Etichetă: Lupta Sfântă

Calendar Iulian „corectat” sau Gregorian incorect?
de Nikolaos Mannis

Încă din vremea inovatorului Arhiepiscop Hrisostom Papadopoulos și până astăzi, se recurge, în ciuda faptului că a fost demontat de nenumărate ori și cu argumente solide, la acel sofism ieftin potrivit căruia noul calendar nu ar fi, chipurile, calendarul gregorian, ci unul iulian „corectat”… Dar ce altceva este, în fond, calendarul gregorian, decât un calendar iulian „corectat”?

În acest articol vom oferi dovezi că noul calendar (sau „iulianul îndreptat”) reprezintă, în esență, acceptarea calendarului gregorian, doar că fără aplicarea acestuia și asupra sărbătorilor cu dată mobilă. Astfel, în lipsa acestei aplicări, el devine, de fapt, un „gregorian greșit”, având în vedere că ereticul Papă Grigorie al XIII-lea, în anul 1582, a considerat că „îndreaptă” greșeala Părinților de la Sinodul I Ecumenic, modificând deopotrivă sărbătorile fixe și cele mobile.

Mai întâi, însă, se cuvine să scoatem la lumină o mare înșelare (pe care am numit-o o veritabilă „alchimie semantică”), menită să sprijine și astăzi acest sofism neîntemeiat. În anul 1923, Patriarhul Constantinopolului Meletie Metaxakis – „unsul” regimului venizelist – a convocat un comitet format din clerici și mireni, ai cărui participanți au hotărât să-l numească „Congres Panortodox”. În cadrul acestui congres, s-a căutat formularea unei strategii prin care „noul nostru calendar să nu pară o acceptare servilă a celui gregorian, ci unul superior acestuia, prezentat ca un nou și îndreptat «Calendar Panortodox»”.¹

Astfel, au fost propuse două calendare (prezentate drept proiecte de îndreptare a calendarului iulian), cel al profesorului sârb Milanković și cel al senatorului român Drăghici. Ambele includeau o reformă și a Pascaliei.

Primul – care, prin eliminarea a 13 zile, se afla „la același nivel cu calendarul gregorian, fără vreo diferență”² – se deosebea doar prin modul de calcul al Paștelui, care, în fapt, coincide aproape în fiecare an cu cel latin, singura distincție fiind că „diferența dintre cele două calendare se va observa doar în puțini ani în care ortodocșii vor avea altă dată a Paștelui decât apusenii”.³

Al doilea, al lui Drăghici, prevedea o așezare a zilelor în așa fel încât o anumită dată să cadă întotdeauna în aceeași zi a săptămânii, iar Paștele să fie sărbătorit la o dată fixă.

În cele din urmă, congresul a adoptat varianta modificată a proiectului lui Milanković și a hotărât eliminarea celor 13 zile din calendarul iulian (exact ceea ce făcuse și Papa în 1582, când a eliminat 10 zile). Potrivit Primei Decizii a congresului, „diferența dintre durata anului civil în noul calendar și cea în calendarul gregorian este atât de mică, încât doar după 877 de ani se va observa o diferență între datele respective”,⁴ adică în anul 2800. Aceeași decizie prevedea ca 1 octombrie 1923 să devină 14 octombrie.

Totuși, Arhiepiscopul Hrisostom Papadopoulos nu a aplicat această hotărâre, ci, dimpotrivă, „a contestat validitatea acestui Congres în cadrul ședinței Sfântului Sinod din 27 decembrie 1923”.⁵

Cum îndrăznesc, așadar, unii să mai vorbească astăzi despre un „iulian îndreptat” – ca și cum ar fi ceva străin de gregorian, așa cum vor să-l prezinte –, din moment ce Arhiepiscopul de atunci a acceptat nu calendarul lui Milanković (care oricum este doar un gregorian deghizat), ci chiar calendarul gregorian propriu-zis, fie și numai în privința sărbătorilor fixe, nu și a Pascaliei?

Acest lucru devine evident prin studiul izvoarelor istorice:
1. În cadrul celei de-a 33-a (23 ianuarie 1919) ședințe a Sfântului Sinod al Bisericii Greciei, Mitropolitul Atenei, Meletie⁶, a ridicat deja într-un mod subtil și precaut problema schimbării calendarului. El menționează că adoptarea calendarului gregorian nu a fost acceptată de către Biserica Ortodoxă, din trei motive (potrivit opiniei sale):
  a) pentru a evita tendințele propagandistice ale Romei,
  b) din pricina modului în care s-a făcut schimbarea – adică fără a se cere opinia Bisericii Ortodoxe și
  c) din cauza insistenței Rusiei de a menține, chipurile, separați creștinii din Răsărit și Apus⁷.
„Din fericire, astăzi – continuă Meletie – lucrurile evoluează în așa fel încât, datorită noilor condiții politice și sociale, este în general înțeleasă necesitatea acceptării calendarului gregorian.”⁶ Totuși, el subliniază că nici calendarul gregorian nu este corect și că se așteaptă un nou calendar mai desăvârșit, despre care – spune el – „este cunoscut faptul că însuși papa a declarat că îl va accepta, dacă îl va accepta și Biserica Ortodoxă”! Iată, așadar, esența problemei: prăznuirea comună!

Meletie încheie prin a propune două soluții posibile, după opinia sa: fie adoptarea completă a calendarului gregorian, inclusiv în ceea ce privește Pascalia, fie – dat fiind că statul simte nevoia de a se adapta la cel gregorian – acceptarea acestuia doar în domeniul civil, fără ca Biserica să își modifice calendarul ecleziastic.

La aceeași concluzie ajunge și în ședința a 66-a (20 mai 1919), unde, după un discurs virulent anti-rus, susține că doar statul trebuie să adopte calendarul gregorian, în vreme ce Biserica trebuie să păstreze calendarul iulian până la găsirea unui nou calendar științific acceptabil.

Într-adevăr, la 25 ianuarie 1923 a fost emis un Decret Regal, publicat în Monitorul Oficial al acelei zile, prin care se hotăra ca data de 16 februarie să fie numită 1 martie, marcând astfel adoptarea calendarului gregorian de către stat, în timp ce Biserica păstra calendarul iulian.

Așa cum am văzut, în același an a avut loc așa-numitul „Congres Panortodox”, ale cărui decizii nu au fost implementate de Biserica Greciei, care a respectat Decretul Regal – ce, de altfel, are încă putere juridică până în ziua de azi, întrucât nu a fost niciodată abrogat de autoritățile civile!

Astfel, ajungem în decembrie 1923, când, sub presiunile guvernului revoluționar venizelist al lui Plastiras–Gonatas, se pune în mișcare fuzionarea celor două calendare, adică trecerea calendarului ecleziastic iulian la calendarul civil gregorian.

Astfel, s-a hotărât sincronizarea calendarului ecleziastic cu cel civil (adică gregorian), sub condiția acordului Patriarhiei Ecumenice – și nu o „îndreptare” a calendarului iulian. Modul în care Hrisostom Papadopoulos a indus în eroare atât Ierarhia, cât și Patriarhia pentru a impune schimbarea calendarului depășește cadrul acestui text.

2. La data de 23 martie 1924 (pe noul calendar), apare în ziare o enciclică a Sfântului Sinod (semnată doar de Arhiepiscopul Hrisostom al Atenei, care obținuse, în ciuda Sfintelor Canoane, autorizația de a decide de unul singur în numele Sinodului), enciclică plină de divagații teoretico-științifice. Se vede limpede în acest text efortul Arhiepiscopului de a-i convinge pe credincioși că sincronizarea calendarului ecleziastic (iulian) cu cel civil (gregorian) nu contravine cu nimic Tradiției. Vorbește clar despre eliminarea celor 13 zile și despre sincronizarea celor două calendare. Nu apare nicăieri vreo mențiune despre aplicarea unui „calendar iulian corectat”.

Mult mai clar și mai direct, o nouă enciclică a aceluiași inovator Arhiepiscop Hrisostom, publicată în ziarul „ΣΚΡΙΠ” la câteva zile mai târziu (9 aprilie 1924), începe astfel: „De la 23 martie, există un singur calendar atât în Biserică, cât și în Stat.”

3. Anterior, în ziarul „ΔΗΜΟΚΡΑΤΙΑ” din 24 martie 1924, profesorul Georgios Arvanitakis, fervent susținător al reformei calendaristice, a vorbit clar și fără șiretlicuri sau sofisme despre „calendarul iulian corectat”. Din respectivul articol, reiese clar că Biserica Greciei a acceptat, așadar, calendarul gregorian, în numele „unității” (cu eterodocșii).

4. Același lucru este consemnat și în respectabila „Enciclopedie Religioasă și Morală” (vol. 6, p. 49), unde, după un rezumat al celor petrecute anterior, se afirmă că: „În urma celor de mai sus, a avut loc și din punct de vedere liturgic introducerea calendarului gregorian în Grecia, la 10 martie 1924, care a fost socotită și prăznuită drept 23 martie.”

5. Atât în ziua schimbării cât și în următoarea, toate ziarele au relatat despre sincronizarea celor două calendare și despre adoptarea calendarului civil (gregorian). Un articol caracteristic din ziarul grecesc „Atlantis”, publicat în America (24 martie 1924), reflectă limpede această realitate.

6. La 31 martie 1927, în ziarul „Empros”, este publicată o scrisoare de îndemn a Mitropolitului Timotei al Kalavrytei către părinții Mănăstirii „Mega Spileo”, care întrerupseseră pomenirea sa din pricina chestiunii calendarului. În acea scrisoare, ierarhul justifică pe diverse căi utilizarea calendarului gregorian și o apără, considerând că aceasta nu constituie erezie și nici acceptare a papismului⁷.

7. În ședința Sfântului Sinod din 8 februarie 1928 (actul nr. 31), s-a spus următorul lucru remarcabil: „De vreme ce Mitropolitul Dimitriadei vorbește despre aplicarea calendarului gregorian «în rândul nostru», de ce Arhiepiscopul Atenei nu îl contrazice cu acel argument – destinat celor simpli – despre «calendarul iulian corectat»?” — ceea ce demonstrează că, în realitate, nu se credea nici de către ei în „corectarea” calendarului iulian, ci în adoptarea gregorianului.

8. În Tipicul fostului Prim Domestic⁸ al Patriarhiei Constantinopolului, Anghelos Voudouris (în lucrarea sa „Tipice Cronologice” – Constantinopol, 1940), citim referiri directe la această chestiune, sprijinind aceeași concluzie: acceptarea gregorianului ca atare.

9. În ziarul „Ortodoxos Typos” din 1 mai 1972, într-un articol semnat de un monah athonit despre problema calendarului (publicat în mai multe numere), se menționează că Patriarhul Atenagora, adresându-se unei delegații papistașe condusă de cardinalul Willebrands, enumera darurile creștinismului apusean oferite Răsăritului, așezând calendarul gregorian într-o poziție onorifică!

10. Într-o scrisoare publicată în același ziar („Ortodoxos Typos”, 20 septembrie 1978), Protoegumenul Mănăstirii Dionisiu din Sfântul Munte, Arhimandritul Gavriil (care, notăm, nu era zelot), menționează următoarele: „Părerea mea smerită în această privință este, în primul rând, că noul calendar este pur gregorian, iar în al doilea rând că și calendarul bisericesc al Bisericii noastre oficiale este papist, cu excepția ciclului pascal.”

Se pot aduce multe alte dovezi că Biserica Greciei, recunoscută de Stat, a introdus calendarul gregorian cu privire la sărbătorile fixe, și nu un ‘iulian corectat’, pretins diferit de cel papal.

