Rezistența Ortodoxă

Etichetă: Mathei Karpathakis

  • Scrisoarea Pr. Filothei Zervakos despre problema calendarului

    Paros, 16 august 1979

    Preaiubitule întru Domnul părinte Teoclite1,

    (a) Am primit scrisoarea sfinției voastre acum două luni. De câte ori luam pana să vă scriu, veneau în grupuri creștini ortodocși evlavioși din cele mai îndepărtate colțuri ale lumii pentru spovedanie, iar deoarece se grăbeau să se întoarcă la casele lor, nu am reușit să vă scriu. Astăzi am găsit puțin timp și vă răspund.

    [Arhiepiscopul Hrisostom] Papadopoulos2, despre care îmi scrieți că reimprimați cartea sa „Examinarea acuzelor calendaristice”, susține acolo că îndreptarea calendarului nu a fost lucrarea sa personală, [întrucât, chipurile,] s-a făcut cu acordul unanim al Ierarhiei; ba chiar „demonstrează” că vechi-calendarismul ar fi o simplă amăgire.

    (b) Adevărul curat este că [arhiepiscopul Hrisostom] Papadopoulos, într-o anumită comisie3, care s-a întrunit în anul 1923 pentru revizuirea vechiului calendar, al cărei membru era — fiind atunci profesor la Universitatea Națională din Atena și director al Școlii Teologice Rizarios —, și-a exprimat părerea că sub niciun motiv nu este îngăduită corectarea vechiului calendar și introducerea noului calendar în Biserica Greciei, deoarece aceasta ar fi fost proclamată de celelalte Biserici surori ortodoxe ca schismatică.

    Opinia sa cumpătată, rațională și înțeleaptă a fost acceptată de toți membrii comisiei, iar Sfântul Sinod a hotărât ca Statul, pentru relațiile și tranzacțiile comerciale cu țările europene și celelalte națiuni, să urmeze noul calendar, în timp ce Biserica, pentru prăznuirile sale, să păstreze vechiul calendar.
    Astfel, pentru o vreme, a domnit pacea atât în țară, cât și în Biserică4.

    Însă, după trecerea a câtorva luni5, nu prin votul lui Dumnezeu și al poporului, ci prin votul guvernului revoluționar de atunci — Plastiras și Gonatas —, Hrisostom Papadopoulos s-a ridicat pe tronul arhiepiscopal al Atenei.
    Atunci el a introdus calendarul papistaș, prin ordinul guvernului și la sfatul patriarhului ecumenic de atunci, Meletie Metaxakis6, un arhimason, inovator, reformist, purtând cel mai înalt grad, al 33-lea, al masoneriei, și având o deviză fermă:

    „Întărește, fă să propășească, dezbină și cucerește.”

    (c) La începutul introducerii noului calendar, impus necanonic, nelegiuit și nechibzuit în Biserică, nu au fost de acord — așa cum susține [arhiepiscopul Hrisostom] Papadopoulos — toți arhiereii;
    s-au împotrivit opt episcopi7, însă, de teamă să nu-și piardă scaunele, au cedat; unii au cedat, de asemenea, din cauza exceselor, fanatismului și zelului lipsit de discernământ al unor vechi-calendariști athoniți, care s-au abătut de la calea cea dreaptă, căzând în erezii, rebotezări și ungere din nou cu Sfântul Mir, predicând și crezând că Sfintele Taine săvârșite după noul calendar sunt nevalide și că nu există mântuire în afara vechiului calendar.

    Prin urmare, faptul că [arhiepiscopul Hrisostom] Papadopoulos afirmă că introducerea noului calendar nu a fost lucrarea sa personală și că s-a făcut cu votul unanim al ierarhilor, de vreme ce el însuși a introdus-o la porunca guvernului, nu spune adevărul curat.

    (d) Când însă guvernul revoluționar a demisionat și s-au organizat alegeri pentru desemnarea unui nou guvern, P. Tsaldaris8, lider al „Partidului Popular”, le-a cerut vechilor-calendariști să îl voteze și, ca răsplată a votului lor, urma să reintroducă în Biserică calendarul vechi.
    Abia ce a preluat puterea P. Tsaldaris, câțiva dintre fanaticii vechi-calendariști — încurajați și încrezători în promisiunile lui că va reintroduce calendarul vechi — i-au scris mitropolitului Hrisostom Papadopoulos scrisori amenințătoare, spunându-i că îl vor omorî dacă nu va reintroduce imediat calendarul vechi.
    Mi-a arătat aceste scrisori într-o dimineață, când l-am vizitat. Și, emoționat și cutremurat, mi-a spus, imediat ce m-a văzut: „Salvează-mă! Tu mă vei salva!”. „Ce se întâmplă, Preafericite?”, l-am întrebat. „Ia!”, mi-arată el, ținând în mână câteva scrisori, „îmi scriu vechii-calendariști că mă vor omorî”.

    (e) Atunci mi-am amintit că i-am scris eu două epistole: una înainte ca el să introducă noul calendar papist în Biserica Ortodoxă a Greciei — rugându-l să nu îndrăznească să-l introducă și să nu divizeze Biserica în două tabere beligerante, ci să se comporte, împreună cu ceilalți arhiepiscopi, ca un bun Păstor, să aducă pace, să unească Patria, care era divizată în două partide, Regaliști și Venizeliști, și să rămână la prima sa opinie, pe care toți membrii comisiei pentru îndreptarea calendarului o lăudaseră și o susținuseră — calendarul vechi, pe care Biserica Ortodoxă l-a urmat aproape 1.600 de ani și de la care nu a suferit niciun rău9.
    A doua scrisoare i-am scris-o după introducerea noului calendar și îl rugam în mod insistent să reintroducă Calendarul vechi al Sărbătorilor, pe care cei 318 Părinți ai Sfântului și Marelui Sinod Ecumenic, care au stabilit ca el să rămână veșnic și neschimbat, îl făcuseră nemișcat; la fel cele șapte Sinoade Ecumenice și sinoadele locale îl confirmaseră și păstraseră. „Ai grijă”, i-am scris, „Preafericite, să-l reintroduci, căci a fost introdus în mod ilegal, necanonic și imprudent, și din acest motiv au început să apară roadele lui. «Roada Duhului», zice Apostolul Pavel, «este dragostea, bucuria, pacea, îndelunga-răbdare, bunătatea, binele, credința, blândețea, înfrânarea»10; rodul calendarului papistaș este însă gelozia, durerea, mânia, injuriile, dezbinarea etc. Grăbește-te, Preafericite, să-l reintroduci, căci va veni ceasul și îți vei lovi capul”.
    „Amintește-ți, Preafericite, când ți-am scris atunci acea scrisoare ți-am spus că îți vei lovi singur capul!”.

    (f) Atunci a început să-și lovească cu ambele mâini capul cu putere, zicând: „Să nu se fi întâmplat! Să nu se fi întâmplat!”11
    M-am întristat adânc în acea clipă și i-am spus:
    „Nu vă mâhniți, Preafericite, situația se va îndrepta. Ce doriți de la mine, cel mai mic dintre oameni? Cu ce pot eu să vă ajut?”
    El mi-a răspuns:
    „Du-te la președintele celor de stil vechi și spune-i că îl rog să meargă la domnul Prim-ministru, ca să-i ceară să-mi dea ordinul, iar eu, chiar mâine, voi introduce în Biserică vechiul calendar.”
    I-am spus:
    „Preafericite, Biserica trebuie să dea porunci conducătorilor statului, nu să primească de la ei, căci mulți dintre aceștia sunt francmasoni, necredincioși, atei.”
    Mi-a răspuns:
    „Deoarece atunci guvernul revoluționar mi-a dat ordin, tot guvernul trebuie din nou să-mi dea ordin.”
    „Stați liniștit, Preafericite, i-am spus, și vă voi aduce un răspuns.”

    Ca și cum aș fi avut aripi, am zburat, pentru că am crezut că sosise momentul potrivit ca pacea dorită să se restabilească în Biserică.
    Am alergat și i-am găsit pe președintele celor de pe vechiul calendar, kyr Dimitrakopoulos, împreună cu vicepreședintele domnul Efstratiadis12, director al ziarului Skrip, în casa președintelui Parlamentului, domnul Petrakakos13.
    Salutându-i, le-am spus:
    „Vin din partea Arhiepiscopului Atenei, Hrisostom Papadopoulos, aducându-vă veste de bucurie. Mi-a spus să vă transmit că vă roagă să-l rugați pe domnul prim-ministru să-i dea ordinul de a reintroduce în Biserică vechiul calendar — și cu bucurie, chiar de mâine, îl va restabili. Iată, deci, un moment binevenit: moment de liniște, pace, înțelegere și unire în Biserica dezbinată.”

    (g) Domnul Petrakakos, înainte de a se forma guvernul sub conducerea lui Panagis Tsaldaris, care le promisese celor de stil vechi că, dacă îl vor vota, va reintroduce vechiul calendar, fusese un mare apărător al calendarului vechi.
    Scria articole și publica în ziare că Patriarhia Ecumenică de la Constantinopol și Biserica Greciei trebuie declarate schismatice, întrucât recunosc că Domnul nostru Iisus Hristos S-a născut, S-a tăiat împrejur, S-a botezat și S-a schimbat la față după noul calendar, dar S-a răstignit, S-a îngropat, a înviat și S-a înălțat după cel vechi14.

    El publica, de asemenea, că ar trebui ridicată condamnarea de schismă asupra Bisericii Bulgare, care fusese pedepsită pentru că își constituise singură un patriarhat fără aprobarea Patriarhiei Ecumenice, întrucât și alte Biserici Ortodoxe — ale Rusiei, României și Serbiei — își numiseră patriarhi fără a fi condamnate ca schismatice; și că nicio altă Biserică Ortodoxă nu a primit calendarul papist, eretic, în afară de Patriarhia Ecumenică și Biserica Greciei.

    Aceste articole fierbinți ale lui Petrakakos au tulburat și au înspăimântat Sfântul Sinod al Greciei, care l-a rugat să înceteze a mai scrie, deoarece exista pericolul ca Biserica Greciei să fie excomunicată de celelalte Biserici Ortodoxe și condamnată ca eretică și schismatică.
    Pentru a-l convinge să înceteze a mai scrie, l-au numit Comisar Regal, avocat al Sfântului Sinod, avocat al Mănăstirilor Pendeli și Petraki, cu salarii lunare foarte mari — chiar mai mari decât salariul unui ministru.
    Atunci a încetat să mai scrie și să fie dușman al noului calendar, devenind, pentru bani, apărător al calendarului papistaș și dușman al celui vechi.

    (h) Neștiind acestea, i-am spus că sosise momentul ca Biserica să dobândească pace și unitate.
    De aceea, când i-am spus că Preafericitul Hrisostom mi-a spus că, de îndată ce guvernul îi va ordona, el va readuce vechiul calendar chiar a doua zi, s-a tulburat și mi-a spus că guvernul nu are de gând să dea un asemenea ordin.

    Atunci s-a ridicat vicepreședintele vechilor calendariști, Efstratiadis, și, apropiindu-se de el, i-a spus cu mânie:
    „Nu mitropolitul Papadopoulos e vinovat. Voi sunteți! Sunteți mincinoși, nelegiuiți, batjocoritori de Dumnezeu, trădători! Și ceea ce îți spun acum să transmiți și prim-ministrului Tsaldaris: fiindcă, deși ne-ați promis că veți readuce calendarul patristic, acum vă încălcați promisiunile — așadar sunteți vicleni, mincinoși, înșelători!”

    Văzând că mânia și cearta creșteau, și că, dacă n-ar fi fost președintele celor de stil vechi, care îi sfătuia să înceteze strigătele și insultele și să discute cu înțelepciune și blândețe, ar fi ajuns să se bată, m-am întors la arhiepiscop și i-am spus:
    „Preafericite, guvernul, mi-a spus președintele Parlamentului, nu dă permisiunea… Ascundeți-vă puțin, până va trece mânia Domnului.”

    Nu trecuseră multe zile și prim-ministrul Tsaldaris, care le promisese vechilor-calendariști că, dacă îl vor vota, va readuce calendarul vechi, i-a exilat pe episcopii acestora15.

    Atunci arhiepiscopul Hrisostom Papadopoulos, prinzând curaj, a scris că, chipurile, el nu fusese cel care introdusese noul calendar, ci că acest lucru se făcuse „cu votul unanim al ierarhilor”.

    (i) Nu spune [însă] adevărul.
    Adevărul este că el (adică arhiepiscopul Hrisostomos Papadopoulos) a introdus noul calendar, din ordinul guvernului de atunci și la sfatul patriarhului ecumenic de atunci, [Meletie] Metaxakis.

    Ca arhiepiscop, ar fi trebuit să-și păstreze prima sa opinie, cea dreaptă, cumpătată, rațională și înțeleaptă: că Biserica Greciei nu putea accepta îndreptarea vechiului calendar fără acordul unanim al tuturor Bisericilor Ortodoxe, întrucât ar fi fost declarată schismatică — opinie pe care o împărtășiseră toți membrii comisiei și pe care o aprobaseră atât Biserica Greciei de atunci, cât și Guvernul.

    A susține, așa cum scrieți dumneavoastră [părinte Theoklitos], că vechi-calendarismul este o simplă rătăcire, dovedește instabilitate de caracter și rătăcire a minții și a gândirii.

    Dacă ar fi spus că unii dintre zeloții fanatici și ultra-zeloții vechi-calendariști s-au abătut de la calea dreaptă, s-au înșelat, i-au interpretat greșit pe Sfinții 318 Părinți purtători de Dumnezeu, care au instituit și ne-au transmis vechiul calendar pentru ca noi să prăznuim sărbătoarea Paștelui la aceeași dată, ca să nu existe certuri între creștini, atunci s-ar fi putut justifica — pentru că Sfinții Părinți nu ne-au poruncit că vechiul calendar ne va mântui și că doar prin el vom săvârși Tainele.

    Dar a spune că vechi-calendarismul este o rătăcire pură, înseamnă a-i acuza și a-i considera rătăciți pe cei 318 Sfinți Părinți purtători de Dumnezeu care l-au instituit, pe toate Sinoadele Ecumenice și Locale care l-au urmat și l-au întărit, și pe toate Bisericile Ortodoxe care l-au ținut până în anul 1924; înseamnă de asemenea a se acuza pe sine însuși, cel care în 1923 l-a susținut și în 1924 l-a dărâmat.

