George D. Dimakopoulos | 23 august 2018
Prolog
Cea mai mare parte a textului care urmează derivă din al treilea memoriu al vrednicului de pomenire Mitropolit de Oropos și Filli, Kiprian, adresat fericitului Înaltpreasfințit Mitropolit Calist (Makris) al Corintului, în anul 1983 (Protocol nr. 65a, datat 31 mai), cu privire la binecunoscutele neînțelegeri dintre cei doi ierarhi pe tema valabilității Sfintelor Taine în Biserica înnoitoare.
Am îndepărtat, pe propria noastră răspundere, anumite referințe personale, pentru ca textul pe care îl prezentăm aici – ca o formă de lucrare duhovnicească – să poată sluji la clarificarea, înțelegerea și aprofundarea unei probleme care, de-a lungul istoriei bisericești, chiar în mijlocul atâtor erezii labirintice, demonice și multiple ca forme, a căror actualitate s-a arătat din plin, niciodată nu a fost ridicată, de către ortodocșii care s-au îngrădit, problema preoției și a valabilității Sfintelor Taine săvârșite de eretici încă nejudecați sinodal.
Astăzi, la 35 de ani după 1983 – anul în care a fost scrisă această scrisoare – problemele ridicate în textul următor continuă să frământe, chiar și în prezent, credincioși care susțin poziții eclesiologice opuse, contrare sau chiar potrivnice.
Ceea ce se caută însă nu este doar prezentarea opiniilor existente, ci și felul în care acestea sunt introduse spre reflecție și cugetare.
Speculația nelegiuită, necuviincioasă și lipsită de evlavie, precum și „distorsionarea” grosolană și sintactic coruptă promovată de cei care împroașcă cu noroi, plini de mândrie, cuget înalt și trufie megalomană, care sunt călăuziți de regula diavolească a proverbialei „aroganțe matheite”, nu sunt trăsături ale unor oameni — cu atât mai puțin ale acelora care se numesc pe sine „ortodocși”.
Și atâta timp cât mișcarea nobilă, insuflată de Dumnezeu, a neo-kollyvazilor (adică a vechilor-calendariști) rămâne închisă, sigilată și redusă la o „chestiune de familie”, fără a se deschide societății și provocărilor noi deja prezente în rândul clerului și al credincioșilor, frații noștri de curând îngrădiți vor continua să audă mai puternic ecoul „machiavelismului matheit”, care își strigă nebunește și egoist deviza:
„Cu cât ești mai fanatic, cu atât ești mai credincios!”
În schimb, în bogata învățătură patristică – care nu are nicio legătură cu isteria fără sens a matheismului – Părinții, dincolo de actul îngrădirii și de cercetarea continuă, atentă și temeinică pe care o făceau față de ereticii încă nejudecați, acționau cu dragoste jertfelnică, cu discernământ și cu evlavie plăcută lui Dumnezeu, iar nu cu vocabularul străzii, al gloatei și al mulțimii; nu prin scrieri murdare și gălăgioase ca niște „chimvale răsunătoare”, asemenea celor promovate de autismul ideologic al falsei lupte împotriva ereziei de sorginte matheită.
Am ajuns (mulți dintre noi) la un punct nelegiuit, lipsit de evlavie și de sfințenie, în care credem că cu cât cineva este mai anti-nou-calendarist, cu atât este mai ortodox!…
Iar dacă cineva – precum autorul textului de mai jos – scrie cu precizia Părinților că, în cazul ereticilor încă nejudecați, Tainele rămân, ca act de iconomie și milă față de partea neștiutoare și ignorantă a turmei lor, dar sunt totodată osândite și lipsite de har pentru cei care cu bună știință împărtășesc cugetul eretic, atunci un astfel de om este imediat considerat… filo- sau cripto-ecumenist.