Să recapitulăm prin câteva observații suplimentare:
1. Așa-numitul „calendar nou” (sau „iulian corectat”) este, după cum s-a arătat, nimic altceva decât calendarul papal gregorian, dar fără „corectarea” pascaliei.
2. Faptul acceptării calendarului gregorian, fie și doar pentru sărbătorile fixe, constituie erezie – nu prin simpla aplicare tehnică, ci în contextul participării la prăznuirea comună cu eterodocșii din Apus, pe care o facilitează. Acest lucru devine mai clar dacă am presupune că s-ar introduce un al treilea calendar comun pentru toți, sau chiar dacă bisericile inovatoare ar reveni formal la calendarul iulian, dar ar continua să propovăduiască erezia ecumenismului. Așadar, problema calendarului nu poate fi disociată de pan-erezia ecumenismului.
3. Condamnările calendarului gregorian de către Sinoadele Panortodoxe din anii 1583, 1587 și 1589 nu acționează automat, întrucât, pe de o parte, în cazul de față avem doar acceptarea părții fixe a gregorianului, nu și a pascaliei, iar pe de altă parte, potrivit Sfintelor Canoane, este necesar ca un sinod de episcopi în viață să impună sancțiunile⁹.
4. Prin urmare, este necesară convocarea unui Mare Sinod Panortodox, care, în acord cu vechile Sinoade adevărate, fie Ecumenice, fie Panortodoxe, și după ce va lumina pe ortodocși cu privire la erezia ecumenismului, o va condamna, va considera ca fiind necanonică schimbarea calendarului, ce servește răspândirii ereziilor – chiar dacă a fost făcută doar pentru sărbătorile fixe –, și va exclude din Trupul Bisericii pe cei care stăruie în schisma calendarului nou și în erezia ecumenismului, ca pe unii deveniți de fapt schismatico-eretici.
Sursa: https://krufo-sxoleio.blogspot.com/2012/12/blog-post_9496.html
1. Procese-verbale și decizii ale Sinodului Panortodox de la Constantinopol, Constantinopol, 1923, p. 58. ↩︎
2. Idem, p. 59. ↩︎
3. Idem, p. 60. ↩︎
4. Idem, p. 213. ↩︎
5. Istoria Bisericii Greciei, Arhim. Theoklitos Strangas, vol. II, pp. 1161–1162. ↩︎
6. Cunoscutul mason Meletie Metaxakis a deținut (prin presiunea cercurilor politice ale vremii) funcțiile de Mitropolit al Kitiului (Cipru), Mitropolit al Atenei, Patriarh al Constantinopolului și Patriarh al Alexandriei. ↩︎
7. Fiind anglofil, Metaxakis manifesta o ostilitate evidentă față de ruși. ↩︎
8. Istoria Bisericii Greciei, Arhim. Theoklitos Strangas, vol. II, p. 854. ↩︎
9. Dimpotrivă, susține că vechii-calendariști sunt unelte ale… propagandei papiste! Acest articol, delirant și străin de duhul ortodox, este disponibil cititorilor interesați. ↩︎
10. Funcție din cadrul strănii. ↩︎
11. „Pidalionul” Sfântului Nicodim, notă la Canonul Apostolic al III-lea. ↩︎
08 iulie 2025
Dimensiunea dogmatică a noului calendar
de Dimitris Hatzinikolaou

S-a spus și s-a scris de nenumărate ori, dar în mod inexact, că în anul 1924 creștinii ortodocși nu ar fi știut că motivul introducerii noului calendar era promovarea panereziei ecumenismului. În consecință, cei care recurg la acest argument ajung la concluzia că aceia care, în acel an, s-au îngrădit de Biserica inovatoare, invocând Canonul 15 al Sinodului I-II și, în general, Învățătura și Tradiția Părinților, ar fi greșit, pentru că, chipurile, nu ar fi existat vreun motiv dogmatic care să justifice îngrădirea, în vreme ce cei care au primit noul calendar nu ar fi căzut în vreo abatere dogmatică.

Scopul acestui articol este să demonstreze că această afirmație este falsă, prin prezentarea unor texte apărute înainte de anul 1924, care arată că, încă din anul 1582, se știa că papistașii și așa-numiții „ortodocși” unioniști (adică ecumeniștii de astăzi) urmăreau impunerea noului calendar în Biserica Ortodoxă ca „prim pas” către supunerea acesteia față de papism, supunere socotită dintotdeauna ca fiind prima treaptă a ecumenismului. Mărturiile aduse mai jos — doar un eșantion din multele existente (vezi, de pildă, blogurile cunoscute „ΚΡΥΦΟ ΣΧΟΛΕΙΟ” și „ΕΝ ΤΟΥΤῼ ΝΙΚΑ”) — arată, de asemenea, că impunerea noului calendar era de așteptat să provoace o schismă în Biserica Ortodoxă, atingând astfel dogma unității acesteia. Mai mult, ele arată că nu doar schimbarea Pascaliei este vrednică de condamnare¹, cum greșit susțin unii și astăzi, ci și „corectarea” calendarului iulian.

Mai întâi, în binecunoscuta scrisoare a Patriarhului Ieremia II Tranos către dogele Veneției, Nicolò da Ponte, din anul 1583, vedem că Biserica Ortodoxă a refuzat să cedeze în fața cererii „papei” de a primi noul calendar, prevăzând „multele sminteli care se vor naște din aceste ceasuri noi,” precum și confuzia și „sminteala întregii lumi prin lipsirea celor zece zile” (Ioannis Veloudos, Hrisovule și scrisori ale Patriarhilor Ecumenici, Phoenix, Veneția, 1893, pp. 12–19). Este de remarcat că ceea ce este numit în această scrisoare „sminteală a întregii lumi” nu este doar schimbarea Pascaliei, ci și eliminarea celor zece zile din calendarul iulian.

În al doilea rând, în Istoria bisericească a mitropolitului Meletie al Atenei, vol. III, Viena, 1784, p. 402 (http://invenio.lib.auth.gr/record/125916), citim următoarele: „În timpul patriarhatului lui Ieremia, s-a adunat în Constantinopol un sinod de mitropoliți, în anul 1583, cu participarea lui Silvestru al Alexandriei, care, condamnând calendarul înnoit de Grigorie al Romei, nu l-a primit, potrivit cererii latinilor.” Se cuvine subliniat din nou că Sinodul Panortodox din 1583 a respins nu doar schimbarea Pascaliei, ci întregul „calendar” papal.

În al treilea rând, în cartea militantului ortodox Kosmas Flamiatos, Glas ortodox și de seamă întru descoperirea uneltirii împotriva ortodocșilor, Atena, 1849, p. 100, citim următoarele despre papism: „Pentru desființarea praznicelor și sărbătorilor noastre, afară de Duminică, el [papismul] a pus la cale și săvârșește multe alte sminteli. Întâi, lucrează în multe chipuri pentru a introduce prin lege, în statele ortodoxe, așa-numitul an nou al Apusului, în care ei sunt mai înainte cu 12 zile, așa încât când noi avem întâi ale lunii, ei numără ziua a treisprezecea. Prin această inovație, nădăjduiește să stârnească și să răstoarne sărbătorile și să aducă alte născociri.” Vedem, așadar, și aici, că nu doar schimbarea Pascaliei, ci orice corectare a calendarului iulian era socotită vrednică de osândă. Se cuvine notat că dl. Kosmas Flamiatos nu era doar autor de cărți, ci și dascăl public al neamului și a călătorit în toată Grecia, învățând poporul să se păzească de învățăturile și obiceiurile străine (http://www.inkefalonia.gr/koinonia/51088-kosmas-flamiatos-enas-dimodidaskalos-tou-genous-apo-ta-poulata). Aceasta înseamnă că, cel puțin din secolul al XIX-lea, chiar și simplii oameni de la țară din Grecia știau că scopul introducerii noului calendar era „latinizarea” lor!

În al patrulea rând, în organul de presă oficial al Patriarhiei Ecumenice, Adevărul Bisericesc, din 24 noiembrie 1895 (pp. 312–314), citim următoarele: „Prin urmare, schimbarea bruscă a calendarului ar echivala în ochii poporului cu o tentativă de a altera credința Părinților lor, cu o latinizare pe față!” Aici avem mărturia oficială că, în anul 1895, poporul știa că scopul noului calendar era „latinizarea” Ortodoxiei!

În al cincilea rând, în ziarul Empros, din 15 martie 1899, Meletios A. Hrysohoidis scrie: „Problema asimilării calendarelor iulian și gregorian, care se discută în aceste zile, este echivalentă cu problema unirii celor două Biserici” (vezi N. Mannis, Scutul elen împotriva calendarului gregorian: Problema calendarului în Răsăritul Ortodox în anii 1581–1901, Atena, 2016, pp. 257–263). Cu alte cuvinte, introducerea noului calendar era urmărită în scop ecumenist, după cum ne asigură oficial „Constituția ecumenismului”, adică Enciclica Patriarhiei Ecumenice din 1920.

În al șaselea rând, Enciclica Patriarhiei Ecumenice din 1902 a ridicat problema noului calendar către celelalte Biserici Ortodoxe, în vederea apropierii de „cele două mari ramuri ale creștinătății, catolicismul și protestantismul”. Așadar, din nou, scopul era ecumenismul! Răspunsurile negative ale multor Biserici Ortodoxe la această Enciclică au dus, desigur, la apariția Enciclicii Patriarhale din 1904, în care înlăturarea celor 13 zile din calendarul iulian era caracterizată drept „nechibzuită și lipsită de sens”, impusă fără temei, nici bisericesc, nici științific! Așadar, se respingeau atât schimbarea Pascaliei, cât și „corectarea” calendarului iulian. Din păcate, această poziție corectă a Enciclicii din 1904 a fost răsturnată complet de Enciclica profund ecumenistă din 1920, care, totuși, a fost ținută inițial în secret față de popor.

În al șaptelea rând, într-un articol al Profesorului de Teologie de la Universitatea din Atena, Grigorios Papamichael, intitulat Despre reforma calendarului, citim următoarele puncte esențiale: „Reforma calendarului introdusă de Papa Grigorie al XIII-lea în 1582 a fost întotdeauna, sau mai bine zis imediat, considerată în Răsăritul Ortodox drept o inovație bisericească și religioasă și ca una dintre tendințele obișnuite ale autocrației ecleziastice dominante din Apus, al cărei vis a fost și este și va fi extinderea influenței sale asupra Răsăritului Ortodox. Ea a fost considerată, cu alte cuvinte, o nouă cruciadă papală împotriva Ortodoxiei din Răsărit. Fiind astfel înțeleasă și evaluată, această inovație a fost imediat condamnată de Biserica Constantinopolului… Esența acestei chestiuni constă în acceptarea sau respingerea „unicei surse a jurisdicției ecleziastice”, adică în acceptarea sau respingerea primatului papal în Biserica lui Hristos. Prin urmare, Biserica Ierusalimului a hotărât pe bună dreptate împotriva inovației din motive pur dogmatice [nota red.: să audă aceasta cei care scriu în continuare că problema nu este dogmatică]… Din toate aceste opinii și decizii oficiale ale Bisericilor Ortodoxe, domnul Sokolov conchide că ele s-au pronunțat nu doar împotriva calendarului gregorian, ci și împotriva oricărui calendar „neutru” sau corectat în general” (subl. în original, Pantainos, 1910, nr. 39, pp. 624–628, http://digital.lib.auth.gr/record/146308/files/5471_1.pdf). Este de reținut aici că Bisericile Ortodoxe au respins nu doar schimbarea Pascaliei, ci și orice corectare a calendarului iulian, care, în fond, ar fi echivalat cu urmarea ereziei papale. Trebuie accentuat că mărturia din acest text al profesorului G. Papamichael confirmă că Patriarhia Ierusalimului a respins noul calendar „din motive strict dogmatice”!

În al optulea rând, în cartea mitropolitului Anthimos al Vizyei, Problema calendarului, publicată în anul 1922, cu doi ani înainte de schimbare, citim următoarele (vezi p. 141 și altele): „că prin problema calendarului, prin realizarea unificării lui, se va face cu siguranță primul pas important către împlinirea comuniunii dintre Biserici, gândită dinainte și impusă de împrejurări.” Acest text, mai ales dacă este pus în legătură cu recunoașterea hirotoniilor anglicane de către Patriarhia Ecumenică în același an (1922) (V. Stefanides, Istorie bisericească: De la început până astăzi, Ed. Papadimitriou, Ediția a 2-a, Atena, 1959, p. 711), descoperea oricărui cercetător atent ceea ce era tăinuit cu grijă prin nepublicarea Enciclicii din 1920 — și anume zelul ecumenist care domnea la cele mai înalte niveluri ale ierarhiei chiar înainte de reforma calendarului, pe care apărătorii ecumenismului caută s-o prezinte până azi drept o simplă problemă astronomică, chipurile fără legătură cu dogma și, în mod fals, necunoscută poporului binecredincios!

Dovezile prezentate explică faptul că, imediat după impunerea noului calendar printr-un act de forță aproape abuziv, poporul binecredincios a strigat cu durere: „Ne-au catolicizat!” Argumentul binecunoscut, dar inexact, al apărătorilor ecumenismului — că poporul nu ar fi cunoscut motivele dogmatice menționate mai sus, ascunse în spatele introducerii noului calendar, deoarece doar puțini ar fi citit astfel de cărți și articole până în 1924 — nu este științific valid. Căci, în primul rând, potrivit teoriei dominante privind formarea așteptărilor, cunoscută sub numele de „teoria așteptărilor raționale”, este suficient ca doar un număr foarte mic de specialiști să cunoască o anumită informație. Aceștia o vor transmite mai departe mirenilor, de regulă pentru o recompensă — însă, în acest caz, recompensa nu era materială și nici așteptată de la oameni, ci de la Dumnezeu. Așadar, mulți părinți aghioriți au părăsit atunci Sfântul Munte și au început să învețe poporul, să săvârșească sfintele slujbe etc. În al doilea rând, după cum s-a menționat anterior, Kosmas Flamiatos și alți luptători ai dreptei credințe avertizaseră de mult poporul grec cu privire la scopul viclean al introducerii noului calendar în Biserica Ortodoxă. Argumentul inexact de mai sus este, din păcate, și astăzi intens utilizat de ecumeniști și de cripto-ecumeniști, pentru a afirma că în 1924 nu ar fi existat un motiv de îngrădire și, implicit, pentru a-i calomnia pe ortodocșii de stil patristic ca fiind schismatici.

