisoare către Alexios Young, 2/15 iunie 1976).

    Nu era însă nevoie de darul profeției pentru a înțelege că zelo­tismul extrem (sau „corectitudinea” și „super-corectitudinea”, cum o numea părintele Serafim), în toate formele și manifestările sale (matheiți, bostonieni, sakarelliști ș.a.), este prin natura sa generator de schismă – ca rezultat al respingerii nevoii de judecată sinodală competentă – asemenea vechilor erezii asemănătoare: donatismul (zeci de facțiuni în Africa de Nord) și staroverii (zeci de facțiuni în Europa de Est și Rusia).

    Singura soluție pentru ca mișcarea vechi-calendaristă să aibă un viitor este respingerea eclesiologiei extreme („de dreapta”) și întoarcerea la calea împărătească de mijloc a rezistenței ortodoxe, așa cum a rezumat-o cu multă înțelepciune fericitul mitropolit Kyprian.

    Sursa: https://krufo-sxoleio.blogspot.com/2019/09/blog-post_2.html

  • Mitropolitul Vitalie: Are ROCOR dreptul de a judeca întâi-stătătorii bisericilor locale?

    18 decembrie 1996 / 1 ianuarie 1997

    Preasfințite Vlădyka,

    La cererea și propunerea Mitropolitului vechi-calendarist Kiprian [Koutsoumbas], privind adoptarea unei decizii comune împreună cu noi pentru a condamna rătăcirile ecumeniste ale Patriarhilor Ecumenici, doresc să propun membrilor Sinodului Episcopal următorul răspuns:

    În această zi de 28/15 ianuarie 1997, în cadrul sesiunii Sinodului Episcopal, propunerea menționată a fost discutată și s-a luat următoarea decizie:

    Nu există nicio îndoială că Patriarhii Ecumenici, împreună cu alți întâistătători ai Bisericilor Ortodoxe locale, prin participarea activă la mișcarea ecumenistă, s-au așezat singuri pe scaunul de judecată. Cu toate acestea, Biserica Ortodoxă Rusă din Afara Granițelor nu se consideră înzestrată cu autoritatea și dreptul de a rosti o judecată asupra acestora, lăsând această chestiune responsabilă în seama unui posibil Sinod Ecumenic viitor, valid și legitim. Orice altă încercare de condamnare ar reprezenta un spectacol jalnic, incompatibil cu poziția noastră canonică dreaptă și onorabilă, menținută cu statornicie de-a lungul celor șaptezeci și cinci de ani, pe calea istoriei milenare a Bisericii Ruse.

    Fericitul întru pomenire Mitropolit Filaret, la vremea sa, a trimis „Epistola Sa Îndurerată” către toți Patriarhii Ecumenici. Noi nu putem decât să intensificăm acel mesaj, afirmând că Patriarhii Ecumenici se află astăzi în pericolul de a pierde darul cel prețios al lui Dumnezeu — libertatea — prin acceptarea directivelor și a „sfaturilor” venite din partea administrației centrale a Ecumenismului, aflate în însăși celebra Geneva.

    Al dumneavoastră sincer binevoitor,

    Mitropolit Vitalie

    Sursa: https://orthodoxmiscellany.blogspot.com/2025/07/metropolitan-vitaly-does-rocor-have.html

  • Un răspuns necesar adresat dlui Vladimir Moss(1993)

    de Pr. Gregory Telepneff, Ph.D.

    În al doilea număr al revistei Orthodox Tradition (Vol. X, pp. 40‑44) din 1993, Episcopul Auxentios de Photiki publica un articol de referință, intitulat „Adevărul despre grecii vechi-calendariști”. Acesta venea ca răspuns la lucrarea recentă a lui Vladimir Moss, The Sacred Struggle of the True Orthodox Christians of Greece: 1919–1992 (Mayford, Woking, Anglia, 1992).

