Rezistența Ortodoxă

Etichetă: Mateiți

  • Combaterea amăgirilor mateite(2)

    Monah Damian Agiovasiliatis

    Despre termenii „potențial” (δυνάμει) și „actual” (ἐνεργείᾳ)

    Analizând numeroase trimiteri făcute de autori bisericești la termenii „potențial” și „actual”, am observat în multe cazuri o confuzie născută din felul în care sunt înțeleși acești termeni, astfel:

    a. Că termenii nu au aplicare în cele ce țin de cele dumnezeiești.

    b. Că un „potențial eretic” este cel care păstrează erezia doar în mintea sa, iar unul „actual” este cel care o propovăduiește în mod public.

    În primul caz, afirmația este adevărată atunci când cineva încearcă să tâlcuiască dogma trinitară sau hristologică, lucru prin fire imposibil și nu lipsit de primejdie.

    În al doilea caz, este adevărat doar ca mărturisire lăuntrică a celui rătăcit, în raport cu activitatea lui de a răspândi erezia către alți credincioși.

    Aceste situații nu ne privesc aici, deoarece în discuția de față este vorba despre evaluarea celui înclinat spre erezie (cleric sau mirean) în raport cu Dreptul Canonic, care cere existența unui for competent ce să cerceteze dacă acuzația este adevărată sau nu și să-i aplice pedeapsa prevăzută. Acest for poate să existe, dar să nu aplice porunca – fie din iconomie, fie din neputință (de exemplu din pricina tulburărilor politice sau bisericești). Este posibil și ca un asemenea for să fie constituit, dar, fiind el însuși sub acuzație de erezie, să nu „împartă drept cuvântul adevărului”, lucru dovedit de istoria Bisericii de multe ori.

    Clericul care încalcă un anumit canon – fiecare canon prevăzând o pedeapsă concretă, precum caterisirea – până în clipa în care porunca canonului este aplicată asupra lui de autoritatea competentă, este considerat ca fiind sub acuzare înaintea acestui for, adică înaintea sinodului episcopilor vii. Expresia teologică pentru această stare este că acel cleric este considerat „potențial caterisit” [ἐν δυνάμει καθηρημένος].

    Dacă încălcarea privește un aspect dogmatic, adică avem erezie, atunci el este considerat „potențial eretic” (deoarece nu a fost încă deposedat de slujire de către sinod). Dacă este vorba de o abatere vindecabilă, este considerat „potențial schismatic”.

    Corespunzător, când un cleric este caterisit de sinod, el este „actualmente” caterisit, „actualmente” eretic sau „actualmente” schismatic.

    Dacă se acceptă cealaltă interpretare (cazul b), adică ereticii sau schismaticii sunt considerați direct „actual”, fără distincție, consecințele intră în conflict direct cu practica Bisericii și cu caracterul îndrumător al canoanelor, care poruncesc sinodului episcopilor vii să judece pe cel acuzat. Sfântul Nicodim spune limpede: „Canoanele poruncesc sinodului episcopilor vii să caterisească preoții sau să afurisească ori să anatematizeze pe mirenii care calcă Sfintele Canoane.” Ar fi desființată instituția sinodală însăși, ca organ judiciar al Bisericii, și în locul ei ar fi impusă ideea lipsită de temei a unei „pedepse ce se aplică singură” prin simpla existență a canonului.

    Dacă nu există caterisirea „potențială”, nu mai putem vorbi nici de starea de acuzare menită să grăbească judecata. El nu va mai fi caterisit deloc (deoarece nu mai este considerat acuzat), rămânând astfel liber în scaunul său, fără tulburare.

    La fel, dacă ierarhia unei Biserici locale care lunecă în erezie nu este considerată „potențial eretică”1, atunci acei episcopi nici măcar nu mai sunt considerați acuzați înaintea unui viitor sinod mai mare. Deci nu vor fi judecați și vor continua nestingheriți să vatăme turma Bisericii.

    Aceste consecințe absurde izvorăsc din contestarea acestor termeni. Totuși, contestatarii lor persistă, fără să vadă că teoria lor este incompatibilă cu practica sfintelor sinoade. Când vor înțelege că aceste slăbiciuni sunt „călcâiul lui Ahile” al contestatarilor stilului vechi și că adepții noului calendar, precum și athoniții pomenitori le-au folosit și continuă să le folosească2 pentru a-i deruta pe cei de bună-credință?

    O simplă citire a cărții inacceptabile a părintelui Epifanie Teodoropoulos, „Cele două extreme”, este suficientă pentru a vedea adevărul celor spuse. Acolo, el numește Ecumenismul pe drept „o extremă”, însă considerarea contestatarilor drept cealaltă extremă este greșită și de respins. El viza teoria nesănătoasă a automatismului (poena latae sententiae din dreptul papist). Însă ceea ce îi scapă părintelui Epifanie este că „potențialitatea” pe care o apăra și „automatismul” sunt cele două extreme opuse în interpretarea canonului 15 al Sinodului I-II. Dacă se acceptă prima, rămânem inerți în fața celor mai vădite trădări ale credinței ortodoxe. Dacă se acceptă a doua, nu doar că îi osândim pe clericii vinovați și pe cei care se împărtășesc conștient cu ei înainte de judecata sinodală, ci și pe mulți neștiutori care îi urmează cu bună credință. Iar, desigur, ne este luat dreptul de a invoca canonul 15 ca nepomenitori, deoarece teoria automatismului contrazice însăși ideea de „nepomenire”, care presupune așteptarea judecății sinodale și nu substituirea ei. În plus, uzurpăm competențe care aparțin exclusiv unui sinod mai mare al Bisericii, „judecătorul final al tuturor chestiunilor bisericești”.

    Mai mult, forul judiciar competent – sinodul episcopilor vii – poruncit de canoane să-i judece pe cei care încalcă legea lui Dumnezeu, își pierde autoritatea, iar convocarea lui devine lipsită de sens. Neputând ocoli totuși numeroasele sinoade locale și ecumenice ale Bisericii, cei care susțin această teorie au încercat să o justifice astfel: „Sinodul vine doar ca să numească erezia” și „hotărârea sinodului este doar o confirmare că cel condamnat este deja în afara Bisericii”.

    Întrebăm direct: dacă prin voia lui Dumnezeu s-ar convoca un sinod panortodox ca să judece ecumenismul contemporan, ar veni doar „să îl numească”? De ce s-ar teme ecumeniștii atunci? Cine îi va scoate din scaunele lor și din Biserica Ortodoxă? Iar dacă sinodul îi va caterisi sau excomunica, ar fi aceasta doar o „confirmare că erau deja în afara Bisericii”? Atunci de unde anume ar fi „caterisiți”?

    „Niciun eretic nu este în primejdie din pricina canoanelor consemnate în Pidalion dacă nu există un sinod viu de episcopi care să le aplice.”3 Canoanele se aplică membrilor Bisericii care s-au rătăcit, nu pentru a confirma că ei „erau deja în afara Bisericii”. Toate sinoadele, locale și ecumenice, mai întâi au identificat ereziile sau schismele, apoi le-au condamnat, iar în final i-au depus sau expulzat pe eretici; nu s-au mulțumit să îi „numească” într-un chip vag.

    Cine ar aștepta ca ucigașul fiului său să fie osândit de lege fără procuror, fără judecători și fără organele competente? Iar Sfânta Scriptură spune prin gura lui Nicodim: „Nu cumva Legea noastră judecă pe om fără să-l audă mai întâi și să știe ce face?” (Ioan 7,51).

    Să cugete fiecare la cât de mare este răspunderea celor care susțin această rătăcire și acționează potrivit ei, chiar și pentru un singur suflet „pentru care a murit Hristos”. Un suflet convins că trebuie să se despartă de Biserica nou-calendaristă ecumenistă, dar care se teme să se apropie de cei cu stil vechi pentru că aude că va fi rebotezat sau re-miruns. Iar despre celelalte Taine, administrate „din iconomie”, nici nu mai discutăm. Coerența teoriei lor ar cere repetarea tuturor. Și multe alte absurdități decurg din această teorie.

    Despre Canonul I al Sinodului III Ecumenic

    „…Dacă vreun mitropolit de eparhie, apostatisindu-se sau despărțindu-se de Sfântul și Ecumenicul Sinod, va trece către adunarea apostasiei(revoltei), sau după aceasta s-ar adăuga(unii cu dânsa), sau cele ale lui Celestin au cugeta sau va cugeta. Aceasta nicidecum nu poate lucra împotriva episcopului eparhiei, fiindcă este nelucrător, și scos de către sinod, de acum înainte de la toată bisericeasca împărtășire. Ci încă și se va supune întru totul episcopilor eparhiei, și mitropoliților de prin prejur care cugetă cele ale ortodoxiei, și din treapta episcopiei se va scoate.”

    Asupra aceleiași chestiuni, canoanele 2, 3 și 4 ale aceluiași Sinod prevăd dispoziții suplimentare.

    Nu putem trece cu vederea denaturarea interpretativă a acestui canon de către cunoscutul autor al (Dez)Acordului, deoarece, fiind interpretat greșit, a fost privit ca vârful de lance al teoriei privitoare la pierderea harului în Tainele acelora care nu au fost încă judecați ca eretici.

    După ce Sinodul III Ecumenic l-a depus și anatematizat pe nelegiuitul Nestorie, „după trei zile a venit și acest Ioan al Antiohiei, împreună cu Teodoret, cu Iva și cu 30 de episcopi, care, ori că scârbindu-se, pentru că nu au îngăduit venirea lor sinodul,(ori și pentru că avut prieteșug cu Nestorie) au prihănit caterisirea lui Nestorie, ca pe o nebinecuvântată, și întâi pricinuitor ca cum a caterisirii acestei fără cuvânt au numit pe Dumnezeiescul Chiril și pe Memnon al Efesului ca când ei ar fi fost îndreptători în sinod.” 4Ruptura dintre ei a ajuns atât de mare, încât, prin hotărâri sinodale, „cei cu Chiril i-au caterisit pe cei cu Ioan”, iar „cei cu Ioan i-au caterisit pe cei cu Sfântul Chiril.”5

    Despre acest caz vorbește canonul, numind în mod specific sinodul nelegiuit al lui Ioan al Antiohiei, împreună cu episcopii din jurul lui, drept „sinod al răzvrătirii”. Canonul se adresează limpede episcopilor ortodocși ai provinciei – celor care nu erau prezenți la Sinodul III Ecumenic. Le spune astfel: „Oricare mitropolit al provinciei care s-a unit sau se va uni în viitor cu cei pe care Sinodul Ecumenic i-a osândit” – adică cu episcopii din jurul lui Ioan al sinodului răzvrătirii – „unul ca acesta nu are nicio aputere a face ceva rău asupra episcopilor, sau și asupra mirenilor, asupra celor drepslăvitori. Fiindcă s-au făcut lepădat de la sinodul acesta despre toată bisericeasca împărtășire, și sfințita lucrare, și fiindcă are a se face de aici înainte cu totul lepădat din treapa episcopiei, încă și dintre însuși dreptslăvitorii episcopi, și mitropoliții ce sunt prin prejur”.6

    Cu alte cuvinte, Sinodul III Ecumenic îi înștiințează pe episcopii ortodocși absenți la acel moment că trebuie să se îndepărteze de orice mitropolit care s-a unit sau se va uni cu sinodul nelegiuit al lui Ioan al Antiohiei, deoarece acel mitropolit, prin hotărârea Sinodului, a fost lipsit de dreptul la comuniune bisericească și la slujire, aflându-se sub caterisire. Și nu se referă, așa cum afirmă greșit autorul, la o expulzare definitivă și încheiată din Biserică „fără a fi nevoie de hotărârea unui alt Sinod.”7 Întreaga frază reprezintă „accentul subliniat al sfântului canon, fără de care este imposibilă o interpretare corectă”8, și nu expresia izolată „de acum înainte”, așa cum susține autorul, care interpretează canonul cu exces de oportunism.

    Necesitatea caterisirii prin „hotărârea unui alt Sinod” este subliniată limpede în continuarea canonului: „Ci încă și se va supune întru totul episcopilor eparhiei, și mitropoliților de prin prejur care cugetă cele ale ortodoxiei, și din treapta episcopiei se va scoate.” Acțiunea verbului la viitor „se va supune” [ὑποκείσεται] este imposibilă și lipsită de sens dacă interpretăm expresia „de acum înainte” [ἐντεῦθεν ἢδη] în felul autorului. Ea nu poate fi identificată cu aceasta, deoarece ține de trecut, dacă ținem seama că acest canon a fost emis o dată pentru totdeauna de Sinodul III. Așadar, acțiunea lui „se va supune” se referă la cel indicat de canon drept „fiind deja scos din toată comuniunea bisericească și făcut fără putere”, adică un acuzat (persoană terță), după emiterea canonului, care urmează a fi în mod definitiv și deplin depus din „treapta episcopiei” de „episcopii eparhiei și mitropoliții învecinați”.

    În același fel, expresia „εἰς τό πάντῃ” se referă la „ὑποκείσεται” și este corect înțeleasă ca indicând modul9 – adică „se va supune” în toate chipurile, în toate modurile cu putință – și nicidecum Sfântul Nicodim nu este de acord cu autorul. Pentru că „faptul împlinit”10 al autorului înseamnă expulzarea „fără a fi nevoie de hotărârea unui alt Sinod”, adică, în logica lui, caterisirea automată prin simpla existență a canonului. Dar, neputând să ocolească caterisirea prin „episcopii provinciei”, adică printr-un sinod viu, și fiind constrâns de precizia canonului, trebuia neapărat să găsească o ieșire. Și iată! Spune: „Se vor întruni pentru a confirma înlăturarea deplină și definitivă a mitropolitului de pe tronul său…”11 Adică, în loc să recunoască actul caterisirii – care, pentru cititorii lui, ar fi greu de evitat, întrucât încă nu a fost săvârșit ca act deplin12 – îl redenumește „înlăturare deplină și definitivă”.

    Această interpretare este cu totul greșită. Contrazice duhul sfântului canon, care acordă timp celui înclinat spre erezie sau celui care se împărtășește cu un astfel de episcop, pentru a se pocăi de căderea sa, înainte de a fi expulzat definitiv și irevocabil „din treapta episcopiei” – așa cum am spus deja, nu prin puterea canonului, care doar prescrie pedeapsa, ci prin sinodul episcopilor vii.

    Același duh de milă se vede în toate canoanele care au caracter imperativ și care prescriu pedepse concrete pentru cei ce le încalcă. În schimb, această interpretare greșită alungă duhul de milostivire al canoanelor – sau, mai bine spus, al Sfintelor Părinți care le-au alcătuit – desființează caracterul lor imperativ adresat sinodului episcopilor vii, fără de care, după cuvântul Sfântului Ioan Gură de Aur, „legile sunt neputincioase dacă nu sunt puse în lucrare”, iar cei vinovați rămân neosândiți la nesfârșit.

    Sursa: https://orthodoxmiscellany.blogspot.com/2025/07/refutation-of-matthewite-delusions.html

    1. Ori de câte ori ne referim la o Biserică locală ca fiind „potențial” schismatică sau eretică, ori doar înclinată spre erezie sau ecumenism, avem în vedere întotdeauna faptul că este vorba despre preoțimea ei care a căzut și despre cei care se împărtășesc împreună cu aceasta. În problema de față, ierarhia este cea răspunzătoare și aflată sub acuzare, iar această Biserică locală nu este calificată ca „pseudo-biserică eretică”, așa cum mulți comentatori bisericești de astăzi afirmă și hulesc fără discernământ. ↩︎
    2. „Fiindcă, neavând tărie în propriile lor învățături, caută să o dobândească din slăbiciunile noastre; și pentru aceasta, precum muștele se așază pe răni, tot așa se reped și ei asupra nenorocirilor noastre — sau mai bine zis, asupra păcatelor noastre.”
      (Sfântul Grigorie Teologul, Cuvântarea teologică I către Eunomieni – Prolog) ↩︎
    3. Schisma calendarului: potențială sau actuală?, Ierom. Theodoret Mavros Aghioritul. https://rezistentaortodoxa.org/2025/06/19/o-evaluare-canonica-a-schismei-calendarului/ ↩︎
    4. Notă la Canonul 1 al Sinodului III Ecumenic, Pidalion, Editura AMD, București, 2015, p. 199. ↩︎
    5. Ibid. ↩︎
    6. Explicația Sfântului Nicodim la acest canon. ↩︎
    7. The Agreement of the Holy Fathers on the Manner of Receiving Heretics, de Mitropolitul Makarios, pp. 62–63. ↩︎
    8. Ibid. ↩︎
    9. Lexicon de I. Stamatakos. ↩︎
    10. The Agreement… ibid. ↩︎
    11. Ibid. ↩︎
    12. Este clar că „faptul împlinit” al autorului și „va fi supus” din canon sunt incompatibile din punct de vedere cronologic. ↩︎

  • Combaterea amăgirilor mateite (1)

    Caracterul imperativ al canoanelor și condițiile aplicării lor

    Monah Damian Agiovasiliatis

    Din cele optzeci și cinci de canoane ale Sfinților Apostoli, aproximativ șaptezeci au caracter imperativ. Pedepselor pe care le prescriu pentru toate încălcările canonice prevăzute le este atribuit verbul la viitor. Adică Apostolii înșiși, prin canoane, poruncesc ca aceste pedepse să fie aplicate de episcopii aflați în viață atunci, cei care trăiesc la momentul în care aceste încălcări canonice sunt comise de către făptuitorii responsabili. Sau, în situația în care sinodul episcopilor în viață nu poate fi convocat în perioada în care canoanele sunt încălcate, din diverse motive, atunci pedepsele trebuie aplicate de un sinod viitor, oricând ar fi acesta convocat.

    Sfântul Nicodim, referindu-se în general la toate canoanele ale căror pedepse au caracter imperativ – mai exact expresiile „să se caterisească”, „să fie anatema”, „să se afurisească”, „poruncim să fie caterisit” etc. – le interpretează cu mare simplitate și claritate. El nu lasă loc ideii că aceste canoane, prin propria lor putere și autoritate, îi judecă pe încălcători și mai ales într-un mod final și definitiv. Este, de altfel, absurd să se gândească cineva la așa ceva. În ceea ce privește modul în care pedepsele imperative trebuie aplicate, el însuși îi interpretează pe Sfinții Apostoli astfel:
    „Fiindcă nu zic că îndată acum cu lucrul se află caterisit oricare episcop sau preot[…], ci a se caterisi poruncind, adică a sta de față la judecată, și de se va dovedi că a făcut aceasta atunci să se dezbrace cu hotărârea voastră de preoție, aceasta poruncim. ”1

    Unii disting între încălcările care constituie greșeli personale de conduită și cele care constituie greșeli grave împotriva întregii comunități creștine, care scandalizează conștiința credincioșilor. În acest caz, cei numiți „pricinuitori de scandal” sunt ierarhii ecumeniști ai Bisericii nou-calendariste. Ei spun că aceste pedepse imperative se referă doar la greșeli personale și atrag atenția la afirmația că „aici sfântul (Nicodim) vorbește doar despre canoane și încălcări canonice, nu despre eretici și încălcări ale credinței.” (sic)2 Totuși, peste zece canoane apostolice care conțin imperative („să se caterisească” etc.) se referă la acțiuni ale clericilor care scandalizează conștiințele credincioșilor – cum ar fi rugăciunea în comun cu ereticii, acceptarea fără discernământ a botezului făcut de eretici, intrarea unui cleric sau mirean „în sinagoga iudeilor sau a ereticilor”. Când Canonul 45 spune: „Episcopul, presbiterul sau diaconul, îmoreună cu ereticii rugându-se, numai să se afurisească; iar de au dat lor voie, ca unor clerici a lucra ceva, să se caterisească”, vorbește oare doar de o greșeală personală, sau este vorba și de o chestiune de credință? Atunci de ce sunt ecumeniștii criticați pentru rugăciunea împreună cu ereticii? La fel, Canonul 46 spune: „Episcopul, sau prezbiterul, ereticesc botez primind, sau jertfă, a se caterisi poruncim. Că ce conglăsuire este lui Hristos cu veliar? Sau ce parte credinciosului cu necredinciosul?” – la ce se referă aceasta, dacă nu la chestiuni de credință?

    Dacă Sfântul Nicodim, „cel mai exact și atent”, ar fi considerat că în general, chestiunile privind canoanele și încălcările canonice privesc doar greșeli personale de conduită și „nu pe eretici și trădarea credinței”, nu ar fi diferențiat acele zece canoane „contradictorii” de celelalte, interpretându-le corespunzător pentru a le armoniza – după cum obișnuia – cu cele menționate în nota de subsol la canonul al treilea apostolic. Dar o asemenea interpretare ar fi răsturnat armonia Părinților într-o totală confuzie și discordanță, lucru pe care sfântul nu l-ar fi putut accepta.