În concluzie, noul calendar este o erezie, mai întâi pentru că a fost introdus în Biserica Ortodoxă în vederea unirii nedogmatice cu papistașii și protestanții — adică în vederea desființării Ortodoxiei — și, în al doilea rând, pentru că se aștepta ca el să afecteze dogma unității Bisericii, ceea ce s-a și întâmplat. Aceasta nu s-ar fi produs dacă, în locul zelului ecumenist amintit, ar fi domnit la acea vreme dreapta chibzuință. După cum au mărturisit mai mulți Ierarhi în cadrul Sinodului din 24.12.1923, poporul binecredincios s-a opus cu putere introducerii noului calendar și, cu lacrimi, i-a implorat pe episcopi să nu îl accepte (Arhim. Theoklitos Strangas, Istoria Bisericii Greciei din izvoare neînșelătoare: 1817–1967, vol. 2, pp. 1194–1196). Presupunem că acei episcopi, ignorând dovezile menționate mai sus, au spus: „Nu contează, problema nu este dogmatică!” Astăzi, la 94² de ani distanță, când însăși realitatea a confirmat dincolo de orice îndoială că problema ESTE DOGMATICĂ, fiind legată în mod inseparabil de propovăduirea și dominarea ereziei ecumenismului și fiind cauza schismei din 1924, mulți continuă să susțină că nu este dogmatică, susțin noul calendar și aruncă asupra ortodocșilor de stil patristic greaua calomnie de „schismatici”. Ce denaturare a adevărului!

Sursa: https://orthodoxmiscellany.blogspot.com/2024/10/the-doctrinal-dimension-of-new-calendar.html
1. N. tr. Lucru care în România s-a întâmplat nu o dată, ci de două ori! ↩︎
2. N. tr. 101 de acum, anul acesta. ↩︎
08 iulie 2025
Despre „Sinodul Paralel” și etichetarea vechilor calendariști ca schismatici
de Dimitris Chatzinikolaou

1. Introducere

După cum se știe, diversele calomnii împotriva ortodocșilor care păstrează Calendarul Părinților (calendarul patristic), lansate din toate părțile – în primul rând de către ecumeniști – nu au încetat niciodată din 1924 și până astăzi. „Vechii-calendariști au ridicat calendarul iulian la rang de dogmă a credinței și, prin urmare, sunt închinători ai timpului, schismatici și eretici!”, strigă în mod fals ecumeniștii și apărătorii lor, precum regretatul pr. Epifanie Theodoropoulos.

Cei recent îngrădiți, precum părinții Eftimie Trikaminas (vezi Acordul atemporal al Sfinților Părinți cu privire la caracterul obligatoriu al Canonului 15 al Sinodului I-II referitor la întreruperea pomenirii unui episcop care propovăduiește erezia în Biserică, Ed. DeGiorgio, Trikala, 2012, pp. 227–258 și 302–303), Teodoros Zisis, Evghenie [Aghioritul], Sava Lavriotul și alții, adoptă și răspândesc o interpretare neortodoxă a Sfintei Tradiții și a duhului Sfintelor Canoane – anume, că prin hirotonia de noi episcopi în anul 1935, ortodocșii de stil vechi ar fi creat o schismă în Biserica Greciei.

(Vezi de exemplu: https://www.youtube.com/watch?v=Vn-0OZU7DW4)

Această interpretare pare să fie împărtășită și de profesorul de Drept Canonic al Universității Aristotel din Tesalonic, domnul Kyriakos Kyriazopoulos.

(Vezi: https://apotixisi.blogspot.com/2025/06/blog-post_85.html)

Pentru a „susține” această opinie, ei invocă Sfintele Canoane care interzic hirotonia unui episcop într-o eparhie unde deja există alt episcop, cum sunt Canonul 8 al Primului Sinod Ecumenic și Canonul 16 al Sinodului I-II. Desigur, aceste Sfinte Canoane trebuie respectate cu strictețe atunci când în Biserică domnește pacea, iar episcopii existenți sunt ortodocși. Însă atunci când, în vremuri de erezie și prigoană împotriva Bisericii, episcopul unei regiuni este eretic – adică un lup răpitor care sfâșie turma (Fapte 20:29–30) – este de la sine înțeles că nu doar că este permis, ci chiar necesar să fie rânduit în locul său un episcop ortodox! Cu atât mai mult atunci când întreaga ierarhie conducătoare este eretică sau schismatică – caz în care nevoia unei intervenții și a hirotonirii de episcopi ortodocși este evidentă. După cum vom vedea în cele ce urmează, acesta este duhul Sfintelor Canoane și așa au procedat întotdeauna ortodocșii.

Această interpretare neortodoxă a fost deja respinsă de domnul Nikolaos Mannis (vezi: https://rezistentaortodoxa.org/2025/07/09/despre-episcopi-si-sinoade-paralele-partea-a-ii-a/) și, prin urmare, cele ce urmează reprezintă un supliment la articolele și scrisorile anterioare. Se cuvine precizat de la început că prezentul articol se concentrează asupra hirotonirilor din anul 1935. Pentru dimensiunea dogmatică a problemei calendarului, cititorul este îndrumat către studiul nostru special intitulat Dimensiunea Dogmatică a Noului Calendar:

[https://rezistentaortodoxa.org/2025/07/08/dimensiunea-dogmatica-a-noului-calendar/]

2. Considerente istorice

Începând cu anul 1924 și până în prezent, „ierarhia” conducătoare a Bisericii Greciei este potențial schismatică și eretică, fiind astfel pasibilă de judecată în fața unui Sinod Pan-Ortodox pentru caterisire și anatema. Căci, în primul rând, prin introducerea Noului Calendar — condamnat de trei Sinoade Pan-Ortodoxe (1583, 1587 și 1593) — a provocat dezbinarea unității Bisericii, iar în al doilea rând, a făcut aceasta în scopul promovării ecumenismului. Aceasta este, pe scurt, dimensiunea dogmatică a noului calendar. Cu trecerea timpului, „ierarhia” a căzut în și mai multe erezii, precum:
1. Serghianismul (cf. alinierea completă a „ierarhiei” cu „guvernele” antihristice);
2. Uniatismul (din 7 decembrie 1965, când a fost oficializată „ridicarea excomunicării” cu „papa”);
3. Neoiconoclasmul (cf. panglicile de interdicție pe sfintele icoane în timpul „pandemiei de coronavirus,” interzicerea Sfintei Împărtășanii etc.);
4. Neoarianismul (cf. noua erezie conform căreia Tatăl este „primul fără egali” în Sfânta Treime);
5. Erezia „moartea ta, viața mea” (cf. „vaccinurile împotriva coronavirusului,” preparate din linii celulare derivate din embrioni uciși intenționat, în legătură cu care unii pseudo-episcopi strigau: „Aici vaccinul, dincolo mormântul,” iar cei ce le refuzau erau etichetați ca „naziști,” „vrăjmași ai lui Hristos,” „în afara Bisericii” etc.);
6. Legalizarea homosexualității de către „politicieni,” pe care „ierarhia” îi primește în comuniune, fiind astfel supusă anatemei Sinoadelor Ecumenice, potrivit binecunoscutului „cel ce nu spune anatema ereticilor, anatema să fie” (Sinodul V Ecumenic); și altele.
Mai mult, „ierarhia” conducătoare este implicată și în multe schisme — anume, schisma calendarului, schisma ucraineană, schisma „vaccinării” și altele — atrăgând în pierzare poporul necatehizat. În deplină cooperare cu Cezarul antihristic, aceasta a persecutat și continuă să persecute Ortodocșii Calendarului Patristic prin exiluri, condamnări „pentru uzurpare de autoritate,” caterisiri, sigilarea bisericilor, confiscarea proprietăților etc., ajungând chiar până la uciderea acestora, precum în cazul noii-mucenițe, Sfânta Ecaterina Routis (+1927). Restul „ortodoxiei” (dominată de francmasonerie) se aliniază în tăcere cu persecutorii eretici ai Ortodocșilor, care impun ereziile și schismele sus-menționate, fiindcă aceasta le este cerut de „marele lor șef,” Francmasoneria (cf. Monahul Averkios, Francmasoneria din Surse Autentice: Guvern Mondial – Religie Mondială, Ed. „Palimpseston,” Tesalonic, 2024).

În prima etapă, scopul lor este supunerea completă a Ortodoxiei față de papism. Acest scop a devenit evident prin Enciclicele Patriarhale din anii 1902 și 1920, care vorbesc despre apropierea și unirea cu cele două mari „ramuri ale creștinismului,” papismul și protestantismul, și, deci, despre „necesitatea” serbării comune a sărbătorilor cu aceștia. Acest plan s-a evidențiat și prin declarațiile, conferințele, articolele, cărțile și faptele ecumeniștilor. De exemplu, iată ce scria Antimos de Vizye în 1922, cu doi ani înainte de introducerea Noului Calendar: „că prin problema calendarului, prin realizarea unificării acestuia, se va face în mod cert primul pas important spre realizarea Comuniunii Bisericilor, contemplată și impusă de circumstanțe” (Problema Calendarului, 1922, p. 141; sublinierea aparține originalului). Aceste planuri masonice ale ecumeniștilor erau cunoscute încă din 1935 de cei trei episcopi care s-au îngrădit — Hrisostom al Florinei, Germanos al Demetriadei și Hrisostom al Zakynthosului — așa cum aflăm din scrierile celui dintâi. De pildă:

„Dar [Biserica Ortodoxă] a respins întotdeauna calendarul gregorian ca o inovație a Romei vechi, incompatibilă cu tradițiile celor Șapte Sinoade Ecumenice și ca o încercare a acesteia de a supune chiar și Biserica Ortodoxă dominației autocratice a Papei” (cf. fostul Mitropolit de Florina Hrisostom Kavouridis, Opere Complete, vol. 1, p. 98; sublinierea aparține originalului). Cele de mai sus dovedesc că introducerea Noului Calendar a fost motivată de erezie și, ca atare, trebuia tratată corespunzător.

Desigur, asaltul ereziei și persecuția Bisericii nu se înfruntă cu predici, mitinguri și articole, ci necesită un răspuns organizat și dinamic al Ortodocșilor, în lumina Sfintei Tradiții. Biserica nu putea găsi pace după impunerea prin lovitură de stat a Noului Calendar (1924), din moment ce „Ortodoxia” globală coopera în tăcere cu persecutorii, în principal prin omisiunea tunătoare de a convoca un Sinod Pan-Ortodox pentru rezolvarea problemei. Prin urmare, era imperativ ca cei trei episcopi care s-au îngrădit să procedeze la hirotonirea de noi episcopi, atât pentru nevoile turmei lor — care la vremea aceea avea aproximativ 800 de comunități în toată Grecia și peste un milion de credincioși (Opere Complete, op. cit., vol. 1, p. 135) — cât și pentru continuarea Rezistenței Ortodoxe (succesiunea lor). Această acțiune a lor nu însemna nicidecum că Ortodocșii Calendarului Patristic „și-au întemeiat propria Biserică în Grecia,” așa cum afirmă în mod greșit criticii menționați mai sus, ba chiar folosind un sofism absurd conform căruia hirotonia noilor episcopi din 1935 ar fi comparabilă cu părăsirea Greciei după invazia cuceritorilor!¹ Mărturisitorul și Sfântul Hrisostom al Florinei (+1955) subliniază în scrierile sale că Ortodocșii Calendarului Patristic nu constituie o Biserică separată în Grecia, ci sunt un străjer însărcinat să lupte pentru readucerea Bisericii Greciei pe culmile Sfintelor Canoane, de unde a deviat (Opere Complete, op. cit., vol. 1, p. 383 și vol. 2, p. 24).

Această poziție a Sfântului Hrisostom al Florinei este în deplină concordanță cu învățătura patristică privind partea „sănătoasă” a Bisericii în vreme de propovăduire a ereziei — adică aceia care se îngrădesc de erezie — și partea „bolnavă,” adică cei care se află în comuniune cu erezia. Sf. Vasile cel Mare face această distincție în multe dintre lucrările sale (cf. cartea pr. Evghenie Sensul pângăririi, 2023, pp. 553–554, 582–585). La fel și Sf. Teodor Studitul (Patrologia Graeca [în continuare P.G.], 99, 1285D și 1288A). Tot astfel, Dositheos (op. cit., vol. 5, p. 630, Cartea X, Partea V, cap. XI, § 4) scrie că atunci când Patriarhii învață și acționează contrar celor rânduite, atunci „sunt judecați, caterisiți și alungați de partea sănătoasă a Bisericii” (subliniere adăugată). În mod similar, Sfântul Ieronim de Eghina spunea că „Biserica Greciei, prin schimbarea calendarului, ‘s-a îmbolnăvit’, iar această schimbare a devenit începutul și cauza multor rele” (https://krufo-sxoleio.blogspot.com/2025/02/blog-post_25.html). În fine, regretatul teolog Aristotelis Delimbasis scrie următoarele, întărind cu versete din Evanghelie, Sinodul VII Ecumenic, Sf. Ioan Gură de Aur etc.: „Bisericile locale pot fi înfrânte în credință. Adică pot deveni bolnave spiritual, și se poate vedea ‘o boală plantată în trupul Bisericii’… După cum se știe, Biserica este asemănată în Scriptură cu un ogor care conține și ‘grâu’ și ‘neghină’… Membrii bolnavi ai Bisericii sunt înțeleși ca fiind aceia care greșesc în ce privește credința ortodoxă și care păcătuiesc, dar care încă nu au fost judecați ecleziastic.” (Paștile Domnului, 1985, p. 809). Întrebarea pentru cei care spun că partea „sănătoasă” creează o schismă dacă hirotonește propriii ei episcopi este: Cum va fi păstorită duhovnicește partea sănătoasă și cum va supraviețui fără episcopi? Să se remarce, de asemenea, că până la adormirea sa, Sfântul nu s-a semnat niciodată „Arhiepiscop al G.O.C.”, ci „fost de Florina, Hrisostom.” Prin urmare, acuzația că acest Sfânt Mărturisitor al secolului XX ar fi fost creatorul unei schisme constituie o calomnie gravă!