    Răspunsul Preasfinției Sale, deși ferm și fără echivoc, s-a distins prin tonul politicos și analiza lucidă a numeroaselor erori factuale conținute în lucrarea lui Moss, constituind o apărare limpede a poziției ecleziologice a Sinodului nostru. Totodată, articolul reflecta opinia exprimată și de un profesor de teologie nou-calendarist din Atena, care afirma că „singura speranță reală pentru Tradiția ortodoxă din Grecia este mărturia Mitropolitului Kyprian de Oropos și Fili, care se distinge de scandalurile și schimburile de putere ale celorlalte facțiuni vechi-calendariste.”

    Deși prezentarea Episcopului Auxentios a fost obiectivă, ea este fidelă față de credința și mărturisirea Bisericii noastre. Criticile sale la adresa extremiștilor vechi-calendaristi susținuți de Moss au fost bine întemeiate, însă formulate fără ton ofensator, alegând mai degrabă duhul blândeței și al dragostei.

    În mod regretabil, domnul Moss a publicat ulterior un articol intitulat Au Bisericile Ortodoxe Oficiale Har?, în care critică ecleziologia Sinodului nostru, adesea prin acuzații ad hominem (n. tr. atacuri la persoană), îndreptate în special împotriva Mitropolitului Kyprian. Deși denunță abaterile ecumeniste ale unor ierarhi oficiali, Moss ignoră faptul că acestea au fost deja condamnate atât de Sinodul nostru, cât și de Biserica Ortodoxă Rusă din Afara Granițelor (ROCOR). Din păcate, tonul domnului Moss este adesea virulent și lipsit de discernământ, ajungând să condamne persoane drept mincinoase, ipocrite sau eretice doar pentru că nu îi împărtășesc opiniile.

    Deși pretinde că se bazează pe scrierile Sfinților Părinți și canoanele Bisericii, domnul Moss nu oferă citate concrete, apelând doar la interpretări personale, rupte de contextul patristic și duhovnicesc autentic.

    În conformitate cu poziția sa — potrivit căreia ortodocșii nou-calendariști ar fi lipsiți de har — domnul Moss respinge din start orice dialog, orice punte de comuniune sau mărturie comună împotriva modernismului. El ignoră faptul că Sinodul nostru consideră Bisericile nou-calendariste drept bolnave, nu căzute în afara harului. Această poziție echilibrată nu este o concesie, ci o expresie a discernământului patristic și a iubirii, care nu exclud granițele canonice, ci le completează cu iconomia inspirată de Duhul Sfânt.

    Atitudinea domnului Moss față de ROCOR este similară: o condamnare lipsită de subtilitate, bazată mai mult pe suspiciuni decât pe realitate. A-l acuza pe Mitropolitul Kyprian că ar fi fost „caterisit” de un Sinod de care nu a aparținut niciodată este o deformare voită a istoriei — istorie pe care Episcopul Auxentios a documentat-o cu precizie în recenzia sa.

    În anul 1979, Mitropolitul Kallistos — fost membru al grupării matheiste — l-a hirotonit episcop pe Mitropolitul Kyprian, alături de Mitropolitul Antonios. În 1983, Kallistos s-a retras, iar conducerea a fost preluată de Antonios, care, în 1984, împreună cu trei alți episcopi, a părăsit necanonic Sinodul și s-a alăturat unei alte grupări. Aceștia l-au „caterisit” pe Mitropolitul Kyprian, deși acesta nu fusese niciodată membru al noului lor Sinod și nici nu i s-au adus vreodată la cunoștință oficial acuzațiile respective.

    Situația devine și mai absurdă când observăm că acești episcopi i-au declarat și pe episcopii noștri din America drept „caterisiți”, fără temei și fără autoritate reală. Aceste pretenții de autoritate universală sunt, în fond, uzurpări canonice. Tragicomic, aceste grupări se prezintă drept „adevărata Biserică Ortodoxă a Greciei”, pretinzând milioane de credincioși, deși în realitate reprezintă o minoritate divizată, a cărei atitudine extremistă a dus la pierderea multor credincioși în favoarea Bisericii Oficiale.