    Este însă evident că sfântul se referă, în mod general, la toate canoanele care conțin aceste pedepse, care, spune el, „după meșteșugul gramaticii a treia persoană care nu este de față, la care spre a se da porunca acesta de nevoie trebuie a fi a doua persoană.”3 Aceasta se aplică atât „celor care încalcă canoanele prin greșeli personale”, cât și „celor care comit greșeli grave împotriva întregii comunități creștine și scandalizează conștiințele credincioșilor…”4 Și continuând, sfântul se referă la consecința neexecutării poruncii canoanelor, spunând că „însă dacă soborul nu va pune în lucrare caterisirea preoților, ori afurisirea, anatematisirea mirenilor, preoții aceștia și mirenii, nici caterisiți nu sunt cu lucrul nici afurisiți, ori anatematisiți.” 5

    Mai lămuritor este monahul învățat Neofit Kavsokalivitul, care împărtășește aceeași opinie cu Sfântul Nicodim, afirmând următoarele (traducerea noastră):
    „Când imperativele exprimă o poruncă referitoare la o a treia persoană care nu este prezentă, este necesar ca o persoană secundară să transmită porunca; dacă persoana a doua nu intervine, porunca referitoare la persoana a treia rămâne fără temei. Conform acestui lucru, pentru sfintele canoane, ca primă persoană sunt considerați cei care au stabilit aceste canoane sfinte; ca a doua persoană, cei cărora li se adresează instrucțiunea… adică ierarhii care vor judeca după legi; și ca a treia persoană, cei responsabili, despre care legile dau porunca. Așadar, rânduielile sfinte își păstrează autoritatea nealterată, dar nu acționează de la sine în mod automat. Întrucât porunca privește o a treia persoană, este necesar ca persoana a doua să o primească, să o transmită și apoi într-adevăr să pună în aplicare porunca primei persoane asupra celor din a treia persoană. Până când persoana a doua nu acționează asupra persoanei a treia conform poruncii primei persoane, aceasta din urmă nu este în fapt culpabilă prin simpla declarație a pedepsei. La fel, clericii hirotoniți cu bani (simoniștii)6, până când nu sunt judecați după canoane de către ierarhii judecători și depuși, nu încetează a fi preoți doar pe baza pedepsei legale, chiar dacă până atunci nu au fost eliberați de vinovăția lor; cu atât mai mult cu cât imperativele au sens la viitor, nu la prezent.”

    Iar Sfântul Ioan Gură de Aur, nebiruitul, spune că „legile, când nu sunt aplicate, devin neputincioase.” Dar cum sunt aplicate legile? Neofit spune: „Forma imperativă din rânduielile canonice are mai întâi și decisiv, prin persoana întâi, caracterul unui îndemn – adică actul de judecată este încredințat persoanei a doua, căreia i se adresează porunca.” Și iarăși, în expresia „să-ți fie ca un păgân și vameș”, persoana a doua este înțeleasă ca instrumentul Bisericii căruia i se adresează cuvântul dumnezeiesc (căci spune „iar de nu va asculta de Biserică”), pentru a proclama și aplica ceea ce este poruncit. Căci nu simplu, ci în mod necesar, condamnarea bisericească trebuie să preceadă – această condamnare fiind, după înțelegerea lor, aplicată de cei din Biserică responsabili cu judecarea treburilor bisericești (adică sinodul episcopilor în viață) – și abia apoi cel care nu ascultă de acest sinod poate fi pentru noi „ca un păgân și vameș”… Astfel, vocea de depunere a sfintelor canoane, fără un co-actor, nu poate în niciun caz să depună singură pe cel acuzat, doar prin puterea ei potențială de a depune.

    Prin urmare, este evident că „expresiile să se caterisească, să se afurisească, să se anatematisească etc. sunt imperative adresate încălcătorilor ca persoane terțe și sunt îndreptate către episcopii în viață, singurii competenți să aplice treburile bisericești (prin sinod local sau mai mare, în funcție de amploarea tulburării aduse trupului Bisericii), ca persoane secundare. Dacă acești episcopi nu acționează potrivit autorității date lor și actul depunerii sau excomunicării este neglijat, pedepsele rămân fără efect. Căci spune: «ce veți lega, va fi legat». Dar cum pot fi «legate» pedepsele despre acuzat dacă nu există nimeni care să le lege (adică să le impună)?”7

    Însă autorul, obiectând și insistând, spune că „despre astfel de persoane [adică ierarhii inovatori], Sfântul Sinod al Antiohiei a dat o judecată, zicând: «Pe acesta Sfântul Sinod l-a judecat de acum a fi străin de Biserică.»” (sic)8

    O asemenea teorie răstoarnă limpede funcționarea sistemului sinodal al Bisericii, dacă nu chiar sistemul sinodal însuși. Ea ignoră organul Bisericii care are misiunea de a birui minciuna cu adevărul, de a anatematiza și de a-i exclude cu autoritate pe cei ce rămân cu încăpățânare în erezie.

    Două sunt greșelile în raționamentul promotorului acestei teorii. Nădăjduim și ne rugăm să fi fost făcute din grabă. Prima, că a trunchiat canonul, prezentând doar părțile care îi slujeau accentuat scopului său. A doua, că ocolind toate sfintele canoane, a lăsat la o parte covârșitoarea majoritate dintre ele, care, fiind în același duh și având un caracter clar imperativ, nu îi susțin scopul, și „găsind o singură expresie” în Sinodul I de la Antiohiei, s-a agățat de ea ca să-și salveze poziția. Dar cum ar putea sfintele canoane să se contrazică între ele, când toate au fost alcătuite de Sfinții Părinți sinodali, luminați de unul și același Duh? Această metodă de argumentare cu fragmente trunchiate poate, desigur, sluji scopului propriu, însă vatămă duhul armonios al sfintelor canoane – și mai mult, îl vatămă pe cel care le folosește astfel – pentru că sfintele canoane nu cad niciodată în eroare.

    Cazul la care se referă Sinodul I de la Antiohia privește încălcarea regulii pascale stabilite de Sinodul I Ecumenic, care avusese loc doar cu șaisprezece ani înainte, unde cei care nu primeau hotărârea marelui sinod au fost, pe bună dreptate, mustrați cu tărie de sinodul local al Antiohiei: „De vor stărui împotrivindu-se”, spune, „mai cu prigonire celor bine dogmatisite”. Dar această expresie apăsată nu este decât o descurajare, și nu poate fi niciodată înțeleasă ca însemnând că clericul care încalcă regula pascală se desparte automat de Biserică – adică fără o hotărâre procedurală a superiorului său eclesial – ca și cum canonul întâi al acestui sinod local ar fi el însuși persoana a doua, sau ca și cum ar fi sinodul episcopilor în viață care judecă pe cel ce încalcă hotărârea.9

    Așadar, o consecință directă a caracterului imperativ al canoanelor este că pedepsele prescrise pentru încălcările canonice presupun existența unui organ judiciar competent al Bisericii. Acest organ este chemat să împlinească porunca canoanelor – adică a sinoadelor sau a părinților care le-au alcătuit – prin impunerea pedepsei prevăzute pentru fiecare faptă sancționabilă asupra celor care au încălcat aceste sfinte canoane.

    Sursa: https://orthodoxmiscellany.blogspot.com/2025/07/refutation-of-matthewite-delusions.html

    1. Notă la Canonul 3 Apostolic. Vezi Pidalion, Editura AMD, București, 2015, pp. 32-33. ↩︎
    2. The Agreement of the Holy Fathers on the Manner of Receiving Heretics, by Metropolitan Makarios, 2004, p. 54. ↩︎
    3. Notă la Canonul 3 Apostolic, op.cit. ↩︎
    4. The Agreement of the Holy Fathers…, p. 57. ↩︎
    5. Pidalion, p. 33 ↩︎
    6. Aici Neofit se referă la Epistola Canonică a Sfântului Patriarh al Constantinopolului Ghenadie (sec. al V-lea), la punctul: „Fie dară, că și este lepădat, și străin de toată ieraticeasca vrednicie, și Liturghie, și blestemului anatemei supus, atât cel ce socotește că-l va câștiga pe acesta prin bani, cât și cel ce fpgpduiește a-l da acesta prin bani, ori cleric de ar fi, ori mirean, sau de s-ar vădi, sau de nu s-ar vădi făcându- aceasta.” Iar admirabilul Sfântul Nicodim comentează aceasta, punând la tăcere pe interpreții moderni[n. tr. din păcate, în Ediția românească de la 1802 nu avem această notă]:
      „Unii defăimători ai clerului care spun că acum nu mai există Preoție, deoarece majoritatea sunt hirotoniți cu bani, se bazează pe aceste cuvinte ale Sfântului și spun că nu numai că Sfântul și Sinodul din jurul lui spun că unul ca acesta trebuie să fie respins de către Sinod – vorbind, adică, cu un verb la imperativ care, fără medierea unei a doua persoane, este incorect din punct de vedere gramatical – dar adaugă și expresia ‘este lepădat’, și aceasta fără a fi depus de alții. Dar să audă că expresia ‘să fie’ [n. tr. în Pidalionul românesc de la 1802 nu avem expresia aceasta, însă întâlnim „cu obșteasca hotărâre se osândește”]înseamnă că unul ca acesta urmează să fie aruncat afară efectiv și în realitate de către Sinodul care aplică Sfintele Canoane, în timp ce expresia ‘este’ înseamnă că este aruncat afară potențial și în termeni de vinovăție; pentru că, dacă ambele ar fi fost sinonime, ce nevoie ar fi fost de ambele ‘să fie’ și ‘este’? Sau, dacă ‘este’, atunci ce nevoie de ‘să fie’? Unul este viitor, celălalt prezent și, prin urmare, sunt opuse unul altuia. Cu toate acestea, spunând aceste lucruri, nu trecem sub tăcere faptul că este cu adevărat înfricoșător pentru cei care hirotonesc și sunt hirotoniți pe bani – ceea ce Sfântul aici declară afirmativ și definitiv, că astfel de persoane sunt imediat aruncate afară din Preoție.”
      Și: „Vezi cum Sfântul, având un mare zel de a dezrădăcina complet răul, a spus, sau de s-ar vădi, sau de nu s-ar vădi. Căci al doilea dintre cele patru (canoane), pe care l-a citat mai sus, spune: ‘Cel care încearcă aceasta (adică simonia) și este demascat, să fie în pericol în ceea ce privește rangul său propriu.’” ↩︎
    7. Textul părintelui Neophytos Kavsokalyvitul este extras din On the Potential and Actual Force of the Holy Canons. (Epitome of Holy Canons. Anthology. Publ. ASTIR, p. 167. Editată de Ierom. Theodoret Mavros.) ↩︎
    8. The Agreement…, p. 57. ↩︎
    9. N. tr. În acest sens, versiunea românească folosește termenii imperativi: „să fie neîmpărtășiți și lepădați de Biserică”. ↩︎

  • Problema calendarului și propunerea de sărbătorire comună a Paștelui ortodox și catolic

    Arhimandrit Antonie B. Gavalas

    Problema schimbării Calendarului bisericesc nu este, în general, cunoscută. Chiar și dintre cei preocupați de viața religioasă, puțini știu motivele pentru care Biserica de Stat a Greciei a schimbat calendarul și a acceptat calendarul Papei Grigorie al XIII-lea, prezentat în mod înșelător ca și „Calendarul iulian îndreptat”.

    Pe cei care au o idee vagă despre acest subiect, dacă îi întrebi de ce s-a făcut schimbarea, îți vor răspunde că „vechiul” calendar iulian este greșit, că pierde zile și că, dacă nu s-ar fi intervenit, în curând am fi ajuns să serbăm Crăciunul vara! (Se pare că astfel de persoane au fost influențate de felicitările de Crăciun cu zăpadă, uitând că frații noștri ortodocși din Australia prăznuiesc Nașterea Domnului în mijlocul verii australiene, fără ca asta să strice sărbătoarea.)
    [Putem adăuga că diferența dintre calendarul iulian și cel gregorian va crește cu doar trei zile până în secolul XXIV și că, în realitate, ar trebui să treacă aproximativ 24.000 de ani ca Nașterea Domnului să cadă vara conform Vechiului Calendar.]

    Câțiva, ceva mai „învățați”, când vine vorba de schimbarea calendarului, invocă idei neclare despre teorii astronomice. Dar nu insistați în întrebări: veți descoperi că acești „astronomi” nu știu nici măcar numele planetelor din sistemul solar!

    Alții cred că schimbarea calendarului este doar o chestiune din trecut, o dispută veche, care nu mai interesează decât pe încăpățânații „vechi-calendariști” și că nu are legătură cu viața canonică a Bisericii.

    Toți acești oameni sunt într-o mare înșelare. Problema calendarului nu a fost rezolvată. Nici măcar cei care au implementat schimbarea în 1924 – provocând confuzie uriașă – nu și-au atins scopul final al reformei.

    Pentru a înțelege importanța subiectului, trebuie amintit că așa-numitul „vechi” (de fapt, bisericesc) calendar și Pascalia (formula pentru calculul datei Paștelui) au fost stabilite de Sinodul I Ecumenic din 325. La acest Sinod au participat Sfântul Constantin cel Mare, Sfântul Nicolae, Sfântul Spiridon, Sfântul Atanasie și cei 318 Sfinți Părinți. Ei știau încă de atunci că există neajunsuri în calendarul iulian, dar au considerat că unitatea Bisericii și evitarea prăznuirii împreună cu ereticii sunt mai importante decât exactitatea astronomică.

    Această unitate a fost ruptă, după 1300 de ani, de papa eretic Grigorie al XIII-lea, care a introdus calendarul gregorian și a încercat să-l impună și Ortodoxiei. Patriarhii ortodocși ai vremii au reacționat, convocând Sinoade Pan-Ortodoxe în 1583, 1587 și 1593. Acestea nu doar că au condamnat calendarul papal, ci au pus anatema asupra celor care îl acceptă. Aceste hotărâri nu au fost niciodată retrase și sunt valabile până astăzi.

    Fiecare ortodox ar trebui să știe adevăratele motive ale schimbării calendarului în 1924. Ele nu au legătură nici cu dorința de „a nu serba Crăciunul vara”, nici cu calcule astronomice. Motivul real, care a adus o asemenea dezbinare între ortodocși, se găsește în istoria celei mai mari trădări a Ortodoxiei în secolul XX: ecumenismul.

    Să vedem aceasta chiar din scrierile promotorilor schimbării: vestita Enciclică din 1920, emisă de Patriarhia Ecumenică „către Bisericile lui Hristos de pretutindeni”. Această enciclică este remarcabilă pentru că, pentru prima dată, ereziile sunt numite „Biserici ale lui Hristos”. Și de către cine? De către ierarhii venerabilei Patriarhii Ecumenice!

    Enciclica pune bazele unirii tuturor „bisericilor”, indiferent de credințele lor. Este actul fondator al ecumenismului. În ea sunt enumerate măsurile ce trebuie luate. Iar prima măsură? Iată:

    „Adoptarea unui calendar unic pentru serbarea marilor sărbători de către toate bisericile în același timp.”

    Ați citit cu atenție? Recitiți. Nu se spune nimic despre pierderea zilelor. Nimic despre Crăciun vara. Nimic despre erori astronomice. Întreaga problemă a schimbării calendarului este trădarea credinței ortodoxe prin ecumenism. Toate justificările invocate sunt pentru cei simpli, pentru cei pe care promotorii ecumenismului îi consideră incapabili să înțeleagă adevăratele lor planuri.

    Schimbarea calendarului a fost amânată până la „momentul potrivit”: anul 1924, în mijlocul tragediei din Asia Mică, al schimbului de populații și al dictaturii Plastiras–Gonatas. Acești „păstori-lupi”, slujitori ai ecumenismului, au dat viață proverbului: „Lupul se bucură de tulburare.”

    Dar planul lor a rămas neîmplinit. Enciclica cerea ca toate marile sărbători să fie prăznuite de toți creștinii în același timp. Ei au reușit doar impunerea calendarului papal pentru sărbătorile fixe. Au dorit să impună și Pascalia papală, dar nu au reușit – decât în România, pentru doi ani, marcați de sânge, în urma protestelor ortodocșilor. Finlanda a adoptat-o „din motive pastorale”. Ceilalți moderniști sunt obligați să folosească vechiul calendar pentru Triod și Penticostar: adică trăiesc după două calendare!

    De aceea problema calendarului nu este rezolvată. Rămâne „spinul” neîmplinirii Enciclicei din 1920: impunerea unei noi Pascalíi.

    De ani de zile, ei discută cum să împlinească acest obiectiv. Știu ce s-a întâmplat după schimbarea calendarului și nu vor să provoace apariția unei noi categorii: „vechi-pascaliști”. Nu din grijă față de credincioși, ci ca să nu pară incompetenți în fața stăpânilor lor masonici.

    Astfel, periodic apar propuneri:
    – fie adoptarea calculului „corectat” occidental,
    – fie stabilirea unei duminici fixe, în aprilie sau mai, „acceptabilă și pentru heterodocși”.

    Această din urmă idee, avantajoasă lumii secularizate, rămâne o încălcare a Tradiției și a hotărârii Sinodului I Ecumenic.

    Întrebare către noii-calendariști „conservatori”

    Fraților nou-calendariști, care încercați să rămâneți evlavioși:
    Ce veți face în fața acestei noi trădări?

    Despre autor

    Părintele Antonie Gavalas (+2016) a fost preot al Bisericii Acoperământului Maicii Domnului, o parohie vechi-calendaristă din Astoria, New York. A absolvit Seminarul Sfânta Cruce din Brookline și a fost hirotonit de Biserica Rusă din diaspora în 1971. În 2012 a fost ales Mitropolit al New Yorkului de Sinodul „Mateiților”. Articolul acesta a apărut în greacă în iunie 1996 în ziarul Homogeneia, iar traducerea engleză în Orthodox Tradition.

    Sursa: https://orthodoxmiscellany.blogspot.com/2025/09/the-calendar-question-and-proposed.html

  • Cuviosul Serafim (Rose) de la Platina: Starea zelotismului și ROCOR în 1976

    Scrisoarea 218

    Odovania Înălțării, 1976

    [29 mai / 11 iunie, 1976]

    Dragă Daniel [Olsen],

    Îți trimitem salutările noastre din inimă la Praznicul Înălțării Domnului nostru și la Praznicul Cincizecimii. Fie ca Dumnezeu să te păzească în harul Său!

    Întrebarea ta despre „zelotism” vine într-un moment în care și noi am reflectat mult la astfel de chestiuni — și, de fapt, ea devine acum o întrebare fundamentală cu care se confruntă Biserica noastră. Mai ales odată cu trecerea la Domnul a Arhimandritului Constantin și a Arhiepiscopului Averchie, omul se oprește și se întreabă: cine ne va fi acum călăuză în zilele grele ce urmează și ne va da tonul și ideologia cea dreaptă? Episcopul Lavru a implorat pe monahii de la înmormântarea Arhiepiscopului Averchie să promită, în timp ce îi dădeau sărutarea de rămas bun, că vor rămâne credincioși învățăturii lui și că vor păstra Jordanville așa cum a fost sub el; dar nu va fi prea ușor să se păstreze această promisiune în furtunile ce se apropie.

    Astfel de uriași precum Vlădica Averchie și Vlădica Ioan ne-au călăuzit până acum, iar învățătura lor va rămâne un far în zilele ce vor urma; Vlădica Averchie, mai ales, ne-a lăsat câteva îndrumări practice care ne vor ajuta să trecem peste unele obstacole grele. (Încercăm în prezent să adunăm unele dintre acestea din multele lui cărți.)

    Înainte de a merge mai departe, trebuie să ne oprim și să vedem unde ne aflăm. Dorim să fim zeloși pentru adevărata Ortodoxie, iar conducătorii Bisericii noastre au arătat limpede că nu trebuie să avem niciun contact cu Patriarhia Moscovei și cu Bisericile asuprite în același fel; trebuie să ne abținem de la participarea la activități ecumeniste și să fim conștienți că ecumenismul roade însăși fibra ortodoxă a majorității Bisericilor Ortodoxe, începând cu Constantinopolul; și trebuie să urmăm cu râvnă o cale a adevăratei Ortodoxii noi înșine, nu doar în fapte exterioare, ci mai ales în viața duhovnicească, însă fără a cădea în zelotism fals care este „fără cunoștință”[1] — un punct pe care Vlădica Averchie l-a subliniat în mod special. Despre acest pericol din urmă am învățat mult în ultima vreme din situația vechi-calendariștilor din Grecia, care ne poate ajuta să evităm unele greșeli „pe partea dreaptă”.

    Iată, pe scurt, situația vechi-calendariștilor greci așa cum o avem de la Dr. Kalomiros, care pare cel mai moderat și mai rezonabil dintre vechi-calendariștii cu care am avut contact, și așa cum a fost confirmată dintr-un punct de vedere oarecum diferit de propriul nostru Episcop Lavru:

    „Matheiții” predică o „acrivie” absolută: din 1924, toți nou-calendariștii și toți cei aflați în comuniune cu ei sunt fără har; de aici „criza” care l-a determinat pe Episcopul Mathei să-și hirotonească singur succesori — el și adepții lui credeau atunci că el era singurul episcop ortodox rămas în lume. Prin urmare, este uimitor că ei au putut fi convinși să aibă vreun contact cu Biserica noastră, cum a fost la Soborul din 1971, iar Dr. Kalomiros ne spune că aceasta s-a întâmplat pentru că Părintele Panteleimon din Boston le-a spus că episcopii noștri s-au „pocăit” și că acum erau dispuși să accepte poziția matheiților. Odată ce au văzut că nu este așa, matheiții și-au reluat atacurile asupra Bisericii noastre, iar ultima dată când am auzit, erau aproape hotărâți să dea Biserica noastră anatemei. Dr. Kalomiros numește acest grup niște legaliști extremi și „scolastici”, și aceasta este și impresia noastră din contactele limitate pe care le-am avut cu ei. Evident, dacă ei au dreptate, trebuie să părăsești cu totul Sinodul și să te alături lor. Dar „acrivia” lor pare cu adevărat puțin prea apropiată de sectarism pentru a fi răspunsul pentru noi astăzi.