3. Sfintele Canoane interpretate în lumina Sfintei Tradiții

Având în vedere situația descrisă mai sus (chiar dacă foarte pe scurt) de erezie și persecuție care a predominat în Biserica Greciei în perioada 1924–1935, să analizăm dacă hirotonirile menționate din 1935 au fost sau nu în conformitate cu Tradiția Sfântă. Mai întâi, subliniem două puncte esențiale:

1) Așa cum obișnuia să spună vrednicul de pomenire Părintele Gheorghe Metallinos (+2019), pentru a interpreta corect un eveniment istoric, trebuie să ne transferăm mintal în timpul și împrejurările în care s-a petrecut acel eveniment;

2) Așa cum scrie Dositheos al Ierusalimului (1641–1707) în Dodekabiblos (ed. V. Rigopoulos, Tesalonic, 1982), acele acțiuni „contrare Canoanelor” și „în afara granițelor” [παρ’ ενορίαν] în sânul Bisericii sunt într-adevăr condamnabile atunci când sunt săvârșite din ambiție, iubire de bani, mândrie, slavă deșartă etc., dar sunt vrednice de laudă atunci când sunt făcute cu iconomie, spre folosul Bisericii, de pildă în vremuri de nevoie și persecuție.

În astfel de condiții, canoanele în cauză nu constituie piedici pentru acțiuni pe care le interzic în mod explicit în împrejurări normale. În sprijinul acestei afirmații, Dositheos citează multe exemple de sfinți mari care au acționat „contrar Canoanelor” și „în afara granițelor” spre folosul Bisericii.

De exemplu, el scrie: „Să reținem că Meletie al Antiohiei și episcopii vremii care l-au transferat pe Sfântul Grigorie la Constantinopol știau că acel Canon ce interzice transferul [adică Canonul 15 al Sinodului I Ecumenic] fusese rânduit de Părinți împotriva celor trufași – cei care, din slavă deșartă, săreau de pe un tron pe altul… Totuși, Canonul nu împiedică acțiunile făcute cu iconomie și spre folosul Bisericii; de aceea, unii au spus mai elocvent că acel Canon interzice transferurile din interes personal, nu pe cele dictate de necesitate… Și dumnezeiescul Atanasie, Eusebiu și Vasile au hirotonit în afara eparhiilor lor, iar Epifanie a făcut aceasta chiar la Constantinopol, iar în Ierusalim, fratele lui Ieronim.” (Dodekabiblos, op. cit., vol. 2, pp. 16–19, Cartea III, cap. 2, secțiunea 3; sublinierea mea.)

El mai scrie: „Mai întâi să observăm că a acționa în afara jurisdicției proprii [παρ’ ενορίαν] este necanonic, motiv pentru care marele Vasile, deși era extrem de înțelept și sfânt, totuși cere părerea sfântului Eusebiu cu privire la blamabilitatea hirotoniei într-o altă eparhie în vreme de nevoie; în al doilea rând, că este drept în vremuri de nevoie să fie ajutate Bisericile aflate în primejdie sau necaz, hirotonindu-se în ele episcopi și preoți, acționând aproape ca un episcop propriu al lor, așa cum au făcut sfinții Eusebiu și Atanasie.” (Dodekabiblos, op. cit., vol. 1, pp. 500–502, Cartea II, cap. 19, secțiunile 1–6; sublinierea mea.)

Mai mult, chiar Sfântul Ioan Gură de Aur a făcut mai multe hirotonii și destituiri în afara jurisdicției proprii și, deși a fost acuzat pentru aceasta, totuși, mai târziu, Sinodul IV Ecumenic nu l-a condamnat
(Dodekabiblos, op. cit., vol. 2, pp. 53–54, Cartea III, cap. 4, secțiunea 7; și Pedalion, ed. a XI-a, Ed. Astir, Atena, 1993, nota 1 din tâlcuirea Canonului 28 al Sinodului IV Ecumenic, p. 207).

Așadar, Dositheos subliniază în multe locuri că, în vremuri de persecuție a Bisericii – dar și în general, atunci când este vorba de folosul acesteia – au avut loc multe hirotonii în afara jurisdicției și alte intervenții în eparhii străine. După cum notează Socrate, „acest lucru se făcea odinioară în mod nediscriminatoriu, din pricina persecuțiilor” (Istoria Bisericească, Cartea V, cap. 8, P.G. 67, pp. 576–580; sublinierea mea). Totuși, atunci când a venit pacea, Sinodul II Ecumenic, prin Canonul 2, a interzis astfel de acțiuni (Dodekabiblos, op. cit., vol. 2, pp. 44–46, Cartea III, cap. 4). Dar, când există un „motiv întemeiat,” acțiunile „contrare Canoanelor” sunt în acord cu duhul Canonului Apostolic 14, care se referă la transferul episcopilor. Uneori, așa cum vom vedea mai jos, asemenea acțiuni sunt chiar vrednice de laudă!

4. Despre problema „episcopilor paraleli”

Referitor la problema „episcopilor paraleli”, criticii menționați ai hirotonirilor din 1935 pornesc de la afirmația eronată că un astfel de fenomen nu s-a mai întâlnit în perioada anterioară anului 1935 (vezi și Pr. E. Trikaminas, op. cit., p. 248). Cu privire la binecunoscutul caz al lui Evagrie și Sfântului Grigorie Teologul ca „episcopi paraleli” ai arianului Demofil pe tronul Constantinopolului, pr. Evghenios susține că, din moment ce Demofil fusese depus de Sinodul de la Ariminum (359 d.Hr.), tronul Constantinopolului în anul 370 — când Meletie al Antiohiei l-a hirotonit pe Evagrie — trebuie considerat vacant din punct de vedere ortodox, chiar dacă Demofil fusese reintegrat de „Sinodul cu rea dispoziție” de la Niceea din Tracia și chiar dacă în 370 d.Hr., înainte de hirotonirea lui Evagrie, arienii îl consacraseră deja ca patriarh al Constantinopolului. Datele sunt într-adevăr așa cum le descrie pr. Evghenios (Dodekabiblos, op. cit., vol. 1, pp. 419–420, cartea II, cap. 10, §1; pp. 454–455, cap. 14, §5; și pp. 477–478, cap. 17, §7); totuși, concluzia lui este eronată din două motive.

Primul, hirotonirea lui Demofil în 370 nu poate fi considerată invalidă și, prin urmare, tronul Constantinopolului nu poate fi considerat vacant în perioada 370–380, deoarece „era practică veche să se accepte cei hirotoniți de eretici” (Dodekabiblos, vol. 1, p. 317, cartea II, cap. 4, §6). Mai mult, în ciuda condamnării arianismului la Sinodul I Ecumenic (325 d.Hr.), dogma Trinității nu fusese încă pe deplin clarificată până la Sinodul II Ecumenic (381), din cauza multiplelor variații ale arianismului care apăruseră („Homoian”, „Anomoean”, „Homoiousian”, etc.).

Al doilea, dacă în 380 Demofil ar fi fost cu adevărat considerat depus, așa cum susține pr. Evghenios, atunci împăratul Sf. Teodosie — care l-a expulzat pe Demofil pentru că era eretic — nu ar fi invocat erezia sa ca motiv pentru îndepărtare, ci, ca autoritate politică garant al ordinii juridice, ar fi invocat depunerea din 359 și i-ar fi spus: „Din moment ce ești depus, părăsește tronul.” În schimb, el i-a spus: „Ori te alături celor care mărturisesc consubstanțialitatea [homoousion], ori pleci din cetate” — ceea ce Demofil a ales să facă (Socrate, Istoria Bisericească, cartea V, cap. 7, P.G. 67, p. 573; și Dodekabiblos, op. cit., vol. 2, p. 15, cartea III, cap. 2, §2).

Două fapte trebuie subliniate aici. Primul, deși Sfântul Teodosie nu l-a considerat pe Demofil depus, totuși nu doar că l-a acceptat pe Grigorie Teologul să ocupe tronul ca „episcop paralel” față de Demofil, ci l-a și expulzat pe Demofil din cetate pe motiv că nu adera la definițiile Sinodului I Ecumenic! Și a făcut acest lucru în anul 380, fără a aștepta decizia Sinodului II Ecumenic — care urma să fie convocat și a cărui primă sarcină urma să fie depunerea lui Demofil. Cu alte cuvinte, autoritatea politică a substituit autoritatea bisericească și a acționat ortodox, pe criterii dogmatice, evaluând corect răul duhovnicesc provocat de ocuparea tronurilor de către eretici. Și, evident, nu era prima oară când se întâmpla așa ceva. Despre aceasta, Dositheos scrie: „În toate marile nenorociri pe care dreapta judecată a lui Dumnezeu le permite poporului Său, mila Sa infinită oferă ulterior mângâiere din belșug, și avem nenumărate exemple… Lumina a venit celor din întuneric prin domnia celui asemenea apostolilor, Constantin… A sosit primăvara marelui Teodosie… A răsărit domnia binecuvântată a lui Iustin [din Tracia], în care cele patru Sinoade Ecumenice au fost confirmate, fiind cinstite ca cele patru Evanghelii… Episcopii exilați au fost eliberați, ereticii izgoniți, Biserica a fost unită.” (Dodekabiblos, vol. 3, p. 9, cartea V, cap. 1, §1; subl. adăugată).Auziți acestea, pr. Eftimie, pr. Teodor, pr. Evghenie, pr. Sava și dl. Kyriazopoulos — voi, care altminteri luptați bine, dar totuși proclamați, în mod eretic, că ereticii trebuie lăsați să biruiască și să distrugă Biserica, în loc să fie alungați? Auziți aceasta, pr. Eftimie, care ați scris despre Grigorie Teologul că, chipurile, „sfântul nu a venit să slujească drept episcop în capitală” (op. cit., p. 250)?

În al doilea rând, deși episcopii egipteni și macedoneni „șopteau împotriva lui Grigorie, invocând un Canon care interzice transferul” (precum fac cei menționați mai sus cu privire la ortodocșii Calendarului Patristic), Sfântul Teodosie nu doar că nu l-a expulzat pe Grigorie Teologul, ci l-a și răsplătit, oferindu-i „toate Bisericile din Constantinopol lui Grigorie Teologul, pe care Dumnezeu l-a trimis din Capadocia la Constantinopol în vremea dominației ereticilor; iar pentru că ortodocșii nu aveau nici măcar o biserică, el a transformat o anumită casă în loc de rugăciune… și acolo a avut arena luptelor sale împotriva ereticilor” (Dodekabiblos, op. cit., vol. 2, pp. 15–16, cartea III, cap. 2, §2; subl. adăugată). Dositheos mai scrie: „Dumnezeu l-a trimis pe Grigorie Teologul la sugestia lui Vasile cel Mare și a lui Meletie al Antiohiei… Meletie al Antiohiei l-a confirmat pe Grigorie în președinția Constantinopolului, și iată cum, într-o vreme de necesitate, Meletie al Antiohiei l-a confirmat pe Grigorie pe tronul Constantinopolului” (Dodekabiblos, op. cit., vol. 1, p. 455, cartea II, cap. 14, §5; subl. adăugată). Vedem, așadar, din nou, că într-o perioadă de prigoană și erezie, „încălcările” Sfintelor Canoane făcute spre folosul Bisericii — și încă de mari Sfinți — sunt acte lăudabile, nu condamnabile.

Dositheos menționează multe alte exemple de „episcopi paraleli”, dincolo de cele citate de autorii și corespondenții anteriori — nu toate lăudabile, desigur. Vom aminti doar câteva dintre cele care par a fi fost făcute spre folosul Bisericii, doar pentru a demonstra că acest fenomen nu a apărut pentru prima dată în 1935. Facem aceasta pentru completitudinea articolului, deși o astfel de demonstrație nu este strict necesară, din moment ce exemplul menționat al lui Grigorie Teologul nu lasă loc de îndoială pentru niciun observator obiectiv.