    (j) Și aceasta a pățit-o pentru că a urmat, așa cum nu trebuia, pe inovatorul, modernistul și masonul patriarh [Meletie] Metaxakis, despre care — când i-am amintit că, dacă nu va desființa noul calendar papist introdus fără drept, va veni ziua în care își va lovi capul —, când acea zi a venit și și-a lovit capul, spunea cu suspine și lacrimi:
    „Să nu fi ajuns aici! Să nu fi primit noul calendar! El, el, acel stricat Metaxakis, m-a pierdut!”.

    Patriarhul [Meletie] Metaxakis l-a târât și în alte fapte necugetate, pe care le trec sub tăcere. Spun însă, cu conștiință curată, că dacă nu l-ar fi urmat și nu s-ar fi învoit cu el, s-ar fi arătat ca unul dintre cei mai de seamă dascăli și scriitori moderni ai Neamului și ai Bisericii noastre Ortodoxe, asemenea lui Evgheinos Voulgaris, Nichita Theotokis, Makarios Notaras, Sfântul Nicodim Aghioritul, Athanásios din Paros și Sfântul Nectarie al Pentapolei.

    Dar, în loc să-i urmeze pe aceștia și să rămână statornic și ferm în Tradițiile Apostolice și Patristice, el a urmat pe [patriarhul Meletie] Metaxakis, cu care au deschis porțile turmei raționale (Bisericii) către [patriarhul] Atenagora16, către Meliton al Calcedonului17, către Iacov al Americii18, care, intrând în turma rațională, au sfâșiat oile raționale și Patriarhia Ecumenică însăși.

    (k) Nu arunc toată vina, răspunderea și cauza numai asupra patriarhilor și arhiereilor; vinovați sunt și mirenii care i-au născut și crescut — căci, după inimile lor, Dumnezeu dă conducătorii.
    Suntem vinovați cu toții — și cel dintâi eu. Dacă spunem că nu păcătuim, mințim.

    Unul dintre remediile acestor rele este pocăința adevărată și sinceră, întoarcerea către Dumnezeul cel prea-bun și Tatăl ceresc.
    Dacă ne pocăim, ne vom mântui; dacă nu ne pocăim, ne vom osândi.
    Să alegem, așadar, calea pocăinței.

    Cu dragoste frățească și părintească,
    † Arhimandrit Filotheos Zervakos

    Sursa:https://www.imoph.org/Theology_el/3f2003dGerFil-3.pdf

    1. Este vorba despre binecunoscutul erudit monah athonit, bătrânul Teoclit Dionisiatul. Importanța deosebită a prezentei scrisori a cuviosului bătrân Filotei Zervakos către părintele Teoclit a fost deja subliniată în lucrarea noastră: „Problema calendarului sau erezia ecumenismului? — Referință critică la trei articole ale bătrânului Teoclit Dionisiatul” (continuarea V, §§ 10-12), rev. Sfântul Ciprian, nr. 321 / iulie–august 2004, pp. 68-71 și 75. ↩︎
    2. Hrisostom Papadopoulos (1868-1938) – profesor la Universitatea din Atena (1914-1923), anterior director al Școlii „Sfânta Cruce” din Ierusalim, precum și al Școlii Rizarios din Atena. Prieten și colaborator al lui Meletie Metaxakis, a participat activ încă de la început la Mișcarea Ecumenistă. A fost mitropolit și apoi arhiepiscop al Atenei începând din martie 1923 (ales la 8 martie și hirotonit la 10 martie). Nu doar principalul factor al reformei calendaristice din 1924, ci și pionier ecumenist și unul dintre întemeietorii Consiliului Mondial al Bisericilor (CMB) de la Geneva. ↩︎
    3. Statul elen, prin Guvernul Revoluționar al lui Stylianos Gonatas, a înființat în anul 1922 o comisie specială pentru studierea problemei reformei calendarului.
      Președintele comisiei a fost ministrul finanțelor G. Kofinas, iar membrii — juristul P. Tsitsekles, precum și profesorii universitari arhimandritul Hrisostom Papadopoulos, Amilkas Alivizatos și D. Aiginitis.
      La 16 ianuarie 1923, comisia a înaintat un raport oficial către guvern, în baza căruia Statul Elen, prin Decretul Regal privind noul „Calendar civil” din 18 ianuarie 1923, a implementat reforma calendarului în mod unilateral, iar valabilitatea decretului a fost stabilită de la 16 februarie 1923, dată care a fost redenumită oficial 1 martie 1923.
      (vezi Monitorul Oficial al Regatului Greciei, seria I, nr. 24, Atena, 25 ianuarie 1923) ↩︎
    4. „Pentru o vreme” – adică din 1 martie 1923 până la 1 martie 1924, când arhiepiscopul Hrisostom Papadopoulos a hotărât „îndreptarea calendarului iulian” și în plan bisericesc.
      Astfel, 10 martie 1924 (Duminica Ortodoxiei) a fost redenumită 23 martie 1924.
      (vezi Circulara din 1.3.1924 și Ordinul telegrafic din 3.3.1924, în Arhim. Theoklitos A. Strangas, Istoria Bisericii Greciei, vol. II, pag. 1246–1249, Atena, 1970) ↩︎
    5. Reforma civilă a calendarului a fost aplicată la 16 februarie / 1 martie 1923, iar hirotonia lui Hrisostom Papadopoulos a avut loc la 10 martie 1923.
      În timpul celei de-a patra întruniri a sinodului(16–21 aprilie 1923), dar și la a cincea întrunire (24 decembrie 1923 – 2 ianuarie 1924), în care s-a decis și reforma calendarului bisericesc, rolul lui Hrisostom Papadopoulos a fost determinant.
      La 10 / 23 martie 1924, el a aplicat personal „schimbarea forțată a calendarului” și, prin urmare, și-a asumat răspunderea deplină pentru această modificare calendaristică.
      (Arhim. Theoklitos A. Strangas, op. cit., vol. II, p. 1250, nota 1) ↩︎
    6. Meletie Metaxakis (1871–1935) — personalitate controversată, extrem de activă și neliniștită, mare inovator și, fără îndoială, mason. A fost mitropolit al Kitiului (Cipru) între 1910–1918, al Atenei între 1918–1920, patriarh al Constantinopolului între 1921–1923 și al Alexandriei între 1926–1935.
      A fost unul dintre pionierii și fondatorii mișcării ecumeniste. ↩︎
    7. În ședința a XI-a din 27 iunie 1929, a celei de-a X-a adunări a sinodului, mitropolitul Chalkidei Grigorie, după citirea proceselor-verbale ale Sinodului, a subliniat caracteristic:
      „Din procesele-verbale citite privind introducerea noului calendar, reiese că nu a existat nicio opoziție.”
      Dimpotrivă, „cu privire la aceasta a existat o opoziție vie din partea multora, dar aceasta nu a fost consemnată în procesele-verbale, în timp ce alte opinii au fost consemnate cu grijă.”
      (Arhim. Theoklitos A. Strangas, op. cit., vol. III, p. 1646, Atena, 1971) ↩︎
    8. Panagis Tsaldaris (1867–1936). Politician și jurist renumit.
      Lider, începând din 1924, al „Partidului Popular” antivenizelist, fondat în 1915 de Dimitrios Gounaris.
      A deținut de două ori funcția de prim-ministru: între anii 1932–1933 și 1933–1935. ↩︎
    9. Termenii „au statornicit”, „au confirmat” și „au păzit”, iar mai jos „au predat”, trebuie înțeleși în sensul că „Sfântul și Marele Sinod Ecumenic (cel dintâi), pe baza calendarului vechi — numit Iulian — a statornicit ca sărbătoarea Paștilor să rămână neschimbată, veșnică”.
      (Vezi epistola din 16 mai 1973 a Cuviosului Gheron Filotheos către preotul Dimitrios Gagkastathis, adormit la 16/29 ianuarie 1975, în volumul „Părintele Dimitrios Gagkastathis — Omul lui Dumnezeu (1902-1975), Viața – Minuni – Învățături și Scrisori”, p. 274-278, editura „Ortodoxos Kypseli”, Salonic, 1975) ↩︎
    10. Cf. Galateni 5,22-23. ↩︎
    11. „Νὰ μὴ τό ᾿σωνα!…” (expresie de profundă pocăință): „Să nu fi reușit!… Să nu fi ajuns până aici!…”.
      Verbul grecesc σώνω – în acest context: „a izbândi”, „a duce la capăt”, „a reuși”. ↩︎
    12. Efstratiadis Grigorios (1862–1950). Jurist, jurnalist și om politic sub stindardul „Frontului Popular” (din 1915). La început colaborator al ziarului politic „Skrip”, din 1903 devine proprietarul acestuia.
      Lucrarea sa intitulată „Adevărul real despre calendarul bisericesc” (Atena, 1929, 220 pagini), publicată inițial în seria de articole din „Skrip” (martie 1928), rămâne până astăzi un document valoros pentru analiza istorică a Reformei Calendarului din 1924. ↩︎
    13. Petrakakos Dimitrios (1877–1946). Avocat și om politic, specialist în drept canonic și științe politice. A fost autorul unui număr mare de lucrări în aceste domenii. ↩︎
    14. După cum este cunoscut, inovatorii (nou-calendariști), din 1924, aplică în practică atât noul calendar (pentru sărbătorile fixe din Minei), cât și calendarul tradițional (pentru sărbătorile mobile din Triod și Penticostar). ↩︎
    15. După îngrădirea lor ecleziastică, cei trei ierarhi — Ghermanos al Dimitriadei, Hrisostomos, fost al Florinei, și Hrisostomos al Zakinthosului — au format un Sfânt Sinod arhieresc de trei membri, trimițând către Sinodul nou-calendarist documentul „Protest și Declarație” din 26 mai 1935.
      Ulterior, au hirotonit patru noi episcopi: Hristofor al Megarei, Gherman al Cicladelor, Mathei al Vrestenei, Policarp al Diavliei.
      Toți cei șapte episcopi au fost chemați să fie judecați de Tribunalul Sinodal de Primă Instanță pentru Episcopi al nou-calendariștilor, dar au refuzat, trimițând o scrisoare oficială de renunțare la jurisdicție (31 mai 1935).
      Tribunalul a pronunțat următoarele sentințe:
      – la 13 iunie 1935, condamnarea celor patru episcopi nou-hirotoniți;
      – la 14 iunie 1935, condamnarea celor trei ierarhi hirotonisitori.
      Pedeapsa: depunere din treaptă (caterisire) și exilare timp de cinci ani într-o mănăstire, „după ce, prin mijlocirea mitropolitului Damaskinos al Corintului, s-a reușit ca prim-ministrul P. Tsaldaris să fie convins și, printr-un decret-lege semnat în aceeași noapte, a fost modificată Legea nr. 5383/1932, pentru ca episcopii condamnați să nu poată face apel sau contestație care să suspende pedeapsa aplicată”.
      (Vezi: Arhimandritul Theoklitos A. Strangas, op. cit., vol. III, p. 2035–2045, „Mișcarea arhierească în sprijinul celor de pe vechiul calendar”). ↩︎
    16. Atenagora I, Patriarh al Constantinopolului (1948–1972, †1972).
      Fericitul întru pomenire Gheron Iustin Popovici (†1979) spunea despre acesta:
      „În vremurile din urmă, acesta (Atenagora) a devenit o sursă de anarhie și de nihilism în lumea ortodoxă; pe bună dreptate, aghioriții îl numesc eretic și apostat.” ↩︎
    17. Meliton Hatzis († 27 decembrie 1989), mitropolit de Calcedon, originar din Imvros și Tenedos; anterior mitropolit de Iliupole și Theira, în Patriarhia Constantinopolului.
      A fost un veteran ecumenist, mentor, îndrumător și inspirator al succesorului său ca mitropolit de Calcedon, Bartolomeu Archontonis (fost al Filadelfiei, din 1973, ales patriarh în ianuarie 1990, întronizat în 1991). ↩︎
    18. Iacov (Koukouzis), arhiepiscop al Americii de Nord și de Sud (1959–1996, †2005), aparținând Patriarhiei de Constantinopol. De asemenea, un veteran ecumenist. ↩︎

  • 100 de ani de la reforma calendarului(2)

    Continuarea articolului: https://rezistentaortodoxa.org/2025/09/12/100-de-ani-de-la-reforma-calendarului1/

    Există și alții care susțin că nu contează ce calendar urmează cineva, care este cel corect și acceptabil, etc., ci că cel mai important lucru este problema comuniunii ecleziastice. Deoarece celelalte Biserici Locale care au păstrat vechiul calendar continuă să fie în comuniune cu cele care au acceptat noul calendar, totul este bine și nu există niciun motiv pentru divizare și discordie.

    Dar această perspectivă este doar o tactică de amânare pentru a evita esența problemei. Problema calendarului a fost controversată încă de la început și se aștepta să fie rezolvată de un Mare Sinod, fie înainte, fie după al Doilea Război Mondial. S-au făcut propuneri și s-au ridicat speranțe. Apoi, erezia ecumenismului s-a intensificat, iar până în 1965 a inclus toate Bisericile Ortodoxe Locale în structura sa principală: Consiliul Mondial al Bisericilor (CMB), fie că urmau noul sau vechiul calendar.

    Așadar, considerarea comuniunii ecleziastice ca fiind cel mai important lucru, indiferent de calendar, este o abordare simplistă și cu siguranță nu reprezintă modelul Ortodoxiei Tradiționale și Patristice. Adevărul nu depinde de comuniunea ecleziastică, ci exact invers: comuniunea ecleziastică depinde de Adevăr. Adevărații ortodocși se împărtășesc doar cu cei care sunt de acord în credință și în păstrarea vizibilă și exterioară a Tradiției și Credinței Bisericii, și nu cu cei care se abat de la acestea prin adoptarea unor inovații inacceptabile de dragul ecumenismului.

    Aceasta nu este o problemă minoră și ușor de iertat, ci una majoră și decisivă în alegerea comunității ecleziastice. Dacă principalele probleme de credință nu sunt rezolvate, este imposibil ca ortodocșii adevărați din zilele noastre să fie în comuniune ecleziastică cu cei care se află în eroare, chiar dacă aceștia păstrează calendarul patristic și exprimă o anumită critică față de ecumenism în general.

    În cele din urmă, este o chestiune de consecvență și de precizie în credință, și nu o aspirație către „legitimare” sau „normalizare” de către cei care păstrează doar forma exterioară, dar au pierdut esența. Cel care este canonic nu este cel care se bucură de recunoaștere seculară și instituțională, ci cel care rămâne în adevărul canonic, tradițional și atemporal al Bisericii lui Hristos.