    Jurisdicția Arhiepiscopului Auxentie, pe de altă parte, a fost mai apropiată de Biserica noastră prin acceptarea „iconomiei”. Dar anul trecut ei au proclamat de asemenea Tainele nou calendariștilor ca fiind invalide — nu pentru că aceștia ar fi „schismatici” din punct de vedere legal și tehnic (aceasta fiind gândirea matheită), ci pentru că acum (în viziunea lor) ecumenismul a devenit o erezie conștientă și, prin urmare, nou-calendariștii sunt eretici formali. Ei le-au cerut episcopilor noștri să ia aceeași hotărâre, iar episcopii noștri au refuzat, pe motiv că aceasta este o chestiune dincolo de competența lor de a judeca. Episcopul Petru de Astoria a refuzat să accepte decizia auxentiților și, prin urmare, a fost excomunicat. Episcopii noștri nu au acceptat această excomunicare și continuă să slujească împreună cu el (așa cum cinci dintre episcopii noștri au făcut la înmormântarea Arhiepiscopului Averchie). În februarie anul acesta, după cum ne-a informat de curând Vlădica Nectarie, unul dintre grupurile vechi-calendariste a anatematizat în mod solemn Biserica noastră — nu știu care grup, dar fără îndoială că amândouă o vor face în curând. Totuși, grupul auxentit însuși este în pericol să se dividă în mai multe jurisdicții, în principal din pricina unor probleme de mândrie și putere (după cum ne spune însuși Dr. Kalomiros).

    Ca și cum toate acestea nu ar fi destul de rele, există zeloți pe Muntele Athos care nu fac parte din niciuna dintre jurisdicțiile vechi-calendariste existente, din pricina viziunilor lor particulare despre „acrivie” și „iconomie”. Dr. Kalomiros ne spune că prietenul nostru, Părintele Theodoritos, este acum în comuniune doar cu propriul său grup de patru sau cinci monahi și că este luat în considerare ca posibil candidat la episcopat de către un grup de auxentiți; deși Părintele Theodoritos nu ne-a menționat nimic despre aceasta în scrisorile sale către noi. În orice caz, zeloții de pe Muntele Athos sunt ei înșiși tot mai împărțiți și unii se mândresc cu faptul că nu vorbesc cu cei de altă nuanță de credință.

    Toate acestea ar trebui să fie un avertisment suficient despre pericolul de a exagera în privința „acriviei” și a „zelotismului.” Pericolul de a rătăci pe „partea dreaptă” a devenit acum atât de mare încât Mitropolitul Filaret, atunci când îl sfătuia pe Părintele Alexei Poluektov acum doi ani în privința publicării Vera i Zhizn, l-a prevenit să nu folosească deloc cuvântul „zelot” (cuvântul mai blând „revnitel”[2] este suficient).

    Cred că lecția din toate acestea este, înainte de toate, să ne învețe să nu fim prea siguri când definim lucruri (mai ales „acrivia” și „iconomia”) și să nu fim prea grăbiți în a „rupe comuniunea”.

    Avem acum un exemplu recent chiar în Biserica noastră: Părintele Vasile Sakkos din Geneva. Văzând că propriul său episcop nu a rupt complet contactul cu jurisdicțiile „ecumeniste”, el a întrerupt comuniunea cu el și a cerut Soborului nostru din 1974 să răspundă fără echivoc la două întrebări (ne-a trimis o copie a apelului său): (1) Sunt ecumeniștii și nou-calendariștii eretici? (2) Avem sau nu comuniune cu ei? Soborul nostru nu i-a dat un răspuns satisfăcător, iar el aparent este acum cu matheiții.

    La început am fost simpatici dorinței lui de a-i face pe episcopii noștri să lămurească lucrurile „clar” și „consecvent”, mai ales dându-ne seama că Arhiepiscopul Antonie al Genevei este într-adevăr probabil prea „liberal” în opiniile și contactele sale. Dar, reflectând mai departe, găsim mai multe considerații care fac ca problema să fie destul de complexă și să nu admită un răspuns simplu:

    (1) Ecumenismul în sine nu este o erezie clară și bine definită precum arianismul, nici un corp bisericesc distinct precum Biserica Romano-Catolică. Rareori este predicat cu îndrăzneală în atâtea cuvinte de către participanții săi ortodocși și, chiar și atunci când Părinții Athenagoras și Dimitrie, sau noua „Mărturisire de la Thyateira”, fac afirmații scandaloase, acestea sunt adesea însoțite măcar de o mărturisire verbală că Ortodoxia rămâne încă singura adevărată Biserică a lui Hristos. Există deci o anumită justificare pentru cei care refuză să rupă legătura cu ierarhii ecumeniști sau care nu știu în ce moment ei devin de fapt „eretici.”

    (2) Ecumenismul, mai degrabă decât o erezie formală, este mai mult ca o mișcare elementară, o atitudine intelectuală care este „în aer” și pune stăpânire pe indivizi, pe grupuri și pe întregi Biserici în măsura în care acestea sunt lumești și deschise către mode intelectuale. Astfel, el se află și în Biserica noastră, și chiar în mințile noastre, dacă nu ducem o luptă conștientă împotriva „duhului vremurilor”. Cu atât mai dificil este, așadar, să-l definim și să știm exact unde se află linia de bătălie.

    (3) Propriile noastre turme, în măsura în care sunt lumești, nu înțeleg aceste lucruri, iar o decizie de a „rupe comuniunea” în mod formal cu toate Bisericile Ortodoxe ecumeniste pur și simplu nu ar fi înțeleasă de mulți.

    (4) Există o teamă, întărită de cunoașterea situației vechi-calendariștilor greci, de a nu cădea într-o mentalitate sectară — aceea că „numai noi suntem curați”.

    Ce ar trebui, deci, să facem?

    Să ne lăsăm, înainte de toate, călăuziți de ierarhii noștri care sunt cei mai conștienți de situația duhovnicească a Bisericii de astăzi și care s-au exprimat. Îl avem mai ales pe Mitropolitul Filaret, care vorbește mai degrabă despre esența duhovnicească a ecumenismului decât despre natura lui formal eretică și care îi avertizează pe ceilalți ierarhi și pe propria lui turmă să nu participe la activități și idei ecumeniste; și pe Arhiepiscopul Averchie, care privea întreaga problemă nu în termenii unei erezii formale, ci mai degrabă ca pe o mișcare elementară de apostazie, al cărei răspuns este înainte de toate o întoarcere la viața duhovnicească.

    În general, atât timp cât Biserica noastră este una și unită, să avem încredere în judecata episcopilor locali; dacă ceva din ceea ce fac este discutabil, să ne lăsăm călăuziți de judecata episcopilor noștri cei mai duhovnicești (și de preferință nu doar de unul singur), dar fără a face o „demonstrație” dacă aceasta nu este de acord cu episcopul local. Dar să ne ferim de concluziile propriei noastre logici și ale „definițiilor”. Mi-e teamă că Părintele Panteleimon din Boston a căzut în această ultimă capcană și urmează un drum pe care niciunul dintre episcopii noștri nu îl aprobă, chiar dacă el le spune altora că poziția episcopilor noștri este sinonimă cu ceea ce crede el că ar trebui să fie (uneori politica situației vechi-calendariste grecești îl obligă aparent să facă asemenea lucruri pentru a-și „salva fața”). El și grecii care îl urmează au format un fel de „episcopie” psihologică autonomă în cadrul Bisericii noastre, și este evident că nu au nici încredere, nici respect pentru episcopii noștri; ei își caută autoritatea mai degrabă în Grecia — iar în Grecia situația devine tot mai confuză pe zi ce trece, astfel încât gândirea Părintelui Panteleimon singură ajunge să fie autoritatea lor. Aceasta este o situație extrem de periculoasă și pare inevitabil că, dacă grecii noștri nu își schimbă tonul „zelotismului” lor, este doar o chestiune de timp până când ne vor părăsi, fie pentru matheiți, fie pentru a forma propria jurisdicție — ceea ce nu va face decât să încurce și mai mult lucrurile. Deja Părintele Panteleimon practică „comuniunea selectivă” în Biserica noastră, cum a fost când a refuzat să slujească la înmormântarea Arhiepiscopului Averchie, dar a stat în Sfântul Altar împreună cu un grup de preoți și monahi ai săi. Părintele Panteleimon de la Jordanville, când a văzut aceasta, i-a spus Părintelui Herman (care a putut fi prezent pentru a-și lua rămas bun de la Avva său): „Uite ce fel de monahi avem acum. Au venit aici să facă o demonstrație. Trebuie să fie sfârșitul lumii.” Aceasta este tipică pentru atitudinea Bisericii noastre față de „zeloții” prea-nerăbdători ai zilelor noastre: fără amărăciune sau indignare, dar cu o conștiință profundă și liniștită că aceasta nu este soluția. Este pentru noi un semn rău că Părintele Panteleimon se afla într-o stare de „comuniune tensionată” cu Vlădica Averchie în ultimele luni ale vieții acestuia și că, pentru aceeași cauză (Episcopul Petru, pe care episcopii noștri par să o privească doar ca pe o problemă de „competiție”), nu a vrut să slujească la înmormântarea sa. Vlădica Averchie a fost cel mai mare stâlp al Bisericii noastre și ne-a scris, în tulburarea sa legată de Părintele Panteleimon, o scrisoare sfâșietoare care arată cât de mare este prăpastia dintre marii bătrâni ai Bisericii noastre și generația mai tânără care nu și-a primit călăuzirea de la ei și care acum crede că „știe mai bine” decât aceștia.

    Nu dorim să-l judecăm pe părintele Panteleimon sau pe vreunul dintre „zeloți”, inclusiv pe Matheiți; dar este limpede că drumul nostru nu poate fi cu ei. „Acrivia” lor îi forțează să se implice atât de mult în politica bisericească, încât problemele duhovnicești devin cu totul secundare. Știu din experiență că, dacă ar trebui să mă așez și să gândesc eu însumi care nuanță de „zelotism” este astăzi „cea corectă” — îmi voi pierde toată pacea sufletului și voi fi mereu preocupat de întrebări legate de ruperea comuniunii, de cum va părea aceasta altora și de „ce vor gândi grecii” (și care greci?), și de „ce va gândi Mitropolitul?” Și nu voi mai avea timp sau înclinație să mă las inspirat de pustie, de Sfinții Părinți, de sfinții minunați din vechime și din vremuri moderne care au trăit într-o lume mai înaltă. Mai ales în vremurile noastre nu este cu putință să fim cu totul detașați de aceste chestiuni, dar să punem mai întâi cele dintâi: întâi viața duhovnicească și strădania către Împărăția Cerurilor; în al doilea rând vin întrebările de jurisdicție și de politică bisericească. Și să ne apropiem de aceste chestiuni secundare din direcția cea dreaptă: nu mai întâi din perspectiva legalismului, a canoanelor, a „acriviei”, ci mai degrabă duhovnicește. Pericolul principal al vremurilor noastre nu este „lipsa de acrivie”, ci pierderea gustului Ortodoxiei; „acrivia” nu ne va mântui dacă nu mai avem simțirea și gustul Ortodoxiei și dacă nu o iubim din toată inima noastră.

    Dr. Kalomiros a scris, într-o scrisoare către Alexey Young acum câteva luni, ceva ce ne oferă un indiciu:

    „Părintele Panteleimon și părintele Nichita și cei care sunt în jurul lor pot fi de origine greacă, dar ei nu sunt greci. Ei sunt americani 100% cu toate trăsăturile americane. Nu îi calomniez, căci aceasta este firesc. Ceea ce este însă dureros la ei este că faptul de a fi americani și insistența lor de a fi americani i-a tăiat de la Tradiția Ortodoxă, care nu este ceva teoretic, ci vine de la tată la fiu într-o transmitere continuă de la om la om, care este posibilă doar atunci când cineva este unit în suflet și în dragoste cu cei care îi transmit tradiția. Dar ortodocșii americani nu au strămoși americani în Ortodoxie. Dacă se declară americani și vor să se taie de la fundalul lor național… se taie în realitate de la posibilitatea de a primi Tradiția Ortodoxă vie. De aceea eu, care sunt grec și care, în anumite puncte ale discuțiilor teoretice, pot să nu fiu de acord cu Părinții de la Platina și să fiu de acord cu părintele Panteleimon, nu simt la el „simțirea” Ortodoxiei, care îl face pe om cu adevărat ortodox în ciuda multor noastre greșeli omenești; iar eu simt această „simțire” în periodicele voastre Orthodox Word și Nikodemos, și tendințele voastre practice îmi sunt mai apropiate de inimă decât întreaga atmosferă a publicației The Orthodox Christian Witness, care este îndreptată către lume, și nu de la lume către veșnicie.”

    Mă tem că noul nostru Orthodox Word, cu încercarea lui (în introducerea la epistola Mitropolitului Filaret despre „Mărturisirea din Thyateira”) de a reda gândirea reală a episcopilor noștri cu privire la chestiunile „ruperii comuniunii” — va fi un altul dintre acele puncte „teoretice” cu care Dr. Kalomiros va fi în dezacord. Sunt sigur că „grecii” noștri ne vor ataca pentru aceasta, pentru că ei nu vor ca măcar să se știe că episcopii noștri nu au rupt niciodată oficial comuniunea cu Constantinopolul și nici nu doresc să o rupă. Dar nu putem insista că știm mai bine decât episcopii noștri într-un domeniu pe care este treaba lor să îl cunoască. Dacă încă mai avem „simțirea” Ortodoxiei (și ne rugăm să nu o pierdem în zilele grele care ne stau înainte) — aceasta este pentru că i-am iubit și i-am ascultat pe acei episcopi și pe acei preoți mai în vârstă care ne-au predat credința și nu am crezut că putem să-i învățăm noi pe ei. Dacă în unele privințe avem diferențe „teoretice” cu unii episcopi, aceasta nu a rupt legătura de încredere și de dragoste, și nu ne-am încumetat să declarăm public astfel de diferențe. Dar părintele Panteleimon, pe față, crede că este chemat să-i învețe pe episcopii noștri, până într-acolo încât să-l mustre public pe Mitropolitul nostru (cum a făcut la un banchet în 1974). Cu aceasta nu putem fi de acord și, într-adevăr, ne-am teme să pierdem gustul Ortodoxiei dacă am crede că știm mai bine decât toți episcopii și bătrânii noștri.

    Această scrisoare este deja prea lungă și încă nu am „răspuns întrebării tale” despre ieromonahul sârb care slujește în biserica noastră. În privința Bisericii Sârbe nu a existat unanimitate între episcopii noștri. Arhiepiscopul Averchie credea că ar trebui să-i încadrăm împreună cu celelalte Patriarhii dominate de comuniști și să nu avem comuniune cu ei; dar majoritatea episcopilor noștri nu au gândit astfel și, de fapt, episcopul Sava a fost atât de ferm în acest punct încât a spus că se va retrage la pensie dacă vom rupe comuniunea cu Patriarhia Sârbă. Se pare că episcopii noștri nu au luat nicio decizie în această privință, ceea ce înseamnă că Serbia este încadrată mai mult sau mai puțin împreună cu Bisericile „canonice” ale lumii libere (probabil chiar ceva mai bine decât ele, pentru că este pe vechiul calendar), cu care relațiile noastre erau tensionate sau descurajate, dar nu pe deplin rupte. În lipsa unui sfat contrar din partea unuia dintre episcopii noștri, te-am sfătui să accepți ceea ce îngăduie episcopul local, inclusiv primirea Sfintei Împărtășanii; totuși, dacă te simți neliniștit să primești Sfânta Împărtășanie de la acest preot, din motive duhovnicești personale poți ușor să te împărtășești într-una din celelalte biserici ale noastre de acolo, fără să fii vinovat că judeci pe episcop. Desigur, nu este treaba ta să „îi înveți” pe oamenii de acolo, căci aceasta nu ar face decât să-i zăpăcească și probabil să te zăpăcească și pe tine însuți. Ne așteptăm ca Vlădika Nectarie să ne viziteze săptămâna viitoare sau cam așa și îi vom cere părerea. Aceasta, desigur, nu este o poziție „zelotistă” — dar niciunul dintre episcopii noștri nu ne-a predat o poziție de pur „zelotism”, inclusiv arhiepiscopul Averchie, care a subliniat întotdeauna aspectul duhovnicesc fără să insiste asupra literei legii și a cărui grijă principală cu privire la Biserica noastră nu era lipsa de „acrivie”, ci mai degrabă evaporarea vieții duhovnicești și îngăduirea ca preocupările lumești și politice să ne domine.

    Ei bine, nu mai am timp să-ți dau informațiile despre locurile sfinte din Elveția și Franța — vezi cât de mult „politica bisericească” ia din partea duhovnicească?! Iartă-mă. Dar îți voi scrie în curând cu aceste informații. Roagă-te pentru noi — și mai ales ca să putem termina la timp publicațiile pentru aniversarea de 10 ani de la adormirea lui Vlădika Ioan. Să-l rugăm să ne ajute și să ne călăuzească acum!

    Cu dragoste în Hristos,

    Serafim, monah

    Sursa: https://orthodoxmiscellany.blogspot.com/2025/02/st-seraphim-rose-of-platina-state-of.html

    [1] Romani 10:2.

    [2] Ревнитель (revnitel) = apărător plin de râvnă, dar cu discernământ.

  • 100 de ani de la reforma calendarului(2)

    Continuarea articolului: https://rezistentaortodoxa.org/2025/09/12/100-de-ani-de-la-reforma-calendarului1/

    Există și alții care susțin că nu contează ce calendar urmează cineva, care este cel corect și acceptabil, etc., ci că cel mai important lucru este problema comuniunii ecleziastice. Deoarece celelalte Biserici Locale care au păstrat vechiul calendar continuă să fie în comuniune cu cele care au acceptat noul calendar, totul este bine și nu există niciun motiv pentru divizare și discordie.

    Dar această perspectivă este doar o tactică de amânare pentru a evita esența problemei. Problema calendarului a fost controversată încă de la început și se aștepta să fie rezolvată de un Mare Sinod, fie înainte, fie după al Doilea Război Mondial. S-au făcut propuneri și s-au ridicat speranțe. Apoi, erezia ecumenismului s-a intensificat, iar până în 1965 a inclus toate Bisericile Ortodoxe Locale în structura sa principală: Consiliul Mondial al Bisericilor (CMB), fie că urmau noul sau vechiul calendar.

    Așadar, considerarea comuniunii ecleziastice ca fiind cel mai important lucru, indiferent de calendar, este o abordare simplistă și cu siguranță nu reprezintă modelul Ortodoxiei Tradiționale și Patristice. Adevărul nu depinde de comuniunea ecleziastică, ci exact invers: comuniunea ecleziastică depinde de Adevăr. Adevărații ortodocși se împărtășesc doar cu cei care sunt de acord în credință și în păstrarea vizibilă și exterioară a Tradiției și Credinței Bisericii, și nu cu cei care se abat de la acestea prin adoptarea unor inovații inacceptabile de dragul ecumenismului.

    Aceasta nu este o problemă minoră și ușor de iertat, ci una majoră și decisivă în alegerea comunității ecleziastice. Dacă principalele probleme de credință nu sunt rezolvate, este imposibil ca ortodocșii adevărați din zilele noastre să fie în comuniune ecleziastică cu cei care se află în eroare, chiar dacă aceștia păstrează calendarul patristic și exprimă o anumită critică față de ecumenism în general.

    În cele din urmă, este o chestiune de consecvență și de precizie în credință, și nu o aspirație către „legitimare” sau „normalizare” de către cei care păstrează doar forma exterioară, dar au pierdut esența. Cel care este canonic nu este cel care se bucură de recunoaștere seculară și instituțională, ci cel care rămâne în adevărul canonic, tradițional și atemporal al Bisericii lui Hristos.

    În legătură cu aceasta, se aduce acuzația că adepții Tradițiilor Patristice, prin delimitarea lor canonică de inovatori, s-au rupt de întreaga Biserică Ortodoxă și se află într-un vid, în afara Bisericii. Această afirmație este greșită din toate punctele de vedere, deoarece face ca participarea la Taina Bisericii și canonicitatea să depindă de recunoașterea unor organizații ecleziastice și nu de respectarea regulii de credință și evlavie în frica de Dumnezeu.

    Chiar și dintr-un punct de vedere istoric, au existat lideri ai așa-numitelor Biserici Ortodoxe oficiale, care până foarte recent, în diverse moduri, au sprijinit lupta dreaptă a adepților calendarului patristic din Grecia, atât clerici, cât și mireni. În acest sens, am publicat lucrări relevante despre relațiile, de exemplu, dintre Creștinii Ortodocși Adevărați ai Greciei și atât Patriarhia Alexandriei, cât și Patriarhia Ierusalimului.

    Acuzația conform căreia Creștinii Ortodocși Adevărați nu recunosc sfinții moderni este ceva ce ne provoacă uimire și surpriză. Atât pentru că avem Sfinți canonizați în țara noastră (Grecia), cât și în Bisericile aflate în comuniune cu noi, dar și pentru că unii dintre cei mai mari Ierarhi sfinți ai celei de-a doua jumătăți a secolului trecut au fost susținători și binefăcători ai noștri: Arhiepiscopul Sf. Ioan Maximovici († 1966) Făcătorul de Minuni și Mitropolitul Sf. Filaret Voznesensky († 1985) al Bisericii Ortodoxe Ruse din Afara Granițelor, ale căror sfinte moaște sunt nestricăcioase.