Mai întâi, pentru pacea Bisericii din Antiohia, „Meletie, fiind sfânt, i-a spus lui Paulin: «Vino, deci, să punem Evanghelia la mijloc și să păstorim turma împreună, iar când unul dintre noi moare, celălalt să fie singurul episcop al Antiohiei.» Dar Paulin, infectat de erezia ce naște încăpățânare, nu a fost de acord” (Dodekabiblos, op. cit., vol. 2, p. 77, cartea III, cap. 7, §1). Acest exemplu a fost menționat și de dl. Mannis în articolul său, dar este atât de caracteristic pentru subiectul în discuție încât ar fi o omisiune gravă să nu-l includem și aici. Căci el arată un Sfânt care „încalcă” Sfintele Canoane pentru pacea Bisericii.² În al doilea rând, în timpul domniei lui Constantin cel Mare, Macarie al Ierusalimului l-a hirotonit episcop al Liddei pe Mărturisitorul ortodox Maxim, dar poporul a hirotonit un altul ca episcop al Liddei (Dodekabiblos, op. cit., vol. 1, p. 427, cartea II, cap. 11, §1). În al treilea rând, Heraclas al Alexandriei l-a depus pe Ammonie din Thmuis pentru că se împărtășise cu blasfemul Origen și l-a numit în locul lui pe Filip. „Totuși, la cererea poporului cetății, papa Heraclas l-a iertat pe Ammonie pentru greșeală și a rânduit ca amândoi să fie episcopi acolo… și alte asemenea lucruri s-au petrecut, care pot fi văzute împrăștiate în această carte de față” (Dodekabiblos, op. cit., vol. 2, p. 92, cartea III, cap. 8, §2; subl. adăugată).

În final, să adăugăm și că părintele profesor V. Stefanidis, referindu-se la schisma bulgară (1872), după ce afirmă „convocarea unui sinod local de către Patriarhia Constantinopolului era necesară pentru declararea schismei”, adaugă: „Patriarhia și Exarhatul erau îndreptățiți, după declararea schismei, să trimită ierarhi oriunde doreau” (Istoria Bisericească: De la începuturi până astăzi, Ed. Papadimitriou, ed. a II-a, Atena, 1959, pp. 738–739; subl. adăugată). Ceea ce este uimitor este că același lucru îl afirmă și pr. Epifanie Teodoropoulos: „Dacă Filaret [din ROCA] credea că Biserica Greciei a căzut în erezie, atunci putea interveni în ea… pentru a hirotoni de la început preoți (sau chiar episcopi) pentru credincioșii Bisericii Greciei” (Cele două extreme, p. 86; subl. adăugată). Desigur, din cauza binecunoscutei sale ostilități față de ortodocșii Calendarului Patristic, pr. Epifanie insistă că Filaret nu trebuia să-i recunoască, deoarece ei ar fi propovăduit „un alt tip de erezie”, întrucât ar fi ridicat calendarul la rang de dogmă a mântuirii! Totuși, din moment ce această acuzație a pr. Epifanie este falsă, rezultă că ROCA a recunoscut pe bună dreptate și a sprijinit lupta ortodocșilor Calendarului Patristic prin hirotonirea de episcopi. Și dacă ROCA avea un astfel de drept, de ce nu l-ar fi avut și ierarhii Bisericii Greciei? Concluzionăm, așadar, că din moment ce în 1935 ortodocșii Calendarului Patristic au declarat sinodal „biserica oficială” ca fiind schismatică, în mod firesc aveau dreptul să-și hirotonească proprii episcopi. În consecință, teoria menționată privind o „Biserică paralelă” nu se aplică în cazul în care o ierarhie locală cade în erezie sau schismă.

5. Concluzii

Vedem, așadar, că potrivit Sfintei Tradiții, în vremuri de pace în Biserică, Sfintele Canoane trebuie păzite cu strictețe și fără abatere; însă, în vremuri de erezie și prigoană a Bisericii, „încălcările” acestora, atunci când sunt făcute spre folosul Ei, nu trebuie condamnate, potrivit binecunoscutei expresii: „dacă preoţia s-a schimbat urmează numaidecât şi schimbarea Legii. (Evrei 7:12; sublinierea autorului), ci, dimpotrivă, trebuie lăudate! Sfinții Părinți, deși aspri în apărarea Sfintei Tradiții, totuși, când împrejurările o cereau, nu rămâneau legați de aplicarea sterilă a literei Canoanelor, ci aplicau duhul acestora, având ca scop ajutorarea Bisericii. Aceasta este Sfânta Tradiție a Bisericii, în timp ce interpretarea neortodoxă amintită mai sus este anti-evanghelică, anti-tradițională, legalistă, ritualistă și, în cele din urmă, eretică. Ea amintește de acuzația iudeilor împotriva Domnului, pentru că vindeca bolnavii în zi de sâmbătă!

Articolul de față aduce în atenție mai multe episoade din istoria Bisericii pentru a demonstra adevărul problemei și pentru a arăta că hirotonirile din 1935 au fost necesare pentru supraviețuirea mișcării de îngrădire a ortodocșilor de stil vechi(1924) — mișcare întreprinsă nu din pricina „celor 13 zile”, așa cum afirmă mincinos falsificatorii Adevărului, ci pentru că aceștia știau că inovația noului calendar făcea parte dintr-un plan mai amplu, anume „unirea bisericilor”, motiv pentru care au strigat: „Ne-au trădat!” Cu alte cuvinte, hirotonirile din 1935 au fost săvârșite pentru ca să existe o împotrivire substanțială și de durată față de planurile ecumeniștilor. Dacă ar fi primit sprijinul cuvenit din partea ortodocșilor, nu ar mai fi urmat trădările de mai târziu ale Credinței (vezi secțiunea 2), comise de pseudo-episcopii nou calendariști, marionete ale masoneriei.

Să cugete, așadar, la responsabilitățile lor cei care „șușotesc”, sau mai degrabă proclamă, că în 1924 nu ar fi existat motiv pentru îngrădire — din moment ce, după ei, introducerea noului calendar ar fi fost… o chestiune astronomică, în timp ce, în realitate, a fost rodul „pomului masonic” (vezi Monahul Averchie, op. cit., pp. 388–389, 441, 454, 514)! Evident, și astăzi [în contextul noilor îngrădiți] este nevoie de o intervenție dinamică și organizată, asemenea celei din 1935; dar, din păcate, nu există personalități de talia Sfântului Hrisostom al Florinei. Propaganda intensă a ecumeniștilor și a așa-zișilor „antiecumeniști” — care, prin pozițiile lor eretice, slujesc drept „unt pe pâinea” ecumeniștilor — dezbină mișcarea de îngrădire și o fac aproape imposibil de realizat. Această propagandă, împreună cu greșelile grave ale ortodocșilor de calendar patristic, precum înființarea de Persoane Juridice Religioase (P.J.R., legea 4301/2014), au creat confuzie și au prins poporul în diverse impasuri duhovnicești.
1. S-a scris că bătrânul Paisie, recent „canonizat”, ar fi spus ceva asemănător într-o discuție între monahi, pentru a-i ironiza pe ortodocșii de calendar patristic, deoarece, potrivit lui și ecumeniștilor în general, aceștia s-ar fi îngrădit de Biserică pur și simplu pentru că nu le-ar fi plăcut patriarhul (vezi H. Hristodulos Aghioritul, Bătrânul Paisie, Muntele Athos, 1994, p. 219):
  — „Ah, părinților, mă gândesc să plec din Grecia!”
  — „De ce, gheronda?”
  — „Pentru că nu-mi place Papandreu!” ↩︎
2. Cuvântul „încalcă” este pus între ghilimele pentru că, deși litera Sfintelor Canoane este într-adevăr încălcată, duhul lor este păstrat — întrucât ele au fost stabilite tocmai în acest scop: să păzească pacea și unitatea Bisericii. ↩︎
Sursa în engleză: https://orthodoxmiscellany.blogspot.com/2025/06/revised-2025-edition-concerning.html
02 iulie 2025
Un dialog pe tema schimbării calendarului în Grecia
de Nikolaos Mannis

Timp de cinci ani, între 1947–1952, a avut loc un dialog neoficial în scris cu privire la problema calendarului, între mitropolitul Dorotheos Kottaras al Larisei (ulterior Arhiepiscop al Atenei, †1957)¹, ca reprezentant al Bisericii oficiale, și ierarhii vechi-calendaristi, fostul mitropolit de Florina, Sfântul Hrisostom Kavourides (†1955)², și episcopul Policarp Liosis de Diavleia (†1996, ulterior mitropolit de Sisanion și Siatista).³

Începutul a fost marcat de publicarea unui articol al lui Dorotheos al Larisei, intitulat „Statutul canonic-juridic al problemei vechi-calendariste în Grecia”, într-o revistă științifică de prestigiu a vremii.⁴ În acest articol, autorul încearcă să demonstreze că problema calendarului este una astronomică și nu dogmatică, caterisirile clericilor vechi-calendaristi sunt valide și că, dacă aceștia continuă să săvârșească slujbe, se fac vinovați de „uzurpare de autoritate” și pot fi urmăriți penal; că vechi-calendaristii nu sunt nici eretici, nici schismatici și, prin urmare, se află sub jurisdicția Bisericii oficiale, față de care sunt datori cu ascultare; că nu au dreptul de a constitui o comunitate religioasă separată, pentru a nu exista două Biserici într-o singură țară; și, în final, că în 1924 nu a fost adoptat calendarul gregorian, ci pur și simplu au fost adăugate 13 zile pentru a restabili data echinocțiului de primăvară.

Un răspuns imediat i-a fost adresat lui Dorotheos al Larisei de către conducătorul vechi-calendariștilor, Sfântul Hrisostom, fost mitropolit de Florina, și el cu o înaltă pregătire teologică,⁵ în lucrarea sa intitulată „Combatere a tratatului despre calendar al Înaltpreasfințitului Mitropolit Dorotheos Kottaras publicat în revista lunară „Arhiva Dreptului Canonic și Bisericesc”.⁶

În replică, Sf. Hrisostom arată mai întâi că problema calendarului ar fi, într-adevăr, una astronomică și nu dogmatică doar dacă ar fi analizată dintr-o perspectivă astronomică, nu ecleziastică. Biserica însă a respins de mai multe ori în trecut schimbarea calendarului tocmai pentru că a analizat această problemă din punct de vedere bisericesc, considerând că servește scopuri străine Ortodoxiei, precum dezbinarea unității eclesiale, prozelitismul papistaș, confuzia în tipicul și uniformizarea sărbătorilor și posturilor. Apoi, el demonstrează că depunerea din treaptă a unui cleric vechi-calendarist nu are temei canonic, iar chiar și dacă s-ar presupune ipotetic o oarecare valabilitate, ea tot nu este definitivă, întrucât o astfel de decizie trebuie să parcurgă toate treptele căilor legale de atac, fiind supusă apelului în fața unui Mare Sinod Local sau chiar a unuia Ecumenic, datorită naturii cauzei, care nu privește o abatere morală sau personală, ci o divergență eclesială. Totodată, explică de ce refuzul clericilor vechi-calendariști de a primi „caterisirea” nu constituie „uzurpare de autoritate”, remarcând în schimb că adevărata vină de caterisire o au aceia care „cu cuget ușor trec la reforme ale rânduielilor bisericești de autoritate pan-ortodoxă și semnificație universală fără un Sinod pan-ortodox, fără a ține cont de dezbinarea Bisericilor și de scandalizarea creștinilor ortodocși”.⁷

În continuare, îi mulțumește lui Dorotheos al Larisei pentru confirmarea că vechi-calendariștii nu sunt nici eretici, nici schismatici, dar explică și că aceștia nu sunt datori să asculte de deciziile ierarhiei oficiale, pentru a nu deveni co-responsabili cu ea pentru inovația calendaristică arbitrară și necanonică. Este de acord cu el și în privința indestructibilității Preoției și apără valabilitatea Sfintelor Taine săvârșite de vechi-calendariști. Nu omite nici să abordeze problema libertății de conștiință religioasă, denunțând persecuțiile prelungite asupra vechi-calendariștilor și, respingând argumentul privind existența a două Biserici într-o singură țară, formulează o declarație limpede de conștiință eclesiologică, scriind că „până la rezolvarea validă și canonică a problemei calendarului, care este într-adevăr disputată, așa cum mă grăbesc să afirm înaintea viitorului Sinod pan-ortodox, nu se creează o a doua Biserică, ci o minoritate a Bisericii care se desparte de majoritatea ierarhiei și continuă Biserica greacă istorică, care a fost sfâșiată de inovația calendarului dusă la extrem”.⁸

În final, referindu-se la argumentul că ierarhia nu a adoptat calendarul gregorian, ci doar a corectat calendarul iulian, el indică existența unei recunoașteri oficiale contrare (face referire la o declarație a patriarhului Grigorie VII al Constantinopolului). În încheiere, îi asigură pe Dorotheos al Larisei de sentimentele sale frățești de dragoste și prețuire, oferind astfel o lecție de virtute și un model de comportament pentru orice participant la dialog.