Dar aceste gânduri nu sunt ale lui Dumnezeu — ele sunt roadele diavolului…
A. Îngrădirea de inovatori și eretici
Este bine cunoscut faptul că lupta noastră sfântă este prevăzută de Tradiția Ortodoxă. Ea este exprimată prin Canonul al 15-lea al Sinodului I-II (861), care îi laudă ca vrednici de cinste pe cei ce se îngrădesc pe sine – adică se despart de episcopul lor „înainte de o hotărâre sinodală”, atunci când acesta propovăduiește „pe față”, „cu capul descoperit” și „în Biserică” o erezie „condamnată de Sfintele Sinoade sau de Sfinții Părinți” — adică deja osândită.
Cei care s-au împotrivit inovației calendaristice din 1924 și, mai general, ereziei ecumenismului, s-au îngrădit pe sine, despărțindu-se de inovatori și de cei înclinați spre erezie, începând o luptă sfântă, antieretică. Luminându-i pe cei neștiutori și pregătind terenul, ei priveau către un Sinod Panortodox sau Ecumenic, către o judecată și o hotărâre sinodală cu privire la inovația întreprinsă.
Istoria Bisericii noastre mărturisește că un astfel de Sinod a fost întotdeauna precedat de o perioadă de frământare — o perioadă presinodală — în care între creștini domnea tulburare și dezbinare din pricina ereziei propovăduite. Desigur, în acele vremuri nu se ridica problema validității sau nevalidității Sfintelor Taine, ci mai curând cea a îngrădirii de cei înclinați spre erezie, a denunțării înșelării, a luminării și a luptei pentru convocarea unui Sinod competent.
Până la întrunirea unui Sinod — singurul organ cu autoritate de a hotărî în privința unei erezii și a ereticilor — Harul dumnezeiesc, lucrând în chip filantropic, continua să lucreze pentru mântuirea poporului lui Dumnezeu cel neștiutor sau prigonit, dar în orice caz, spre osânda ereticilor și a celor care în cunoștință de cauză împărtășesc cugetul lor, așa cum se va arăta mai jos.
B. Sfintele Taine ale ereticilor înainte de judecata sinodală
Adevărul celor de mai sus este întărit de Sfântul și Marele Sinod al VII-lea Ecumenic, când președintele său, Sfântul Tarasie, a spus:
„Primim pe cei hirotoniți de eretici”, până ce se va da o hotărâre sinodală cu privire la erezia lor.
„Dar dacă se va face o hotărâre sinodală și va fi o învoire a Bisericilor întru Ortodoxie” și împotriva ereziei, „cel ce va îndrăzni să se hirotonească de către ereticii nelegiuiți va cădea sub caterisire. Iar Sfântul Sinod a spus: aceasta este o judecată dreaptă.” (PG 12, 1042)
C. Modul primirii celor hirotoniți de eretici
Această poziție este întărită și de modul în care au fost primiți cei hirotoniți de eretici. Astfel, Patriarhul Constantinopolului și președintele Sinodului IV Ecumenic, Anatolie, „fusese hirotonit de către nelegiuitul Dioscor, în prezența lui Eutihie”, întemeietorul ereziei (PG 12, 1042).
De asemenea, „cei mai mulți dintre episcopii care au participat la sesiunile Sinodului al VI-lea Ecumenic” fuseseră „hirotoniți de către Serghie, Pir, Pavel și Petru, conducătorii ereziei monoteliților” (PG 12, 1047).
D. Cazul lui Nestorie
Cele de mai sus sunt confirmate și de următoarele: Sfântul Sinod al III-lea Ecumenic, înainte de condamnarea sinodală a eresiarhului Nestorie, îl numește pe acesta „prea cucernic” și „stăpân” (PG 4, 1180–1181). Prin hotărârea de condamnare însă, îl caracterizează ca „preanelegiuit” (PG 4, 1212). Este de remarcat că Sinodul nu a ridicat problema nevalidității Tainelor săvârșite de el înainte de condamnarea finală.