    Mitropolitul Kyprian nu a fost un „ecumenist”, ci un moderat și fidel Tradiției. A aderat la mișcarea vechi-calendaristă cu binecuvântarea duhovnicului său, Arhimandritul Filotheos Zervakos, care l-a sfătuit să evite extremele(A se vedea scrisoarea pr. Filothei către Mitr. Kyprian). A fost primit fără rehirotonire, fiind deja arhimandrit canonic. Poziția sa echilibrată, exprimată în articole publicate inclusiv în The Orthodox Word, a fost motorul apariției Sinodului din 1979.

    Domnul Moss ignoră toate acestea, preferând acuzații gratuite. El pretinde că Mitropolitul Kallistos ar fi susținut că nou-calendarismul este lipsit de har, deși martori oculari confirmă ezitările și cugetarea sa atentă. La o întâlnire în Jordanville, Mitr. Kallistos a afirmat că „iubirea este prima poruncă” și că trebuie să cinstim părinții și rudele noastre chiar dacă țin noul calendar.

    Episcopi precum Kalliopios, care ulterior l-au condamnat pe Mitr. Kyprian, afirmaseră anterior că noii calendaristi au har. Mitropolitul Petros din Astoria a părăsit Sinodul lui Auxentios tocmai din cauza refuzului acestuia de a recunoaște harul în bisericile oficiale.

    În ceea ce privește Biserica Română de stil vechi, afirmațiile lui Moss sunt de-a dreptul false. Această Biserică nu a intrat în comuniune cu Mitropolitul Kallistos, ci cu Mitropolitul Kyprian, cel care a stabilit primul legătura și care a adus ajutor concret în vremuri de lipsuri materiale și prigoană. Mitropolitul Vlasie însuși a declarat în America: „Nu-l vom uita niciodată pe Mitropolitul Kyprian… A fost iubit de Mitropolitul Glicherie și de Mitropolitul Silvestru ca un frate.”

    Practica mirungerii noilor calendaristi în România a fost un act de iconomie, în contextul incertitudinilor din timpul comunismului, nu o mărturisire a lipsei de har. Nu a existat niciodată o rehirotonire automată. Afirmațiile domnului Moss ignoră aceste realități pastorale.

    Atacurile lui Moss împotriva ROCOR urmăresc discreditarea întregului front tradiționalist. El recurge la acuzații lipsite de temei, denigrând ROCOR ca fiind „ortodoxă doar pe hârtie” și pe IPS Kyprian Koutsoumbas drept „ipocrit caterisit”, fără dovezi. În loc să promoveze unitatea ortodocșilor care luptă împotriva modernismului, Moss divide și absolutizează extremele. Aceasta nu este calea Sfinților Părinți, nici calea iubirii.

    Blocul ortodocșilor tradiționaliști – din America, Rusia, Grecia, Europa, Africa și Australia – sub egida ROCOR, ale Mitropolitului Kyprian și ale Bisericilor vechi-calendariste bulgare și române, nu este o entitate exclusivistă. Nu caută dezbinare, ci comuniune; nu condamnare, ci îndreptare; nu distrugere, ci zidire. Oricât de logic ar părea un punct de vedere extremist, calea Împărătească a Sfinților Părinți ne învață altceva.

    Dacă ne-am separat de inovații și ecumenism, am făcut-o cu discernământ, fără a arde cărările dragostei. Nu ne-am pierdut curajul, ci l-am înnobilat cu smerenie. Ne-am oprit de partea sigură, așteptând ca focul iubirii să vindece ceea ce greșelile au rănit. De aceea, cu durere, dar și cu nădejde, îl chemăm pe domnul Moss la o înțelegere mai adâncă, nu prin invective, ci prin dragoste, înțelepciune și adevăr.

    Sursa: https://orthodoxmiscellany.blogspot.com/2024/10/a-necessary-reply-to-vladimir-moss-1993.html

  • Părintele Filothei Zervakos despre Sf. Nectarie de Eghina și Mentalitatea Mateită

    Sfânta Mănăstire Longovarda, 27 Martie 1976

    Către fiul meu duhovnicesc în Domnul, Arhimandritul Ciprian1, bucurie și binecuvântare.