Dezvoltarea acestui dialog informal a continuat în anul următor (1948), în paginile ziarelor ateniene Empros și Kathimerini.

Ziarul Empros⁹, într-un articol intitulat „Biserica lansează un ultimatum”, a publicat interviuri cu ierarhi despre problema calendarului, printre care și Dorotheos al Larisei și Sfântul Hrisostom al Florinei. Primul a repetat din nou că Biserica Greciei nu a adoptat calendarul gregorian, ci a corectat calendarul iulian; că problema calendarului nu este una dogmatică; că vechi-calendariștii nu sunt nici eretici, nici schismatici (și, din acest motiv, sunt obligați să asculte de deciziile Ierarhiei); și că vechi-calendarismul este „însăși religia ortodoxă” (!), și, deci, nu este protejat constituțional ca religie separată și, în consecință, Statul trebuie să suprime rebeliunea vechi-calendariștilor nesupuşi!

Sfântul Hrisostom, dimpotrivă, a subliniat că introducerea noului calendar poate fi într-adevăr o chestiune indiferentă în privința timpului pentru Stat și Societate, dar pentru Biserică este o chestiune de înțelegere și unitate între Bisericile Ortodoxe Locale în cadrul Cultului Divin. Din acest motiv, precum și pentru a rezista prozelitismului papal, Biserica Ortodoxă a respins timp de secole noul calendar. În plus, el subliniază că dezbinarea unității ortodoxe cauzată de inovația calendaristică contravine articolului 9 din Simbolul Credinței. Pentru a susține acest lucru, el apelează și la opiniile unor profesori experți (atât în Drept, cât și în Teologie, printre care și Arhiepiscopul Hrisostom Papadopoulos, care, deși inițial s-a opus, a introdus câțiva ani mai târziu noul calendar), care făceau referire la unitatea Bisericii. În cele din urmă, respinge acuzația conform căreia cei aproximativ un milion de vechi-calendariști de atunci ar fi rebeli, susținând dimpotrivă că ei sunt chiar stâlpii Ortodoxiei.

Câteva zile mai târziu, Sfântul Hrisostom al Florinei a compus un text care a fost semnat de către Sinodul Bisericii Ortodoxe de Stil Vechi (vechi-calendariste), compus atunci din el însuși ca Președinte, Hristofor Hatzis din Megara (†1973, ulterior mitropolit de Dryinoupolis, Pogoniani și Konitsa) și Policarp de Diavleia, sub titlul „Comentarii asupra interviurilor Preafericitului Arhiepiscop al Atenei și ale Înaltpreasfințiților Mitropoliți ai Ioanninei și Larisei cu privire la vechi-calendarism”, publicat în ziarul Kathimerini.¹⁰

În acest text, inițial (pornind de la recunoașterea ierarhilor nou-calendariști că noul calendar a fost introdus sub presiunea guvernului de atunci), ierarhii vechi-calendariști observă că Ierarhia nu este absolvită de responsabilitățile ei, întrucât este obligată să fie păzitoare și păstrătoare a tradițiilor și să nu cedeze în fața niciunei presiuni guvernamentale, pentru a nu scandaliza turma Ortodoxiei printr-o astfel de atitudine.¹¹ În continuare, resping seriozitatea argumentului des întâlnit conform căruia, dacă problema calendarului nu este o dogmă, schimbarea acestuia este permisă — chiar și în moduri care provoacă dezordine în Biserică. Apoi, îi laudă pe mitropoliți pentru sinceritatea mărturisirii lor că vechi-calendariștii nu sunt nici eretici, nici schismatici, ci ortodocși care au întrerupt comuniunea cu inovatorii „pentru a nu se face și ei răspunzători înaintea întregii Biserici pentru această inovație”; prin urmare, nu ei trebuie etichetați drept rebeli… Textul se încheie cu observații și un apel călduros pentru restabilirea calendarului iulian în Biserica Greciei, atât din motive bisericești, cât și naționale. Din păcate, această voce a rămas din nou neauzită, iar doi ani mai târziu au început teribile persecuții împotriva vechi-calendariștilor, desfășurate de către Biserică și guvernul de atunci al… liberalilor.

Dorotheos al Larisei a revenit asupra subiectului după trei ani, cu articolul său „Observații asupra opiniei profesorilor referitor la problema vechi-calendaristă”.¹² Ocazia a fost determinată de Opinia publicată de profesorii de drept Georgios Rammos, Christos Sgouritsas și Konstantinos Tsatsos, la cererea Bisericii oficiale, în care se recunoștea că Biserica Greciei a adoptat calendarul gregorian și se exprima, de asemenea, poziția că preoția este anulată de caterisire și că, în consecință, clericii vechi-calendaristi, pentru a fi primiți în Biserica oficială, trebuie rehirotoniți. Dorotheos al Larisei a reiterat încă o dată opinia că Biserica Greciei nu a adoptat calendarul gregorian, întrucât nu a modificat data Paștelui¹³, ci doar a corectat calendarul iulian prin eliminarea a treisprezece zile. Cu privire la problema rehirotonirii după caterisire, el condamnă opinia neteologică a celor trei juriști menționați și demonstrează, cu argumente bazate pe Sfintele Canoane, precum și pe practica Bisericii, indestructibilitatea preoției și, în consecință, nelegitimitatea rehirotonirii.¹⁴

Cu ocazia acestui nou text al lui Dorotheos al Larisei, ierarhii Sfântul Hrisostom al Florinei și Policarp de Diavleia au redactat răspunsuri speciale. Sfântul Hrisostom, care în acel moment se afla în exil din pricina luptei sale pentru calendarul vechi, a scris și trimis un răspuns intitulat „Răspuns la tratatul despre calendarul bisericesc al Înaltpreasfințitului Mitropolit Dorotheos al Larisei”, care a fost publicat simultan la Atena și Larisa.¹⁵ În această lucrare, Sfântul Hrisostom respinge, pe de o parte, încă o dată ideea unei presupuse diferențe între calendarul gregorian și așa-numitul „iulian îndreptat”;¹⁶ iar pe de altă parte, îl laudă pe Dorotheos al Larisei pentru calitățile sale academice și își exprimă acordul deplin cu punctele de vedere ale acestuia cu privire la indestructibilitatea Preoției și canonicitatea clerului vechi-calendarist.

Referitor la primul punct, Sfântul Hrisostom al Florinei observă că termenul de „îndreptare” nu corespunde realității, deoarece ambele calendare sunt astronomic greșite; așadar, prin adăugarea celor treisprezece zile nu a avut loc o „corectare”, ci o asimilare la calendarul gregorian, din moment ce datele acestuia coincid acum complet cu cele ale așa-numitului „iulian îndreptat”! În plus, folosirea a două calendare (calendarul gregorian pentru sărbătorile fixe și calendarul iulian pentru sărbătorile mobile dependente de Pascalie) creează probleme serioase în Tipic. Acest fapt va forța în cele din urmă Biserica Greciei fie să adapteze Pascalia la calendarul gregorian (încălcând astfel Sfintele Canoane privitoare la stabilirea Paștelui), fie să revină la calendarul iulian. De asemenea, el menționează că așa-numitul „Congres Pan-Ortodox” din 1923 prevedea chiar și o schimbare a Pascaliei, indicând clar că scopul inovației nu era o pretinsă corectare, ci apropierea Ortodocșilor de eterodocșii din Apus, așa cum a mărturisit chiar inițiatorul acesteia (și președinte al așa-numitului Congres Pan-Ortodox din 1923), infamul Meletie Metaxakis. Mai mult, continuă Sfântul Hrisostom, dacă ținem cont și de opiniile multor cercetători care susțin că în cele din urmă calendarul iulian are mai puține erori decât cel gregorian, atunci poate că termenul „corectare” ar trebui înlocuit cu „înrăutățire”¹⁷…

Referitor la a doua parte, Sfântul Hrisostom al Florinei îl laudă călduros pe Dorotheos al Larisei, scriind, printre altele, următoarele: „Suntem cu adevărat recunoscători autorului Preasfințit, care, prin cele dezvoltate foarte corect și convingător în a doua parte a tratatului său, a făcut deplină dreptate clericilor vechi-calendariști pretins caterisiți, care susțin că hirotoniile și lucrările lor sacramentale își păstrează valabilitatea deplină; căci ele izvorăsc, așa cum scrie cu dreptate Înaltpreasfinția Sa, din Taina Preoției, pe care o poartă deplin.”¹⁸

Este demn de menționat că tratatul de mai sus a fost compus de Sfântul Hrisostom pe 10 decembrie 1951, în locul exilului său, Mănăstirea Ypsilos din Mytilene, unde fusese trimis de furia persecutorie a Bisericii oficiale sub arhiepiscopul Atenei Spiridon Vlachos.

În aceeași perioadă, Policarp de Diavleia a compus și el un răspuns intitulat „Observații asupra primei opinii formulate de Înaltpreasfințitul Mitropolit Dorotheos al Larisei asupra Opiniei profesorilor G. Rammos, Ch. Sgouritsas și K. Tsatsos cu privire la problema vechi-calendaristă”.¹⁹ În acesta, el procedează la o respingere mai aprofundată a punctelor de vedere ale lui Dorotheos al Larisei, deși precizează că „nu dorim să punem la îndoială credibilitatea academică a Înaltpreasfințitului Mitropolit al Larisei, pe care îl prețuim sincer atât pentru înalta sa pregătire teologică, cât și pentru simplitatea și bunătatea sa personală.”²⁰

În debutul tratatului său, Policarp de Diavleia subliniază că Biserica Ortodoxă, prin Sinoadele Pan-Ortodoxe din secolul al XVI-lea, a condamnat nu doar Pascalia concepută conform calendarului gregorian, ci și calendarul gregorian însuși — cu atât mai mult atunci când acesta a fost folosit ca instrument de prozelitism de către Biserica Papistașă. Cu privire la afirmația că calendarul gregorian este diferit de „iulianul revizuit”, el observă, pe de o parte, că cele două calendare sunt identice, iar pe de altă parte citează extrase din documente oficiale care fac trimitere explicită la unificarea calendarului civil (adică gregorian) cu cel bisericesc. Astfel, el concluzionează că „afirmația Înaltpreasfinției Voastre potrivit căreia Biserica Greciei nu a introdus calendarul gregorian în cultul său sacru, ci a corectat pur și simplu calendarul iulian adăugând treisprezece zile, este comparabilă cu raționamentul celor care susțin că numele Yannis sau Giannakis este diferit de Ioannis.”²¹

El citează apoi o mulțime de decizii bisericești din perioada 1583–1923 prin care Biserica Ortodoxă a respins reforma calendarului din numeroase motive. În concluzie, el subliniază că, deși Biserica Greciei poate că nu a modificat data Paștelui, ea a încălcat totuși Canonul Pascal, creând „neregularități în calendarul său, mai ales în ceea ce privește sărbătorile și posturile legate de Pascalie, întrucât calendarul sărbătorilor se bazează pe o regulă, iar Pascalia pe alta.”²²

Amândoi ierarhii vechi-calendaristi își încheie textele cu rugăciuni și un îndemn la pocăință. La scurt timp, Sfântul Hrisostom al Florinei s-a întors din exil și a adormit în Domnul, luptând singur pe „ramparturile de diamant” ale Ortodoxiei; Policarp de Diavleia s-a alăturat (din motive care nu sunt relevante aici și fără a-și abandona convingerile) Bisericii oficiale — fără a fi nici măcar rehirotonit —, în timp ce Dorotheos al Larisei a devenit următorul Arhiepiscop al Atenei, succedându-i persecutorului său Spiridon Vlachos și inaugurând o nouă perioadă de mai mare moderație față de vechi-calendarism, care, totuși, s-a dovedit a fi de scurtă durată din cauza morții sale subite la doar un an după preluarea funcției.