    Dacă această acuzație se referă și la anumiți părinți duhovnicești ai acelei perioade, care sunt bine cunoscuți în Grecia și în alte locuri, amintim doar faptul că, nefiind legați de acțiunile și deciziile Patriarhiei Ecumenice, de a cărei conducere ne-am separat de un secol, nu suntem obligați să acceptăm canonizările pe care aceasta le-a făcut în ultimii ani. Mai mult, în anumite ocazii, chiar primim critici din partea unor clerici și mireni aflați altminteri în comuniune cu inovatorii, deoarece Patriarhia Ecumenică a canonizat inclusiv persoane controversate și discutabile.

    Dacă noi, ca Ortodocși Adevărați, nu recunoaștem oficial unele figuri ca sfinți doar pentru că Patriarhia Ecumenică le-a proclamat astfel, înseamnă oare că suntem împotriva lor în mod absolut? Cine poate ști cu exactitate și nu într-un mod prematur și selectiv, care a fost atitudinea reală a acestor persoane față de clericii și mirenii Bisericii noastre? Cei care ne reproșează această poziție sunt siguri că au acces la toate mărturiile și faptele relevante în mod corect și obiectiv, sau s-au bazat doar pe pasaje unilaterale din anumite lucrări care adesea servesc un scop specific al autorului?

    Aici vom cita informații despre Sfântul Iustin Popovici, care este călăuza noastră în acest studiu. Ori de câte ori a scris în lucrările sale oficiale despre principalele probleme ale Ortodoxiei în timpurile moderne, a abordat și problema „Vechiului Calendar”, dar nu s-a limitat doar la aceasta.

    Este caracteristic faptul că, după publicarea celebrei „A Doua Epistolă Îndurerată” a Sfântului Mitropolit Filaret al ROCOR, Sfântul Iustin a trimis un student de-al său la New York în 1972 pentru a-i transmite personal felicitările sale pentru acest text monumental de Mărturisire Ortodoxă împotriva ecumenismului. De asemenea, a întreținut relații fraterne excelente cu adepți ai calendarului patristic, precum distinsul Monah Victor Matei († 1973), editor al Marilor Sinaxariști.

    Totodată, i-a oferit o binecuvântare scrisă unuia dintre studenții săi, un Ieromonah, în perioada studiilor postuniversitare din Grecia, la mijlocul anilor 1970, pentru a sluji ca preot duhovnic într-o mănăstire din Attica, unde era pomenit Arhiepiscopul Bisericii noastre a Ortodocșilor Adevărați ai Greciei. Se poate concepe că un gigant duhovnicesc de talia Sfântului Iustin Popovici, cu o sensibilitate și conștiință dogmatică ortodoxă intactă și pură, ar fi putut să-și îndrume ucenicul într-o schismă și într-o stare extra-bisericească? Este un absurd flagrant și o blasfemie inacceptabilă.

    Prin urmare, nu este corect ca acuzatorii noștri să tragă concluzii pripite și judecăți greșite asupra acestui subiect, deoarece nu cunosc toate faptele relevante. Dacă este necesar, putem oferi o explicație mai detaliată. Deocamdată, amintim cuvântul Domnului, care se aplică și în această situație: „Nu-l opriţi; căci cine nu este împotriva voastră este pentru voi.” (Luca 9:50).

    Chiar și criticile unor figuri relativ moderne asupra anumitor probleme din rândul adepților Tradițiilor Patristice nu afectează în niciun fel esența sfintei noastre lupte. Noi, cei care urmăm Tradițiile Patristice, nu ne preocupăm de lucruri care constituie abateri, atâta timp cât păstrăm duhul discernământului ce trebuie să caracterizeze pe cei care duc lupta pentru credință, pentru ca aceasta să fie legitimă și plăcută lui Dumnezeu. Aceasta este voința conștiinței noastre insuflate de Dumnezeu și ceea ce sfinții ne-au transmis prin învățătura și exemplul lor.

    În concluzie, cităm pe larg dintr-o lucrare a noastră relativ recentă, care ajută la o mai bună înțelegere a subiectului, precum și a temelor discutate în acest capitol și în întregul nostru studiu:
    Dacă riturile ecumeniste, atât de intens promovate, continuă să crească, și dacă se vor înmulți comuniunile, binecuvântările comune și „scuzele” ce nu sunt conforme cu Sfintele Canoane, lumea nu-și va reveni. Dimpotrivă, acestea nu vor face decât să accelereze calea spre marile încercări ale vremurilor din urmă, pe măsură ce apostazia se intensifică și se extinde.

    Acei frați „tradiționali” care ne reproșează nouă, creștinilor ortodocși ai Tradițiilor Patristice, că am fi necanonici, schismatici, agitatori și problematici, ar trebui să înțeleagă bine că nu doar că nu ne tulbură și nu ne informează că toate aceste lucruri nefondate, greșite și inacceptabile ar fi în vigoare, ci pur și simplu ne întristează prin amploarea neînțelegerii lor, astfel încât pierd esențialul și rămân atașați chiar și acum de aparențele exterioare.
    Cei dintre noi care, prin harul lui Dumnezeu, nu participă direct sau indirect la o pan-erezie, precum acest ecumenism malign, nu sunt vrednici de milă în acest sens, ci de laudă, în ciuda altor neajunsuri personale. Dimpotrivă, cei implicați în această situație tragică, care nu s-a mai văzut în istoria Bisericii de la început până acum, sunt cei care sunt vrednici de milă. Exact aici se concentrează esența problemei: dacă este acceptabil și justificat sau total interzis să considerăm drept co-liturghisitori fie pe cei care săvârșesc oribile abateri ecumeniste, fie micile insule de rezistență ortodoxă din oceanul confuziei, dacă și în ce măsură aceștia îndeplinesc condițiile canonice pentru a „respira liber oxigenul autentic al Ortodoxiei”, parafrazându-l pe legendarul Augustin Kantiotis (1907-2010) (există o înregistrare audio a predicii sale la sărbătoarea Ortodocșilor Adevărați de Duminica Ortodoxiei la Atena, în 1967) și dacă și în ce măsură poziția lor corespunde practicii stabilite a Bisericii.

    Avem nevoie de o permisiune specială pentru aceasta? Nu este o chestiune de supraviețuire spirituală? Este mai sigur să ne dezvoltăm și să ne desăvârșim creșterea spirituală în cumplitele fumuri ale răului ecumenismului? Acești frați se simt oare în siguranță spirituală atunci când Păstorii lor fac declarații și acțiuni de manipulare ecumenistă pluralistă? Ce lucruri mai rele trebuie să se întâmple pentru a-i alarma și a-i scoate din această complicitate condamnabilă? Oricum, „Paștile comun” vine curând, astfel încât rețeta ecumenistă să se îmbine și mai bine în gustul său otrăvitor.

    Fie ca acuzatorii noștri să fie eliberați de legăturile lor imaginare, pentru că în prezent sunt asemenea celor care strecoară țânțarul și înghit cămila (cf. Matei 23,24), astfel încât să nu fie condamnați ca povățuitori orbi și ipocriți.

    Părinții noștri în credință, mișcați de un zel ortodox autentic, au păstrat cu sacrificiu „cele mai mici” (Matei 16,10), respingând reforma calendarului, și astfel s-au izbăvit de „cele mai mari”, adică de cel mai mare rău al ereziei ecumeniste. Ce dacă unii dintre ei, în zelul lor excesiv, au fost chiar împinși la extreme? Oare acest lucru le întinează sau le anulează buna mărturisire și credința lor confirmată prin semne dumnezeiești? Întrebăm și noi, așa cum face Sfântul Apostol: „Dar, omule, tu cine eşti care răspunzi împotriva lui Dumnezeu?” (Rom. 9,20). Noi, prin Mila lui Dumnezeu, nu am fost, nu suntem și nu vom fi parte a Apostaziei Credinței, și îi mulțumim nesfârșit Domnului și Dumnezeului nostru pentru bunăvoința Sa și grija Sa față de noi, nevrednicii.

    Ne rugăm doar pentru acei frați ai noștri, care par să nu fie conștienți de dimensiunea „bârnei” (Matei 7,3) care le întunecă vederea spirituală și ne hulesc invocând paiul din ochii noștri, pe care nu negăm că îl avem. Dar vrem să explicăm că, dacă unii clerici sau bătrâni binecunoscuți care au trăit cu câteva decenii înaintea noastră sunt luați drept exemplu pentru presupusa lor atitudine de discernământ față de inovatori și ecumeniști, atunci aceștia se află într-o situație dificilă și precară.

    Mesajul acelor figuri anterioare este clar anti-ecumenist. Dar conducătorii bisericești ecumeniști de astăzi nu doar că nu s-au luminat prin mesajul și poziția acelor bătrâni, deși, din multe și variate motive, chiar s-au grăbit să-i canonizeze, ci sunt primii care disprețuiesc și calcă în picioare mesajul lor în ceea ce privește chestiunile de credință. Dacă acest lucru paradoxal și absurd constituie un „criteriu de discernământ” și astăzi, atunci ne aflăm într-o stare jalnică în ceea ce privește înțelegerea chiar și a celor mai evidente lucruri.

    Pentru cei care se simt spiritual protejați de această tragedie și care consideră această situație profund afectată ca fiind exemplară, ne pare rău, dar nu putem decât să le dorim o trezire grabnică.

    Cunoaștem și alți bătrâni sfinți, îmbogățiți cu daruri evidente ale Duhului Sfânt, care au fost luptători de seamă ai poziției și atitudinii noastre. Cu toate acestea, ceea ce este cel mai important pentru noi este că duhul și cuvântul haghiografic și patristic al Bisericii noastre este de nezdruncinat, absolut obligatoriu și mult superior oricărui bătrân sau părinte duhovnicesc. Acesta proclamă că noi avem comuniune în siguranță doar cu cei care păstrează mărturisirea credinței nealterate. Nimeni nu poate schimba acest principiu și această asigurare pentru noi, chiar dacă ar fi un înger din cer. (vezi Gal. 1,8). Noi păzim și păstrăm ceea ce Sfânta Biserică Ortodoxă a păzit și păstrat dintotdeauna și, în consecință, respingem și condamnăm ceea ce Ea a respins și condamnat dintotdeauna, precum și pan-erezia neo-păgână a ecumenismului. Aceasta este poziția noastră smerită, dar fermă și de neclintit până la ultima suflare, pentru ca să dobândim mila lui Dumnezeu și viața veșnică.

    În cele din urmă, referitor la atitudinea potrivită pe care trebuie să o avem în urma celor spuse mai sus, îndrăznim să sugerăm că este nevoie de prudență, rugăciune și chemare la pocăință împotriva ecumeniștilor demoralizați. Putem fi oameni sociabili, politicoși și pașnici, dorind pacea, relațiile bune și înțelegerea, evitând extremele și tensiunile, dar acest lucru nu anulează punctul esențial. Domnul ne îndeamnă la o atenție sporită: „Feriţi-vă de proorocii mincinoşi, care vin la voi în haine de oi, iar pe dinăuntru sunt lupi răpitori.” (Matei 7,15). Apostolul Pavel ne îndeamnă să ne separăm de cei care nu sunt sănătoși la minte: „De aceea ieșiți din mijlocul lor și vă osebiți, zice Domnul.” (II Cor. 6:17). Tradiția canonică a Ortodoxiei îi onorează pe cei care se separă de învățătorii falși și de doctrinele false (Canonul 15 al Sinodului I-II), chiar dacă aceștia nu au fost expulzați oficial de pe tronurile lor, deoarece sunt deja condamnați din punct de vedere spiritual și ecleziastic.

    Sfânta Luptă a credinței arată iubirea pentru Hristos și Biserica Sa, precum și pentru sine și aproapele. Este necesară o opoziție neclintită și necompromisă „până la moarte” (Apoc. 2,10) împotriva pan-ereziei ecumenismului și a tuturor relelor care au venit, vin și vor veni din el. Nu există nicio justificare pentru a nu acționa, ci trebuie să susținem pe cei care luptă și sunt persecutați pentru Credință.

    Domnul nostru va da cununa biruinței celor care vor stărui și vor răbda până la sfârșit. El ne-a asigurat: „Nu te teme, turmă mică” (Luca 12,32). Putem fi puțini, putem rămâne și mai puțini și putem fi disprețuiți și mai mult. Trebuie să rămânem statornici în ceea ce sufletele noastre știu că este adevărat, indiferent de cantitatea și de rezultatele vizibile, demonstrând fidelitate smerită față de porunca dumnezeiască. Ne opunem ereziei ecumenismului și secularismului, fără vreun triumfalism sau aroganță, fără a ne bate joc de nimeni.

    Nu căutăm scopuri egoiste, nu luptăm în numele vreunui om, iubim unitatea, dar în adevăr. Puțini sunt cei care se mântuiesc din potopul apostaziei; puțini reacționează la înșelăciuni, impuneri, presiuni, amenințări, persecuții și asuprire. Întotdeauna puțini au fost drojdia trezirii celor aflați la putere pentru întărirea Adevărului, precum și pentru dorita expulzare și condamnare a oricărei abateri, atât sinodal, cât și definitiv.

    Să rămânem neclintiți și ne-inovatori, cu un zel sfânt după cunoștință, în turma mică a lui Hristos, în Biserica Sa Adevărată, cu o răbdare și o dragoste infinite, chiar și pentru vrăjmașii noștri, pentru a dobândi mila dumnezeiască. Amin.

  • 100 de ani de la reforma calendarului(1)

    Anul trecut, Mitropolitul Clement de Larissa și Platamon a publicat cartea „100 de ani de la reforma calendarului”, în care a analizat atât din punct de vedere patristic, cât și din punct de vedere politico-social schimbarea calendarului. Am considerat util să traduc ultimul capitol al cărții sale(deși toate sunt excelente) și să postez aici fragmente din acesta. Cartea, tradusă în limba engleză, poate fi achiziționată de aici. Spor la studiat!

    O analiză atentă a întregului material prezentat în lucrarea noastră este, desigur, o condiție necesară pentru ca ceea ce am expus aici să fie înțeles în contextul său adecvat. Fără aceasta, nu este posibilă o înțelegere obiectivă și imparțială a acestor fapte. Ceea ce scriem aici nu considerăm că este o scuză, ci mai degrabă o informare de bună-credință, menită să înlăture prejudecățile. Astfel, mica turmă a adevăraților ortodocși, precum și orice oponent general al apostaziei continue din zilele noastre, pot primi sprijin și consolare.

    Ca observație generală, spunem că, de obicei, acuzatorii noștri, atunci când nu fac parte dintre cei deja corupți de ecumenism sau care sunt complet părtinitori împotriva noastră, în loc să se aplece asupra esenței problemelor prezentate aici, preferă să amâne și să evite confruntarea directă cu realitatea teribilă, precum și cu vocea conștiinței care îi îndeamnă asupra a ceea ce trebuie făcut. Aceasta necesită tărie de suflet, eroism și curaj.

    Prin urmare, din moment ce nu există o dorință sinceră de a prezenta adevărul și de a înțelege calea mărturisitoare a rămășițelor credinței, este ușor să îi acuze pe adevărații ortodocși disprețuiți că ar fi împovărați cu erori și lipsă de canonicitate. Dar este oare așa? Cei care participă direct sau indirect la calea apostaziei descrisă mai sus pot, prin urmare, trece de la a fi acuzați la a deveni acuzatori și, datorită superiorității lor cantitative și a altor avantaje, să se simtă superiori și să îi atace cu ușurință pe cei care, cu conștiință și sacrificiu, păstrează Tezaurul Credinței intact și neprihănit?

    Dorim să subliniem mai întâi că separarea strămoșilor noștri de moderniști din cauza inovației calendaristice din 1924 nu a constituit o schismă, așa cum am menționat deja, și nu a provocat în niciun fel o divizare din motive personale și egoiste, așa cum, din păcate, diferiți acuzatori îi învinuiesc pe nedrept1. Cei care au reacționat la inovația calendaristică printr-o inspirație și un impuls divin, fiind întăriți chiar și prin binecuvântări miraculoase2, în ciuda furiei persecuției inițiale îndreptate împotriva lor, au luptat cu vrednicie, nu pentru instaurarea și perpetuarea diviziunii, ci pentru restaurarea ordinii bisericești.

    Separarea canonică pe care au făcut-o (în conformitate cu Canonul 15 al Sinodului I-II) și care a fost formalizată la aproximativ doi ani după începutul inovației, a fost o despărțire de făptuitorii de rău permisă și corectă, din motive de „credință și dreptate” (Canonul 31 Apostolic). „Dreptatea” aici înseamnă, conform lui Ioan Zonaras (1074-1145 d.Hr.), „potrivit datoriei și legii.” Încălcarea „dreptății” reprezintă disprețul public și neglijarea Tradiției scrise sau nescrise.

    Orice încălcare a modelului credinței și al cultului, a ordinii bisericești și a instituțiilor sale, constituie un motiv justificat de întrerupere a comuniunii bisericești. Acțiunea atemporală a Bisericii dovedește că fiii ei credincioși au luptat nu doar pentru doctrine, pentru chestiuni de credință atunci când a fost nevoie, ci și pentru Tradițiile Bisericii atunci când acestea au fost disprețuite de diferiți oameni răuvoitori de-a lungul veacurilor.

    De aceea, Sfântul Nicodim Aghioritul afirmă: „Timpul nu-mi permite să înșir nesfârșitele exemple ale atâtor sfinți care au fost răpuși și au murit pentru instituțiile și canoanele bisericești” (vezi „Despre Deasa Cuminecare cu Sfintele Taine”).

    Am explicat suficient faptul că inovația calendaristică nu a fost un act minor și indiferent, ci unul înrădăcinat într-un nivel mult mai larg al ecumenismului, fiind legat de o schimbare a Pascaliei, în slujba unei apropieri de unificare cu heterodocșii, dar nu în acord cu credința și Tradiția Bisericii Ortodoxe. Subliniem că ascultarea nu este datorată poruncilor și deciziilor arbitrare împotriva instituțiilor străvechi, cum este calendarul bisericesc.

    În plus, sentințele, condamnările, pedepsele, depunerile din treaptă etc. aplicate de inovatori și de cei care nesocotesc Tradiția împotriva celor care, în mod drept și evlavios, aderă la cele Părintești, nu au nicio valabilitate, ci dimpotrivă, reprezintă o coroană de slavă și cinste. Ele constituie chiar o persecuție a credinței, conform cuvintelor Sfântului Maxim Mărturisitorul referitoare la excomunicarea Sfântului Martin al Romei de către cei nelegiuiți: „El nu a fost excomunicat, ci persecutat” (vezi PG vol. 90, coloana 128).

    Legată de cele de mai sus este și acuzația conform căreia hirotoniile clerului nostru, în special ale ierarhilor noștri, ar fi necanonice și nelucrătoare, deoarece provin fie de la ierarhi depuși după ce s-au alăturat mișcării vechi calendariste în 1935 (Gherman al Demetriadei și Hrisostom al Florinei), fie pentru că au fost săvârșite „dincolo de granițe” de către ierarhi cu statut îndoielnic în America. Sfântul Teodor Studitul afirmă că, în vremuri în care credința este pusă la încercare, hirotoniile săvârșite „dincolo de granițe” sunt acceptabile (vezi PG vol. 99, pp. 1645, 1648).

    Faptul că avem hirotonii reale, valide și lucrătoare a fost înțeles în detaliu și demonstrat temeinic prin studii speciale, cu precădere în ultimii ani. Dovezile sunt convingătoare și disponibile tuturor celor interesați. Unii ne reproșează că nu ar trebui să avem Ierarhi, deoarece nu există un precedent istoric de acest fel, întrucât Inovatorii nu au fost judecați definitiv și irevocabil de un Mare Sinod, astfel încât să fie expulzați de pe tronurile pe care le ocupă.

    Există precedente istorice din perioada dominației uniate, așa cum s-a întâmplat cu acțiunea Patriarhului Teofan III al Ierusalimului în actuala Ucraină în 1620, după falsa unire de la Brest-Litovsk din 1596, când acesta a restabilit ierarhia ortodoxă în acea regiune. În vremurile noastre, problema este pur și simplu una de supraviețuire spirituală, existență și continuitate. Dacă nu am avea conducători, pur și simplu nu ne-am putea asigura continuitatea. Acest lucru a fost exemplificat în perioada de cinci ani de ”orfanaj” (1955-1960), între adormirea Sfântului Hrisostom al Florinei și hirotonia ierarhilor noștri de către Biserica Ortodoxă Rusă din Afara Granițelor (ROCOR), o Biserică recunoscută de toți.

    Dacă nu se cunoaște exact ce s-a întâmplat în acea perioadă crucială de cinci ani, ce eforturi am făcut pentru a rezolva problema noastră și cu ce obstacole ne-am confruntat, este imposibil să se înțeleagă continuitatea, forma și misiunea noastră după 1960. În același timp, niciodată în istorie nu am avut un precedent similar de cădere — directă sau indirectă — într-o cacodoxie ecleziologică și o erezie nouă, precum cea a ecumenismului.

    Începând cu anii 1960, toate Bisericile Locale au devenit membri organici ai Consiliului Mondial al Bisericilor (CMB). În anul 1965 a avut loc și așa-numita ridicare a anatemelor împotriva papistașilor, fără ca vreo Biserică Locală să se diferențieze de acest act neautorizat, de o importanță decisivă. Ce Sinod condamnator ar trebui să așteptăm? Totul are o limită.

    Cei „raționali”care ridică astfel de întrebări utopice și crează false dileme dovedesc că sunt în afara timpului și a contextului. Nu ne impunem existența nimănui. Fiecare este liber să ne accepte sau să ne respingă. Însă acest lucru nu afectează în niciun fel realitatea existenței noastre, care poartă o pecete divină de binecuvântare și aprobare, în ciuda greșelilor și imperfecțiunilor omenești dintre noi.