Din acest motiv, spune Sfântul Fotie cel Mare:
„După depunerea lui Nestorie, nici unul dintre cei hirotoniți de el nu a fost caterisit.” (PG 104, 1224)
E. Pilda Sfântului Teodor Studitul
Cuviosul egumen al Mănăstirii Studion, Sfântul Teodor, s-a despărțit de două ori de comuniunea cu doi patriarhi ai Constantinopolului, din pricina ereziei moechianilor (a celor care justificau căsătoria nelegiuită a împăratului), pe care o numea „răsturnarea a toate, până la venirea lui Antihrist” (PG 99, 1025).
Și totuși, el nu a ridicat niciodată problema nevalidității Tainelor. Când a reluat comuniunea, s-a împărtășit cu patriarhii „într-o prietenie și mai fierbinte”, cu bucurie duhovnicească (PG 99, 165, 257).
F. Condamnarea anterioară
Unii susțin, cu simplitate, că nu este nevoie de o judecată sinodală, deoarece Biserica a condamnat deja în trecut inovația sau erezia care acum este propovăduită. Totuși, în cazul Cuviosului Teodor, vedem contrariul. El nu a ridicat problema nevalidității Tainelor, deși erezia moechianilor, ca încălcare a Legii Evanghelice și Canonice, fusese deja condamnată, atât în general, cât și în mod particular.
În general, de pildă, prin Canonul 1 al Sinodului II Ecumenic, prin care ni se poruncește „să anathematizăm orice erezie”. Iar în mod specific, această erezie anticanonică fusese osândită prin Canonul 2 al Sinodului VI Ecumenic:
„Dacă cineva va fi găsit că inovează sau încearcă să răstoarne vreun canon, să fie supus pedepsei acelui canon.”
După cum tâlcuiește Sfântul Nicodim Aghioritul, „acesta trebuie să primească pedeapsa pe care acel canon o rânduiește”.
G. Autoritatea bisericească competentă
De ce, deci, Sfântul Mărturisitor Teodor a păstrat această atitudine, deși erezia fusese deja condamnată de Biserică? Pentru că, potrivit Tradiției Ortodoxiei, pedepsele canonice se aplică de către o a treia parte – adică de către autoritatea bisericească competentă, Sinodul vremii.
Prima parte este Sinodul Ecumenic care a emis canonul, a doua este cel care îl calcă, iar a treia este judecătorul.
Sfântul Nicodim Aghioritul scrie:
„Dacă Sinodul nu împlinește efectiv depunerea preoților, excomunicarea sau anatema asupra mirenilor, atunci acei preoți și mireni nu sunt de fapt depuși, excomunicați sau anatematizați.”
Ei se află „sub sentință, într-adevăr – aici, în viața aceasta, sub pedeapsa depunerii sau excomunicării, iar acolo, în viața viitoare, sub judecata lui Dumnezeu.”
Și același sfânt adaugă (în nota 2 la tâlcuirea Canonului 3 apostolic):
„Acești dumnezeiești Apostoli se explică limpede prin canonul lor 66, căci nu spun că episcopul sau preotul care primește botezul ereticilor este deja depus în fapt, ci: poruncim să fie depus – adică să fie adus la judecată, și dacă se va dovedi că a făcut aceasta, atunci, prin hotărârea voastră, să fie lipsit de preoție; aceasta poruncim.”
Aceasta este și în duhul Canonului 15 al Sinodului I-II, care îi laudă pe cei ce se îngrădesc pe sine „înainte de judecata sinodală” de episcopul ce propovăduiește erezia – zicând „înainte de judecata sinodală”, tocmai pentru că o astfel de judecată este, desigur, presupusă chiar și pentru cel care a propovăduit erezia.
H. Erezie condamnată și necondamnată
De aceea, Sfântul Teodor Studitul a scris că împărtășirea cu erezia deja condamnată a iconoclaștilor din vremea sa este „o despărțire de Hristos” (PG 99, 1276).