Sursa: https://orthodoxmiscellany.blogspot.com/2025/05/a-dialogue-on-calendar-issue.html
1. Pentru informații despre persoana sa, vezi Konstantinos Mourtzanos (în prezent Arhimandritul Ignatios), Dorotheos Kottaras. Din Larisa, Arhiepiscop al Atenei: http://ikee.lib.auth.gr/record/134329/files/GRI-2014-12354.pdf. ↩︎
2. Pentru informații despre persoana sa, vezi Elias Angelopoulos–Dionysios Batistatos, Fostul Mitropolit al Florinei Hrisostomos Kavourides — Luptător pentru Ortodoxie și Neam, Atena, 1981; Stavros Karamitsos, Mărturisitorul contemporan al Ortodoxiei, Atena, 1990; Nikolaos Mannis, Ultimul mitropolit grec al Macedoniei de Nord: https://poimin.gr/o-telefteos-ellinas-mitropolitis-tis-vorias-makedonias ↩︎
3. Pentru informații despre persoana sa, vezi Dionysios N. M. (Anatolikiotis), Ierarhul iubirii, Pireu, 2002. ↩︎
4. Arhiva de Drept Canonic și Bisericesc, Anul II [1947]. ↩︎
5. Dorotheos a fost absolvent al Facultății de Teologie din Atena, iar Hrisostomos a fost absolvent al Facultății de Teologie din Halki. ↩︎
6. Atena, decembrie 1947. ↩︎
7. Ibidem, p. 15. ↩︎
8. Ibidem, pp. 25–26. ↩︎
9. 19-6-1948. ↩︎
10. 27-6-1948. ↩︎
11. Ce observație cât se poate de actuală! ↩︎
12. Arhiva de Drept Canonic și Bisericesc, Anul VI [1951]. ↩︎
13. Situație diferită de România, unde data Paștelui nu a fost schimbată o dată, ci de două ori. ↩︎
14. Prin prezentarea acestor puncte de vedere, Dorotheos al Larisei a confirmat poziția Sinodului vechi-calendarist, care în august 1948 a emis documentul „Plângere împotriva Mitropolitului Panteleimon Fostinis al Chiosului pentru rehirotonirea preoților.” ↩︎
15. Titlul ediției publicate în Larisa este ușor modificat, astfel: „Răspuns la tratatul Înaltpreasfințitului Mitropolit Dorotheos Kottaras al Larisei despre problema vechi-calendaristă.” ↩︎
16. La urma urmei, exact aceasta a fost susținerea inițiatorului calendarului gregorian: că este calendarul iulian «corectat»! ↩︎
17. Pentru mai multe dovezi în sprijinul poziției Sfântului Hrisostom al Florinei, vezi Nikolaos Mannis, Iulian revizuit sau gregorian defectuos?
  http://krufo-sxoleio.blogspot.com/2012/12/blog-post_9496.html ↩︎
18. Ed. Atena, p. 13; Ed. Larisa, p. 12. ↩︎
19. Volos, 1952. ↩︎
20. Ibidem, p. 4. La fel ca Sfântul Hrisostom al Florinei, Policarp de Diavleia oferă lecții de virtute și noblețe, prețioase pentru urmașii lor și mustrătoare pentru prigonitori. ↩︎
21. Ibidem, p. 8. ↩︎
22. Ibidem, p. 18. ↩︎
02 iulie 2025
Harul Divin și Îngrădirea
de Nikolaos Mannis

Ori de câte ori o erezie și-a făcut apariția în Biserică, potrivit a tot ceea ce citim în istoria Bisericii, ortodocșii au întrerupt în mod prompt (sau treptat, într-un interval de timp rezonabil) comuniunea cu exponenții ereziei; adică au procedat la îngrădirea de aceștia.

Ortodocșii care s-au îngrădit nu s-au mulțumit doar cu întreruperea comuniunii, ci au întreprins o luptă majoră și sfântă pentru înăbușirea ereziei, prin condamnarea ei și prin îndepărtarea ereticilor nepocăiți din Biserică, prin convocarea unui Sinod Mare[n. tr. Pan-Ortodox]. Acest Sinod Mare constituia încununarea acelei lupte sfinte.¹

Nicăieri în istoria Bisericii nu citim că ar fi fost făcută vreo legătură între Harul dumnezeiesc și îngrădire. Îngrădirea se făcea pentru ca ortodocșii să nu devină părtași la erezie! Modul în care Biserica primea înapoi, în sânul ei, pe ereticii condamnați de un Sinod Mare era stabilit de acel Sinod însuși.(Despre primirea ereticilor, în general, a se vedea în mod special Sinoadele Ecumenice al II-lea și al VII-lea.)

Această legătură între existența sau inexistența Harului dumnezeiesc (și, în consecință, între validitatea sau nevaliditatea Sfintelor Taine) și îngrădire a fost făcută abia în epoca recentă, pentru prima dată, în legătură cu cea mai recentă mare erezie care a lovit Biserica — ecumenismul, panerezie ce continuă să o lovească până astăzi.

Astfel, după inovația calendaristică din 1924, primul pas semnificativ în aplicarea practică a ecumenismului, o parte dintre ortodocșii îngrădiți, care au refuzat să accepte noul calendar, au afirmat că Biserica de Stil Nou nu mai are Har dumnezeiesc și că Sfintele ei Taine sunt nevalide. Această părere a fost ridicată la rang de dogmă a Credinței, iar toți cei care nu o acceptau erau considerați excomunicați. În acest mod, din nefericire, a luat naștere celebra schismă matheistă, a cărei a 80-a aniversare este comemorată în acest an.²

Mateiții, făcând pentru prima dată o legătură între două lucruri fără legătură între ele, adică între Harul dumnezeiesc și îngrădire, susțineau că, dacă Tainele inovatorilor ar fi valide, atunci îngrădirea de ei ar fi greșită. Părintele Evghenie Tombros³ scria, referindu-se la această chestiune: „Dacă [cei de Stil Nou] au Har, pe ce canon ne vom sprijini pentru a lepăda această Biserică? Și de ce să o lepădăm, dacă are Har și ne putem mântui și acolo? În acest caz, de ce să mai suferim persecuții, hărțuiri, osteneli, întemnițări, exil și lipsuri – toate în zadar?”

Această opinie a pătruns în rândul multor membri ai Sinodului succesorilor Sfântului Hrisostom cel Nou al Florinei. Astfel, unul dintre cei influențați de ideile matheeiților, părintele Marcu Chaniotis, a afirmat în același duh: „De ce să părăsim Biserica de stil nou, dacă are Har?”

În zilele noastre, această idee a influențat și pe unii dintre cei care, mai recent, s-au îngrădit de Biserica de stil nou. Părintele Eftimie Trikamenas⁴, de pildă, folosindu-se în mod greșit de cuvintele Sfântului Teodor Studitul (vezi mai jos), scrie: „Sfântul Teodor Studitul a fost foarte clar în opoziția sa față de tainele ereticilor din vremea lui; după ce mărturisitorii Ortodoxiei s-au îngrădit, el a învățat că acele taine sunt nevalide. A susținut aceeași poziție clară și în ceea ce privește bisericile ereticilor, învățând că, după o acceptare oficială a ereziei, Îngerul Păzitor al acelei biserici se retrage, iar ea devine o casă obișnuită, lipsită de orice sfințenie. Așadar, este limpede că, pentru Sfânt, îngrădirea înseamnă că te îndepărtezi de ceva care a căzut și s-a transformat, și nu că părăsești ceva ce, deși a căzut în ceea ce privește credința, păstrează totuși lucrarea mântuitoare și sfințitoare a Harului Duhului Sfânt în Sfintele Taine. Căci dacă energia sfințitoare [a Harului] se păstrează în Taine, cum este posibil să ne retragem prin îngrădire, atâta timp cât Duhul Sfânt nu S-a depărtat de la acele Taine sau de la acele Biserici, și astfel să ne arătăm mai „regi decât Regele”? Și de ce ar trebui Duhul Sfânt să aștepte și să nu Se retragă decât după hotărârea noastră sinodală, care, potrivit acestei logici, ar impune modul retragerii Sale?”

Părintele Epifanie Teodoropoulos⁵ avea același mod de a gândi despre legătura dintre Harul dumnezeiesc și îngrădire, cu deosebirea că folosea această legătură în sens opus, pentru a ataca pe ortodocșii vechi-calendariști îngrădiți. În cunoscuta sa carte Cele două extreme, el scrie: „Dacă cei de stil nou au Taine valide, dacă Biserica Greciei are Har, atunci într-adevăr este o Biserică Ortodoxă, o Biserică a lui Hristos, iar oricine se desparte de ea devine schismatic.”

Din păcate, această legătură necugetată dintre Harul dumnezeiesc și îngrădire, în diferitele ei interpretări, a influențat multe persoane, printre care și pe distinsul părinte Gheorghe Metallinos⁶. Acesta îi scria într-o scrisoare părintelui Theodoret (Mavros)⁷, care îl îndemna la îngrădire: „Din moment ce sfințirea există și în [Biserica] de stil nou, sunt convins că acolo există și Har, și deci și posibilitatea de mărturisire și mântuire.” În alt loc, el mai scria: „Văzând că sfințenia Bisericii mele rămâne necoruptă, am încredințarea că nu m-am rupt de Sfinții noștri și că Harul treimic lucrează și asupra noastră, nu prin vrednicia noastră, ci pentru mântuirea poporului nostru («Dumnezeu nu rânduiește toate, dar lucrează prin toate», cum spune Sf. Ioan Gură de Aur). Nu scriu acestea ca să vă provoc – vă respect hotărârea [de îngrădire] –, ci pentru a-mi justifica ezitarea…”⁸

Această legătură neinspirată a produs pierderi tragice în lupta sfântă împotriva panereziei ecumenismului. O parte dintre ortodocși (adică mateiții) s-au rupt de ceilalți luptători de 80 de ani încoace; o altă parte (cei care „luptă” din interior) se opun acelorași mărturisitori ortodocși, pe care îi percep drept „extremiști”, în timp ce ei înșiși sunt în comuniune cu panerezia ecumenistă; iar o a treia parte, care nu dorește să se angajeze în lupta cea sfântă, se mulțumește cu ideea că „există Har” în Biserica de stil nou.

Tuturor acestor curente, Sfinții contemporani Hrisostom al Florinei și Ieromonahul Teodoret (Mavros) le opun învățătura ortodoxă pe acest subiect, arătând că această concepție este greșită și primejdioasă pentru lupta vechi-calendaristă.

Sfântul Hrisostom cel Nou a subliniat că ortodocșii trebuie „să rupă comuniunea bisericească cu inovatorii, chiar înainte de o judecată sinodală, ca nu cumva să fie și ei vinovați înaintea întregii Biserici”⁹, remarcând că mentalitatea mateiților, privind pierderea Harului dumnezeiesc și invaliditatea Tainelor, urmărește „pe de o parte, atragerea altor convertiți către calendarul vechi, agitând invaliditatea Tainelor celor de pe nou drept sperietoare, iar pe de altă parte, păstrarea acestor adepți, mai ales a celor naivi și căldicei, în lupta noastră sfântă.”¹⁰

Răposatul părinte Teodoret a scris multe texte lămuritoare, în care a respins atât pozițiile mateiților și ale celor influențați de mentalitatea acestora, cât și pe cele ale adepților părintelui Epifanie și ale nou-calendaristilor conservatori: „Existența Harului nu garantează mântuirea. Cineva poate foarte ușor să se împărtășească ipostatic cu «Trupul și Sângele lui Hristos» și, cu toate acestea, să sufere chinurile iadului! Dovadă sunt cuvintele Domnului din Evanghelie, potrivit cărora cei care săvârșesc minuni, semne și profeții, dacă nu au virtute personală, vor suferi osânda iadului! (Matei 7, 21-23). Așadar, precum săvârșirea minunilor nu înseamnă asigurarea mântuirii, tot așa nici existența Harului în Biserica de pe nou nu impune – ba dimpotrivă, nu permite – părtășia cu ea, atâta timp cât ea promovează rătăcirea și inovația.”¹¹

„Părintele Evghenie [vezi nota 4 de mai sus] întreabă cu vehemență: «Pe ce Canon ne vom baza, deci, ca să ne dezicem de această Biserică», dacă cei de pe nou au Har? Ce poate fi mai naiv sau mai anti-tradițional decât această întrebare? Cu siguranță nu a citit niciodată minunatele cuvinte ale Sfântului Nicodim Aghioritul, care în lucrarea sa Despre împărtășirea deasă, scrie următoarele, deosebit de potrivite cu cazul nostru: «Timpul nu-mi va ajunge să enumăr nenumăratele exemple ale multor Sfinți care au suferit necazuri și moarte pentru rânduielile și Canoanele Bisericii».¹²

Cu alte cuvinte, pentru fiecare Canon călcat în picioare, pentru fiecare instituție bisericească ce constituie o tradiție a Sfintei Ortodoxii și care este violată, credinciosul este chemat să reacționeze și chiar să-și verse sângele pentru a opri lucrarea inovatorilor. Ar fi cu adevărat o nebunie ca cei credincioși să aștepte mai întâi ca Tainele Bisericii inovatoare să se piardă (și cum ar fi înștiințați despre aceasta?), și abia apoi să reacționeze, abdicând de la responsabilitățile lor.”¹³

[Într-o scrisoare către un alt cleric, părintele Theodoret scrie:] „Care Sfânt Părinte a emis vreodată o astfel de proclamație, părinte Marcu, și anume că dacă există Har, nu ar trebui să ne retragem din Biserică, chiar dacă Păstorii ei inovează călcând în picioare sfintele Canoane și toate tradițiile cinstite ale Ortodoxiei? Oare nu tună Sfântul Nicodim în lucrarea sa Despre împărtășirea deasă, spunând că: «Nu-mi ajunge timpul să enumăr nenumăratele exemple ale foarte multor Sfinți care au suferit lipsuri și moarte pentru rânduielile și Canoanele Bisericii»?