    În legătură cu aceasta, se aduce acuzația că adepții Tradițiilor Patristice, prin delimitarea lor canonică de inovatori, s-au rupt de întreaga Biserică Ortodoxă și se află într-un vid, în afara Bisericii. Această afirmație este greșită din toate punctele de vedere, deoarece face ca participarea la Taina Bisericii și canonicitatea să depindă de recunoașterea unor organizații ecleziastice și nu de respectarea regulii de credință și evlavie în frica de Dumnezeu.

    Chiar și dintr-un punct de vedere istoric, au existat lideri ai așa-numitelor Biserici Ortodoxe oficiale, care până foarte recent, în diverse moduri, au sprijinit lupta dreaptă a adepților calendarului patristic din Grecia, atât clerici, cât și mireni. În acest sens, am publicat lucrări relevante despre relațiile, de exemplu, dintre Creștinii Ortodocși Adevărați ai Greciei și atât Patriarhia Alexandriei, cât și Patriarhia Ierusalimului.

    Acuzația conform căreia Creștinii Ortodocși Adevărați nu recunosc sfinții moderni este ceva ce ne provoacă uimire și surpriză. Atât pentru că avem Sfinți canonizați în țara noastră (Grecia), cât și în Bisericile aflate în comuniune cu noi, dar și pentru că unii dintre cei mai mari Ierarhi sfinți ai celei de-a doua jumătăți a secolului trecut au fost susținători și binefăcători ai noștri: Arhiepiscopul Sf. Ioan Maximovici († 1966) Făcătorul de Minuni și Mitropolitul Sf. Filaret Voznesensky († 1985) al Bisericii Ortodoxe Ruse din Afara Granițelor, ale căror sfinte moaște sunt nestricăcioase.

    Dacă această acuzație se referă și la anumiți părinți duhovnicești ai acelei perioade, care sunt bine cunoscuți în Grecia și în alte locuri, amintim doar faptul că, nefiind legați de acțiunile și deciziile Patriarhiei Ecumenice, de a cărei conducere ne-am separat de un secol, nu suntem obligați să acceptăm canonizările pe care aceasta le-a făcut în ultimii ani. Mai mult, în anumite ocazii, chiar primim critici din partea unor clerici și mireni aflați altminteri în comuniune cu inovatorii, deoarece Patriarhia Ecumenică a canonizat inclusiv persoane controversate și discutabile.

    Dacă noi, ca Ortodocși Adevărați, nu recunoaștem oficial unele figuri ca sfinți doar pentru că Patriarhia Ecumenică le-a proclamat astfel, înseamnă oare că suntem împotriva lor în mod absolut? Cine poate ști cu exactitate și nu într-un mod prematur și selectiv, care a fost atitudinea reală a acestor persoane față de clericii și mirenii Bisericii noastre? Cei care ne reproșează această poziție sunt siguri că au acces la toate mărturiile și faptele relevante în mod corect și obiectiv, sau s-au bazat doar pe pasaje unilaterale din anumite lucrări care adesea servesc un scop specific al autorului?

    Aici vom cita informații despre Sfântul Iustin Popovici, care este călăuza noastră în acest studiu. Ori de câte ori a scris în lucrările sale oficiale despre principalele probleme ale Ortodoxiei în timpurile moderne, a abordat și problema „Vechiului Calendar”, dar nu s-a limitat doar la aceasta.

    Este caracteristic faptul că, după publicarea celebrei „A Doua Epistolă Îndurerată” a Sfântului Mitropolit Filaret al ROCOR, Sfântul Iustin a trimis un student de-al său la New York în 1972 pentru a-i transmite personal felicitările sale pentru acest text monumental de Mărturisire Ortodoxă împotriva ecumenismului. De asemenea, a întreținut relații fraterne excelente cu adepți ai calendarului patristic, precum distinsul Monah Victor Matei († 1973), editor al Marilor Sinaxariști.

    Totodată, i-a oferit o binecuvântare scrisă unuia dintre studenții săi, un Ieromonah, în perioada studiilor postuniversitare din Grecia, la mijlocul anilor 1970, pentru a sluji ca preot duhovnic într-o mănăstire din Attica, unde era pomenit Arhiepiscopul Bisericii noastre a Ortodocșilor Adevărați ai Greciei. Se poate concepe că un gigant duhovnicesc de talia Sfântului Iustin Popovici, cu o sensibilitate și conștiință dogmatică ortodoxă intactă și pură, ar fi putut să-și îndrume ucenicul într-o schismă și într-o stare extra-bisericească? Este un absurd flagrant și o blasfemie inacceptabilă.

    Prin urmare, nu este corect ca acuzatorii noștri să tragă concluzii pripite și judecăți greșite asupra acestui subiect, deoarece nu cunosc toate faptele relevante. Dacă este necesar, putem oferi o explicație mai detaliată. Deocamdată, amintim cuvântul Domnului, care se aplică și în această situație: „Nu-l opriţi; căci cine nu este împotriva voastră este pentru voi.” (Luca 9:50).

    Chiar și criticile unor figuri relativ moderne asupra anumitor probleme din rândul adepților Tradițiilor Patristice nu afectează în niciun fel esența sfintei noastre lupte. Noi, cei care urmăm Tradițiile Patristice, nu ne preocupăm de lucruri care constituie abateri, atâta timp cât păstrăm duhul discernământului ce trebuie să caracterizeze pe cei care duc lupta pentru credință, pentru ca aceasta să fie legitimă și plăcută lui Dumnezeu. Aceasta este voința conștiinței noastre insuflate de Dumnezeu și ceea ce sfinții ne-au transmis prin învățătura și exemplul lor.

    În concluzie, cităm pe larg dintr-o lucrare a noastră relativ recentă, care ajută la o mai bună înțelegere a subiectului, precum și a temelor discutate în acest capitol și în întregul nostru studiu:
    Dacă riturile ecumeniste, atât de intens promovate, continuă să crească, și dacă se vor înmulți comuniunile, binecuvântările comune și „scuzele” ce nu sunt conforme cu Sfintele Canoane, lumea nu-și va reveni. Dimpotrivă, acestea nu vor face decât să accelereze calea spre marile încercări ale vremurilor din urmă, pe măsură ce apostazia se intensifică și se extinde.

    Acei frați „tradiționali” care ne reproșează nouă, creștinilor ortodocși ai Tradițiilor Patristice, că am fi necanonici, schismatici, agitatori și problematici, ar trebui să înțeleagă bine că nu doar că nu ne tulbură și nu ne informează că toate aceste lucruri nefondate, greșite și inacceptabile ar fi în vigoare, ci pur și simplu ne întristează prin amploarea neînțelegerii lor, astfel încât pierd esențialul și rămân atașați chiar și acum de aparențele exterioare.
    Cei dintre noi care, prin harul lui Dumnezeu, nu participă direct sau indirect la o pan-erezie, precum acest ecumenism malign, nu sunt vrednici de milă în acest sens, ci de laudă, în ciuda altor neajunsuri personale. Dimpotrivă, cei implicați în această situație tragică, care nu s-a mai văzut în istoria Bisericii de la început până acum, sunt cei care sunt vrednici de milă. Exact aici se concentrează esența problemei: dacă este acceptabil și justificat sau total interzis să considerăm drept co-liturghisitori fie pe cei care săvârșesc oribile abateri ecumeniste, fie micile insule de rezistență ortodoxă din oceanul confuziei, dacă și în ce măsură aceștia îndeplinesc condițiile canonice pentru a „respira liber oxigenul autentic al Ortodoxiei”, parafrazându-l pe legendarul Augustin Kantiotis (1907-2010) (există o înregistrare audio a predicii sale la sărbătoarea Ortodocșilor Adevărați de Duminica Ortodoxiei la Atena, în 1967) și dacă și în ce măsură poziția lor corespunde practicii stabilite a Bisericii.

    Avem nevoie de o permisiune specială pentru aceasta? Nu este o chestiune de supraviețuire spirituală? Este mai sigur să ne dezvoltăm și să ne desăvârșim creșterea spirituală în cumplitele fumuri ale răului ecumenismului? Acești frați se simt oare în siguranță spirituală atunci când Păstorii lor fac declarații și acțiuni de manipulare ecumenistă pluralistă? Ce lucruri mai rele trebuie să se întâmple pentru a-i alarma și a-i scoate din această complicitate condamnabilă? Oricum, „Paștile comun” vine curând, astfel încât rețeta ecumenistă să se îmbine și mai bine în gustul său otrăvitor.

    Fie ca acuzatorii noștri să fie eliberați de legăturile lor imaginare, pentru că în prezent sunt asemenea celor care strecoară țânțarul și înghit cămila (cf. Matei 23,24), astfel încât să nu fie condamnați ca povățuitori orbi și ipocriți.

    Părinții noștri în credință, mișcați de un zel ortodox autentic, au păstrat cu sacrificiu „cele mai mici” (Matei 16,10), respingând reforma calendarului, și astfel s-au izbăvit de „cele mai mari”, adică de cel mai mare rău al ereziei ecumeniste. Ce dacă unii dintre ei, în zelul lor excesiv, au fost chiar împinși la extreme? Oare acest lucru le întinează sau le anulează buna mărturisire și credința lor confirmată prin semne dumnezeiești? Întrebăm și noi, așa cum face Sfântul Apostol: „Dar, omule, tu cine eşti care răspunzi împotriva lui Dumnezeu?” (Rom. 9,20). Noi, prin Mila lui Dumnezeu, nu am fost, nu suntem și nu vom fi parte a Apostaziei Credinței, și îi mulțumim nesfârșit Domnului și Dumnezeului nostru pentru bunăvoința Sa și grija Sa față de noi, nevrednicii.

    Ne rugăm doar pentru acei frați ai noștri, care par să nu fie conștienți de dimensiunea „bârnei” (Matei 7,3) care le întunecă vederea spirituală și ne hulesc invocând paiul din ochii noștri, pe care nu negăm că îl avem. Dar vrem să explicăm că, dacă unii clerici sau bătrâni binecunoscuți care au trăit cu câteva decenii înaintea noastră sunt luați drept exemplu pentru presupusa lor atitudine de discernământ față de inovatori și ecumeniști, atunci aceștia se află într-o situație dificilă și precară.

    Mesajul acelor figuri anterioare este clar anti-ecumenist. Dar conducătorii bisericești ecumeniști de astăzi nu doar că nu s-au luminat prin mesajul și poziția acelor bătrâni, deși, din multe și variate motive, chiar s-au grăbit să-i canonizeze, ci sunt primii care disprețuiesc și calcă în picioare mesajul lor în ceea ce privește chestiunile de credință. Dacă acest lucru paradoxal și absurd constituie un „criteriu de discernământ” și astăzi, atunci ne aflăm într-o stare jalnică în ceea ce privește înțelegerea chiar și a celor mai evidente lucruri.

    Pentru cei care se simt spiritual protejați de această tragedie și care consideră această situație profund afectată ca fiind exemplară, ne pare rău, dar nu putem decât să le dorim o trezire grabnică.

    Cunoaștem și alți bătrâni sfinți, îmbogățiți cu daruri evidente ale Duhului Sfânt, care au fost luptători de seamă ai poziției și atitudinii noastre. Cu toate acestea, ceea ce este cel mai important pentru noi este că duhul și cuvântul haghiografic și patristic al Bisericii noastre este de nezdruncinat, absolut obligatoriu și mult superior oricărui bătrân sau părinte duhovnicesc. Acesta proclamă că noi avem comuniune în siguranță doar cu cei care păstrează mărturisirea credinței nealterate. Nimeni nu poate schimba acest principiu și această asigurare pentru noi, chiar dacă ar fi un înger din cer. (vezi Gal. 1,8). Noi păzim și păstrăm ceea ce Sfânta Biserică Ortodoxă a păzit și păstrat dintotdeauna și, în consecință, respingem și condamnăm ceea ce Ea a respins și condamnat dintotdeauna, precum și pan-erezia neo-păgână a ecumenismului. Aceasta este poziția noastră smerită, dar fermă și de neclintit până la ultima suflare, pentru ca să dobândim mila lui Dumnezeu și viața veșnică.

    În cele din urmă, referitor la atitudinea potrivită pe care trebuie să o avem în urma celor spuse mai sus, îndrăznim să sugerăm că este nevoie de prudență, rugăciune și chemare la pocăință împotriva ecumeniștilor demoralizați. Putem fi oameni sociabili, politicoși și pașnici, dorind pacea, relațiile bune și înțelegerea, evitând extremele și tensiunile, dar acest lucru nu anulează punctul esențial. Domnul ne îndeamnă la o atenție sporită: „Feriţi-vă de proorocii mincinoşi, care vin la voi în haine de oi, iar pe dinăuntru sunt lupi răpitori.” (Matei 7,15). Apostolul Pavel ne îndeamnă să ne separăm de cei care nu sunt sănătoși la minte: „De aceea ieșiți din mijlocul lor și vă osebiți, zice Domnul.” (II Cor. 6:17). Tradiția canonică a Ortodoxiei îi onorează pe cei care se separă de învățătorii falși și de doctrinele false (Canonul 15 al Sinodului I-II), chiar dacă aceștia nu au fost expulzați oficial de pe tronurile lor, deoarece sunt deja condamnați din punct de vedere spiritual și ecleziastic.

    Sfânta Luptă a credinței arată iubirea pentru Hristos și Biserica Sa, precum și pentru sine și aproapele. Este necesară o opoziție neclintită și necompromisă „până la moarte” (Apoc. 2,10) împotriva pan-ereziei ecumenismului și a tuturor relelor care au venit, vin și vor veni din el. Nu există nicio justificare pentru a nu acționa, ci trebuie să susținem pe cei care luptă și sunt persecutați pentru Credință.

    Domnul nostru va da cununa biruinței celor care vor stărui și vor răbda până la sfârșit. El ne-a asigurat: „Nu te teme, turmă mică” (Luca 12,32). Putem fi puțini, putem rămâne și mai puțini și putem fi disprețuiți și mai mult. Trebuie să rămânem statornici în ceea ce sufletele noastre știu că este adevărat, indiferent de cantitatea și de rezultatele vizibile, demonstrând fidelitate smerită față de porunca dumnezeiască. Ne opunem ereziei ecumenismului și secularismului, fără vreun triumfalism sau aroganță, fără a ne bate joc de nimeni.