    Nou-calendariștii susțin că turma Creștinilor Ortodocși Autentici este doar un grup izolat, nefiind oficial judecat ca schismatic. Sentințele de condamnare au fost impuse doar asupra unor membri conducători, considerați separatiști.

    În ceea ce privește clerul nostru, am explicat mai sus care este adevărul. În ceea ce privește turma noastră, cu siguranță nu ne preocupă verdictul inovatorilor, care doresc să pară că încă au legătură cu aceasta, în ceea ce privește definiția sa, dar pe care turma i-a dezavuat și nu îi recunoaște. Până la urmă, persecuția credincioșilor Domnului, declanșată ocazional ca mijloc de a-i forța să „se întoarcă”, dovedește clar tactica lor greșită.

    Un alt motiv important pentru care ei nu au condamnat Creștinii Ortodocși Autentici este acela de a exclude orice altă caracterizare a identității lor ecleziastice de către organismele instituționale ale statului, deoarece, potrivit lor, acest lucru ar introduce neconstituțional două ierarhii paralele și rivale ale Bisericii Ortodoxe. Această observație este foarte importantă pentru a înțelege cine perpetuează ambiguitatea dintre noi, nevrând să rezolve problema, pentru a ne acuza de „diviziuni” și „facțiuni”, precum și de acțiuni arbitrare și dezordine.

    Această situație convine de minune inovatorilor din toate punctele de vedere: ecleziastic, spiritual și instituțional. Direct legate de cele de mai sus sunt și acuzațiile conform cărora multiplele diviziuni dintre „Vechii Calendariști” ar indica lipsa binecuvântării și bunăvoinței dumnezeiești. Cei care susțin acest lucru exagerează de obicei numărul așa-numitelor facțiuni, ajungând să numere zeci de ramuri, incluzând orice grup marginal de câțiva oameni neafiliați sau indivizi care poartă rasa și care, în diverse forme și variații, apar ca presupusi adepți ai calendarului patristic.

    Aceste grupuri își schimbă frecvent opiniile și componența, au o istorie tulburată, cu lacune neclare, uneori ajung în obscuritate sau dispar, dar rămân în memoria celor care sunt preocupați de astfel de subiecte. Un exemplu tipic al unei astfel de preocupări recente este o broșură scrisă de un cleric al Bisericii de Stat, care ignoră toate problemele serioase ale chestiunii calendarului și se ocupă mai degrabă cu cercetarea pentru a compila tabele despre grupuri și subgrupuri ale presupuselor facțiuni multiple ale „Vechilor Calendariști.”

    Totuși, trebuie să ne amintim că s-a dovedit, cu argumente doveditoare, că un cleric al nou calendarist, Evghenie Tombros (1905-1982) din Corfu, înainte de Al Doilea Război Mondial, a fost inițiat în mediul extrem al Episcopului Mathei (Karpathakis) de Vresthina (1861-1950) în Keratea, Attica, și a devenit o figură de frunte în formarea acestui grup, separat de Sfântul Sinod canonic al Bisericii Creștinilor Ortodocși Autentici (G.O.C.) din Grecia. El a menținut și a întărit separarea inițială dintre cei care respectă calendarul patristic (1937), împingând spre executarea unor hirotonii de episcopi necanonice și ilicite de către Mathei de Vresthina de unul singur, în 1948.

    Deoarece începutul răului din mijlocul nostru a fost făcut cu implicarea inovatorilor, care, din cauza Reformei lor, au fost autorii morali ai celor ce au urmat printre noi, iar persecuțiile lor au condus la reacții extreme din partea unora, este prea mult să li se atribuie vina celor care au rămas ne-inovatori doar pentru infiltrarea unor elemente problematice. Așa se întâmplă în orice astfel de caz. Au existat și încă există neghine în ogorul Domnului, care profită de circumstanțe și se infiltrează pretutindeni, dar prin roadele lor, prin evoluția și rezultatul fiecăruia, lucrarea fiecăruia poate fi evaluată și înțeleasă.

    Cu toate acestea, dificultățile chiar și în relațiile dintre mărturisitorii și luptătorii pentru Credință nu sunt o noutate. Există mărturii că acest lucru s-a întâmplat și în alte vremuri de luptă anti-eretice, fapt care a provocat regret, dar nu a subminat deloc stindardul Ortodoxiei. De exemplu, Sfântul Teodor Studitul, deși dădea slavă lui Dumnezeu „care ne-a chemat la mărturisirea adevărului Său” (vezi Epistola 34), nu a rămas tăcut în privința diviziunilor dintre ortodocșii din acea vreme: „Căci s-a întâmplat ca și printre cei care luptă pentru credință să se strecoare iubirea de întâietate și dorința de rivalitate” (vezi Epistola 11), și „Cei care sunt înșelați în taină de diavol tind să divizeze chiar și partea sănătoasă a Ortodoxiei” (vezi Epistola 65).

    Așadar, nu este deloc surprinzător că există și diferențe între acești ortodocși, în ciuda regretului și dezamăgirii pe care le provoacă, și a efortului care trebuie depus pentru a le vindeca. Dar nu au și cei care îi acuză pe nedrept pe adepții Tradițiilor Patristice astfel de diviziuni între ei? Este groaznica diviziune problema ucraineană, care i-a zguduit recent, o separare minoră?

    1. N. tr: Trebuie menționat și faptul că în România, Sfântul Ierarh Glicherie, aproape de momentul nașterii în veșnicie, a lăsat ca predanie ucenicilor săi ca dacă noii calendariști vor adopta din nou vechiul calendar, cu sinceritate și fără urme de ecumenism, să se reia comuniunea cu aceștia. ↩︎
    2. N. tr: Precum în 1925, în ajunul prăznuirii Înălţării Preacinstitei şi de viaţă dătătoarei Cruci a Mântuitorului nostru, la 14 septembrie potrivit vechiului calendar, arătarea Acesteia pe cer, în timpul privegherii. ↩︎

  • Rodul mateismului și sakarellismului în Biserica Ortodoxă de Stil Vechi din România

    “Iar dacă nu e tălmăcitor, să tacă în biserică şi să-şi grăiască numai lui şi lui Dumnezeu.” (I Corinteni 14,28)

    Cu durere sufletească am citit rândurile celor ce se ridică împotriva vrednicului Mitropolit Kiprian Koutsoumbas, hulind lucrarea sa pastorală și cuvintele și învățăturile sale, care de fapt provin din învățătura Bisericii și nu au nimic străin față de aceasta.

    Dacă până nu demult a fost o oarecare liniște în Biserică, iată că semințele diavolului încep să rodească și să ademenească tot mai mulți credincioși în această „ispită teologică”, după cum s-a întâmplat și cu protopărinții noștri care s-au făcut părtași „teologiei diavolului” și nu adevăratei teologii. Iată că rodul schismaticului Mathei Karpathakis și a teologului Athanasios Sakarellos începe să prindă rădăcini și în rândul nostru, de aceea trebuie să reacționăm și să tăiem aceste învățături greșite încă de când apar, pentru a nu lăsa să crească neghina împreună cu rodul cel bun.

    Despre Mathei Karpathakis și învățăturile sale am scris deja un articol aici. Despre teologia dl. Athanasios Sakarellos am scris o serie de articole care combat cu argumente patristice ideile propovăduite de acesta, primul articol din serie fiind acesta.

    Articolul de față nu va cuprinde foarte multe texte patristice întrucât, din experiența pe care am mai avut-o cu acești creștini, fără să aduc vreo jignire sau insultă, nu vor să le înțeleagă sensul profund, ci încearcă să aducă, precum sectarii, interpretări proprii ale acestora, scoțând din context anumite citate din Sfinții Părinți. „Teologul trebuie să-şi însuşească arta argumentării din Sfintele Scripturi, dar pentru aceasta este nevoie de introduceri ample în contextul istoric al Scripturii, de cunoaşterea principiilor de hermeneutică biblică, de cunoaşterea modului în care Biserica a trăit şi a interpretat Scriptura de-a lungul veacurilor, a modului în care a interpretat-o liturgic, dar şi de cunoaşterea principiilor retoricii şi ale omileticii.”1

    În acest sens, Sf. Vasilie cel Mare ne învață astfel: „Căci atât cel ce judecă valoarea unei cuvântări, cât și cel ce a compus-o, trebuie să dovedească într-un fel aceeași pregătire. Nu cumva găsește să-și dea părerea despre agricultură cineva care n-a fost deloc agricultor?[…]Oare va putea judeca orice prim venit o cuvântare, dacă nu va arata cine i-a fost dascăl și câți ani a învățat, într-un cuvânt, dacă n-a auzit cât de cât despre arta de a întocmi cuvântări? Dar nici în problemele duhovnicești nu-i îngăduit oricui să se prezinte la examinarea cuvintelor rostite, ci numai celui căruia i s-a dat duhul înțelegerii, după cum ne-a învățat Apostolul, când a vorbit despre împărțirea darurilor”.2 Iată așadar, de ce Mitr. Kiprian Koutsoumbas este acuzat de ambiguități, tocmai pentru că diferite persoane care i-au citit lucrările, neavând pregătirea teologică necesară, nu au avut capacitatea să înțeleagă atât de profund problemele argumentate de sfinția sa.

    „Noi, creștinii cei de pe urmă”, afirmă pr. Serafim Rose, „nu suntem vrednici nici măcar să privim de departe înalta lor teologie pe care ei au învățat-o și au trăit-o; îi cităm pe marii Părinți, fără a fi noi înșine în duhul lor. Duhul discreditării tuturor celor ce nu sunt de acord cu părerile tale ‘corecte’, fie că e vorba de teologie, iconografie, slujbele bisericești, viața duhovnicească, sau orice altceva, a devenit extrem de răspândit astăzi[…]Să fim deci ceva mai smeriți, mai iubitori și iertători în felul cum ne apropiem de Sfinții Părinți.” Mai mult, creștinului din ziua de azi îi lipsește capacitatea de „a grăi adevărul în iubire”3 pe care o aveau Sfinții Părinți, așadar să fim mai atenți la acest aspect. Din păcate, pe lângă faptul că nici eu nu am această capacitate, se observă și la acești creștini același lucru: „Vă tulbură apele cumva?”, „Dacă la început am sperat că sunteți sincer, acum viclenia dvs imi este clară. Am crezut că sunteți doar înșelat, dar acum am observat că sunteți și înșelător. Și nu unul înșelat de el însuși sau numai de diavol, ci unul cu un program bine stabilit, probabil chiar din afara BOSVR”, în timp ce tot ei, „fac apel la bunul dvs simț”. Iar când am făcut eu apel la bunul simț, aceștia mi-au sugerat să nu mă mai „auto-victimizez”.

    Învinuirile aduse în general de către acești frați în Hristos, cu iertare să-mi fie, se vădesc a fi roade ale încăpățânării și ale duhului de dezbinare, iar dacă am fi sinceri și am judeca acest lucru dintr-o perspectivă obiectivă, am putea remarca din istoria vechilor calendariști din Grecia și din ROCOR la ce au dus aceste idei greșite și aceste înțelegeri precare a Predaniei Părinților – și anume, la nenumărate schisme, fiecare biserică nou-înființată asumându-și, necanonic, dreptul de „Adevărata Biserică Ortodoxă”, anatematizându-se una pe alta, arogându-și, pe nedrept, atribuțiile unui Sinod Ecumenic. Mai mult, aceste dezbinări, nu numai că nu ajută deloc lupta sfântă dusă de înaintașii noștri contra schimbării calendarului și mai apoi, a ereziei ecumenismului, ci îi ajută pe nou-calendariști să devină tot mai puternici și mai înrădăcinați în greșelile lor.

    Un alt aspect pe care vreau să-l aduc în discuție este înclinația acestor creștini de a prelua argumente și idei de la diferiți autori, cu precădere de la cei schismatici. Însă, un lucru și mai alarmant este lipsa de respect față de episcopii din sinodul nostru: „Nu mă surprinde, cu așa episcopi în sinodul BOSVR”. De asemenea, au pretenția de a salva BOSVR, în timp ce afirmă că BOSVR este căzută în erezia ecumenismului(vezi aici). Nu mai înțeleg. Faceți, iubiților, parte din BOSVR sau nu? Și dacă da, atunci de ce stați într-o biserică eretică, făcându-vă părtași ereziei prin comuniune?? Nu cumva ajungeți ușor să afirmați și că Sfântul Glicherie nu e sfânt deoarece BOR a fost în comuniune cu Biserica Finlandei încă de când aceasta a schimbat Pascalia, înainte de 1924? Cuvintele sunt de prisos…

    Pe lângă Mathei Karpathakis și Athanasios Sakarellos, pe care deja i-am menționat, multe argumente folosite de aceștia sunt preluate și de la dl. Vladimir Moss(mai multe aici).

    De asemenea, într-un alt articol publicat pe același site, citează documentul scris de Episcopul Gregory Grabbe(document citat și postat și pe site-ul așa-zisului „Arhiepiscop Gregory de Denver”, aici), cu privire la teologia Mitr. Kiprian. Să fie oare o coincidență că articolul postat pe site-ul fraților noștri români are exact aceeași structură cu cea de pe site-ul Arh. Gregory?

    În altă ordine de idei, Episcopul Gregory Grabbe, autorul documentului menționat, fiind secretarul Sinodului ROCOR, a publicat anatema acestuia asupra ecumenismului, fără ca totuși să fie un consens între membrii Sinodului(căci unii au semnat-o, iar alții nu, iar în urma ședinței a rămas stabilit că nu se va publica), deci implicit fără binecuvântarea acestuia(detalii aici). Deși Sfântul Filaret a semnat acea anatemă, el își argumentează mai târziu poziția sa și ce credea de fapt despre noii calendariști(vezi aici). Mai mult, despre acea anatemă, vă rog să citiți de asemenea următoarele articole pentru a înțelege întregul context:

    Un alt personaj ale cărui argumente sunt citate de către frații noștri este Episcopul Filaret de Pallini, aparținând facțiunii tihonite(ruptă din ROCOR). Aceștia susțin că s-au rupt de ROCOR din cauza ereziei kyprianite propovăduite de aceștia, dar ce să vezi, în data de 23 decembrie 2005 (SV)/3 ianuarie 2006 (SN), episcopul Tihon trimite o scrisoare Sinodului în Rezistență prin care cere comuniunea cu acesta, dar răspunsul Mitropolitului Kiprian a fost unul negativ. Mai multe vezi aici.

    Așadar, care este agenda din spatele acestor personaje? Evident, lupta pentru putere și pentru a câștiga oameni simpli și nu urmarea „procedurii” și „protocolului” Bisericii. Dar noi, „urmând calea împărătească, învăţăturilor inspirate de Dumnezeu ale Sfinţilor Părinţilor noştri şi predaniei Bisericii universale, în care sălăşluieşte Sfântul Duh”4, nu ne vom lăsa pradă acestor teologii și interpretări demonice care se năpustesc asupra noastră.

    Nu în ultimul rând, aș vrea să scot la lumină câteva teme din istoria Bisericii noastre și din viața Sfântului Ierarh Glicherie.

    1. Mitropolitul Vlasie Mogârzan a mărturisit că, pe vremea când ucenicea pe lângă Sfântul Glicherie, acesta i-a spus despre greci următoarele: „Ce să-i învățăm noi pe greci despre ortodoxie? Aceștia au primit totul printre primii[referindu-se la momentul încreștinării]. Au toate scrierile Sfinților Părinți în limba lor veche, păstrând așadar sensul lor original. Au Tradiția și toate obiceiurile, pe care noi de la ei le moștenim.”(text parafrazat). Persoanele apropiate Mitr. Vlasie pot confirma cele scrise aici.
    2. Mitropolitul Demosten Ioniță(știm cât de mult a ținut sfântul la el și viceversa), nu o singură dată, mi-a spus atât mie, cât și altor persoane apropiate IPS sale: „Bă copile, de la greci avem totul, de la greci am primit totul. Ce să le spunem noi lor?”. Și după aceasta, tot timpul amintea de Sfântul Ierarh Glicherie, de relația sfinției sale cu Mitr. Kiprian și că întreruperea comuniunii cu frații noștri vechi calendariști din Grecia este o greșeală. Dar acești creștini, cu nerușinare, îi pun între ghilimile titulatura de mitropolit vrednicului de pomenire, Arhiepiscop și Mitropolit Demosten Ioniță, de parcă acesta nu ar fi fost vrednic de această treaptă…Când o să stați măcar o noapte într-o celulă, alături de alți zeci de deținuți, celulă în care aceștia au dormit peste un canal prin care curgea frecvent apă, fiind nevoiți să doarmă îmbrățișați pentru a suferi frigul aceluia, atunci să vă gândiți să puneți la încercare vrednicia Mitropolitului Demosten!(și nici măcar atunci!)
    3. Un aspect mai puțin cunoscut este faptul că insistențele Mitr. Kiprian Koutsoumbas l-au convins pe Mitr. Vlasie Mogârzan să dezgroape osemintele Sfântului Ierarh Glicherie. Fără persoana Mitr. Kiprian, aflarea moaștelor sfântului probabil s-ar fi făcut mai târziu, dar iată cum lucreaza Dumnezeu!

    Ce observăm așadar din cele menționate anterior? Cu siguranță virtutea cea mai de preț a Sfântului Ierarh Glicherie, smerenia. De asemenea, dragostea inestimabilă față de adevăr și față de credința strămoșească. Din acest respect pentru adevăr și tradiție, Sfântul Ierarh Glicherie vedea în Mitr. Kiprian un urmaș vrednic al Părinților Bisericii, iar relația lor a fost un exemplu de smerenie și de dragoste pastorală, prețuindu-l ca pe un păstor ce apără Tradiția și unitatea Bisericii.

    În încheiere, mă voi rezuma la cuvintele Sf. Ciprian al Cartaginei:„Diavolul, pe cei pe care îi poate ţine în orbirea drumului vechi5, îi ademeneşte şi îi înşală; rătăcindu-i pe un drum nou, răpeşte oameni chiar din Biserică6 şi, în timp ce [acestora] li se pare că s-au apropiat de lumină şi au scăpat de noaptea lumii, fără de ştirea lor revarsă din nou întunericul asupră-le. Şi, cu toate că ei nu stăruie în Evanghelia lui Hristos şi în legea Lui, se numesc pe sine creştini şi, umblând în întuneric, socotesc că au lumina.”7

    1. Pr. Dr. Daniel Benga, Metodologia studiului și cercetării științifice în Teologie, Editura Sofia, 2003
      pp. 48,49. ↩︎
    2. Sf. Vasilie Cel Mare, Epistola 204, PSB 12, Editura Institutului Biblic și de Misiune Ortodoxă, București, 1988, p. 419. ↩︎
    3. Efeseni 4, 15. ↩︎
    4. Horosul dogmatic al Sinodului VII Ecumenic. ↩︎
    5. Nota sfântului: Al neascultării protopărinţilor, înşelaţi de diavol încă din Rai. ↩︎
    6. Nota sfântului: Diavolul nu ţine seama de sfinţenia Bisericii: cu dibăcie şi prin înşelare, îi scoate pe unii creştini chiar din Biserică, umplându-i de vrajbă, lăsându-le falsa impresie că ei deţin adevărul şi că au dreptate. ↩︎
    7. Sf. Ciprian de Cartagina, Despre Unitatea Bisericii Universale, Editura Institutului Biblic, 2003, p. 46. ↩︎

  • Prezent și viitor al Adevăratei Ortodoxii: Părinții de stil vechi din Grecia în corespondența părintelui Serafim Rose

    de Nikolaos Mannis

    În cele 328 de scrisori ale adormitului și binecuvântatului părinte Serafim Rose, adunate și publicate în 2016 de iubitul meu prieten Vyacheslav Marchenko (fiu duhovnicesc al părintelui Ghermano Podmosénski, frate de mănăstire cu părintele Serafim), găsim informații de mare însemnătate cu privire la poziția acestui sfânt bărbat față de mișcarea vechi calendaristă din Grecia.

    Primele referințe (1963)

    Cea dintâi mențiune, în ordine cronologică, apare în 1963, într-o scrisoare a părintelui Serafim, pe atunci încă mireanul Eugen, către prietenul său Gleb (mai târziu părintele Ghermano), unde scrie: „Sfântul Munte și părinții vechi calendariști mai iau Ortodoxia în serios” (către Gleb, 30 decembrie 1963 / 12 ianuarie 1964).

    Presiunea binefăcătoare a vechi-calendarismului (1970)

    În 1970, el se referă la influența pozitivă pe care vechi-calendarismul o exercita asupra Bisericii oficiale, scriind:
    „Biserica Greciei s-a plâns atât de puternic împotriva lui Athenagora cu privire la împărtășirea catolicilor de către Moscova, încât nu văd cum ar putea evita să întrerupă comuniunea cu Moscova acum — și asta chiar sub „ecumenistul” arhiepiscop Ieronymos — și simți că resimte presiunea părinților de stil vechi, care în mod evident se întăresc” (către Daniil, 4/17 septembrie 1970).

    Protest pentru părintele Kyprian (1971)

    La 26 februarie 1971, părintele Serafim trimite o scrisoare de protest către Guvernul Greciei pentru prigonirea fericitului părinte Kyprian, cel ce avea să devină ulterior mitropolit de Oropos și Fylí (scrisoarea a fost publicată aici).

    Întâlnirea cu părintele Theodoret Mavros (1971)

    În vara aceluiași an, părintele Serafim Rose se referă cu entuziasm la întâlnirea sa cu fericitul părinte Theodoret Mavros (despre relația acestor doi mari bărbați s-a scris un alt articol aici).