Iar așa-numita „dumnezeiască împărtășire” a iconoclaștilor osândiți nu este „pâine comună, ci o otravă ce înnegrește și întunecă sufletul” (PG 99, 1189).
Cât despre moechianii care încă nu fuseseră judecați în acel timp, el spune:
„Ne împărtășim de la orice preot care nu este învinuit. De aceea nu ne împărtășim de la (preotul) Iosif, căci a fost acuzat în mod public. Și, cu siguranță, cei care slujesc împreună cu el vor fi considerați și ei învinuiți.” (PG 99, 1065–1068)
I. Cazul armenilor
Isaac Armeanul scrie că creștinii armeni „s-au abătut” de la „tradițiile Sfântului Grigorie (Luminătorul Armeniei) și ale celorlalți Părinți”. Între altele, au schimbat și datele sărbătorilor. Și totuși, „în ceea ce privește credința și Sinodul ținut la Calcedon și învățătura despre cele două firi în Hristos, Dumnezeul nostru, ei nu aveau nicio îndoială; de aceea, timp de 103 ani după Sinodul de la Calcedon” au rămas în comuniune cu Biserica.
Biserica Ortodoxă, în acel răstimp, nu a considerat Sfintele lor Taine nevalide, până când aceștia „nu s-au despărțit de comuniunea” Ortodoxiei, lepădând Sfântul și Marele Sinod al IV-lea Ecumenic (PG 132, 1256–1257).
J. Abaterea de la „hotarele” patristice
După această scurtă prezentare, credem cu smerenie că este o greșeală a ridica problema validității Tainelor. Este, prin urmare, nevoie să umblăm pe „calea împărătească” și să nu ne abatem de la „hotarele cele vechi, pe care le-au așezat Părinții” (Pilde 22, 28).
Această „cale împărătească” este protestul bun, necesar și de folos, prin îngrădirea față de inovatori și eretici; este și formarea plinătății neînnoite a Bisericii, a cărei păstorire bineplăcută lui Dumnezeu, prin Harul Său, în dragoste și smerenie, va oferi cea mai bună mărturie a Credinței, astfel încât tulburarea dintre ortodocși să înceteze prin întoarcerea la rânduiala sărbătorească străveche și încercată de timp.
Astfel, vor fi evitate dezbinările, schismele și inovațiile făcute „în numele luptei împotriva inovației”, precum și căderile „spre dreapta”, înstrăinarea de adevăr, de dragoste și de Harul Mântuitorului nostru Hristos, sfâșierea continuă în grupări potrivnice între ele și, ca urmare, sminteala și pierderea sufletelor.
Această „cale împărătească” a fost urmată întotdeauna și de Biserica Rusă din Diaspora, sub Mitropolitul (Sfântul) Filaret, care, înainte de anul 1965 (când s-au ridicat anatemele dintre Roma și Constantinopol), a rămas în comuniune cu cei de stil nou.
În septembrie 1974, ea a hotărât următoarele:
„Cu privire la întrebarea despre prezența sau absența Harului dumnezeiesc în rândul nou-calendariștilor, Biserica Ortodoxă Rusă din afara granițelor nu se consideră pe sine, nici pe vreo altă Biserică Locală, îndreptățită să dea o decizie finală, deoarece o evaluare categorică asupra acestei chestiuni poate fi făcută numai de un Sinod Ecumenic convocat în chip canonic și competent, cu participarea obligatorie a Bisericii libere a Rusiei.”
K. „Dar dacă nu se va convoca niciun Sinod Ortodox?”
Această întrebare este adesea ridicată ca un argument „puternic” de către susținătorii învățăturii greșite despre pierderea Harului.
Mai întâi, trebuie să ne întrebăm în ce măsură am contribuit noi înșine la convocarea unui astfel de Sinod dorit.
În al doilea rând, orice răspuns care ar afirma că oricine poate proclama, înainte de judecata sinodală, că inovatorii au căzut din Harul dumnezeiesc, este contrar Tradiției.