    Nu căutăm scopuri egoiste, nu luptăm în numele vreunui om, iubim unitatea, dar în adevăr. Puțini sunt cei care se mântuiesc din potopul apostaziei; puțini reacționează la înșelăciuni, impuneri, presiuni, amenințări, persecuții și asuprire. Întotdeauna puțini au fost drojdia trezirii celor aflați la putere pentru întărirea Adevărului, precum și pentru dorita expulzare și condamnare a oricărei abateri, atât sinodal, cât și definitiv.

    Să rămânem neclintiți și ne-inovatori, cu un zel sfânt după cunoștință, în turma mică a lui Hristos, în Biserica Sa Adevărată, cu o răbdare și o dragoste infinite, chiar și pentru vrăjmașii noștri, pentru a dobândi mila dumnezeiască. Amin.

  • 100 de ani de la reforma calendarului(1)

    Anul trecut, Mitropolitul Clement de Larissa și Platamon a publicat cartea „100 de ani de la reforma calendarului”, în care a analizat atât din punct de vedere patristic, cât și din punct de vedere politico-social schimbarea calendarului. Am considerat util să traduc ultimul capitol al cărții sale(deși toate sunt excelente) și să postez aici fragmente din acesta. Cartea, tradusă în limba engleză, poate fi achiziționată de aici. Spor la studiat!

    O analiză atentă a întregului material prezentat în lucrarea noastră este, desigur, o condiție necesară pentru ca ceea ce am expus aici să fie înțeles în contextul său adecvat. Fără aceasta, nu este posibilă o înțelegere obiectivă și imparțială a acestor fapte. Ceea ce scriem aici nu considerăm că este o scuză, ci mai degrabă o informare de bună-credință, menită să înlăture prejudecățile. Astfel, mica turmă a adevăraților ortodocși, precum și orice oponent general al apostaziei continue din zilele noastre, pot primi sprijin și consolare.

    Ca observație generală, spunem că, de obicei, acuzatorii noștri, atunci când nu fac parte dintre cei deja corupți de ecumenism sau care sunt complet părtinitori împotriva noastră, în loc să se aplece asupra esenței problemelor prezentate aici, preferă să amâne și să evite confruntarea directă cu realitatea teribilă, precum și cu vocea conștiinței care îi îndeamnă asupra a ceea ce trebuie făcut. Aceasta necesită tărie de suflet, eroism și curaj.

    Prin urmare, din moment ce nu există o dorință sinceră de a prezenta adevărul și de a înțelege calea mărturisitoare a rămășițelor credinței, este ușor să îi acuze pe adevărații ortodocși disprețuiți că ar fi împovărați cu erori și lipsă de canonicitate. Dar este oare așa? Cei care participă direct sau indirect la calea apostaziei descrisă mai sus pot, prin urmare, trece de la a fi acuzați la a deveni acuzatori și, datorită superiorității lor cantitative și a altor avantaje, să se simtă superiori și să îi atace cu ușurință pe cei care, cu conștiință și sacrificiu, păstrează Tezaurul Credinței intact și neprihănit?

    Dorim să subliniem mai întâi că separarea strămoșilor noștri de moderniști din cauza inovației calendaristice din 1924 nu a constituit o schismă, așa cum am menționat deja, și nu a provocat în niciun fel o divizare din motive personale și egoiste, așa cum, din păcate, diferiți acuzatori îi învinuiesc pe nedrept1. Cei care au reacționat la inovația calendaristică printr-o inspirație și un impuls divin, fiind întăriți chiar și prin binecuvântări miraculoase2, în ciuda furiei persecuției inițiale îndreptate împotriva lor, au luptat cu vrednicie, nu pentru instaurarea și perpetuarea diviziunii, ci pentru restaurarea ordinii bisericești.

    Separarea canonică pe care au făcut-o (în conformitate cu Canonul 15 al Sinodului I-II) și care a fost formalizată la aproximativ doi ani după începutul inovației, a fost o despărțire de făptuitorii de rău permisă și corectă, din motive de „credință și dreptate” (Canonul 31 Apostolic). „Dreptatea” aici înseamnă, conform lui Ioan Zonaras (1074-1145 d.Hr.), „potrivit datoriei și legii.” Încălcarea „dreptății” reprezintă disprețul public și neglijarea Tradiției scrise sau nescrise.

    Orice încălcare a modelului credinței și al cultului, a ordinii bisericești și a instituțiilor sale, constituie un motiv justificat de întrerupere a comuniunii bisericești. Acțiunea atemporală a Bisericii dovedește că fiii ei credincioși au luptat nu doar pentru doctrine, pentru chestiuni de credință atunci când a fost nevoie, ci și pentru Tradițiile Bisericii atunci când acestea au fost disprețuite de diferiți oameni răuvoitori de-a lungul veacurilor.

    De aceea, Sfântul Nicodim Aghioritul afirmă: „Timpul nu-mi permite să înșir nesfârșitele exemple ale atâtor sfinți care au fost răpuși și au murit pentru instituțiile și canoanele bisericești” (vezi „Despre Deasa Cuminecare cu Sfintele Taine”).

    Am explicat suficient faptul că inovația calendaristică nu a fost un act minor și indiferent, ci unul înrădăcinat într-un nivel mult mai larg al ecumenismului, fiind legat de o schimbare a Pascaliei, în slujba unei apropieri de unificare cu heterodocșii, dar nu în acord cu credința și Tradiția Bisericii Ortodoxe. Subliniem că ascultarea nu este datorată poruncilor și deciziilor arbitrare împotriva instituțiilor străvechi, cum este calendarul bisericesc.

    În plus, sentințele, condamnările, pedepsele, depunerile din treaptă etc. aplicate de inovatori și de cei care nesocotesc Tradiția împotriva celor care, în mod drept și evlavios, aderă la cele Părintești, nu au nicio valabilitate, ci dimpotrivă, reprezintă o coroană de slavă și cinste. Ele constituie chiar o persecuție a credinței, conform cuvintelor Sfântului Maxim Mărturisitorul referitoare la excomunicarea Sfântului Martin al Romei de către cei nelegiuiți: „El nu a fost excomunicat, ci persecutat” (vezi PG vol. 90, coloana 128).

    Legată de cele de mai sus este și acuzația conform căreia hirotoniile clerului nostru, în special ale ierarhilor noștri, ar fi necanonice și nelucrătoare, deoarece provin fie de la ierarhi depuși după ce s-au alăturat mișcării vechi calendariste în 1935 (Gherman al Demetriadei și Hrisostom al Florinei), fie pentru că au fost săvârșite „dincolo de granițe” de către ierarhi cu statut îndoielnic în America. Sfântul Teodor Studitul afirmă că, în vremuri în care credința este pusă la încercare, hirotoniile săvârșite „dincolo de granițe” sunt acceptabile (vezi PG vol. 99, pp. 1645, 1648).

    Faptul că avem hirotonii reale, valide și lucrătoare a fost înțeles în detaliu și demonstrat temeinic prin studii speciale, cu precădere în ultimii ani. Dovezile sunt convingătoare și disponibile tuturor celor interesați. Unii ne reproșează că nu ar trebui să avem Ierarhi, deoarece nu există un precedent istoric de acest fel, întrucât Inovatorii nu au fost judecați definitiv și irevocabil de un Mare Sinod, astfel încât să fie expulzați de pe tronurile pe care le ocupă.

    Există precedente istorice din perioada dominației uniate, așa cum s-a întâmplat cu acțiunea Patriarhului Teofan III al Ierusalimului în actuala Ucraină în 1620, după falsa unire de la Brest-Litovsk din 1596, când acesta a restabilit ierarhia ortodoxă în acea regiune. În vremurile noastre, problema este pur și simplu una de supraviețuire spirituală, existență și continuitate. Dacă nu am avea conducători, pur și simplu nu ne-am putea asigura continuitatea. Acest lucru a fost exemplificat în perioada de cinci ani de ”orfanaj” (1955-1960), între adormirea Sfântului Hrisostom al Florinei și hirotonia ierarhilor noștri de către Biserica Ortodoxă Rusă din Afara Granițelor (ROCOR), o Biserică recunoscută de toți.

    Dacă nu se cunoaște exact ce s-a întâmplat în acea perioadă crucială de cinci ani, ce eforturi am făcut pentru a rezolva problema noastră și cu ce obstacole ne-am confruntat, este imposibil să se înțeleagă continuitatea, forma și misiunea noastră după 1960. În același timp, niciodată în istorie nu am avut un precedent similar de cădere — directă sau indirectă — într-o cacodoxie ecleziologică și o erezie nouă, precum cea a ecumenismului.

    Începând cu anii 1960, toate Bisericile Locale au devenit membri organici ai Consiliului Mondial al Bisericilor (CMB). În anul 1965 a avut loc și așa-numita ridicare a anatemelor împotriva papistașilor, fără ca vreo Biserică Locală să se diferențieze de acest act neautorizat, de o importanță decisivă. Ce Sinod condamnator ar trebui să așteptăm? Totul are o limită.

    Cei „raționali”care ridică astfel de întrebări utopice și crează false dileme dovedesc că sunt în afara timpului și a contextului. Nu ne impunem existența nimănui. Fiecare este liber să ne accepte sau să ne respingă. Însă acest lucru nu afectează în niciun fel realitatea existenței noastre, care poartă o pecete divină de binecuvântare și aprobare, în ciuda greșelilor și imperfecțiunilor omenești dintre noi.

    Nou-calendariștii susțin că turma Creștinilor Ortodocși Autentici este doar un grup izolat, nefiind oficial judecat ca schismatic. Sentințele de condamnare au fost impuse doar asupra unor membri conducători, considerați separatiști.

    În ceea ce privește clerul nostru, am explicat mai sus care este adevărul. În ceea ce privește turma noastră, cu siguranță nu ne preocupă verdictul inovatorilor, care doresc să pară că încă au legătură cu aceasta, în ceea ce privește definiția sa, dar pe care turma i-a dezavuat și nu îi recunoaște. Până la urmă, persecuția credincioșilor Domnului, declanșată ocazional ca mijloc de a-i forța să „se întoarcă”, dovedește clar tactica lor greșită.

    Un alt motiv important pentru care ei nu au condamnat Creștinii Ortodocși Autentici este acela de a exclude orice altă caracterizare a identității lor ecleziastice de către organismele instituționale ale statului, deoarece, potrivit lor, acest lucru ar introduce neconstituțional două ierarhii paralele și rivale ale Bisericii Ortodoxe. Această observație este foarte importantă pentru a înțelege cine perpetuează ambiguitatea dintre noi, nevrând să rezolve problema, pentru a ne acuza de „diviziuni” și „facțiuni”, precum și de acțiuni arbitrare și dezordine.

    Această situație convine de minune inovatorilor din toate punctele de vedere: ecleziastic, spiritual și instituțional. Direct legate de cele de mai sus sunt și acuzațiile conform cărora multiplele diviziuni dintre „Vechii Calendariști” ar indica lipsa binecuvântării și bunăvoinței dumnezeiești. Cei care susțin acest lucru exagerează de obicei numărul așa-numitelor facțiuni, ajungând să numere zeci de ramuri, incluzând orice grup marginal de câțiva oameni neafiliați sau indivizi care poartă rasa și care, în diverse forme și variații, apar ca presupusi adepți ai calendarului patristic.

    Aceste grupuri își schimbă frecvent opiniile și componența, au o istorie tulburată, cu lacune neclare, uneori ajung în obscuritate sau dispar, dar rămân în memoria celor care sunt preocupați de astfel de subiecte. Un exemplu tipic al unei astfel de preocupări recente este o broșură scrisă de un cleric al Bisericii de Stat, care ignoră toate problemele serioase ale chestiunii calendarului și se ocupă mai degrabă cu cercetarea pentru a compila tabele despre grupuri și subgrupuri ale presupuselor facțiuni multiple ale „Vechilor Calendariști.”

    Totuși, trebuie să ne amintim că s-a dovedit, cu argumente doveditoare, că un cleric al nou calendarist, Evghenie Tombros (1905-1982) din Corfu, înainte de Al Doilea Război Mondial, a fost inițiat în mediul extrem al Episcopului Mathei (Karpathakis) de Vresthina (1861-1950) în Keratea, Attica, și a devenit o figură de frunte în formarea acestui grup, separat de Sfântul Sinod canonic al Bisericii Creștinilor Ortodocși Autentici (G.O.C.) din Grecia. El a menținut și a întărit separarea inițială dintre cei care respectă calendarul patristic (1937), împingând spre executarea unor hirotonii de episcopi necanonice și ilicite de către Mathei de Vresthina de unul singur, în 1948.

    Deoarece începutul răului din mijlocul nostru a fost făcut cu implicarea inovatorilor, care, din cauza Reformei lor, au fost autorii morali ai celor ce au urmat printre noi, iar persecuțiile lor au condus la reacții extreme din partea unora, este prea mult să li se atribuie vina celor care au rămas ne-inovatori doar pentru infiltrarea unor elemente problematice. Așa se întâmplă în orice astfel de caz. Au existat și încă există neghine în ogorul Domnului, care profită de circumstanțe și se infiltrează pretutindeni, dar prin roadele lor, prin evoluția și rezultatul fiecăruia, lucrarea fiecăruia poate fi evaluată și înțeleasă.

    Cu toate acestea, dificultățile chiar și în relațiile dintre mărturisitorii și luptătorii pentru Credință nu sunt o noutate. Există mărturii că acest lucru s-a întâmplat și în alte vremuri de luptă anti-eretice, fapt care a provocat regret, dar nu a subminat deloc stindardul Ortodoxiei. De exemplu, Sfântul Teodor Studitul, deși dădea slavă lui Dumnezeu „care ne-a chemat la mărturisirea adevărului Său” (vezi Epistola 34), nu a rămas tăcut în privința diviziunilor dintre ortodocșii din acea vreme: „Căci s-a întâmplat ca și printre cei care luptă pentru credință să se strecoare iubirea de întâietate și dorința de rivalitate” (vezi Epistola 11), și „Cei care sunt înșelați în taină de diavol tind să divizeze chiar și partea sănătoasă a Ortodoxiei” (vezi Epistola 65).

    Așadar, nu este deloc surprinzător că există și diferențe între acești ortodocși, în ciuda regretului și dezamăgirii pe care le provoacă, și a efortului care trebuie depus pentru a le vindeca. Dar nu au și cei care îi acuză pe nedrept pe adepții Tradițiilor Patristice astfel de diviziuni între ei? Este groaznica diviziune problema ucraineană, care i-a zguduit recent, o separare minoră?