    Diferențe între părintele Panteleimon și părintele Theodoret (1973–1975)

    În 1973, el vorbește despre deosebirea dintre părintele Panteleimon din Boston, care avea vederi extreme și susținea fracțiunea fanatică a vechi-calendarismului (sub influența lui s-a făcut și hirotesia matheiților), și părintele Theodoret, care sprijinea aripa încă moderată sub arhiepiscopul Auxentie.

    Mai târziu, părintele Serafim a remarcat despre acea hirotesie că:
    „Din cauza influenței părintelui Panteleimon, episcopii [ROCOR] au făcut unele greșeli la acel sinod din 1971 (cu privire la cele două grupări diferite de vechi-calendariști) și au reușit, în cele din urmă, să înrăutățească „situația greacă”” (către părintele Valeriu Lukianov, 1/14 februarie 1975).

    De aceea, în același an, scriindu-i fericitului episcop Lavru (viitorul întâistătător al ROCOR), părintele Serafim nota:
    „Trebuie să vă spunem deschis că nu avem încredere în „manevrele diplomatice” ale părintelui Panteleimon cu privire la grecii vechii-calendariști. De când a început să intervină în situația Bisericii Greciei (o face oare cu binecuvântarea Sinodului sau doar de unul singur?), a înrăutățit lucrurile mult. Starea era mult mai bună atunci când episcopii noștri ruși [adică Serafim de Chicago și Leontie de Chile] hirotoneau episcopi vechi-calendariști „necanonic”, dar din dragoste, nu din „motive politice”” (către episcopul Lavru, 13/26 august 1975).

    Și într-o altă scrisoare:
    „Părintele Panteleimon a făcut mult rău și în Grecia, dar se situează împotriva majorității vechi-calendariștilor și sprijină pe matheiți — care sunt cu adevărat fanatici și legaliști. Simțim că distrugerea se apropie de sărmana noastră misiune anglofonă și că acei convertiți care au avut prea multă încredere în „greci” vor avea un destin tragic” (către părintele Valeriu, 5/18 octombrie 1975).

    Problema „rebotezării” și enciclica din 1974

    În anul următor (1976), părintele Serafim scria:
    „Recent, unii au dorit să se facă un „nou botez” în Mitropolia noastră din America de Vest, dar arhiepiscopul nostru Antonie a refuzat cu înțelepciune să permită acest lucru — decizie pe care am sprijinit-o pe deplin, căci ar fi echivalat cu o declarație deschisă a absenței Harului în Arhiepiscopia Greacă. Episcopii noștri, de altfel (fie la Sinodul din 1974, fie mai târziu, nu știu exact) au refuzat categoric să facă o asemenea declarație atunci când au fost rugați de una dintre jurisdicțiile grecești vechi-calendariste (cea a lui Auxentie, care din păcate a aderat recent la părerea matheiților, deși din motive mai puțin fanatice)” (către Andreas Bond, 18 aprilie / 1 mai 1976).

    Prin „aderarea lui Auxentie la părerea matheiților”, părintele Serafim se referă la cunoscuta Enciclică eretică din 1974 (vezi aici), prin care s-a marcat o schimbare oficială de traiectorie eclesiologică a așa-zișilor urmași ai sfântului mitropolit al Florinei, Hrisostom.

    Cu privire la această Enciclică din 1974 și la poziția fericitului mitropolit al Astoriei Petru Astyfidis (+1997) – care refuzase să o semneze – părintele Serafim a scris și următoarele:

    „Jurisdicția arhiepiscopului Auxentie, pe de altă parte, era mai apropiată de Biserica noastră prin acceptarea «iconomiei». Dar de curând au proclamat și ei invalide tainele nou-calendariștilor – nu pentru că aceștia ar fi «schismatici» în sens juridic și tehnic (adică în act), ceea ce este o gândire matheită, ci pentru că acum – după opinia lor – ecumenismul a devenit o erezie conștientă și, prin urmare, nou-calendariștii sunt oficial eretici. Au cerut episcopilor noștri [ai Bisericii Ruse din Diaspora, sub Sfântul Filaret] să ia aceeași decizie, dar episcopii noștri au refuzat, argumentând că aceasta este o problemă dincolo de competența lor de a o judeca. Episcopul Astoriei Petru a refuzat să accepte decizia auxentiană și, prin urmare, a fost declarat excomunicat. Însă episcopii noștri nu au recunoscut această rupere și au continuat să slujească împreună cu el” (către Daniil, 29 mai/11 iunie 1976).

    Referindu-se la aceeași Enciclică, părintele Serafim a mai scris ulterior:
    „Problema harului în Tainele nou-calendaristilor este pusă la îndoială și mai mult chiar de către înșiși vechii-calendariști, iar decizia Sinodului Auxentian din 1974, motivată de rațiuni politice, nu a adus deloc pace și nici nu a rezolvat problema; dimpotrivă, mulți episcopi și-au schimbat de atunci părerea asupra acestei chestiuni” (către pr. Nikitas Palasis, 16/29 iunie 1976).

    Mai mult, reacționând împotriva acestor exagerări, observa că:
    „Necesitatea de a vorbi împotriva pericolului «de dreapta» s-a făcut simțită mai ales prin clerici și credincioși foarte respectabili din Grecia, care urmează Vechiul Calendar” (către pr. Nikitas Palasis, 16/29 iunie 1976), referindu-se mai ales la părintele Theodoret și la părintele Kyprian (devenit ulterior Mitropolit), adică la reprezentanții pozițiilor eclesiologice ale „căii de mijloc” ale sfântului mitropolit al Florinei, Hrisostom, pe care însuși părintele Serafim îi numea „reprezentanți sănătoși ai vechi-calendarismului din Grecia” (către pr. Ioannikios, 4/17 noiembrie 1976).

    De aceea se întreba cu privire la ceilalți vechi-calendaristi:
    „Trebuie oare să-i lăudăm doar pe acești oameni, deși vedem că seamănă neîncredere și dezbinare în numele «corectitudinii»?” (către pr. Panagiotis Kara, 30 iunie/13 iulie 1976).

    Despre acest pericol „de dreapta” vorbește și într-o altă scrisoare:
    „Continuăm să considerăm primejdia din «aripa dreaptă» – care este o expresie patristică și nu o formulă de politică de partid – destul de reală și amenințătoare, iar această părere ne-a fost întărită de recentele informații primite de la membri respectabili ai Bisericii vechi-calendariste din Grecia, care ne spun că «corectitudinea» a devenit în Grecia o «boală», a doua ca vătămare duhovnicească după apostazia ecumenismului. Ceea ce au în vedere în primul rând sunt, desigur, matheiții, care au întrerupt acum orice comuniune cu Sinodul nostru tocmai pentru că episcopii noștri refuză să proclame Tainele nou-calendariștilor ca lipsite de Har” (către pr. Panagiotis Kara, 10/23 august 1976).

    Din pricina acestei atitudini (acceptarea pozițiilor extremiste ale zeloților, dar și a mândriei pe care aceasta o generează), fericitul părinte Serafim Rose a proorocit fărâmițarea vechi-calendarismului din Grecia (dar și a Bisericii Ruse din Diaspora):
    „Însăși facțiunea lui Auxentie riscă să se divizeze în diferite jurisdicții, mai ales din pricina orgoliului și a luptei pentru putere” (către Daniil, 29 mai/11 iunie 1976). Lucru care s-a și întâmplat în anii următori, prin scindările succesive începând cu 1979.

    De aceea, imediat nota cu îngrijorare și cu privire la viitorul Bisericii Ruse din Diaspora:
    „Există teama – întărită de cunoașterea situației vechi-calendarismului grec – de a nu cădea într-o mentalitate sectară, aceea că «numai noi suntem curați»” (în aceeași scrisoare).

    Și într-o altă epistolă, chiar mai limpede și mai revelatoare:
    „Aripa „dreaptă” a Ortodoxiei se va despărți, probabil, în multe mici „jurisdicții” în viitor, dintre care cele mai multe se vor anatematiza și se vor război unele cu altele…” (scrisoare către Alexios Young, 2/15 iunie 1976).

    Nu era însă nevoie de darul profeției pentru a înțelege că zelo­tismul extrem (sau „corectitudinea” și „super-corectitudinea”, cum o numea părintele Serafim), în toate formele și manifestările sale (matheiți, bostonieni, sakarelliști ș.a.), este prin natura sa generator de schismă – ca rezultat al respingerii nevoii de judecată sinodală competentă – asemenea vechilor erezii asemănătoare: donatismul (zeci de facțiuni în Africa de Nord) și staroverii (zeci de facțiuni în Europa de Est și Rusia).

    Singura soluție pentru ca mișcarea vechi-calendaristă să aibă un viitor este respingerea eclesiologiei extreme („de dreapta”) și întoarcerea la calea împărătească de mijloc a rezistenței ortodoxe, așa cum a rezumat-o cu multă înțelepciune fericitul mitropolit Kyprian.

    Sursa: https://krufo-sxoleio.blogspot.com/2019/09/blog-post_2.html

  • Contribuție la eliberarea ecleziologiei Adevăraților Ortodocși de captivitatea sakarelliană (adică romanidiană) (8)

    Continuarea articolului: https://rezistentaortodoxa.org/2025/09/05/contributie-la-eliberarea-ecleziologiei-adevaratilor-ortodocsi-de-captivitatea-sakarelliana-adica-romanidiana-7/

    Finalizarea logicii ecleziologice a răposatului Athanasios Sakarellos se încheie prin prezentarea unei alte poziții neortodoxe, care privește conștiința ecleziologică a Bisericii G.O.C. a Greciei și problema dezbinării din sânul ei. El scrie: „Biserica, pentru că este „una”, are o unitate nedespărțită. Aceasta este o învățătură dogmatică fundamentală. Dacă unitatea ei se rupe în două sau mai multe părți, una dintre aceste părți va fi „una, sfântă, sobornicească și apostolească Biserică”. Cealaltă parte va fi schismatică! Nu există alte biserici sau mai multe biserici! Oricine, așadar, se taie de trupul „Bisericii celei una, sfântă, sobornicească și apostolească” devine, în mod inevitabil, schismatic, eretic!… Dacă un preot sau un diacon refuză să pomenească numele episcopului său, aceasta înseamnă că acel cleric s-a despărțit de Biserica locală. Iar când cineva se desparte de Biserica locală de care aparține, se desparte de întreaga Biserică a lui Hristos. Este «în afara Bisericii»!” (P, 84-85). Această concepție, Sakarellos o dezvoltase încă din perioada când urma noul calendar și o folosea în argumentația sa împotriva Adevăraților Ortodocși, considerând că în 1924, prin schisma calendaristică, „partea” care nu a urmat inovația (adică vechi-calendariștii) a devenit schismatică și în afara Bisericii. Când a aderat la Biserica noastră, a păstrat exact aceeași ecleziologie, doar că a inversat-o și a extins-o. Adică, susținea acum că partea care a urmat inovația (adică nou-calendarisții) a devenit schismatică și în afara Bisericii; dar adăuga că și toate grupările vechi-calendariste au devenit schismatice și în afara Bisericii, cu excepția uneia singure, pentru că Biserica trebuie neapărat să fie „una” și din punct de vedere administrativ! Scrie caracteristic: „…care parte, în care s-au împărțit credincioșii la 10 martie 1924, este «Biserica lui Hristos». Dacă «Biserica lui Hristos» sunt nou-calendarisții, atunci cei care au continuat să urmeze vechiul calendar sunt, în mod obligatoriu, «în afara Bisericii», fără preoție și fără harul Tainelor! Dacă însă «Biserica lui Hristos» sunt cei care urmează vechiul calendar, atunci, în mod obligatoriu, nou-calendarisții sunt «în afara Bisericii», fără preoție și fără harul Tainelor!” (P, 120). Și în alt loc: „Dacă, așadar, dezbinările membrilor Bisericii, care s-au produs până în 1924, nu au desființat Biserica lui Hristos, cea Una, Sfântă, Sobornicească și Apostolească, în același fel nu a încetat să existe Biserica nici după 1924, chiar dacă unii credincioși care urmează Vechiul Calendar, din păcate, s-au desprins de Biserica Unică (a Vechiului Calendar) și au aderat la patru facțiuni și la alte câteva grupări mici care există! Biserica lui Hristos, chiar și atunci când se divide, rămâne Una!” (P, 207). Și în alt loc: „Este un fapt că astăzi cei care continuă să urmeze Vechiul Calendar sunt împrăștiați în multe facțiuni… Este, de asemenea, un fapt că fiecare dintre aceste facțiuni își prezintă în mod arbitrar propria structură drept singura și adevărata «una, sfântă, sobornicească și apostolească Biserică», iar pe toate celelalte drept schismatice; dar acest lucru nu poate fi pe deplin adevărat, pentru că nu este posibil ca fiecare dintre aceste facțiuni să fie cu adevărat Biserica «Unică» a lui Hristos. Hristos a întemeiat doar o singură Biserică. Și, desigur, fiecare dintre aceste facțiuni are «dreptul», după criterii lumești, să creadă că este «Biserica lui Hristos» sau orice altceva dorește… există Biserica „Unică” a lui Hristos, adică una dintre toate facțiunile de mai sus este Biserica… Ce se va întâmpla cu facțiunile Vechiului Calendar care se prezintă drept «Biserica lui Hristos»? Nu ar trebui, oare, să dispară cândva și să rămână doar «Una, Sfântă, Sobornicească și Apostolească Biserică»?… Unii doresc ca unirea facțiunilor Vechiului Calendar să se facă acum după modelele de mai sus ale ecumenismului! Astfel, cultivă un nou tip de ecumenism, ecumenismul vechi-calendarist, potrivit căruia toate facțiunile Vechiului Calendar sunt același lucru, toate sunt «Biserici ale lui Hristos» și, în consecință, toate se pot uni într-o singură Biserică, «Biserica lui Hristos»! Acesta este ecumenismul «din dreapta»! Și îl numim ecumenism «din dreapta», pentru că, după cum spune Sf. Apostol Pavel, există un război «din stânga» și un război «din dreapta». În felul acesta deosebim cele două tipuri de ecumenism. Acest tip de ecumenism din spațiul vechi-calendarist înseamnă că niciuna dintre facțiunile sale nu constituie Biserica lui Hristos.” (http://orthodoxia.forumup.gr/about492-orthodoxia.html, cu pseudonimul său online „Kosmas”).

    Această ecleziologie era de asemenea evidentă și în „Statutul” din 1998, de tristă amintire (al cărui autor principal, deși neoficial, a fost Sakarellos). În acesta citim:

    „Articolul 1. DESPRE BISERICĂ ÎN GENERAL.

    1. «Biserica Adevăraților Creștini Ortodocși ai Greciei» este Biserica Locală Ortodoxă Sobornicească din Grecia, pe care a întemeiat-o Hristos…
    2. «Biserica Adevăraților Creștini Ortodocși ai Greciei» sau «Biserica Ortodoxă Sobornicească» constituie continuarea canonică și neîntreruptă a Bisericii celei Una, Sfântă, Sobornicească și Apostolească, întemeiate de Hristos, după separarea de aceasta a tuturor ereticilor și schismaticilor până la inovația nou-calendaristă din 1924 și a anumitor grupuri de membri ai Bisericii noastre, care urmează diverși foști clerici ai noștri caterisiți sau persoane nehirotonite… crede și mărturisește că aceasta este singura cale sigură de mântuire a membrilor ei și recunoaște ca mântuitoare și purtătoare de har dumnezeiesc numai sfintele taine săvârșite de ea…» (Revista «Biserica G.O.C. a Greciei», nr. 23, noiembrie – decembrie 1998, p. 25.)

    Rămășițe ale acestei ecleziologii există, din păcate, și în „Mărturisirea de Credință a Adevăratului Creștin Ortodox”, elaborată și aprobată de Adunare pentru reafirmarea Ortodoxiei, în ciuda faptului că textul inițial (care, de altfel, ne-a fost împărțit spre semnare în vederea demersurilor pentru aplicarea Legii 4301/14, cu rezultatul că o «Mărturisire» am semnat noi și alta este acum cea oficială!) nu conținea următoarea adăugire problematică. Aceasta se află la următorul pasaj (sublinierea aparține textului): «Mă supun cu bunăvoință în cele bisericești și Sfintei Sinoade, ca celei mai înalte autorități a Bisericii Adevărate Ortodoxe din Grecia, care constituie continuarea Bisericii celei Una, Sfântă, Sobornicească și Apostolească în Grecia».

    Această confuzie între conceptele de Biserică Sobornicească și Biserică Locală, prin transferarea însușirilor primeia asupra celei de-a doua, duce la identificarea granițelor lor și conduce la situații fără ieșire, așa cum se poate observa cu ușurință. Ea dovedește că sakarellismul este o erezie ecleziologică, care (precum erezia similară a mateismului) restrânge granițele Bisericii (cf. articolului autorului „Granițele Bisericii”).

    Faptul că această poziție ecleziologică este inacceptabilă se dovedește și din Istoria Bisericii. Pentru a înțelege pe deplin acest lucru, este absolut necesar să fie prezentate câteva date istorice care să ajute atât la o înțelegere mai completă și mai profundă a subiectului în discuție, cât și la combaterea argumentelor eretice lansate recent de pseudo-catacombiști și alți zeloți extremiști, adepți ai opiniilor celui răposat.

    Din Istoria Bisericii aflăm că o schismă, deși începe ca o dezbinare în sânul Bisericii celei Una, Sfântă, Sobornicească și Apostolească (fie ca dezacord între Biserici Locale, fie ca dezacord al membrilor unei Biserici Locale) poate ajunge (fie imediat, fie după un timp) la desprinderea uneia dintre părți de întreaga Biserică, prin apostazia voită și fățișă de la aceasta și prin judecată sinodală, prin care Biserica «stigmatizează pe cei care se despart pe ei înșiși» (Sfântul Hrisostom, fost de Florina, Opere complete, vol. I, p. 380). În acest caz, cei care s-au desprins, prin ruperea lor de întreaga Biserică, nu mai fac parte din Trupul Ei, nu mai pot săvârși Taine în numele Ei și au pierdut Harul dumnezeiesc, conform învățăturii patristice («Nu mai aveau asupra lor harul Sfântului Duh, căci transmiterea [harului] a încetat prin întreruperea succesiunii… Nici nu aveau puterea de a boteza, nici de a hirotoni, nici nu puteau să dea altora harul Sfântului Duh, din care ei înșiși căzuseră» — Canonul I al Sfântului Vasile cel Mare).

    Există însă și cazul în care această dezbinare nu evoluează într-o desprindere de întreaga Biserică, deoarece se observă următorul fapt: poate exista într-adevăr o divergență fie între Biserici Locale, fie dezbinări – «certuri», cum le numește Apostolul Pavel (I Cor. 1, 11) – între membrii unei Biserici Locale, rămânând însă ambele părți, deși dezbinate între ele, în comuniune cu Biserica Sobornicească (Catolică), prin comuniunea lor comună cu celelalte Biserici Locale (având astfel și între ele o comuniune indirectă)!

    Așadar, este limpede, pe baza celor scrise până acum, că prin cuvântul „schismă” se poate desemna fie desprinderea de Biserica Sobornicească, fie o dezbinare în sânul acesteia. Totuși, a doua situație nu poate dura la nesfârșit, pentru că, în timp, va surveni fie ruptura definitivă (și atunci vom avea schismă în primul sens), fie depășirea acesteia. Este deci evident că cele ce se aplică schismaticilor în primul sens (cei despărțiți de Biserica Una, Sfântă, Sobornicească și Apostolească) nu se aplică și în a doua situație (cei despărțiți unii de alții, dar rămași în Biserica Sobornicească și având o comuniune indirectă între ei).