    În luna noiembrie care a trecut, de praznicul Sfântului Nectarie, m-am dus la Sfânta Mănăstire a Preasfintei Născătoare de Dumnezeu Myrtidiótissa, la biserica închinată cinstitului nostru Părinte între Sfinți, Nectarie — Părintele meu duhovnicesc în tinerețe, învățător în viața lăuntrică și călăuzitor în nevoința monahală — și am săvârșit prăznuirea lui, în ziua de 9 noiembrie.

    Cu vreo patruzeci de zile înainte, îmi fusese pus în mână acel rău-vestit volum, plin de blasfemie, scris de maica stareță Magdalena [Karagatsidou]2, femeie cuprinsă de trufie, de tulburare mintală și de stăpânire drăcească. Am fost adânc tulburat și nedumerit: cum poate o femeie — și călugăriță pe deasupra — să ajungă la a ponegri cu o asemenea grosolănie pe unul dintre cei mai sfinți bărbați ai vremurilor noastre, și aceasta într-un limbaj pe care nici cea mai stricată femeie nu l-ar rosti nici măcar despre cel mai decăzut criminal?

    Răspunsul mi-a venit atunci când am cugetat la Preasfânta Născătoare de Dumnezeu: prin smerenia ei nemărginită și fără de asemănare, a devenit sălaș al lui Dumnezeu. Pe când stareța Magdalena, prin trufia ei fără margini, a devenit sălaș al întunericului, al căpeteniei demonilor, Beelzebul.

    Sfântul Nectarie, prin smerenia lui adâncă, prin credința fierbinte și iubirea din toată inima, prin rugăciune, post și privegheri, a fost învrednicit de darurile cerești. Magdalena, în schimb, prin mândria sa, a primit de la tatăl minciunii darurile dracilor: invidie, calomnie, minciună, hulă…

    Văzând și auzind minunile pe care Sfântul Nectarie le-a săvârșit și le săvârșește pentru toți cei ce îl cheamă cu credință și evlavie – chiar și pentru cei de pe noul calendar –, ea (deși ține calendarul vechi, pe care l-a apărat cu fanatism, ca și cum ar fi mai presus decât toți ierarhii, patriarhii și sinoadele), a avut îndrăzneala de a susține că Duhul Sfânt nu Se pogoară asupra Sfintelor Taine săvârșite de cei de pe noul calendar, pentru că aceștia nu respectă calendarul vechi, și, în consecință, Tainele lor ar fi nevalide. Potrivit ei, cei ce se împărtășesc în Biserica de pe noul calendar nu mănâncă Trupul lui Hristos și nu beau Sângele Lui, ci pâine și vin obișnuit, paie și iarbă!

    O, ce hulă și ce nebunie! Vai, până unde poate duce trufia pe omul nenorocit — îl face asemenea cu tatăl său, diavolul. Ba chiar o face pe Magdalena să se creadă mai presus decât diavolul, căci diavolul a zis: „Voi fi asemenea Celui Preaînalt”, dar Magdalena se crede mai presus decât Dumnezeu.

    Și, ca o ieșită din minți, în ultima pagină a scrierii ei hulitoare și păcătoase, cea mai îndrăzneață, cea mai lipsită de evlavie, cea mai ticăloasă, într-o stare de furie și stăpânire demonică, după ce și-a vărsat veninul asupra Sfântului Nectarie, îndrăznește să se adreseze și lui Dumnezeu Atotțiitorul, Ziditorul celor văzute și nevăzute, și să rostească:

    „Ascultă, Cerule, și ia aminte, Pământule! Toți cei care îl recunosc pe Nectarie Kefalas drept Sfânt să aibă blestemul și anatema Părinților menționați și a Părinților celui de-al Șaptelea Sinod Ecumenic. Amin!”

    Cel dintâi Care L-a recunoscut pe Nectarie ca Sfânt este Dumnezeu. Dumnezeu L-a arătat ca Sfânt. Căci voia lui Dumnezeu este ca toți să devenim sfinți: „Fiți sfinți, că Eu sunt Sfânt.” Și în alt loc: „Eu am zis: dumnezei sunteți și toți fii ai Celui Preaînalt.” Iar în Evanghelie: „Fără Mine nu puteți face nimic.” Toate acestea ni le spune ca să rămânem întru smerenie, căci „Domnul celor mândri le stă împotrivă, iar celor smeriți le dă har.”