    1. N. tr: Trebuie menționat și faptul că în România, Sfântul Ierarh Glicherie, aproape de momentul nașterii în veșnicie, a lăsat ca predanie ucenicilor săi ca dacă noii calendariști vor adopta din nou vechiul calendar, cu sinceritate și fără urme de ecumenism, să se reia comuniunea cu aceștia. ↩︎
    2. N. tr: Precum în 1925, în ajunul prăznuirii Înălţării Preacinstitei şi de viaţă dătătoarei Cruci a Mântuitorului nostru, la 14 septembrie potrivit vechiului calendar, arătarea Acesteia pe cer, în timpul privegherii. ↩︎

  • Harul Divin și Îngrădirea

    de Nikolaos Mannis

    Ori de câte ori o erezie și-a făcut apariția în Biserică, potrivit a tot ceea ce citim în istoria Bisericii, ortodocșii au întrerupt în mod prompt (sau treptat, într-un interval de timp rezonabil) comuniunea cu exponenții ereziei; adică au procedat la îngrădirea de aceștia.

    Ortodocșii care s-au îngrădit nu s-au mulțumit doar cu întreruperea comuniunii, ci au întreprins o luptă majoră și sfântă pentru înăbușirea ereziei, prin condamnarea ei și prin îndepărtarea ereticilor nepocăiți din Biserică, prin convocarea unui Sinod Mare[n. tr. Pan-Ortodox]. Acest Sinod Mare constituia încununarea acelei lupte sfinte.1

    Nicăieri în istoria Bisericii nu citim că ar fi fost făcută vreo legătură între Harul dumnezeiesc și îngrădire. Îngrădirea se făcea pentru ca ortodocșii să nu devină părtași la erezie! Modul în care Biserica primea înapoi, în sânul ei, pe ereticii condamnați de un Sinod Mare era stabilit de acel Sinod însuși.(Despre primirea ereticilor, în general, a se vedea în mod special Sinoadele Ecumenice al II-lea și al VII-lea.)

    Această legătură între existența sau inexistența Harului dumnezeiesc (și, în consecință, între validitatea sau nevaliditatea Sfintelor Taine) și îngrădire a fost făcută abia în epoca recentă, pentru prima dată, în legătură cu cea mai recentă mare erezie care a lovit Biserica — ecumenismul, panerezie ce continuă să o lovească până astăzi.

    Astfel, după inovația calendaristică din 1924, primul pas semnificativ în aplicarea practică a ecumenismului, o parte dintre ortodocșii îngrădiți, care au refuzat să accepte noul calendar, au afirmat că Biserica de Stil Nou nu mai are Har dumnezeiesc și că Sfintele ei Taine sunt nevalide. Această părere a fost ridicată la rang de dogmă a Credinței, iar toți cei care nu o acceptau erau considerați excomunicați. În acest mod, din nefericire, a luat naștere celebra schismă matheistă, a cărei a 80-a aniversare este comemorată în acest an.2

    Mateiții, făcând pentru prima dată o legătură între două lucruri fără legătură între ele, adică între Harul dumnezeiesc și îngrădire, susțineau că, dacă Tainele inovatorilor ar fi valide, atunci îngrădirea de ei ar fi greșită. Părintele Evghenie Tombros3 scria, referindu-se la această chestiune: „Dacă [cei de Stil Nou] au Har, pe ce canon ne vom sprijini pentru a lepăda această Biserică? Și de ce să o lepădăm, dacă are Har și ne putem mântui și acolo? În acest caz, de ce să mai suferim persecuții, hărțuiri, osteneli, întemnițări, exil și lipsuri – toate în zadar?”

    Această opinie a pătruns în rândul multor membri ai Sinodului succesorilor Sfântului Hrisostom cel Nou al Florinei. Astfel, unul dintre cei influențați de ideile matheeiților, părintele Marcu Chaniotis, a afirmat în același duh: „De ce să părăsim Biserica de stil nou, dacă are Har?”

    În zilele noastre, această idee a influențat și pe unii dintre cei care, mai recent, s-au îngrădit de Biserica de stil nou. Părintele Eftimie Trikamenas4, de pildă, folosindu-se în mod greșit de cuvintele Sfântului Teodor Studitul (vezi mai jos), scrie: „Sfântul Teodor Studitul a fost foarte clar în opoziția sa față de tainele ereticilor din vremea lui; după ce mărturisitorii Ortodoxiei s-au îngrădit, el a învățat că acele taine sunt nevalide. A susținut aceeași poziție clară și în ceea ce privește bisericile ereticilor, învățând că, după o acceptare oficială a ereziei, Îngerul Păzitor al acelei biserici se retrage, iar ea devine o casă obișnuită, lipsită de orice sfințenie. Așadar, este limpede că, pentru Sfânt, îngrădirea înseamnă că te îndepărtezi de ceva care a căzut și s-a transformat, și nu că părăsești ceva ce, deși a căzut în ceea ce privește credința, păstrează totuși lucrarea mântuitoare și sfințitoare a Harului Duhului Sfânt în Sfintele Taine. Căci dacă energia sfințitoare [a Harului] se păstrează în Taine, cum este posibil să ne retragem prin îngrădire, atâta timp cât Duhul Sfânt nu S-a depărtat de la acele Taine sau de la acele Biserici, și astfel să ne arătăm mai „regi decât Regele”? Și de ce ar trebui Duhul Sfânt să aștepte și să nu Se retragă decât după hotărârea noastră sinodală, care, potrivit acestei logici, ar impune modul retragerii Sale?”

    Părintele Epifanie Teodoropoulos5 avea același mod de a gândi despre legătura dintre Harul dumnezeiesc și îngrădire, cu deosebirea că folosea această legătură în sens opus, pentru a ataca pe ortodocșii vechi-calendariști îngrădiți. În cunoscuta sa carte Cele două extreme, el scrie: „Dacă cei de stil nou au Taine valide, dacă Biserica Greciei are Har, atunci într-adevăr este o Biserică Ortodoxă, o Biserică a lui Hristos, iar oricine se desparte de ea devine schismatic.”

    Din păcate, această legătură necugetată dintre Harul dumnezeiesc și îngrădire, în diferitele ei interpretări, a influențat multe persoane, printre care și pe distinsul părinte Gheorghe Metallinos6. Acesta îi scria într-o scrisoare părintelui Theodoret (Mavros)7, care îl îndemna la îngrădire: „Din moment ce sfințirea există și în [Biserica] de stil nou, sunt convins că acolo există și Har, și deci și posibilitatea de mărturisire și mântuire.” În alt loc, el mai scria: „Văzând că sfințenia Bisericii mele rămâne necoruptă, am încredințarea că nu m-am rupt de Sfinții noștri și că Harul treimic lucrează și asupra noastră, nu prin vrednicia noastră, ci pentru mântuirea poporului nostru («Dumnezeu nu rânduiește toate, dar lucrează prin toate», cum spune Sf. Ioan Gură de Aur). Nu scriu acestea ca să vă provoc – vă respect hotărârea [de îngrădire] –, ci pentru a-mi justifica ezitarea…”8

    Această legătură neinspirată a produs pierderi tragice în lupta sfântă împotriva panereziei ecumenismului. O parte dintre ortodocși (adică mateiții) s-au rupt de ceilalți luptători de 80 de ani încoace; o altă parte (cei care „luptă” din interior) se opun acelorași mărturisitori ortodocși, pe care îi percep drept „extremiști”, în timp ce ei înșiși sunt în comuniune cu panerezia ecumenistă; iar o a treia parte, care nu dorește să se angajeze în lupta cea sfântă, se mulțumește cu ideea că „există Har” în Biserica de stil nou.

    Tuturor acestor curente, Sfinții contemporani Hrisostom al Florinei și Ieromonahul Teodoret (Mavros) le opun învățătura ortodoxă pe acest subiect, arătând că această concepție este greșită și primejdioasă pentru lupta vechi-calendaristă.

    Sfântul Hrisostom cel Nou a subliniat că ortodocșii trebuie „să rupă comuniunea bisericească cu inovatorii, chiar înainte de o judecată sinodală, ca nu cumva să fie și ei vinovați înaintea întregii Biserici”9, remarcând că mentalitatea mateiților, privind pierderea Harului dumnezeiesc și invaliditatea Tainelor, urmărește „pe de o parte, atragerea altor convertiți către calendarul vechi, agitând invaliditatea Tainelor celor de pe nou drept sperietoare, iar pe de altă parte, păstrarea acestor adepți, mai ales a celor naivi și căldicei, în lupta noastră sfântă.”10

    Răposatul părinte Teodoret a scris multe texte lămuritoare, în care a respins atât pozițiile mateiților și ale celor influențați de mentalitatea acestora, cât și pe cele ale adepților părintelui Epifanie și ale nou-calendaristilor conservatori: „Existența Harului nu garantează mântuirea. Cineva poate foarte ușor să se împărtășească ipostatic cu «Trupul și Sângele lui Hristos» și, cu toate acestea, să sufere chinurile iadului! Dovadă sunt cuvintele Domnului din Evanghelie, potrivit cărora cei care săvârșesc minuni, semne și profeții, dacă nu au virtute personală, vor suferi osânda iadului! (Matei 7, 21-23). Așadar, precum săvârșirea minunilor nu înseamnă asigurarea mântuirii, tot așa nici existența Harului în Biserica de pe nou nu impune – ba dimpotrivă, nu permite – părtășia cu ea, atâta timp cât ea promovează rătăcirea și inovația.”11

    „Părintele Evghenie [vezi nota 4 de mai sus] întreabă cu vehemență: «Pe ce Canon ne vom baza, deci, ca să ne dezicem de această Biserică», dacă cei de pe nou au Har? Ce poate fi mai naiv sau mai anti-tradițional decât această întrebare? Cu siguranță nu a citit niciodată minunatele cuvinte ale Sfântului Nicodim Aghioritul, care în lucrarea sa Despre împărtășirea deasă, scrie următoarele, deosebit de potrivite cu cazul nostru: «Timpul nu-mi va ajunge să enumăr nenumăratele exemple ale multor Sfinți care au suferit necazuri și moarte pentru rânduielile și Canoanele Bisericii».12

    Cu alte cuvinte, pentru fiecare Canon călcat în picioare, pentru fiecare instituție bisericească ce constituie o tradiție a Sfintei Ortodoxii și care este violată, credinciosul este chemat să reacționeze și chiar să-și verse sângele pentru a opri lucrarea inovatorilor. Ar fi cu adevărat o nebunie ca cei credincioși să aștepte mai întâi ca Tainele Bisericii inovatoare să se piardă (și cum ar fi înștiințați despre aceasta?), și abia apoi să reacționeze, abdicând de la responsabilitățile lor.”13

    [Într-o scrisoare către un alt cleric, părintele Theodoret scrie:] „Care Sfânt Părinte a emis vreodată o astfel de proclamație, părinte Marcu, și anume că dacă există Har, nu ar trebui să ne retragem din Biserică, chiar dacă Păstorii ei inovează călcând în picioare sfintele Canoane și toate tradițiile cinstite ale Ortodoxiei? Oare nu tună Sfântul Nicodim în lucrarea sa Despre împărtășirea deasă, spunând că: «Nu-mi ajunge timpul să enumăr nenumăratele exemple ale foarte multor Sfinți care au suferit lipsuri și moarte pentru rânduielile și Canoanele Bisericii»?

    Dar chiar și înainte de Sfântul Nicodim, oare nu marele Atanasie Parios, împreună cu dumnezeiescul Hrisostom, laudă poporul credincios din Constantinopol care a îndurat iadul pe pământ deoarece nu a vrut să accepte pe altcineva pe tronul nedrept alungatului Hrisostom, Arhiereul lor? «Unii au fost bătuți, alții aruncați în temniță; alții au fost uciși — unii în fapt, alții doar cu voința… — preferând să facă și să sufere orice, numai să nu se împărtășească cu nelegiuirea celor care au cutezat asemenea lucruri.»14 Auziți, părinte Marcu? Au răbdat toate acestea «pentru a nu se împărtăși», și totuși nu s-a vorbit despre pierderea Harului de către cei aflați de partea opusă a Sfântului Părinte. Iar Hrisostom continuă: «Spune-mi, sunt acestea lucruri mici, când Biserica câștigă o așa mare ceată de Mucenici? Căci toți aceștia sunt Mucenici.»

    Auziți, preacucernice Părinte? Sfântul Hrisostom socotește ca Mucenici pe toți cei care nu s-au împărtășit cu călcătorii unui singur Canon sfânt. Niciodată aceștia nu și-au închipuit să proclame ceea ce dumneavoastră și urmașii dumneavoastră afirmați: «De vreme ce este Har, de ce să nu ne împărtășim cu cei care au introdus inovația calendarului?» Sau vă îndoiți că exista Har la prigonitorii Sfântului Părinte, dat fiind că conducătorul lor și succesorul, Arsachie, a ajuns Sfânt?”15

    [Într-un alt loc, părintele Theodoret scrie că:] „Argumentul [părintelui Epifanie Theodoropoulos] este fundamental înșelător și viclean. Aceasta pentru că este posibil ca un singur episcop sau o singură Biserică să aibă Har, dar să fie potențial schismatică sau eretică — o învățătură pe care însuși părintele Epifanie o acceptă! Credinciosul care se împărtășește din Potirul unei astfel de Biserici Îl primește pe Hristos, dar spre osândă și nu spre luminare și îndumnezeire, așa cum se întâmplă întotdeauna cu cei care se împărtășesc cu nevrednicie. Această osândă va fi diferită ca natură, în funcție de gradul de conștientizare al rătăcirii. În consecință, atunci când un credincios ortodox, fie el mirean sau cleric, se retrage dintr-o astfel de Biserică potențial schismatică sau eretică și rupe orice comuniune cu ea, el nu devine schismatic, ci este, potrivit învățăturii sfintelor Canoane, vrednic de laudă!”16.

    Dar și alții, precum regretatul teolog Aristotelis Delembases, au demonstrat din scrierile Părinților lipsa oricărei legături între Harul dumnezeiesc și întreruperea comuniunii. Iată două extrase grăitoare din scrierile sale: «Dacă ne-am îngrădit, adică ne-am separat și nu ne împărtășim cu Tainele ereticilor care s-au abătut de la Ortodoxie înainte de o hotărâre sinodală (judecată și condamnare), o facem într-un mod plăcut lui Dumnezeu. Nu pentru că Tainele săvârșite de ei nu ar fi lucrătoare, ci pentru ca, împărtășindu-ne cu ei, să nu păcătuim și, astfel, să îmbrățișăm erezia și, neidentificând un eretic ca fiind un eretic, să pricin uim sminteală împreună cu el.» (Καλὴ Ὁμολογία).