Credem cu smerenie că un astfel de act este necuvenit și anti-bisericesc, din mai multe motive, dar mai ales din următorul: pentru o judecată și o condamnare împotriva cuiva este nevoie de convocarea unui tribunal alcătuit din persoane competente, având de față și pe cei judecați.
Suntem noi astăzi — câțiva episcopi — aceia competenți pentru o astfel de judecată? Putem noi să-i chemăm pe cei supuși judecății? Avem noi acordul deplin al tuturor creștinilor ortodocși din lume care luptă acum lupta cea bună a credinței? Știm noi tainele lăuntrice și ascunse ale acelora pe care îi osândim cu atâta ușurință și la modul general — poate chiar pe unii care, la un moment dat, se vor alătura taberei ortodocșilor celor drept-lucrători?
Pentru o înțelegere mai deplină, aduc următorul exemplu: sprijinitorul eresiarhului Eutihie la „Sinodul tâlhăresc” din Efes, Iuvenalie al Ierusalimului, a fost primit de Sfântul Sinod IV Ecumenic printr-o simplă trecere la Ortodoxie.
„Preacucernicul episcop Iuvenalie, ridicându-se, a trecut de partea cealaltă; iar răsăritenii și ceilalți episcopi preacucernici, fiind cu el, au strigat: Dumnezeu te-a adus cu dreptate, ortodoxule, bine ai venit!” (PG 12, 1034)
Câți „Iuvenalii” or fi, pe care poate îi osândim dinainte — și încă fără autoritate —, dar care, la vremea potrivită și cu binecuvântarea lui Dumnezeu, ar putea auzi și ei cuvintele: „Bine ai venit!”
Ortodoxia noastră a dat deja răspunsul la această întrebare. Atunci când judecata sinodală a inovatorilor și a celor înclinați spre erezie întârzie sau, din firea împrejurărilor, este cu neputință, ortodocșii se păzesc înaintea lui Dumnezeu prin îngrădirea canonică și prin lupta antieretică.
L. Părerea ortodoxă a Părintelui (Sfântului) Iustin Popovici
De altfel, graba și nerăbdarea noastră privind convocarea unui Sinod și rostirea unei hotărâri nu sunt pe deplin îndreptățite. Toate sunt orânduite prin Pronia dumnezeiască — mai ales dacă luăm aminte că astăzi Biserica lui Hristos, în cea mai mare parte, nu este nici liberă, nici în pace.
O prigoană cumplită, de tot felul, s-a ridicat împotriva credinței celei adevărate. Sfânta noastră Biserică se află de mulți ani pe Crucea mărturisirii și a muceniciei.
De aceea, de mare greutate este părerea mărturisitorului contemporan cu noi, Părintele Iustin Popovici, care a scris, între altele, în renumitul său Memorandum către Sinodul Bisericii Ortodoxe Sârbe:
„Poate că astăzi trebuie, între altele, să ne amintim și să înțelegem următorul fapt: în vremea prigoanelor împotriva Bisericii nu s-au ținut Sinoade Ecumenice — dar aceasta nu înseamnă, desigur, că Biserica lui Dumnezeu nu funcționa sau că nu respira sinodal. Dimpotrivă, acea perioadă a vieții și lucrării Ei a fost cea mai roditoare și mai dinamică.
Iar atunci când, mai târziu, a urmat o altă epocă și s-a întrunit primul Sinod Ecumenic, episcopii mucenici au putut veni și fi de față la el, purtând încă rănile proaspete, semnele și vânătăile prigoanelor și închisorilor, fiind încercați în focul mărturisirii — și acolo, înaintea Sinodului fraților lor și a întregii lumi, au putut să dea liber mărturia lor despre Hristos, mărturisindu-L ca Dumnezeu și Domn și Mântuitor al lumii și al neamului omenesc.”