    Pentru a înțelege mai bine acest al doilea caz, este necesar să fie prezentate câteva exemple din Istoria Bisericii și să se facă unele observații asupra lor:

    a) Către sfârșitul secolului al II-lea apare prima mare schismă în sânul Bisericii, care este de natură dublă, întrucât avem întreruperea comuniunii bisericești atât între Biserici Locale, cât și între membrii aceleiași Biserici Locale. Mai precis, din pricina neînțelegerii de atunci privind data prăznuirii Paștilor, episcopul Romei, Victor, îi taie de la comuniunea bisericească pe creștinii originari din Asia Mică aflați la Roma, pentru că aceștia sărbătoreau Paștile la 14 Nisan, după tradiția apostolilor Ioan Teologul și Filip (tradiție urmată de toate Bisericile Locale din Asia Mică), spre deosebire de romani, care, urmând tradiția apostolilor Petru și Pavel, prăznuiau Paștile în prima duminică după luna plină de primăvară. Astfel se creează o schismă în sânul Bisericii Locale a Romei. În același timp, Victor întrerupe și comuniunea bisericească cu Bisericile Locale din Asia Mică, care se adunaseră în sinod, avându-l în frunte pe Policrat al Efesului, și își declaraseră hotărârea de a păstra data de 14 Nisan pentru Paști. Se creează, așadar, și o schismă între Biserica Locală a Romei și Bisericile din Asia Mică. Totuși, celelalte Biserici Locale au continuat să păstreze comuniunea bisericească atât cu Roma, cât și cu comunitățile asiatice din Roma, precum și cu Bisericile din Asia Mică, și, prin mijlocirea Sfântului Irineu al Lugdunului, au reușit înlăturarea acestei duble schisme intra-bisericești. (Detalii la Vlasios Feidas, Istoria Bisericii I, ed. a II-a, Atena, 1994, pp. 278–284. După cum este cunoscut, problema datei Paștilor a fost rezolvată o dată pentru totdeauna de către Sinodul I Ecumenic — care a întărit tradiția Sfinților Apostoli Petru și Pavel — în urma căruia începe să se stabilizeze unitatea calendarului sărbătorilor în Biserică.)

    b) Schismă intra-bisericească este socotită și schisma Sfântului Ipolit – Sfântului Calist, în Biserica Locală a Romei. În anul 217, după adormirea Papei Zefirin, a fost ales nou Papă Calist, dar o parte a Bisericii a reacționat și l-a ales Papă pe Sfântul Ipolit (este primul Antipapă al Bisericii Romei). Partea Sfântului Ipolit îi acuza pe «Calistieni» (a căror Biserică o numea disprețuitor «Școală» [=Filosofică]) pentru concepții monarhice și pentru o îngăduință excesivă în problema primirii înapoi a ereticilor și a celor căzuți, precum și în privința păcatelor clerului. Partea Sfântului Calist îi acuza pe «Ipolitieni» de severitate excesivă și de influențe montaniste. Schisma a durat 17 ani, adică și în vremea urmașilor Sfântului Calist (care a fost martirizat în 222), Sfântului Urban (martirizat în 230) și Sfântului Pontian. Acesta din urmă a fost exilat în Sardinia împreună cu Sfântul Ipolit, cu care a urmat împăcarea și anularea schismei, iar imediat după aceea amândoi au fost martirizați (în 235) (detalii la Vlasios Feidas, op. cit., p. 294-296 – o numește «Schisma lui Ipolit» – și Filaretos Vafeidis, Istoria Bisericească I, Constantinopol, 1884, p. 115-116 – o numește «Schisma lui Calist»).

    c) Cele privitoare la așa-numita „Schismă Antiohiană” sunt mai mult sau mai puțin cunoscute. Ortodocșii au fost împărțiți din anul 360 în două părți («Eustathieni» și «Meletieni») pentru mai bine de 50 de ani. Cu «Eustathienii» se aflau în comuniune Bisericile Locale ale Romei, Alexandriei și Ciprului, iar cu «Meletienii» Bisericile Locale ale Constantinopolului, Ierusalimului și Asiei Mici. Anularea acesteia s-a făcut datorită îndrăznelii unui sfânt bărbat, Episcopul Antiohiei Alexandru, care împreună cu întregul său popor a mers în biserica «Eustathienilor» și a slujit împreună, unind astfel Biserica Locală a Antiohiei cea împărțită (anul 413) [cf. lucrarea autorului „Schisma Antiohiană”].

    d) Schisma «Ioannienilor» a fost încă o schismă intra-bisericească, și chiar una multiplă, întrucât cu prilejul «detronării» și exilului Sfântului Ioan Gură de Aur (404) a existat întreruperea comuniunii bisericești atât între Biserici Locale (Roma cu Constantinopol, Alexandria și Antiohia), cât și între membrii a cel puțin două Biserici Locale, a Constantinopolului și a Antiohiei. Și în prima, adepții Sfântului Ioan Gură de Aur, sub călăuzirea ucenicilor Sfântului, precum a preotului Gherman, a diaconului Casian și a diaconiței Olimpiada, au întrerupt comuniunea bisericească cu următorii Patriarhi, adică cu Sfântul Arsachie (patr. 404-405), cu Sfântul Atic (406-425), cu Sfântul Sisiniu (426-427), cu Nestorie (428-431), cu Sfântul Maximian (431-434) și cu Sfântul Proclu (434-446), până când acesta din urmă a adus la Constantinopol moaștele Sfântului Ioan Gură de Aur (438), așadar, schisma a durat 34 de ani. Iar la Antiohia, în 404, preotul Constanțiu, contracandidat al celui ales în cele din urmă Patriarh Porfirie, împreună cu o mulțime de credincioși a fost în fruntea întreruperii comuniunii cu acesta, iar schisma a fost anulată în zilele următorului Patriarh, Sfântul Alexandru, care i-a repus în scaune pe episcopii «Ioannieni» Elpidie și Pappos și a înscris în Diptice numele Sfântului Ioan Gură de Aur (413), fapt care a condus și la restabilirea comuniunii cu Biserica Locală a Romei, pe vremea Papei Inocențiu (detalii la Sozomen, Istoria Bisericească (P.G. 67, 1572-1592) și Diomid Kyriakos, Istoria Bisericească I, Atena, 1881, p. 233).

    e) Încă un exemplu de schismă intra-bisericească este și schsima de aproape douăzeci de ani dintre Marele Fotie și Sfântul Ignatie (858-877). Din cauza intrigilor politice și a disputelor bisericești, precum și a implicării papale, Biserica Locală a Constantinopolului s-a împărțit în două părți. Pentru această dezbinare lăuntrică plângea Marele Fotie, scriind într-o epistolă despre «Biserică tăiată în bucăți și împărțită» (P.G. 102, 900). Schisma se consolida și pentru motivul – așa cum însuși Marele Fotie mărturisește mai târziu – că „și pe mulți alții caterisiți pentru acuzații de către preasfântul Ignatie noi i-am primit, iar pe cei caterisiți de noi i-a primit Sfântul Ignatie” (P.G. 104, 1229-1232)! Schisma dintre «Fotieni» și «Ignatieni» a fost anulată cu puțin înainte de adormirea Sfântului Ignatie (care se afla în a doua sa ședere oficială pe tronul patriarhal), acesta apreciind sfințenia Marelui Fotie (care descrie înaintea Sinodul din 879-880 de la Constantinopol cu următoarele cuvinte emoționante anularea dezbinării: «Cei doi, căzând unul la picioarele celuilalt și, dacă vreunul a greșit față de celălalt, luându-și iertare unul de la celălalt» [Mansi 17, 424]), precum și sprijinul acestuia în dureroasa sa boală. Mai mult, Sfântul Ignatie a propus restabilirea Marelui Fotie, dar acesta a refuzat și numai după adormirea primului s-a urcat (pentru a doua oară oficial) pe tronul episcopal al Constantinopolului, ridicând și în chip oficial acea despărțire (detalii la Ioan Valettas, Epistolele celui prea-înțelept și prea-sfânt patriarh al Constantinopolului Fotie, Londra, 1864 (Prolegomena) și Vlasios Feidas, op. cit., p. 97-125).

    f) Încheind ciclul exemplelor, merită să fie făcută mențiune și despre așa-numita «Schismă a Arsenienilor». În anul 1261, Sfântul Arsenie Autoreanul, pe atunci Patriarh al Constantinopolului, l-a afurisit pe Mihail al VIII-lea Paleologul, deoarece l-a orbit pe moștenitorul legitim minor al tronului, Ioan al IV-lea Lascaris, și a uzurpat tronul devenind călcător de jurământ. Mihail a atras treptat de partea sa majoritatea membrilor Sinodului, care au fost convocați și, prin acuzații false, l-au caterisit pe Sfântul Arsenie în anul 1264. Caterisirea a provocat o mare schismă în Biserica Locală a Constantinopolului, întrucât mulți dintre susținătorii Sfântului, având ca slogan «nu te atinge, nici măcar nu te apropia», s-au separat de Ierarhia oficială și de noul Patriarh Gherman al III-lea (patr. 1265-1266). Această schismă intra-bisericească a fost atât de mare încât «până și în interiorul caselor erau împărțiți», după cum spune istoricul Pachymeres, iar ea a continuat și în timpul Sfântului Iosif I Galisiotul (patr. I: 1266-1274, patr. II: 1282-1283). În anul 1274 se semnează Pseudo-unirea de la Lyon, pe care Sfântul Iosif o refuză, iar în locul său este așezat cunoscutul latinofron Ioan al XI-lea Vekkos (patr. 1274-1283). Următorii Sfântului Iosif întrerup comuniunea bisericească cu Ierarhia oficială și de acum în Cetate avem trei tabere: «Uniații», care alcătuiau acum «Biserica oficială», și cele două tabere ale Ortodocșilor, «Arsenienii» și «Iosifiții», care nu se împărtășeau nici între ei, și dintre care provin martiri și mărturisitori (cel mai cunoscut fiind «Iosifitul» Sfânt Meletie Galisiotul). Însă în spațiul al «Arsenienilor. s-a creat o mare dezbinare (scrie «Iosifitul» Sfânt Teolipt al Filadelfiei – dascălul Sfântului Grigorie Palama – despre «Arsenieni» că «au ajuns în multe grupuri și diferite rânduieli, mai degrabă partide, erau întemeiați și se lăudau cu nerușinare în numele diferiților conducători și erau numiți după mulți lideri. Căci unul zicea: eu sunt al lui cutare patriarh; altul: al lui cutare; altul al acestui arhiereu; altul al aceluia… au fost tăiați în schisme și partide și fiecare și-a ales drept cap pe cine a vrut dintre oameni» [Revue des etudes byzantines, V (1947), București, 1947, p. 131, n. 1]) și două curente principale, dintre care cel extremist respingea Tainele nu doar ale «Uniaților», ci și ale «Iosifiților» («Învăță ei că poporul lui Dumnezeu trebuie să se nu meargă în biserică, să fugă de Sfintele, să nu se supună păstorilor bisericilor… își lasă copiii nebotezați și se întâmplă să moară neluminați; iar ei înșiși, având o vârstă, când ies din această viață prin moarte, refuză împărtășirea cu preacuratul Trup și Sânge al Domnului» [ibid., p. 122-123]). Din acest motiv, de altfel, Sfântul Teolipt îi considera pe Arsenieni extremiști drept eretici și, atunci când mai târziu Biserica oficială i-a primit necondiționat pe toți «Arsenienii», a întrerupt pomenirea Patriarhului!). După moartea lui Mihail și urcarea pe tronul imperial a prea-evlaviosului Andronic al II-lea, noul împărat, după acțiunile prin care a convocat Sinodul și a restaurat Ortodoxia, anatematizând Pseudo-unirea și pe «Uniați», a încercat să anuleze schisma dintre «Arsenieni» și «Iosifiți» prin alegerea unui nou Patriarh (Sfântul Iosif tocmai adormise), care să fie plăcut ambelor tabere. Noul Patriarh a fost Grigorie al II-lea Cipriotul (patr. 1283-1289), în timpul căruia s-a convocat pentru problema schismei Sinodul de la Adramyttion (1284). În acesta, partea moderată a «Arsenienilor» a propus o teocrație: să fie puse în foc doi Tomuri, unul cu opiniile «Arsenienilor» și altul cu opiniile «Iosifiților».

    Cele două documente au fost închise într-o teacă de argint care a rămas în foc toată noaptea, pe care participanții la Sinod au petrecut-o în rugăciuni. A doua zi teaca a fost deschisă și cele două Tomuri se arseseră! O parte dintre «Arsenieni» s-a unit atunci cu Biserica oficială, dar ceilalți au continuat întreruperea comuniunii și au fost afurisiți. O altă facțiune de «Arsenieni» s-a unit cu Biserica oficială prin mutarea moaștelor Sfântului Arsenie, care s-a făcut în anul 1285 prin porunca împăratului, care dorea cu ardoare anularea schismei. Au urmat patriarhiile Sfântului Atanasie I (patr. I: 1289-1293, patr. II: 1304-1310) și ale lui Ioan al XII-lea (patr. 1294-1304), o perioadă în care au existat treceri treptate ale «Arsenienilor» la Biserica oficială și, după cum scrie istoricul Gheorghe Pachymeres, «mădularele și părțile Bisericii, care ieri și mai înainte de trei zile erau dezbinate și despărțite din pricina unei vrăjmășii ce se agita puternic, se adunau și se așezau din nou împreună, dar nu până acolo încât să aducă o pace deplină Bisericii» (P.G. 144, 205-206). Ultimii «Arsenieni» extremiști (pe care Sfântul Atanasie, parafrazând cuvântul «zeloți», îi numea «xiloți» = «destrămători»!) s-au întors la Biserica oficială în anul 1310, pe vremea Patriarhului Nifon I (patr. 1310-1315), după o slujbă specială ce a avut loc în Sfânta Sofia înaintea moaștelor Sfântului Arsenie. Toate primirile «Arsenienilor» în Biserica oficială s-au făcut fără repetarea Tainelor sau vreo altă procedură, adică fără remirungere, rehirotonire ș.a. (detalii în Paris Gounaridis, Mișcarea Arsenienilor, Atena, 1999).

    După cum este evident, dezbinările intra-bisericești de mai sus nu pot fi nicidecum puse pe același plan cu schisme precum cele ale Novatienilor, Donatiștilor, Encratiților, Raskolnicilor și ale tuturor acelora care s-au despărțit cu adevărat de Biserica Una, Sfântă, Sobornicească și Apostolească a lui Hristos (în acest punct, și pentru înlăturarea neînțelegerilor, este necesar să se sublinieze că nu există aici nicio intenție de a justifica o dezbinare intra-bisericească – nici, desigur, nu este trecută cu vederea răspunderea celor care o provoacă –, ci trebuie să fie cercetată pe o bază cu totul diferită de aceea pe care este cercetată schisma propriu-zisă [=despărțirea de Biserica Sobornicească]).

    Pe baza celor de mai sus exemple istorice s-a dovedit că, desigur, poate, în anumite împrejurări, o Biserică Locală să se împartă pentru o vreme în «partide» sau «facțiuni» valide și mântuitoare, care să fie socotite încă înlăuntrul Bisericii celei Una, Sfântă, Sobornicească și Apostolească, fără ca aceasta să însemne în niciun chip acceptarea «teoriei ramurilor» ecumeniste. Când, de pildă, Sfântul Vasile cel Mare scria că Biserica «se dezbină tocmai prin cei care spun că sunt uniți în cuget unii cu alții»[1], sau când Sfântul Fotie cel Mare vorbea despre o Biserică «tăiată și împărțită» și se referea la Bisericile Locale ale Antiohiei și Constantinopolului ale vremurilor lor, ar putea, oare, cineva să-i acuze pe aceștia ca fiind adepți ai ecleziologiei ecumeniste a «Bisericii divizate»?

    Dacă acceptăm ecleziologia sakarelliană, atunci trebuie să răspundem clar, pentru fiecare dintre exemplele menționate anterior, care tabără reprezenta Biserica. Dacă, de pildă, în cazul schismei din Antiohia am răspunde «Biserica era tabăra Sfântului Meletie», atunci trebuie să explicăm cum Sfântul Atanasie cel Mare (și Bisericile Locale din Alexandria, Cipru și Roma) aveau comuniune cu tabăra care se afla «în afara Bisericii» a lui Paulin și, totuși, nu au fost considerați «în afara Bisericii», după principiul «cel ce se împărtășește cu cu cel scos de la împărtășire»[2]. Poziția potrivit căreia, pentru că Biserica se numește Una, atunci, în caz de divizare a unei Biserici Locale și apariția mai multor Administrații (sinoade, jurisdicții, tabere, corpuri, părți, facțiuni, cum doriți să le spuneți), numai una dintre acestea poate fi considerată Biserica, conduce și la alte întrebări care trebuie clarificate și care ne privesc mai direct. Cum ar fi, de exemplu: «Care Administrație unică era Biserica în Grecia în 1983?» Deoarece, după cum se știe, în acel an (în afara «Bisericii oficiale» și a unicei atunci «Biserici Mateite» – astăzi avem cinci-șase «Sfinte, Sobornicești și Apostolicești Biserici» Mateite, un fapt așteptat, dacă cineva examinează ecleziologia lor, care este prin firea ei dezbinătoare) Biserica G.O.C. din Grecia era împărțită în trei Sinoade (Avxentie, Gherontie, Calist-Antonie).

    Încheind această lucrare, sper ca Biserica noastră să se elibereze de robia babiloniană a Sakarellismului, să se întoarcă la Ecleziologia Sfântului Hrisostomos, fost de Florina, și, întinzând larg brațele, să îmbrățișeze în sânul Ei, necondiționat (fără repetări blasfemice și ateologice ale Tainelor, precum rebotezări, remirungeri și rehirotoniri), pe Părinții și Frații cu ACEEAȘI gândire, care se află în afara sălașului Ei, dar înlăuntrul Bisericii celei Una, Sfântă, Sobornicească și Apostolicească, astfel încât să parcurgem împreună anii dificili pentru Adevărata Ortodoxie pe care îi trăim. Amin, fie să fie așa!

    Sursa: https://krufo-sxoleio.blogspot.com/2021/08/8.html

    [1] Ideea este aceea că chiar cei care pretind că sunt în unitate de gândire sunt pricinuitorii dezbinării – n. trad.

    [2] Această expresie grecească „ὁ κοινωνῶν ἀκοινωνήτῳ” are sensul de „cel ce are comuniune cu cel ce nu are comuniune cu [Bisericii]”, sau, cum am redat-o, „cel ce se împărtășește cu cel scos de la împărtășire” – n. trad.

  • Contribuție la eliberarea ecleziologiei Adevăraților Ortodocși de captivitatea sakarelliană (adică romanidiană) (7)

    Continuarea articolului: https://rezistentaortodoxa.org/2025/09/04/contributie-la-eliberarea-ecleziologiei-adevaratilor-ortodocsi-de-captivitatea-sakarelliana-adica-romanidiana-6/

    Pentru ca dl. Sakarellos să încheie odată pentru totdeauna cu toate Bisericile și să dovedească faptul că „Biserica G.O.C. a Greciei” este singura Biserică din lume, folosește „argumentul finlandez”. Ce anume este acesta, vom vedea imediat pe baza analizei prezentate de referentul său (P, 151-157).

    Scrie dl. Sakarellos că Canonul I al Sinodului de la Antiohia „taie de la Biserică pe orice credincios care încalcă «Hotărârea» Sinodului I Ecumenic. Adică taie pe oricine nu prăznuiește Paștele așa cum a fost rânduit de Sinodul I Ecumenic, așa cum se cuvine să-l prăznuiască Ortodocșii. Orice cleric, care nu prăznuiește sau nu va prăznui în viitor la această dată Paștele, este deja caterisit încă de atunci, adică din ziua în care a hotărât aceasta Sinodul de la Antiohia, care a emis acest Canon” (P, 152). De asemenea: „toți clericii care au «comuniune» cu clerici deja caterisiți de Sinod, pentru că încalcă «Hotărârea» Sinodului I Ecumenic, sunt și ei deja caterisiți!” (P, 153).

    Conchide deci: „Însă Biserica Finlandei a acceptat schimbarea calendarului. A schimbat acum optzeci de ani, nu numai calendarul vechi, ci și Pascalia! De atunci prăznuiește Paștele împreună cu papistașii, care de multe ori coincide cu Paștele evreilor sau chiar înaintea acestuia. Aceasta înseamnă, potrivit Canonului de mai sus al Antiohiei, că clericii ei sunt deja caterisiți, iar credincioșii tăiați de la Biserică.

    Se va întreba cineva: ce ne interesează pe noi dacă Biserica Finlandei a acceptat Pascalia papistașă? Ne interesează direct. Pentru că nu trebuie ca preoții ortodocși, așa cum poruncește Canonul I al Antiohiei, să aibă «comuniune» cu preoții Finlandei. Toți preoții care au «comuniune» cu preoții acestei Biserici sunt și ei caterisiți, potrivit Canonului de mai sus.

    Care clerici au «comuniune» cu Biserica Finlandei? Numai clericii care au acceptat sau tolerează noul calendar gregorian! Prin urmare, este posibil ca unii episcopi să nu fi schimbat Pascalia, însă, pentru că au «comuniune» cu Biserica Finlandei, este ca și cum ar fi schimbat și ei Pascalia. Consecințele sunt exact aceleași!

    Potrivit Canonului de mai sus, toți clericii care îndrăznesc să se ridice cu obrăznicie împotriva «Hotărârii» Sinodului I Ecumenic, cerând schimbarea datei prăznuirii Paștelui, sunt deja, dinainte, caterisiți de către Sinodul de la Antiohia!

    …În urma celor de mai sus se deduce că, deși cei care au schimbat Calendarul nu au schimbat în mod direct și Pascalia, totuși, întrucât au comuniune, pe de o parte cu Biserica Finlandei, care a acceptat Pascalia papistă, iar pe de altă parte cu Patriarhii Constantinopolului, care cer schimbarea datei prăznuirii Paștelui și sunt, ca atare, dinainte caterisiți, este evident că încalcă «Hotărârea» Sinodului I Ecumenic, lucru care, potrivit canonului 1 al Antiohiei, constituie chestiune de credință” (P, 153–154). Prin urmare, potrivit dlui. Sakarellos, toți clericii tuturor Bisericilor oficiale din lume, pentru că au comuniune cu Biserica Finlandei, au căzut din Preoție, iar singurii clerici rămași pe pământ sunt cei ai vechi-calendariști (și nici dintre aceștia toți, după cum vom vedea ce scrie însuși el în partea următoare).

    Pentru a examina dacă opiniile de mai sus sunt corecte, să vedem mai întâi textul canonului corespunzător (canonul I al Sinodului din Antiohia): „Toți cei ce îndrăznesc a dezlega hotărârea sfântului și marelui sinod, cel adunat în Niceea, în ființa bunei cinstiri preaiubitorului de Dumnezeu împăratului Constantin, pentru sfânta sărbătoare cea mântuitoare a Paştilor, să fie scoși de la împărtășire, şi lepădaţi de biserică de vor stărui a se împotrivindu-se mai cu prigonire celor bine dogmatisite. Și acestea să fie zise pentru mireni. Iar dacă vreunul dintre proestoşii bisericii, episcop, sau prezbiter, sau diacon după hotărârea aceasta ar îndrăzni pentru răzvrătirea popoarelor și pentru tulburarea bisericilor, a se osebi, şi cu Iudeii a săvârși Paștile, pe acesta sfântul sinod din dată acum străin de biserică l-a judecat, ca pe unul ce nu numai luiși s-a făcut pricinuitor de păcat, ci și multora de stricăciune și răzvrătire. Și nu numai pe unii ca aceștia îi caterisește de Liturghie, ci și pe cei ce vor cuteza a se împărtăși cu aceștia după caterisire. Iar ce caterisiți să se lipsească și de cinstea cea dinafară, pe care o au câștigat sfântul canon, și preoția lui Dumnezeu”[1].