    «Îngrădirea de un episcop aflat sub influența ereziei nu are loc pentru că el a pierdut Harul, ci pentru că el a căzut, propovăduind erezia, și din cauza acestei porunci: căci dacă un episcop este „rău”, „pentru credință fugi de el și retrage-te”, poruncește Dumnezeu prin Sfinți.»17

    Cât despre poziția adoptată de părintele Evthymios Trikamenas și cei împreună cu el, singurul lucru care trebuie subliniat este că întreaga lor doctrină eclesiologică despre pierderea Harului și Tainele nevalide se bazează pe o folosire greșită a scrierilor Sfântului Teodor Studitul, care și-a exprimat punctele de vedere în această privință după condamnarea oficială și sinodală a iconoclaștilor de către cel de-al Șaptelea Sinod Ecumenic, căci atunci (în a doua fază a iconoclasmului) a trăit și a mărturisit acest Sfânt Părinte și Mărturisitor al Bisericii.

    Doresc cu sinceritate ca toate cele scrise aici să contribuie la o disociere între cele două chestiuni în discuție, și anume Harul dumnezeiesc și îngrădirea, care nu au legătură una cu alta, astfel încât această despărțire să îi elibereze pe foștii noștri frați dintr-o dureroasă schismă de 80 de ani și pe potențialii noștri frați dintr-o comuniune de moarte cu panerezia [ecumenismului], pentru ca, în cele din urmă, să putem lupta cu toții împreună pentru ziua când Ortodoxia va străluci până la marginile pământului, printr-un Mare Sinod al celor cu adevărat ortodocși.

    Sursa: https://krufo-sxoleio.blogspot.com/

    1. De aici își au originea Sinoadele Ecumenice, care au fost convocate nu — așa cum greșit cred unii — pentru a defini Credința, ci pentru a combate ereziile. Ele au apărat și au protejat Credința deja existentă, pe care Hristos a dăruit-o, Apostolii au propovăduit-o, iar Părinții și Sfinții Bisericii au păstrat-o (cf. Sf. Atanasie cel Mare). ↩︎
    2. Cei trei episcopi din Biserica de Stat a Greciei — între care se numără și Sfântul Hrisostom al Florinei, „Părintele” mișcării — care au respins adoptarea Calendarului papal de către Sfântul Sinod, în al doilea deceniu al secolului trecut, s-au îngrădit și au revenit la respectarea Calendarului Bisericesc tradițional. Pentru a asigura o administrație bisericească acestei Biserici în rezistență, au hirotonit episcop un călugăr atonit plin de râvnă, în scaunul de Vrestina, care, la rândul său, a declarat că Biserica de Stat a Greciei este lipsită de Har, provocând astfel o schismă, care până în ziua de azi este reprezentată de o mică minoritate a vechi-calendariștilor greci. ↩︎
    3. Unul din cei mai vocali apologeți mateiți († 1982). ↩︎
    4. Ieromonah al Bisericii Oficiale a Greciei, părintele Eftimie, s-a îngrădit de ierarhia sa inovatoare și, pentru acest act de conștiință, a fost caterisit în anul 2007. ↩︎
    5. Un ieromonah erudit (†1989), mult respectat pentru realizările sale duhovnicești, părintele Epifanie a fost, paradoxal, și un polemist adesea ofensator și destul de răutăcios împotriva vechi-calendaristilor din Grecia. ↩︎
    6. Un preot erudit și evlavios, fost decan al Facultății de Teologie a Universității din Atena, părintele Gheorghe, a susținut întotdeauna o viziune moderată și un respect empatic față de vechi-calendariștii greci. Câteva dintre studiile sale academice au fost publicate în revista Orthodox Tradition. ↩︎
    7. Un cunoscut zelot athonit și teolog învățat († 2007), a fost profund respectat de regretatul părinte Serafim (Rose) și a fost strâns legat de Biserica Ortodoxă Rusă din Afara Granițelor. A trecut la Domnul înainte de reunificarea acesteia cu Patriarhia Moscovei, pe care nu o susținea. ↩︎
    8. Vezi: http://vasilevousa1453.blogspot.gr/2017/02/blog-post.html ↩︎
    9. “Enciclică Pastorală”, Atena, 1 iunie 1944. ↩︎
    10. „Clarificarea Mitropolitului Hrisostom asupra Enciclicei sale pastorale”, 18 ianuarie 1945. Sfântul Hrisostom considera, în esență, această mentalitate ca fiind, în cel mai bun caz, o tactică, iar în cel mai rău caz, implicit nesinceră și divizatoare. ↩︎
    11. „A doua scrisoare deschisă către Părintele Evghenie Tombros”, Muntele Athos și Atena, 1972. ↩︎
    12. Vezi Ieromonahul Patapie și Arhiepiscopul Hrisostom, Mana din Athos: Problema împărtășaniei dese pe Sfântul Munte la sfârșitul secolului al XVIII-lea și începutul secolului al XIX-lea (Oxford: Peter Lang, 2006), p. 164. ↩︎
    13. Schisma calendarului (Muntele Athos și Atena: 1973), p. 9. ↩︎
    14. Sfântul Ioan Gură de Aur, „Omilie către cei scandalizați de necazuri”, §19, PG 52:518-519, citat de Sfântul Atanasie Parios, Declarație despre adevărul privind tulburările de pe Sfântul Munte, cap. 14. ↩︎
    15. “Al doilea răspuns către Monaul Marcu Chaniotes,” Sfântul Munte, 19 decembrie, 1975. ↩︎
    16. Antidotul, carte în curs de traducere și publicare în limba română. ↩︎
    17. Sf. Ioan Hrisostom, PG 63:231, în scrierea lui Delembasis Πάσχα Κυρίου
      (Paștile Domnului). ↩︎

  • Părintele Filothei Zervakos despre Sf. Nectarie de Eghina și Mentalitatea Mateită

    Sfânta Mănăstire Longovarda, 27 Martie 1976

    Către fiul meu duhovnicesc în Domnul, Arhimandritul Ciprian1, bucurie și binecuvântare.

    În luna noiembrie care a trecut, de praznicul Sfântului Nectarie, m-am dus la Sfânta Mănăstire a Preasfintei Născătoare de Dumnezeu Myrtidiótissa, la biserica închinată cinstitului nostru Părinte între Sfinți, Nectarie — Părintele meu duhovnicesc în tinerețe, învățător în viața lăuntrică și călăuzitor în nevoința monahală — și am săvârșit prăznuirea lui, în ziua de 9 noiembrie.

    Cu vreo patruzeci de zile înainte, îmi fusese pus în mână acel rău-vestit volum, plin de blasfemie, scris de maica stareță Magdalena [Karagatsidou]2, femeie cuprinsă de trufie, de tulburare mintală și de stăpânire drăcească. Am fost adânc tulburat și nedumerit: cum poate o femeie — și călugăriță pe deasupra — să ajungă la a ponegri cu o asemenea grosolănie pe unul dintre cei mai sfinți bărbați ai vremurilor noastre, și aceasta într-un limbaj pe care nici cea mai stricată femeie nu l-ar rosti nici măcar despre cel mai decăzut criminal?

    Răspunsul mi-a venit atunci când am cugetat la Preasfânta Născătoare de Dumnezeu: prin smerenia ei nemărginită și fără de asemănare, a devenit sălaș al lui Dumnezeu. Pe când stareța Magdalena, prin trufia ei fără margini, a devenit sălaș al întunericului, al căpeteniei demonilor, Beelzebul.

    Sfântul Nectarie, prin smerenia lui adâncă, prin credința fierbinte și iubirea din toată inima, prin rugăciune, post și privegheri, a fost învrednicit de darurile cerești. Magdalena, în schimb, prin mândria sa, a primit de la tatăl minciunii darurile dracilor: invidie, calomnie, minciună, hulă…

    Văzând și auzind minunile pe care Sfântul Nectarie le-a săvârșit și le săvârșește pentru toți cei ce îl cheamă cu credință și evlavie – chiar și pentru cei de pe noul calendar –, ea (deși ține calendarul vechi, pe care l-a apărat cu fanatism, ca și cum ar fi mai presus decât toți ierarhii, patriarhii și sinoadele), a avut îndrăzneala de a susține că Duhul Sfânt nu Se pogoară asupra Sfintelor Taine săvârșite de cei de pe noul calendar, pentru că aceștia nu respectă calendarul vechi, și, în consecință, Tainele lor ar fi nevalide. Potrivit ei, cei ce se împărtășesc în Biserica de pe noul calendar nu mănâncă Trupul lui Hristos și nu beau Sângele Lui, ci pâine și vin obișnuit, paie și iarbă!

    O, ce hulă și ce nebunie! Vai, până unde poate duce trufia pe omul nenorocit — îl face asemenea cu tatăl său, diavolul. Ba chiar o face pe Magdalena să se creadă mai presus decât diavolul, căci diavolul a zis: „Voi fi asemenea Celui Preaînalt”, dar Magdalena se crede mai presus decât Dumnezeu.

    Și, ca o ieșită din minți, în ultima pagină a scrierii ei hulitoare și păcătoase, cea mai îndrăzneață, cea mai lipsită de evlavie, cea mai ticăloasă, într-o stare de furie și stăpânire demonică, după ce și-a vărsat veninul asupra Sfântului Nectarie, îndrăznește să se adreseze și lui Dumnezeu Atotțiitorul, Ziditorul celor văzute și nevăzute, și să rostească:

    „Ascultă, Cerule, și ia aminte, Pământule! Toți cei care îl recunosc pe Nectarie Kefalas drept Sfânt să aibă blestemul și anatema Părinților menționați și a Părinților celui de-al Șaptelea Sinod Ecumenic. Amin!”

    Cel dintâi Care L-a recunoscut pe Nectarie ca Sfânt este Dumnezeu. Dumnezeu L-a arătat ca Sfânt. Căci voia lui Dumnezeu este ca toți să devenim sfinți: „Fiți sfinți, că Eu sunt Sfânt.” Și în alt loc: „Eu am zis: dumnezei sunteți și toți fii ai Celui Preaînalt.” Iar în Evanghelie: „Fără Mine nu puteți face nimic.” Toate acestea ni le spune ca să rămânem întru smerenie, căci „Domnul celor mândri le stă împotrivă, iar celor smeriți le dă har.”

    Dumnezeu l-a făcut minunat pe Sfântul Nectarie, precum glăsuiește David: „Minunat este Dumnezeu întru sfinții Săi.” Magdalena însă a fost stricată de satana. „Cine-l recunoaște pe Sfântul Nectarie, să fie anatema!” — într-adevăr, nu știe ce spune. Dumnezeu s-o lumineze și s-o întoarcă la dreapta judecată.

    În acele zile, eram cu sufletul apăsat, temându-mă că poate partea fanatică a celor care țin calendarul vechi te-au înșelat și te-au făcut să primești rătăcirea lor hulitoare, cum că Sfintele Taine ale celor de pe noul calendar nu sunt valide, doar fiindcă nu urmează calendarul vechi.

    Dar calendarul vechi nu este nici Dumnezeu, nici Sfântul Duh. Este o tradiție — vrednică de respect, dar nu de absolutizare. Cei de pe stilul nou nu au lepădat în întregime tradiția, precum iconoclaștii au lepădat și au ars icoanele. Ei nu i-au lepădat pe Sfinți, nu au ars calendarul, nu L-au tăgăduit pe Dumnezeu, nici Sfintele Taine, nici pe Duhul Sfânt.

    Sfinții Părinți care au rânduit prăznuirea Paștelui după calendarul iulian nu au spus niciodată: „Prin acest calendar veți prăznui Sfintele Taine, prin el vă veți mântui, și dacă aveți acest calendar puteți săvârși orice păcat, puteți disprețui dragostea, să vă dușmăniți între voi, să vă ocărâți, să vă anatematizați, să vă bateți chiar în biserici — e îngăduit, numai să țineți calendarul vechi.”

    Părinții nu au devenit Sfinți pentru că au ținut calendarul vechi, ci pentru că au păzit credința ortodoxă, dragostea, smerenia și celelalte virtuți.

    În timp ce eram cuprins de întristare și mă pregăteam să-ți scriu pentru a te îndemna să te păzești de rătăcirile diferitelor erezii, inclusiv de zelul neluminat al acelor fanatici de stil vechi, a sosit revista voastră duhovnicească Sfântul Ciprian, pe care ați dedicat-o mărturisirii adevărului despre Sfântul Nectarie și în care ați condamnat fără ezitare cartea hulei, a celei mai lipsite de evlavie defăimătoare a Sfântului Nectarie — pe care Dumnezeu l-a preaslăvit în viață și după moarte, pe pământ și în ceruri, spre rușinarea tuturor vrăjmașilor văzuți și nevăzuți, și spre bucuria celor credincioși care îl cinstesc, îl slăvesc și îl prăznuiesc.

    Bucuria pe care mi-ai dăruit-o, fiule duhovnicesc, prin această apărare a adevărului și a sfântului meu Părinte duhovnicesc, să ți-o dăruiască și ție Domnul însutit, în vremea răsplătirii drepte, învrednicindu-te pe tine și turma ta mică, prin rugăciunile Maicii Sale Preacurate, ale Sfinților Ciprian, Iustina, Nectarie și ale tuturor Sfinților, de Împărăția Cerurilor și de bunătățile cele veșnice, de care să ne învrednicim cu toții. Amin.

    Cu dragoste părintească și urări din inimă,

    † Arhimandritul Filotheu Zervakos

    Sursa: https://orthodoxmiscellany.blogspot.com/2024/09/elder-philotheos-zervakos-on-st.html

    1. Este vorba despre vrednicul de pomenire IPS Mitropolit Kiprian Koutsoumbas. ↩︎
    2. Este vorba despre ucenica/consiliera episcopului Mathei. Vezi mai multe detalii aici: https://rezistentaortodoxa.org/2025/03/25/despre-mathei-karpathakis/ ↩︎

  • Despre Mathei Karpathakis

    Nikolaos Mannis

    „Dacă cineva îți spune că un anume om este Învățător sau Sfânt și că poate să-ți fie de folos, să nu-l crezi orbește și să nu te apropii fără discernământ, ci mai întâi să cercetezi cu atenție faptele lui și să-l recunoști după roadele sale.” — Ghenadie Scolarios


    INTRODUCERE

    În Ortodoxie, drumurile monahale solitare sunt periculoase. Un astfel de drum solitar au urmat și continuă să urmeze cei care, având ca deviză „Toți s-au abătut, deopotrivă s-au făcut netrebnici; nu este cine să facă binele, nici măcar unul” (Romani 3:12), s-au considerat singurii adevărați ortodocși.