(Memorandum…, p. 19, Atena, 1977)
Prin urmare, îngrădirea canonică și lupta antieretică bineplăcută lui Dumnezeu sunt cele trebuincioase astăzi, împreună cu rugăciunea fierbinte, pentru ca filantropia lui Dumnezeu să dăruiască ceea ce este mai de folos Sfintei Sale Biserici.
Toate acestea nu înseamnă că cei ce urmează inovației calendaristice sunt dezvinovățiți. Stăruind în ea, se află, fără îndoială, sub învinuire înaintea lui Dumnezeu și a Bisericii.
M. Sfântul Chiril al Kazanului, Noul Mucenic Rus
Înainte de a încheia această scrisoare, socotim de trebuință să amintim cuvintele de mare însemnătate ale Sfântului Chiril, Mitropolitul Kazanului (+1936/1937), Noul Mucenic al Rusiei.
El a fost silit să se despartă de comuniunea cu Mitropolitul Serghie și cu cei de un cuget cu el, atunci când acesta s-a aliat nelegiuit cu regimul comunist din Rusia și a acționat și a propovăduit împotriva Evangheliei.
În apărarea sa, Sfântul Chiril a scris:
„Nu mă despart de nimic sfânt, de nimic care aparține Bisericii. Mă tem doar să nu mă alipesc de ceva care izvorăște din păcat. De aceea, nu sunt în comuniune cu Mitropolitul Serghie și cu cei de un cuget cu el, deoarece nu am alt mijloc prin care să mustru pe fratele meu care păcătuiește…
Recunosc că este datoria mea arhipăstorească să evit comuniunea cu Mitropolitul Serghie. Prin acest act nu afirm nicidecum că Harul lipsește din Sfintele Taine ale serghianiștilor (ferească Dumnezeu un asemenea gând!), ci subliniez că nu doresc să mă fac părtaș la păcatele altora…”
Și adresându-se celui rătăcit, Serghie, scria:
„Te miri că nu slujesc împreună cu tine, dar nu te socotesc nici pe tine, nici pe mine în afara Bisericii… Nu slujesc împreună, nu pentru că Taina Trupului și Sângelui lui Hristos nu s-ar împlini în slujirea noastră comună, ci pentru că împărtășirea din Potirul Domnului ar fi pentru amândoi spre osândă, fiindcă starea noastră lăuntrică ne lipsește de putința de a aduce, în pace, „mila păcii, jertfa laudei…”
Puțin înainte de mucenicia sa, a mai scris:
„… Mi se pare că nu deosebești cum se cuvine faptele Mitropolitului Serghie și ale celor de un cuget cu el, care sunt săvârșite canonic, prin Harul dumnezeiesc al Preoției, de acele acte care sunt împlinite cu viclenie omenească și în afara dreptății sacramentale, precum sunt diversele caterisiri, și altele asemenea.
Acestea sunt acte tainice doar în înfățișare, dar în esență sunt o uzurpare a autorității sacramentale și, prin urmare, hulitoare și lipsite de Har.Totuși, Sfintele Taine ale serghianiștilor, care au fost hirotoniți canonic, sunt, fără îndoială, Taine mântuitoare pentru cei ce le primesc cu simplitate și credință, fără îndoieli cu privire la validitatea lor, neștiind că ceva este greșit în rânduiala bisericească serghianistă.
Dar, în același timp, aceste Taine devin osândă pentru cei ce le săvârșesc și pentru cei care se împărtășesc cu ele în deplină cunoștință de cauză, știind rătăcirea serghianismului, căci lipsa lor de împotrivire arată o indiferență vinovată față de batjocorirea Bisericii.
De aceea, este necesar ca un episcop sau un preot ortodox să evite rugăciunea în comun cu serghianiștii. Același lucru se aplică și mirenilor care au o înțelegere conștientă a acestor realități ale vieții bisericești.”
Cel mai mic dintre episcopi,
† Kyprian, Mitropolit de Oropos și Filli
Sursa: https://orthodoxmiscellany.blogspot.com/2025/06/the-mysteries-of-heretics-before.html