    Dumnezeu l-a făcut minunat pe Sfântul Nectarie, precum glăsuiește David: „Minunat este Dumnezeu întru sfinții Săi.” Magdalena însă a fost stricată de satana. „Cine-l recunoaște pe Sfântul Nectarie, să fie anatema!” — într-adevăr, nu știe ce spune. Dumnezeu s-o lumineze și s-o întoarcă la dreapta judecată.

    În acele zile, eram cu sufletul apăsat, temându-mă că poate partea fanatică a celor care țin calendarul vechi te-au înșelat și te-au făcut să primești rătăcirea lor hulitoare, cum că Sfintele Taine ale celor de pe noul calendar nu sunt valide, doar fiindcă nu urmează calendarul vechi.

    Dar calendarul vechi nu este nici Dumnezeu, nici Sfântul Duh. Este o tradiție — vrednică de respect, dar nu de absolutizare. Cei de pe stilul nou nu au lepădat în întregime tradiția, precum iconoclaștii au lepădat și au ars icoanele. Ei nu i-au lepădat pe Sfinți, nu au ars calendarul, nu L-au tăgăduit pe Dumnezeu, nici Sfintele Taine, nici pe Duhul Sfânt.

    Sfinții Părinți care au rânduit prăznuirea Paștelui după calendarul iulian nu au spus niciodată: „Prin acest calendar veți prăznui Sfintele Taine, prin el vă veți mântui, și dacă aveți acest calendar puteți săvârși orice păcat, puteți disprețui dragostea, să vă dușmăniți între voi, să vă ocărâți, să vă anatematizați, să vă bateți chiar în biserici — e îngăduit, numai să țineți calendarul vechi.”

    Părinții nu au devenit Sfinți pentru că au ținut calendarul vechi, ci pentru că au păzit credința ortodoxă, dragostea, smerenia și celelalte virtuți.

    În timp ce eram cuprins de întristare și mă pregăteam să-ți scriu pentru a te îndemna să te păzești de rătăcirile diferitelor erezii, inclusiv de zelul neluminat al acelor fanatici de stil vechi, a sosit revista voastră duhovnicească Sfântul Ciprian, pe care ați dedicat-o mărturisirii adevărului despre Sfântul Nectarie și în care ați condamnat fără ezitare cartea hulei, a celei mai lipsite de evlavie defăimătoare a Sfântului Nectarie — pe care Dumnezeu l-a preaslăvit în viață și după moarte, pe pământ și în ceruri, spre rușinarea tuturor vrăjmașilor văzuți și nevăzuți, și spre bucuria celor credincioși care îl cinstesc, îl slăvesc și îl prăznuiesc.

    Bucuria pe care mi-ai dăruit-o, fiule duhovnicesc, prin această apărare a adevărului și a sfântului meu Părinte duhovnicesc, să ți-o dăruiască și ție Domnul însutit, în vremea răsplătirii drepte, învrednicindu-te pe tine și turma ta mică, prin rugăciunile Maicii Sale Preacurate, ale Sfinților Ciprian, Iustina, Nectarie și ale tuturor Sfinților, de Împărăția Cerurilor și de bunătățile cele veșnice, de care să ne învrednicim cu toții. Amin.

    Cu dragoste părintească și urări din inimă,

    † Arhimandritul Filotheu Zervakos

    Sursa: https://orthodoxmiscellany.blogspot.com/2024/09/elder-philotheos-zervakos-on-st.html

    1. Este vorba despre vrednicul de pomenire IPS Mitropolit Kiprian Koutsoumbas. ↩︎
    2. Este vorba despre ucenica/consiliera episcopului Mathei. Vezi mai multe detalii aici: https://rezistentaortodoxa.org/2025/03/25/despre-mathei-karpathakis/ ↩︎