    Unul dintre aceștia a fost și Mathei Karpathakis. Despre acest om s-au scris multe lucruri. Unii îl consideră extremist și fanatic, alții îl cinstesc ca pe un sfânt și mărturisitor. Unii îl văd drept responsabil pentru schisma Bisericii Ortodoxe de Stil Vechi [n. tr. din Grecia](G.O.C.), în timp ce alții îl respectă, considerându-l doar o victimă a anturajului său, aruncând vina pe consilierii săi (Maria și Tombros).

    Am cercetat toate sursele și mărturiile pe care le-am găsit despre persoana și activitatea sa, cu scopul de a afla adevărul și de a-l prezenta cititorilor de bună-credință. Am descoperit că, într-adevăr, s-au scris multe exagerări despre el. Atât din partea adepților săi, care au încercat să-l înfățișeze ca pe un sfânt și făcător de minuni, cât și din partea jurnaliștilor, care, folosindu-se de scandalurile din Keratea (1933 și 1950), au amestecat adevărul cu minciuna și l-au calomniat de multe ori, deși nu era, desigur, lipsit de greșeli.

    Acest articol, bazat pe:

    1. scrierile proprii ale lui Matthew,
    2. textele altora despre el și mărturii scrise ale celor care l-au cunoscut,
    3. informații reale din presa vremii (și nu din calomniile care au circulat)

    demonstrează că, în niciun caz, el nu poate fi considerat Sfânt, așa cum a afirmat în mod arbitrar profesorul de hagiologie[n. tr. ansamblu de scrieri care tratează despre sfinți sau despre lucruri sfinte.] Antonios Markou, care chiar a compus o slujbă pentru el.

    Este important să subliniem că acest text nu încearcă să definească ce a fost Mathei, ci mai degrabă ce nu a fost. Nu discutăm dacă a fost schismatic, eretic sau doar un om care a greșit, ci explicăm de ce nu-l putem considera un sfânt.

    Această lucrare nu este una polemică, ci apologetică (justificăm de ce nu îl recunoaștem ca sfânt). Dacă adepții săi nu l-ar fi canonizat, probabil acest text nu ar fi fost necesar. Însă, întrucât canonizarea lui a devenit fundamentul schismei dintre adepții lui Mathei și restul Bisericii de Stil Vechi, considerăm necesar să clarificăm aceste aspecte.

    Acceptăm cu plăcere orice comentariu, observație sau corectare, atâta timp cât sunt argumentate și nu sunt simple opinii personale.

    NEASCULTAREA
    Ascultarea este o virtute foarte dificilă. Doar cei cu adevărat smeriți o pot avea. Mulți monahi au luptat decenii întregi pentru a o dobândi și pentru a-și înfrânge propria voință.

    a) Ieromonahul Bartolomeu, care l-a cunoscut pe Mathei, povestește un incident: „Într-o zi, în timp ce citea rugăciuni pentru o femeie posedată din Krakari, Mathei a avut îndrăzneala și nebunia de a-i spune diavolului: «Îți poruncesc eu, să ieși din ea!». Atunci diavolul i-a răspuns: «Băi, Gheorghe1, tu o să mă scoți? Tu, care ți-ai bătut starețul cu sfeșnicul?»”.
    b) În 1910, Mathei a părăsit Muntele Athos și a început să călătorească prin Peloponez ca duhovnic itinerant. Mai târziu, părintele Acachios Papas, unul dintre colaboratorii săi, care a fost hirotonit episcop în 1960 de către rușii din diaspora, menționează opinii ale colegilor monahi ai lui Mathei: „Acesta, fără binecuvântare, a părăsit chilia sa și a mers în lume să predice, lăsându-și starețul singur la o vârstă înaintată. Starețul său, disperat din cauza acestui fapt, s-a aruncat în fântână și s-a înecat!”.
    c) În aceeași perioadă, Sfântul Sinod al Bisericii Greciei a emis o enciclică prin care interzicea duhovnicilor itineranți să spovedească fără permisiunea episcopului local. Aceasta este menționată și într-o scrisoare de răspuns a Sfântului Nectarie din Pentapole către Mathei, datată la 4 iunie 1910, în care îl sfătuiește să nu-l viziteze, pentru a evita scandalul – semn că Mathei nu era dispus să se supună acestei directive.
    Pentru încălcarea acestei enciclice, episcopul de Argolida și Corint, Nikanor Delukas, a ordonat, în 1911, întoarcerea lui Mathei la Muntele Athos.
    d) În aceeași perioadă, Mathei era mistuit de dorința de a deveni martir. A cerut sfatul Sfântului Nectarie despre acest subiect, iar sfântul, înțelegând pericolul unei astfel de gândiri (din cauza mândriei ascunse), i-a răspuns: „Nu plecați în căutarea martiriului înainte de a primi sfaturi de la Părinți virtuoși.”
    Această scrisoare a fost scrisă pe 8 noiembrie 1910. Nu se știe când a ajuns în mâinile lui Mathei și dacă a avut timp să primească sfaturi, însă începutul anului 1911 îl găsește deja pe drum, împreună cu doi alți monahi, cu intenția de a merge în Turcia să mărturisească credința și să fie martirizați.
    După ce au călătorit prin Constantinopol, Smirna și alte locuri, ceilalți doi monahi s-au întors dezamăgiți la Muntele Athos, dar Mathewi a ajuns la Ierusalim înainte de a reveni în cele din urmă la Muntele Athos, fără să obțină martiriul dorit.

    TENDINȚA CĂTRE LIDERISM
    Din cercetarea vieții lui Matthew Karpathakis reiese clar că, cel puțin de la un moment dat încolo, avea o puternică dorință de a fi lider spiritual. Dorința sa arzătoare era să întemeieze o mănăstire unde să fie duhovnic.

    a) În 1910, după ce a părăsit Muntele Athos, a făcut prima încercare de a înființa o mănăstire de maici în Mistra, având ca centru biserica Sfântului Nicolae. Încercarea sa a eșuat din cauza importanței arheologice a locației.
    b) În 1923, a fost îndepărtat de la Mănăstirea Simonos Petras (unde fusese monah), fiind acuzat că încercase să transforme metocul Înălțării Domnului din Vyronas (aflat sub jurisdicția mănăstirii și unde fusese superior între 1916-1922) într-o mănăstire personală.
    c) După ce a părăsit definitiv Muntele Athos în 1926, a încercat să întemeieze o mănăstire de maici la Zoodochos Pigi (Izvorul Tămăduirii) în Nafplio, unde mai slujise în trecut, însă și această tentativă a eșuat.
    d) În cele din urmă, în 1928, visul său a devenit realitate odată cu întemeierea Mănăstirii Maicii Domnului Pefkovouniotissa (cunoscută și sub numele de Pefkovounoyiatrousa) în Kakia Thalassa, Keratea. În jurul acestei mănăstiri de maici s-au construit chilii pentru monahi, care în 1934 au format Mănăstirea de călugări a lui Mathei (Schimbarea la Față a Domnului, Kouvára).

    IPOCRIZIA
    Schimbarea calendarului bisericesc în 1924 l-a găsit pe Mathei la Muntele Athos, unde era duhovnic la Mănăstirea Marea Lavră. Așa cum s-a întâmplat cu majoritatea monahilor athoniți, s-a opus acestei reforme. Poziția sa față de adepții noului calendar a fost extrem de rigidă, considerându-i eretici condamnați fără posibilitate de mântuire.

    Însă, în practică, nu a fost atât de consecvent în atitudinea sa, folosind aceste poziții mai degrabă pentru a speria credincioșii simpli, așa cum reiese din următoarele exemple:

    a) În timpul schimbării calendarului, i-a scris ucenicului său Ilia Pilafas:
    „În legătură cu această înfricoșătoare și cumplită erezie a noului calendar, prin care au fost desființate, mutate și reformate sărbătorile domnești și ale Maicii Domnului, precum și posturile, astfel încât până și în Sfântul și Marele Post creștinii au ajuns să mănânce pește, deși înainte se permitea doar untdelemn în
    zilele de sâmbătă și duminică, vai și amar! Luați aminte la groaznicele pedepse impuse de Sfinții Părinți și la înfricoșătoarele anateme împotriva inovatorilor”.
    Însă, părintele Arsenie Kotteas, unul dintre colaboratorii săi, mărturisește că după schimbarea calendarului, Mathei a slujit împreună cu patriarhul mason Meletie Metaxakis. Mai mult, Arsenie adaugă: „Fiind invitat la Mănăstirea Konstamonitou, în acea perioadă – după schimbarea calendarului – pentru a întări poziția zeloților, Mathei, șovăind din motive necunoscute, nu doar că a susținut pomenirea patriarhului eretic, dar a și slujit împreună cu cei care îl pomeneau!”.

    b) În aceeași perioadă, în timpul unei vizite la Mănăstirea Sfântului Pavel, unde era duhovnic, a convins câțiva monahi să refuze să mai slujească împreună cu ceilalți, care pomeneau patriarhul nou-calendariștilor.
    Însă, când egumenul mănăstirii a aflat acest lucru, nu a reacționat direct, ci i-a propus lui Mathei să slujească împreună. Mathei a acceptat, iar în timpul slujbei a pomenit patriarhul!
    Călugării care fuseseră convinși de el să refuze comuniunea, fiind avertizați din timp de egumen, au asistat la această ipocrizie și, văzând comportamentul său inconsecvent, s-au împăcat cu frații lor.

    c) Deși din 1924 îi considera pe adepții noului calendar schismatici, eretici și excomunicați, în 1926 trimite urări episcopului neo-calendariștilor din Lefkada și Ithaca, Daniil Soulidis. Aceasta este confirmată de o scrisoare de răspuns a lui Daniil, publicată chiar de adepții lui Mathei în cartea cu scrisorile sale.

    d) Pe 10 noiembrie 1932, Mathei a fost invitat de credincioșii de stil vechi din Desfina, Fokida, pentru a discuta public cu episcopul nou-calendariștilor, Ioachim Alexopoulos. Împreună cu el a mers și părintele Acachios Papas, care relatează:
    „În Desfina, l-au chemat pe Mathei ca să discutăm cu episcopul Amfissei, Ioachim, despre problema calendarului. Mathei, împreună cu trei călugărițe de-ale lui, s-au rugat împreună cu episcopul și chiar au cântat împreună. Ba chiar, i-a sărutat episcopului dreapta! La final, l-a rugat pe episcop să slujească împreună,
    pentru dragoste! Dacă nu aș fi fost eu de față, fără îndoială că ar fi slujit împreună!”.
    Și toate acestea în timp ce, în paralel, Mathei scria texte precum acesta:
    „Cercetați Scripturile, nu ascultați de preoți căzuți în erezie! Toți cei ce urmează noul calendar sunt excomunicați și sortiți pierzaniei!”.

    CULTUL PERSONALITĂȚII ȘI ORGOLIUL
    Ucenicii lui Mathei au dezvoltat o relație nesănătoasă cu el, aproape idolatrică. Îl venerau într-atât de mult încât l-au urmat chiar și în schisma pe care a provocat-o. La rândul său, Mathei nu a făcut nimic pentru a stopa aceste manifestări, care îi alimentau orgoliul și l-au determinat în final să creadă că este singurul episcop ortodox adevărat de pe pământ.

    Câteva exemple ale acestui cult al personalității:

    a) După ce Mathei a fost înlăturat în 1923 de la metocul Înălțării Domnului din Vyronas, ucenica sa spirituală, Marina Soulakiotou (mai târziu cunoscută ca Maica Mariam), i-a trimis o scrisoare, din care redăm câteva fragmente:
    „Preacinstite Părinte, ce să vă scriem, ce să vă spunem? Ne-a cuprins o tristețe nespusă, care ne-a lăsat fără glas… Părintele nostru a plecat, iar noi suntem acum orfane și abandonate. A plecat către Muntele Athos. Imaginați-vă plânsetele, suspinele, leșinurile și strigătele fiicelor voastre, care spuneau: „O, dulcele nostru Iisus, de ce ne-a părăsit iubitul nostru Părinte? Cum ne-a lăsat singure și nemângâiate pentru totdeauna?…” „O, Iisuse al nostru, lacrimile noastre vărsate neîncetat nu ajung la Tronul Tău? Nu Te înduioșează pentru a grăbi întoarcerea lui, ca să ne aline sufletele zdrobite?” „O, o, o! Ce a fost aceasta, dulcele nostru Iisus? De ce ne-ai luat mântuitorul sufletelor noastre?”

    b) Adepții săi l-au prezentat drept protagonist în două mari evenimente din istoria Bisericii Ortodoxe de Stil Vechi:
    • Apariția Sfintei Cruci pe cer în 14/27 septembrie 1925, în Ymittos
    • Moartea muceniței Ekaterini Routti, ucisă la Mandra, Attica, pe 8/21 noiembrie 1927. Pentru primul eveniment, s-a scris:
    „Ca un Părinte divin și ca un soare strălucitor pe Altarul Celui Preaînalt, Dumnezeu Cel Atotmilostiv a auzit rugăciunile sale și în noaptea de 14 septembrie 1925, în Biserica Sfântului Ioan Teologul din Atena, a făcut să apară pe cer Sfânta Cruce!”.
    Însă este bine cunoscut faptul că Mathei se afla la Muntele Athos până în 1926, iar preotul care a slujit acea priveghere istorică a fost părintele Ioannis Floros.

    c) În 1933, în fața sutelor de pelerini prezenți la mănăstirea sa din Keratea, Mathei a afirmat:
    „Copiii mei, am văzut-o pe Maica Domnului, care mi-a spus că, în 15 zile, voi fi făcut arhiepiscop al Serbiei și mă voi muta acolo. Dacă vreți să rămân, rugați-vă pentru ca Maica Domnului să fie înduplecată.”
    Toți s-au rugat cu lacrimi și în genunchi. După două zile, Mathei a anunțat că Maica Domnului i-a transmis că rugăciunile credincioșilor au fost auzite și că trebuie să rămână în Grecia încă 15 ani.
    A mai spus și că Maica Domnului i-a vestit că el va fi cel care va sluji ultima Liturghie în Sfânta Sofia din Constantinopol.

    d) Ucenica sa, Mariam Soulakiotou, îi spunea mereu cuvinte care îi alimentau mândria:
    „Preasfințite Părinte, tu ești singurul Sfânt Ierarh din întreaga lume de astăzi. Toți ceilalți sunt masoni, atei, eretici, inclusiv cei din sinodul lui Hrisostom de Florina. Pe tine te-a ales Dumnezeu să mergi la Constantinopol, să săvârșești Sfânta Liturghie și să devii Patriarh.”

    e) Adepții lui Mathei l-au pictat în icoane și au compus cântări în cinstea lui.
    În testamentul său din 1950, Mathei a scris, cu siguranță absolută, următoarele:
    „Eu plec acum, copii ai mei, către Dumnezeu și Tatăl Ceresc.”
    În timpul vieții sale, ucenicii lui îi cântau deja cântări bisericești și îi aduceau cinstire ca unui sfânt. Într-un manuscris din 1977, părintele Bartolomeu mărturisește:
    „Chiar el însuși și-a compus imnurile de laudă, și-a scris slujba sa de canonizare și le-a dat ucenicilor săi să i le cânte.”

    f) În revista adepților săi, „Tezaurul de preț al pocăinței” (iunie 1950), a fost publicată o fotografie a lui Mathei înconjurat de îngeri care i se închină.

    g) Un alt ucenic, părintele Arsenie Kotteas, relatează că:
    „Adepții săi au pictat o icoană a Domnului nostru Iisus Hristos, iar de-o parte și de alta i-au pus pe Mariam și pe Mathei, în locul Maicii Domnului și al Sfântului Ioan Botezătorul. În fața acestei icoane arde neîncetat o candelă de aur!”