    Asupra acestui lucru trebuie făcute două observații:

    a) Fraza controversată pe baza căreia (re)interpretează (raționalist) dl. Sakarellos canonul este următoarea: „pe acesta sfântul sinod din dată acum străin de biserică l-a judecat”.

    b) Canoanele se interpretează și se explică de către canoniști autorizați și prin practica Bisericii (care socotesc expresia de mai sus echivalentă cu imperativul „să se caterisească”), și nu de către oricine pe baza propriei lui logici. Așadar, dacă ar fi fost valabilă „caterisirea / pierderea automată a Preoției” pe care o proclamă dl. Sakarellos, atunci:

    1. Încă din secolul al IV-lea Preoția ar fi fost desființată în Biserică. Cum anume? Prin comuniunea cu Biserica Romei, care abia în anul 444, pe vremea Sfântului Papă Leon cel Mare, a acceptat în sfârșit calculul corect al datei Paștelui, deoarece până atunci (adică mai bine de o sută de ani) îl sărbătorea, din cauza unor calcule greșite, chiar și cu o lună mai devreme, încălcând Hotărârea Sinodului I Ecumenic. Potrivit, deci, „ecleziologiei sakarelliene”, nu numai clericii Romei, ci și clericii tuturor Bisericilor Locale, întrucât toți aveau atunci comuniune cu Roma, ar fi fost automat depuși și lipsiți de Preoție – ceea ce este absurd!
    2. Nu ar fi fost nevoie, la sfârșitul secolului al XVI-lea, să se convoace trei Sinoade Panortodoxe pentru a condamna mutarea Paștelui din cauza Calendarului Gregorian (1582), deoarece ar fi fost suficientă „pedeapsa automată” a Primului Canon al Sinodului din Antiohia (pe care l-a repetat cuvânt cu cuvânt Marele Sinod Panortodox din 1593).
    3. Nici „Biserica G.O.C. a Greciei” nu ar fi avut preoție. Pentru că Biserica din Finlanda a acceptat Paștele Gregorian în 1921, adică cu trei ani înainte de Inovația Calendaristică din 1924 în Grecia! Și, deoarece în 1921 toate Bisericile Locale aveau comuniune cu Biserica din Finlanda, atunci automat (conform lui Sakarellos, desigur) toți clericii și-au pierdut preoția și, prin urmare, aceasta s-a stins înainte de a exista vreun vechi-calendarist!

    Însă și canoniștii acreditați se aliniază cu ecleziologiei ortodoxe despre „potential și nu în fapt” pentru pedepsele tuturor sfintelor canoane. În mod concret, pentru canonul în discuție, Zonaras, în interpretarea sa, folosește pentru cei care îl încalcă imperativul „să fie destituiți din slujire” (adică poruncește „să fie caterisiți” și nu îi consideră automat caterisiți) și face trimitere la al VII-lea Canon Apostolic („Dacă vreun episcop, ori prezbiter, ori diacon, Sfânta zi a Paștilor mai-nainte de primăvăreasca isimerie cu iudeii o va săvârși, să se caterisească”) – pe care, de altfel, se bazează și Primul Canon al Sinodului din Antiohia. De asemenea, Valsamon este de acord („[credincioșii laici] să fie supuși afurisirii; preoții însă, să fie caterisiți”), la fel și Sfântul Nicodim, care face aceeași trimitere la al VII-lea Canon Apostolic.

    Totuși, în timp ce prin acțiunea și teoria de mai sus se dovedește o (pseudo-)interpretare a lui Sakarellos, cineva ar putea în mod firesc să se întrebe următoarele: „Atunci de ce în acest Canon nu se folosește obișnuita formulare „să se caterisească”, ci „străin de biserică l-a judecat”?” Conform Dreptului Bisericesc (există o analiză relevantă a canonistului sârb Nikodimos Milas în interpretarea acestui Canon), pentru fiecare abatere trebuie să se facă, din partea organului competent, convocarea persoanei vinovate, audierea ei și examinarea abaterii înainte de a se lua orice decizie (scrie Milas: „Pedeapsa corespunzătoare pentru nelegiuirile comise se impune în legea Bisericii Ortodoxe fie printr-o sentință condamnatorie (acuzatorie), fie printr-o pedeapsă declarativă (explicativă). În cazul unei sentințe condamnatorii, o cerință absolut necesară este ca instanța eclezială să respecte toate instrucțiunile referitoare la proces, pentru a verifica cazul care face obiectul pedepsei și, în consecință, să aplice pedeapsa corespunzătoare vinovatului”). În cazul concret pe care îl examinăm însă, procedura menționată mai sus (citarea, apărarea, examinarea) nu mai este necesară, deoarece «Biserica a judecat deja» pe cel care a săvârșit abaterea, și nu se așteaptă altceva decât punerea în aplicare / rostirea pedepsei de către organul competent (despre aceasta scrie Milas: „În acest caz, instanța nu trebuie să înceapă cercetarea abaterii, deoarece prin însăși săvârșirea acesteia, făptuitorul a atras asupra sa pedeapsa corespunzătoare, și rămâne doar comunicarea actului și a pedepsei, care este declarativă (explicativă). Conform acestei diferențe între pedepse, pedepsele respective primesc și ele denumiri diferite. În primul caz al pedepsei condamnatorii (acuzatorii), pedeapsa se numește declarativă, în timp ce în al doilea, unde verdictul este de natură declarativă (explicativă), pedeapsa se numește și este juridică”). Și în ambele cazuri, organul competent are rolul de a o pune în aplicare sau de a o face cunoscută.

    Chiar și dacă am presupune că cei care au încălcat primul Canon al Sinodului din Antiohia erau efectiv caterisiți de slujire, tot nu ar însemna că cei care au comuniune cu ei sunt automat și ei caterisiți, așa cum susține domnul Sakarellos folosind ca argument celebra – și falsificata – expresie „Cel care se împărtășește (cu cei caterisiți – n. trad.) să fie considerat fără comuniune, să rămână scos de la împărtășire.” (P, 86). Pentru astfel de persoane care, greșit, mențin comuniunea, canonul corespunzător (al X-lea Apostolic) folosește tot imperativul „să fie excomunicați”, adică „să fie anatematizați” (scrie Hrisant al Ierusalimului în tratatul său despre anatemizare: „când canonul spune „cel care face cutare sau cutare, să fie excomunicat”, canonul nu anatematizează automat, ci lasă autorităților competente activarea anatemei”). Deci, în termeni patristici: „să fie anatematizați”, și nu, conform interpretării lui Sakarellos (zelotistă exagerată, după model mateit sau magdalenic), „sunt automat anatematizați”!

    De asemenea, susținătorii ecleziologiei lui Sakarellos, pentru a întări opinia lor privind pierderea preoției Bisericilor oficiale, adaugă și anul 1998 datorită „anatemizării ecumenismului” de către „Biserica G.O.C. a Greciei”. Textul respectiv, deși este semnat de atunci de Arhiereii Sinodului G.O.C. (cei mai mulți decedați între timp), a fost redactat de dl. Sakarellos, care, în calitate de consilier al Arhiepiscopului și al Secretar-șef al Sinodului de atunci, i-a influențat pe aceștia și pe ceilalți Arhierei (toți fără pregătire teologică – astfel de persoane Părinții le consideră nepotrivite pentru rangul arhieresc), ca să-și pună semnătura sub un text complet lipsit de teologie, problematic din orice punct de vedere și, din păcate, rușinos, pentru care singura soluție demnă este să fie uitat.

    Începe astfel:

    „Celor ce spun că Biserica cea Una, Sfântă, Sobornicească și Apostolică, existentă ca Biserică a întâi-născuților din ceruri și formată ca trup al lui Hristos în timpul venirii Sfântului Duh la Sfânta Cincizecime, a dispărut din lume, fiind împărțită în mai multe ramuri, fiecare dintre ele deținând o parte din adevărul descoperit și din harul tainelor, așa cum învață ecumeniștii cei noi, pentru aceasta trebuie ca ea să fie reconstruită din nou de către noi, oamenii, prin unirea tuturor ramurilor într-un singur copac, adică prin absorbirea într-un tot unitar a tuturor ereziilor și schismelor cu adevărata Biserică Ortodoxă, și mai departe a tuturor acestora împreună cu celelalte religii, pentru alcătuirea unei religii universale, care astfel va constitui «biserica» Antihristului. Anatema.”

    Începem cu două greșeli sintactice evidente care duc la confuzie:

    a) Cine „spune” că „ Biserica cea Una, Sfântă, Sobornicească și Apostolică, existentă ca Biserică a întâi-născuților din ceruri” a devenit „trup al lui Hristos în timpul pogorârii Sfântului Duh la Sfânta Cincizecime”? „Ecumeniștii moderni” sau dl. Sakarellos? Noi, desigur, știm că aceasta este teologia bisericească a celui din urmă, care a dorit să introducă, ca într-o lecție, propria sa teorie bisericească – evident eretică – într-un text de „anatemă”!

    b) Când și unde „au învățat” „ecumeniștii moderni” că doresc să întemeieze „«biserica» Antihristului”?

    Și încă ceva: în locul acestei construcții juridice, de ce Sinodul de atunci nu a copiat pur și simplu textul teologic foarte solid al anatemei împotriva ecumenismului din Biserica Rusească Diasporă de pe vremea Sfântului Filaret, în 1983?

    Poate pentru că mintea conducătoare, dl. Sakarellos, nu a aprobat acest lucru, deoarece îl combătuse vehement atunci (printr-o serie de articole în „Orthodox Typos” sub titlul „Ecumenism și Slavofilie: Anatemizarea Ecumenismului de către Mitropolitul Filaret”) și nu se pocăise pentru această luptă?

    Între alte denaturări și minciuni scria atunci că „nu există NICIUN episcop grec ortodox… „ecumenist”!”, în timp ce îl mustra pe Sfântul Filaret că, introducând textul Anatemei în Sinodicon, ar fi făcut chipurile anularea lucrării unui Sinod Ecumenic!

    Și totuși adevărata anulare s-a făcut prin textul dlui. Sakarellos, care mai apoi (unde se scriu următoarele: „Lui Ioachim al III-lea, Patriarhul Constantinopolului, lui Meletie Metaxakis și lui Hrisostom Papadopoulos, întemeietorii rătăcirilor ecumenismului, Anatema”) dovedește că așa-zisa „Biserică a G.O.C. a Greciei”, semnatara acelei absurdități de mai sus, se face într-adevăr vinovată de anularea lucrării unui Sinod Ecumenic, singurul competent să anatemizeze în mod nominal Întâistătători ai Bisericilor – și încă pe cei adormiți!

    (Ca să nu mai exprimăm și nedumerirea cu privire la criteriile după care se anatematizează, de pildă, Ioachim al III-lea, dar nu și Athenagoras!).

    Prestigiul însă pe care îl are „anatema” unui Sinod al unei rămășițe a unei Biserici Locale împotriva Întâistătătorilor Bisericilor, este același cu condamnarea unui Arhiereu de către un Tribunal Bisericesc pentru preoți, adică inexistent.

    Și aceasta nu se spune pentru ca să fie justificate acele persoane într-adevăr vrednice de condamnare, cunoscute de altfel pentru acțiunea lor distructivă, ci pentru ca să nu fie batjocorit numele Adevăraților Ortodocși și Lupta lor Sfântă, dreaptă în toate privințele, prin asemenea „abuzuri”.

    Textul continuă cu următorea „anatemă”:

    „Împotriva adunărilor care s-au răzvrătit împotriva credinței Ortodoxe la Constantinopol în anul 1923 și la Sfântul Munte, în anul 1930, Anatema”.

    Aici, după ce criterii este anatematizat Sinodul din Sfântul Munte (mai exact „Comisia Preliminară”) din 1930 și în ce chip anume „s-a răzvrătit împotriva credinței Ortodoxe”?

    Și da, dl. Sakarellos are părerea sa, întrucât scrie: „Episcopii care au urmat noul calendar, la Conferința Interortodoxă (n. – la ea au participat și episcopi care urmau vechiul calendar, precum Episcopul sârb al Ohridei, Sfântul Nicolae Velimirovici), care s-a întrunit în 1931 (n. – 1930) la Mănăstirea Vatopedi din Sfântul Munte, locul prin excelență al «isihasmului», au hotărât (sic) înlocuirea isihasmului cu monahismul franc al Apusului, cu ordinele lor misionare” (P, 194).

    Și da, atunci Arhiereii, fie din lipsă de cultură, fie din lipsă de acces la sursele originale, nu au putut evalua corect fanteziile dlui. Sakarellos.

    Dar oare este îngăduit în epoca noastră, când avem și ierarhi mai învățați, și o multitudine de surse la dispoziția oricui este interesat, să mai circule încă acest text de „anatemă” și chiar să fie citit și în biserici (din fericire în puține), în Duminica Ortodoxiei?

    Iată Procesele-verbale ale acelei Conferințe, pentru ca fiecare să poată constata cu propriii săi ochi în ce măsură se justifică acuzațiile neîntemeiate ale dlui. Sakarellos despre presupusa înlocuire a isihasmului… „cu monahismul franc al Apusului, cu ordinele lor misionare”: https://anemi.lib.uoc.gr/metadata/0/0/9/metadata-1367319936-959923-23197.tkl

    Și decăderea continuă cu patima personală a dlui. Sakarellos (împotriva lui Trembelas – din cauza lui Romanidis – și a lui Andrutsos, chipurile exponenți ai fantezistei erezii a «celor două sfințenii», pe care a descoperit-o cunoscuta Magdalena – vezi și în partea anterioară), patimă îmbrăcată într-o haină sinodală, de parcă Biserica Adevăraților Ortodocși ar fi avut vreodată de înfruntat o astfel de problemă:

    „Celor care spun că Hristos a avut două sfințenii, atât dumnezeiască, cât și omenească, și că sfințenia Sa omenească a progresat, Anatema”.

    De necomentat, într-adevăr…

    După „anateme” trecem la „fericiri”:

    „Celor care au luptat pentru Credința Ortodoxă – Ieremia cel Mare, Silvestru al Alexandriei, Sofronie al Ierusalimului și tuturor celorlalți care au participat la Sinoadele Panortodoxe din anii 1583, 1587 și 1593, care au condamnat inovația calendaristică și i-au tăiat de la Trupul Bisericii pe cei care au primit și vor primi această inovație, veșnică să le fie pomenirea”.

    Aici cunoașterea Istoriei, dar și a Ecleziologiei, este deficitară și rușinoasă pentru un text sinodal.

    Mai întâi, este inacceptabilă omisiunea pomenirii Sfântului Meletie Pigas, inițiatorul respingerii Calendarului gregorian (mai important chiar și decât Ieremia cel Mare în această privință). Este ca și cum s-ar pomeni Sinodul I Ecumenic fără Sfântul Atanasie cel Mare sau Sinodul II fără Sfântul Grigorie Teologul etc.

    În al doilea rând, acele Sinoade din secolul al XVI-lea au condamnat (după cum reiese limpede atât din textele autentice ale vremii, cât și din altele ulterioare, legate de acest subiect) mutarea Paștilor pricinuită de noul calendar gregorian.

    În al treilea rând, acele Sinoade NU i-au „tăiat de la Trupul Bisericii pe cei care au primit aceasta”, pentru că niciunul dintre ortodocși pe atunci nu a primit-o. Ci au respins inovația papistașilor, deja aflați în afara Bisericii, pentru a-i ocroti pe ortodocși de acea ispită.

    În al patrulea rând, acele Sinoade NU i-au „tăiat de la Trupul Bisericii» nici pe «cei care urmau să o primească”, pentru că niciun Sinod nu poate condamna dinainte vreo abatere viitoare – cu atât mai mult cu cât știm că în 1924 nu a fost adoptat Calendarul și Pascalia gregoriană, ci doar cronologia gregoriană privitoare la sărbătorile fixe, în timp ce Pascalia a rămas neatinsă. Așadar, este nevoie de o nouă condamnare sinodală a acestei înșelăciuni și a centaurului numit „calendar iulian îndreptat” al ecumeniștilor proveniți dintre ortodocși (să ne amintim și cele scrise de Sfântul Hrisostom, fost de Florina, către Gherman al Cicladelor: „De asemenea, vă fățărniciți și mințiți fără rușine, Preasfinția Voastră, atunci când susțineți că este de prisos și de prisosnică convocarea unui Sinod Panortodox sau a unui Mare Sinod Local pentru condamnarea validă și definitivă a inovației calendaristice a Arhiepiscopului, de vreme ce Sinoadele Panortodoxe din 1583, 1587 și 1593 au condamnat Calendarul gregorian. Și aceasta pentru că știți foarte bine că acele Sinoade au condamnat într-adevăr Calendarul gregorian, însă condamnarea aceasta îi privea pe latini, care l-au pus în aplicare în întregime, în timp ce Arhiepiscopul a preluat din acesta numai jumătate, aplicându-l la sărbătorile fixe și păstrându-l pe cel vechi pentru Paști și pentru sărbătorile mobile, tocmai pentru a ocoli stânca acelei condamnări. În aceste condiții, această inovație a Arhiepiscopului, care a aplicat Calendarul gregorian numai pentru sărbătorile fixe și nu pentru Paști – din pricina căruia, în special, fusese condamnat Calendarul gregorian ca fiind împotriva canonului 7 apostolic – constituie o problemă care pentru prima dată se ivește în istoria Bisericii Ortodoxe. Prin urmare, convocarea unui Sinod Panortodox nu numai că nu este de prisos, așa cum ați rostit de pe tronul episcopal, ca un alt Papă, Preasfinția Voastră, ci se impune pentru condamnarea canonică și validă a acestei chestiuni. (http://krufo-sxoleio.blogspot.com/2019/09/blog-post.html)

    Opinia conform căreia condamnarea automată și pierderea preoției și a Harului Divin ar urma din sinoadele anterioare pentru probleme similare (opinia care constituie unul dintre pilonii principali ai ereziei mateiților și ai altor forme ale așa-numitului „Zelotism Schismatic”) este infirmată chiar de faptul că se convoacă noi Sinoade de fiecare dată când apare o problemă, chiar dacă aceasta a mai apărut în trecut.

    Textul continuă, paradoxal, astfel:

    „Lui Antim, Patriarhul Ecumenic, și celor care au participat la Sinodul din Constantinopol din anul 1848, veșnică să le fie pomenirea”.

    De altfel, perspicacele, adormit în Domnul, Mitropolit Kiprian Koutsoumbas, se întreba cu privire la aceasta: „Ce relație ar putea exista între pomenirea vrednică de laudă a Patriarhului Ecumenic și «a celor care au participat la Sinodul din Constantinopol din anul 1848» și anti-ecumenism? Dacă se urmărește eventual o legătură cu anti-papismul, în pofida paradoxului că «Anatema» privește ecumenismul, de ce s-a trecut peste numeroase Sinoade și Părinți, care au luptat cu fermitate împotriva multi-ereziei a papismului și au proclamat, chiar, anateme împotriva acestuia?” (https://www.imoph.org/Theology_el/3a3a008EnhmGramma.pdf).

    La această întrebare răspundem noi:

    Foarte simplu, Sinodul din 1848 conține un fragment pe care dl. Sakarellos, precum și adepții săi, dar și toate felurile de mateiști, mateizați, hiper-zelotiști și alți susținători ai „condamnării automate”, îl folosesc ca o confirmare a ereziei lor ecleziologice. Fragmentul este următorul (atenție la părțile subliniate):

    „Să păstrăm mărturisirea credinței, pe care am primit-o nealterată de la asemenea bărbați, întorcând spatele tuturor noutăților ca porunci ale diavolului; cel ce primește o noutate mustră credința ortodoxă proclamată. Dar aceasta, deja plină, este pecetluită, neprimind nici reducere, nici sporire, nici vreo alterare, și cel ce îndrăznește să facă, să sfătuiască sau să gândească aceasta a negat deja credința lui Hristos, fiind deja în mod voluntar supus anatemei veșnice pentru hula împotriva Duhului Sfânt, ca și cum nu ar fi vorbit corect în Scripturi și prin sinoadele ecumenice.”

    Dar, stimați sakarelliști, dacă aceștia au fost deja anatematizați (așa cum interpretați voi greșit) și au căzut din Biserică, de ce v-ați grăbit să îi „anatematizați” în 1998, adică decenii mai târziu? Se anatematizează, adică se exclud din Biserică, cei care sunt deja și automat în afara acesteia?

    Textul se încheie, totuși, frumos, cu singurul punct care ar putea fi folosit în viitor, întocmai, într-un text teologic corect de acest fel:

    „Celor care au luptat, prin fapte și cuvinte, pentru Credința Ortodoxă și împotriva inovațiilor noului Calendar și a ereziei Ecumenismului, veșnică să le fie pomenirea.”

    Veșnică să le fie pomenirea!

    Continuarea aici: https://rezistentaortodoxa.org/2025/09/05/contributie-la-eliberarea-ecleziologiei-adevaratilor-ortodocsi-de-captivitatea-sakarelliana-adica-romanidiana-8/

    Sursa: https://krufo-sxoleio.blogspot.com/2020/06/7.html

    [1] cf. Pidalion, ed. „Adormirea Maicii Domnului”, București 2015, pg. 435-436.