    NEONESTITATEA
    Un Sfânt nu s-ar fi dedat niciodată la acțiuni rușinoase precum cele de mai jos:
    În 1931, Mathei a publicat cartea „Trâmbița în apărarea Bisericii noastre Ortodoxe de Răsărit”, care era, în mare parte, copiată dintr-o carte a părintelui Arsenie Kotteas, intitulată „Centrul Bisericii noastre Ortodoxe de Răsărit”, publicată în 1925. Nu a făcut nicio mențiune despre sursa sa. Arsenie a denunțat acest plagiat în 1953, spunând: „Răposatul episcop Mathei nu doar că a furat multe pagini din cartea mea ‘Centrul’, dar a luat și altă carte a mea, „Sabia”, a rupt coperta, și-a pus propria semnătură pe ea și a distribuit-o sub numele său!”

    TERORIZAREA CREDINCIOȘILOR
    Adepții lui Matthew îl descriau astfel:
    „Ca predicator, era pozitiv. Se concentra mai mult pe fericirea Raiului decât pe iad, mai mult pe Hristos decât pe diavol, mai mult pe bucurie decât pe tristețe.”
    Însă, oricine îi citește scrierile va observa exact opusul.

    Predicile și textele sale erau pline de amenințări, prezentându-L pe Dumnezeu ca pe un justițiar nemilos. Se folosea de teroare spirituală pentru a controla credincioșii mai simpli, deformând imaginea lui Dumnezeu și afectând libertatea personală a oamenilor.

    Un exemplu clar este cartea sa „Glasul unui ieromonah ortodox autentic”, un volum mic de doar 24 de pagini, dar plin de referințe la iad, diavoli, întunericul veșnic, osândă, foc nestins și blesteme.

    Două exemple de versuri din această carte:
    „Vai și amar de aceia, mai bine nu s-ar fi născut, În râul de foc se vor chinui, fără sfârșit.”
    „Atâtea chinuri vor îndura, în întunericul veșnic, În Tartarus, în focul nestins, de viermi neadormiți mâncați.”

    În aceeași carte, la pagina 22, Mathei scrie că toți cei care urmează noul calendar nu doar că sunt anatemizați și excluși din Biserică, ci și că nu vor putrezi în morminte, ca semn al damnării lor.

    Acest tip de discurs a înspăimântat multă lume. Mulți oameni au trecut la vechiul calendar nu din convingere, ci din frica iadului, adoptând ulterior același comportament fanatic.

    Un exemplu elocvent s-a petrecut în satul Dovra, Boeotia. Mathei le-a spus sătenilor că preotul lor, care murise cu trei ani înainte, era osândit veșnic pentru că urmase noul calendar.

    Drept urmare, familia preotului și alți săteni au decis să deshumeze trupul, pentru a vedea dacă era „neputrezit” (semn al osândei). L-au chemat pe Mathei la fața locului, iar unul dintre săteni l-a întrebat:
    „Dacă îl găsim descompus, ce vei spune?”
    Matthew a răspuns cu siguranță:
    „Dacă trupul lui nu este intact, să mă îngropați pe mine în locul lui, de viu!”

    Însă, când mormântul a fost deschis, s-a descoperit că preotul era complet descompus, în mod natural. Atunci, același sătean l-a întrebat pe Mathei:
    „Ei bine, ce facem acum? Te îngropăm pe tine?” Mathei nu a mai spus nimic și a fugit din sat.

    Din cauza comportamentului său fanatic, până și un psalt de stil vechi l-a denunțat public. Un ziar al vremii a publicat acest incident.

    În 1942, episcopul Gherman al Cycladelor a scris un raport oficial despre activitatea lui Mathei. În acest raport, îl acuza că a obligat o maică, Vasiliki Kriezi, să se prefacă posedată de diavol. „Viziunile” acestei maici au fost scrise și publicate în cartea „Tezaurul prețios al pocăinței”, în 1934, la Atena. Această carte este un exemplu clar de manipulare spirituală. În ea, apar personaje demonice, îngeri, sfinți și păcătoși osândiți, toate în slujba promovării cultului personalității lui Mathei.
    Ideile centrale ale cărții sunt:
    • Cei care îl ascultă pe Mathei se vor sfinți.
    • Cei care îl contrazic vor fi damnați.
    Mai grav, cartea include nume reale ale unor persoane pe care Vasiliki „le-a văzut” fie în Rai, fie în iad. A fost un instrument de teroare și manipulare, folosit pentru a forța ascultarea totală.

    SCANDALURI ȘI ÎNȘELĂTORII

    a) Așa cum am menționat mai devreme, episcopul Gherman al Cycladelor l-a acuzat pe Mathei că a obligat o maică să se prefacă posedată. Documentele arată că această „posedare” a fost o înșelătorie.
    În cartea publicată în 1934, „exorcismele” ei sunt descrise ca având loc între decembrie 1933 și ianuarie 1934. Însă, cu doar câteva luni înainte, în martie 1933, Mathei însuși anunțase că a eliberat-o de demoni! Dacă fusese „vindecată” în martie 1933, cum putea fi din nou posedată în decembrie același an?

    b) În martie 1933, a izbucnit primul scandal major legat de Mathei, numit „Scandalul Kerateei”. Totul a început cu Eleni Stefanopoulou, o fată de 16 ani adusă la mănăstirea lui Mathei de către mama ei, după moartea tatălui fetei.
    Mathei și Maica Mariam au declarat că tânăra era posedată și au început să o „exorcizeze” prin metode violente.
    După câteva săptămâni, fata a reușit să fugă și a mers direct la poliție.
    Scandalul a explodat, iar presa a făcut dezvăluiri despre Mathei, numindu-l „Noul Rasputin”.
    În ziarele vremii au apărut acuzații de tortură, manipulare și chiar orgii sexuale.
    Trebuie menționat că Mathei și Mariam nu erau complet nevinovați, dar nici toate acuzațiile din presă nu erau adevărate.
    Totuși, faptele confirmate sunt suficiente pentru a demonstra gravitatea situației.
    Eleni Stefanopoulou a declarat în fața autorităților: „M-au legat de mâini și de picioare și m-au supus la diverse violențe, inclusiv la atingeri indecente.”
    Când Mathei a fost întrebat de ce a recurs la astfel de metode, răspunsul său a fost șocant: „Dacă nu aș fi acționat așa, ar fi adus diavolul în mănăstire.”

    LAȘITATEA
    În prima perioadă a luptei Bisericii Ortodoxe de Stil Vechi, preoții, monahii și credincioșii au îndurat persecuții cumplite.

    • Unii au fost închiși și caterisiți, precum părintele Arsenie Sakellaris.
    • Alții au fost bătuți crunt și exilați pe insule pustii.
    • Unora li s-au spart dinții cu pumnale de fier, cum s-a întâmplat cu părintele Arsenie Kotteas.
    • Unii au fost chiar uciși, precum Ekaterina Routti.
    • Mitropolitul Hrisostom de Florina a fost exilat de două ori, ultima dată la peste 80 de ani.

    În contrast, Mathei nu a suferit nicio persecuție, pentru că se ascundea mereu.

    a) În iunie 1926, când a fost fondată Frăția Zeloților Athoniți, Sfânta Chinotită a Muntelui Athos a convocat în fața sa mai mulți dintre inițiatorii mișcării, inclusiv pe Mathei.
    Părintele Acachios Papas, unul dintre liderii mișcării, povestește:
    „Ne-am adunat mulți în chilia lui Mathei. Am hotărât să ne prezentăm în fața Chinotitei Athonite și să ne apărăm credința. Mathei se lăuda că îi va mustra sever, că le va spune adevărul în față. Dar în acea noapte, înainte de audiere, a coborât în portul Dafni și a fugit la Pireu! A doua zi, noi ceilalți am mers și ne-am apărat cauza.”

    b) Prima dată când Mathei a fost oficial acuzat a fost după hirotonia sa ca episcop al Breshtenei, în 1935.
    A fost judecat de Biserica nou-calendariștilor și „caterisit”. A fost condamnat și la exil pe insula Strofades, în Zakynthos. Însă, spre deosebire de ceilalți episcopi de Stil Vechi, Mathei nu s-a prezentat la exil, ci s-a ascuns.

    c) În 1938, Mathei a fost din nou judecat împreună cu episcopul Gherman al Cycladelor, fiind acuzați de „exercitarea ilegală a funcției de cleric ortodox”.
    Procesul s-a ținut la Tribunalul Penal din Halkida, pe 15 martie 1938.
    În timpul procesului, Mathei a pretins că purta panaghia (medalionul episcopal) doar ca un simplu obiect decorativ, nu ca simbol al rangului său episcopal.
    Această declarație rușinoasă a dus la achitarea sa și a episcopului Gherman.

    ÎNCĂLCAREA CANOANELOR BISERICEȘTI
    Mathei se considera un păstrător absolut al tradiției ortodoxe și un apărător strict al canoanelor bisericești. Cu toate acestea, el însuși a încălcat în mod repetat aceleași canoane pe care le pretindea a le respecta cu strictețe.

    a) A condus o mănăstire mixtă timp de șase ani
    Mănăstirea sa de maici din Keratea a fost întemeiată în 1928. Însă, până în 1934, în aceeași incintă au locuit și călugări bărbați, lucru interzis de Canonul 67 al Sinodului VI Ecumenic și de Canonul 20 al Sinodului VII Ecumenic.

    b) A distrus familii prin separarea forțată a soților
    Mathei îi îndemna pe soții căsătoriți să divorțeze și să devină monahi, chiar și fără consimțământul celuilalt soț.
    Aceasta este o încălcare gravă a Canonului 5 Apostolic și a Canonului 48 al Sinodului VI Ecumenic.

    c) A provocat schisme prin propria sa încăpățânare
    Canonul 14 și Canonul 15 al Sinodului I-II Constantinopol interzic clar separarea de episcopul canonic, cu excepția cazului în care acesta predică o erezie. Mitropolitul Hrisostom de Florina, cu care Mathei a rupt comuniunea, nu predica nicio erezie, ci doar considera că tainele nou-calendariștilor nu sunt invalide.
    Astfel, Mathei a creat o schismă fără temei dogmatic, încălcând sfintele canoane.

    d) A hirotonit episcopi singur, fără alți episcopi
    Potrivit Canonului 1 al Apostolilor, Canonului 4 al Sinodului I Ecumenic și Canonului 19 al Sinodului Antiohiei, un episcop nu poate hirotoni singur alți episcopi. Însă, după moartea episcopului Gherman, Mathei s-a autoproclamat singurul episcop ortodox adevărat și a început să hirotonească alți episcopi de unul singur.

    CONCLUZIE: ESTE POSIBIL CA MATHEi SĂ FI FOST SFÂNT?
    Unii oameni ar putea întreba:
    „Dar nu a fost și Mathei un mare ascet? Nu a postit, nu a fost un om de rugăciune? Nu a făcut și minuni?”

    Răspunsul este următorul:
    • Da, Matthew a fost un om ascet, dar asceza nu garantează sfințenia.
    • Și ereticii pot avea vieți ascetice. De exemplu, Nestorie, marele eretic, era cunoscut pentru viața sa severă.
    • Inclusiv călugării budiști postesc și practică abstinența.
    • Diavolul însuși nu mănâncă și nu doarme niciodată!

    Prin urmare, asceza fără smerenie și dragoste nu duce la sfințenie.

    În ceea ce privește „minunile” lui Mathei, să lăsăm să vorbească Sfântul Atanasie cel Mare: „Dacă cineva face minuni, dar nu are adevărata credință ortodoxă, să nu-l ascultăm, pentru că diavolul poate face și el false minuni.”

    CONCLUZIE FINALĂ
    Acest articol a fost scris pentru că mulți dintre adepții lui Mathei continuă să-l considere sfânt, nu neapărat pe baza unor argumente teologice, ci pentru că așa au fost crescuți să creadă.

    Mulți dintre ei au crescut cu icoane ale lui Mathei în casele lor, purtând chiar medalioane cu chipul lui și fiind educați în ideea că el a fost singurul episcop ortodox autentic.

    Însă adevărul este altul. Singurul Mântuitor al Bisericii este Iisus Hristos, nu Mathei Karpathakis.

    Nu acceptăm canonizări false, bazate pe cultul personalității, așa cum s-a întâmplat în cazul lui Mathei.

    Sperăm că cei de bună-credință dintre adepții lui Mathei vor înțelege adevărul și vor renunța la schismă, pentru a se uni din nou cu adevărata Biserică Ortodoxă de Stil Vechi.

    * Acest text este tradus din engleză, am primit varianta în engleză de la dl. Nikolaos. Originalul în greacă se află pe blog-ul acestuia la următoarele link-uri: https://krufo-sxoleio.blogspot.com/2014/08/blog-post_40.html (Partea I)

    https://krufo-sxoleio.blogspot.com/2014/09/blog-post.html (Partea a II-a)

    Note

    1. Numele său de mirean. ↩︎