Dar chiar și înainte de Sfântul Nicodim, oare nu marele Atanasie Parios, împreună cu dumnezeiescul Hrisostom, laudă poporul credincios din Constantinopol care a îndurat iadul pe pământ deoarece nu a vrut să accepte pe altcineva pe tronul nedrept alungatului Hrisostom, Arhiereul lor? «Unii au fost bătuți, alții aruncați în temniță; alții au fost uciși — unii în fapt, alții doar cu voința… — preferând să facă și să sufere orice, numai să nu se împărtășească cu nelegiuirea celor care au cutezat asemenea lucruri.»¹⁴ Auziți, părinte Marcu? Au răbdat toate acestea «pentru a nu se împărtăși», și totuși nu s-a vorbit despre pierderea Harului de către cei aflați de partea opusă a Sfântului Părinte. Iar Hrisostom continuă: «Spune-mi, sunt acestea lucruri mici, când Biserica câștigă o așa mare ceată de Mucenici? Căci toți aceștia sunt Mucenici.»

Auziți, preacucernice Părinte? Sfântul Hrisostom socotește ca Mucenici pe toți cei care nu s-au împărtășit cu călcătorii unui singur Canon sfânt. Niciodată aceștia nu și-au închipuit să proclame ceea ce dumneavoastră și urmașii dumneavoastră afirmați: «De vreme ce este Har, de ce să nu ne împărtășim cu cei care au introdus inovația calendarului?» Sau vă îndoiți că exista Har la prigonitorii Sfântului Părinte, dat fiind că conducătorul lor și succesorul, Arsachie, a ajuns Sfânt?”¹⁵

[Într-un alt loc, părintele Theodoret scrie că:] „Argumentul [părintelui Epifanie Theodoropoulos] este fundamental înșelător și viclean. Aceasta pentru că este posibil ca un singur episcop sau o singură Biserică să aibă Har, dar să fie potențial schismatică sau eretică — o învățătură pe care însuși părintele Epifanie o acceptă! Credinciosul care se împărtășește din Potirul unei astfel de Biserici Îl primește pe Hristos, dar spre osândă și nu spre luminare și îndumnezeire, așa cum se întâmplă întotdeauna cu cei care se împărtășesc cu nevrednicie. Această osândă va fi diferită ca natură, în funcție de gradul de conștientizare al rătăcirii. În consecință, atunci când un credincios ortodox, fie el mirean sau cleric, se retrage dintr-o astfel de Biserică potențial schismatică sau eretică și rupe orice comuniune cu ea, el nu devine schismatic, ci este, potrivit învățăturii sfintelor Canoane, vrednic de laudă!”¹⁶.

Dar și alții, precum regretatul teolog Aristotelis Delembases, au demonstrat din scrierile Părinților lipsa oricărei legături între Harul dumnezeiesc și întreruperea comuniunii. Iată două extrase grăitoare din scrierile sale: «Dacă ne-am îngrădit, adică ne-am separat și nu ne împărtășim cu Tainele ereticilor care s-au abătut de la Ortodoxie înainte de o hotărâre sinodală (judecată și condamnare), o facem într-un mod plăcut lui Dumnezeu. Nu pentru că Tainele săvârșite de ei nu ar fi lucrătoare, ci pentru ca, împărtășindu-ne cu ei, să nu păcătuim și, astfel, să îmbrățișăm erezia și, neidentificând un eretic ca fiind un eretic, să pricin uim sminteală împreună cu el.» (Καλὴ Ὁμολογία).

«Îngrădirea de un episcop aflat sub influența ereziei nu are loc pentru că el a pierdut Harul, ci pentru că el a căzut, propovăduind erezia, și din cauza acestei porunci: căci dacă un episcop este „rău”, „pentru credință fugi de el și retrage-te”, poruncește Dumnezeu prin Sfinți.»¹⁷

Cât despre poziția adoptată de părintele Evthymios Trikamenas și cei împreună cu el, singurul lucru care trebuie subliniat este că întreaga lor doctrină eclesiologică despre pierderea Harului și Tainele nevalide se bazează pe o folosire greșită a scrierilor Sfântului Teodor Studitul, care și-a exprimat punctele de vedere în această privință după condamnarea oficială și sinodală a iconoclaștilor de către cel de-al Șaptelea Sinod Ecumenic, căci atunci (în a doua fază a iconoclasmului) a trăit și a mărturisit acest Sfânt Părinte și Mărturisitor al Bisericii.

Doresc cu sinceritate ca toate cele scrise aici să contribuie la o disociere între cele două chestiuni în discuție, și anume Harul dumnezeiesc și îngrădirea, care nu au legătură una cu alta, astfel încât această despărțire să îi elibereze pe foștii noștri frați dintr-o dureroasă schismă de 80 de ani și pe potențialii noștri frați dintr-o comuniune de moarte cu panerezia [ecumenismului], pentru ca, în cele din urmă, să putem lupta cu toții împreună pentru ziua când Ortodoxia va străluci până la marginile pământului, printr-un Mare Sinod al celor cu adevărat ortodocși.

Sursa: https://krufo-sxoleio.blogspot.com/
1. De aici își au originea Sinoadele Ecumenice, care au fost convocate nu — așa cum greșit cred unii — pentru a defini Credința, ci pentru a combate ereziile. Ele au apărat și au protejat Credința deja existentă, pe care Hristos a dăruit-o, Apostolii au propovăduit-o, iar Părinții și Sfinții Bisericii au păstrat-o (cf. Sf. Atanasie cel Mare). ↩︎
2. Cei trei episcopi din Biserica de Stat a Greciei — între care se numără și Sfântul Hrisostom al Florinei, „Părintele” mișcării — care au respins adoptarea Calendarului papal de către Sfântul Sinod, în al doilea deceniu al secolului trecut, s-au îngrădit și au revenit la respectarea Calendarului Bisericesc tradițional. Pentru a asigura o administrație bisericească acestei Biserici în rezistență, au hirotonit episcop un călugăr atonit plin de râvnă, în scaunul de Vrestina, care, la rândul său, a declarat că Biserica de Stat a Greciei este lipsită de Har, provocând astfel o schismă, care până în ziua de azi este reprezentată de o mică minoritate a vechi-calendariștilor greci. ↩︎
3. Unul din cei mai vocali apologeți mateiți († 1982). ↩︎
4. Ieromonah al Bisericii Oficiale a Greciei, părintele Eftimie, s-a îngrădit de ierarhia sa inovatoare și, pentru acest act de conștiință, a fost caterisit în anul 2007. ↩︎
5. Un ieromonah erudit (†1989), mult respectat pentru realizările sale duhovnicești, părintele Epifanie a fost, paradoxal, și un polemist adesea ofensator și destul de răutăcios împotriva vechi-calendaristilor din Grecia. ↩︎
6. Un preot erudit și evlavios, fost decan al Facultății de Teologie a Universității din Atena, părintele Gheorghe, a susținut întotdeauna o viziune moderată și un respect empatic față de vechi-calendariștii greci. Câteva dintre studiile sale academice au fost publicate în revista Orthodox Tradition. ↩︎
7. Un cunoscut zelot athonit și teolog învățat († 2007), a fost profund respectat de regretatul părinte Serafim (Rose) și a fost strâns legat de Biserica Ortodoxă Rusă din Afara Granițelor. A trecut la Domnul înainte de reunificarea acesteia cu Patriarhia Moscovei, pe care nu o susținea. ↩︎
8. Vezi: http://vasilevousa1453.blogspot.gr/2017/02/blog-post.html ↩︎
9. “Enciclică Pastorală”, Atena, 1 iunie 1944. ↩︎
10. „Clarificarea Mitropolitului Hrisostom asupra Enciclicei sale pastorale”, 18 ianuarie 1945. Sfântul Hrisostom considera, în esență, această mentalitate ca fiind, în cel mai bun caz, o tactică, iar în cel mai rău caz, implicit nesinceră și divizatoare. ↩︎
11. „A doua scrisoare deschisă către Părintele Evghenie Tombros”, Muntele Athos și Atena, 1972. ↩︎
12. Vezi Ieromonahul Patapie și Arhiepiscopul Hrisostom, Mana din Athos: Problema împărtășaniei dese pe Sfântul Munte la sfârșitul secolului al XVIII-lea și începutul secolului al XIX-lea (Oxford: Peter Lang, 2006), p. 164. ↩︎
13. Schisma calendarului (Muntele Athos și Atena: 1973), p. 9. ↩︎
14. Sfântul Ioan Gură de Aur, „Omilie către cei scandalizați de necazuri”, §19, PG 52:518-519, citat de Sfântul Atanasie Parios, Declarație despre adevărul privind tulburările de pe Sfântul Munte, cap. 14. ↩︎
15. “Al doilea răspuns către Monaul Marcu Chaniotes,” Sfântul Munte, 19 decembrie, 1975. ↩︎
16. Antidotul, carte în curs de traducere și publicare în limba română. ↩︎
17. Sf. Ioan Hrisostom, PG 63:231, în scrierea lui Delembasis Πάσχα Κυρίου
  (Paștile Domnului). ↩︎
01 iulie 2025
Despre așa-numita „aplicarea automată a canoanelor” și „cădere automată din har”

În întreaga istorie a tradiției sinodale a Bisericii Ortodoxe, este cu totul nemaiauzit ca un ierarh – sau orice alt slujitor – să fie considerat căzut din treaptă ori părăsit de Harul dumnezeiesc în mod automat, fără o judecată și hotărâre sinodală expresă. Această concepție, potrivit căreia cineva ar fi „părăsit automată de Harul Duhului Sfânt”, nu aparține ecleziologiei ortodoxe, ci este o vedere papistașă, strecurată în răsărit prin influența latină. Ea apare deja formulată în ecleziologia apuseană începând cu secolul al XIII-lea și se sprijină pe concepția francă a primatului papal absolut.

Această percepție– în limba latină denumită latae sententiae – este menținută în Codul de Drept Canonic al Romei revizuit în anul 1983, fiind expusă în canoanele 1321–1330. Cu alte cuvinte, potrivit acestui sistem, nu mai este necesară nicio judecată sinodală în cazul anumitor păcate grave, printre care ereziile, iar Harul se consideră retras automat. În cazul unui cleric, aceasta echivalează cu o depunere din treaptă automată, fără niciun proces canonic.

Sfântul Nicodim Aghioritul, o autoritate canonică de netăgăduit, respinge categoric o astfel de opinie. El afirmă limpede că doar un Sinod de episcopi poate depune din treaptă, întrucât sfintele canoane nu lucrează de la sine, automat, ci doar prin aplicarea și judecata lor de către episcopi. (cf. Pidalionul Ed. AMD, 2015, nota de subsol la Canonul al III-lea Apostolic, pp. 32–33; a se vedea de asemenea și nota de subsol la Canonul 28 Apostolic, p.62).

Se poate presupune, din punct de vedere istoric, că reprezentanții împăratului bizantin, care au semnat actul de unire de la Lyon, au auzit acolo această percepție apuseană și au considerat-o un instrument util în lupta contra ierarhilor ortodocși care refuzau unirea. Astfel, s-a strecurat acest mod de gândire în anumite medii răsăritene, mai ales în epoci de confuzie și compromis.

Sursa: ᾿Απολογία πρὸς τὸν αὐτοκράτορα Μιχαὴλ Η’ τὸν Παλαιολόγο περὶ τῶν ἀξιώσεων τοῦ Πάπα τῆς Ρώμης Ἰούνιος 1273 [„Apology to Emperor Michael VIII Palaiologos concerning the claims of the Pope of Rome June 1273”], by St. Joseph, Patriarch of Constantinople, editing and commentary by Monk Paisios of Karyes, published by the Holy Cell of the Holy Archangels, Karyes, Mount Athos, 2018, pp. 35-36, footnote 52.

În ce privește Biserica Bizantină și tradiția ei canonică, nu există nicio mărturie că ar fi recunoscut vreodată pedepse impuse automat, fără intervenție sinodală. Dimpotrivă, marii canonisti bizantini ai Evului Mediu – Aristenos, Zonaras și Valsamon – explicând, de pildă, Canonul I al Sinodului din Antiohia, vorbesc numai despre poenae ferendae sententiae, adică despre pedepse care trebuie pronunțate în mod expres de către autoritatea ecleziastică competentă.

Un alt autor notabil, episcopul sârb [Sfântul] Nicodim Milaș, face, într-un comentariu canonic mai restrâns, o distincție între aceste două tipuri de pedepse, atribuindu-le și denumiri grecești. Totuși, în lucrarea sa principală, Dreptul Bisericesc al Bisericii Răsăritene, nu mai apare nicio urmă a acestei distincții, cel puțin în ceea ce se poate constata cu ochiul liber. La fel, în scrierile altor canoniști ortodocși nu se regăsește nicio preluare a acestei idei de „automatisme” în materie canonică.

Așadar, în gândirea ortodoxă, nu există noțiunea că Harul lui Dumnezeu „se retrage automat” în cazul unei abateri, oricât de grave ar fi ea, fără cercetare sinodală, fără osândire publică și fără chemarea la pocăință. Aceasta pentru că Biserica lucrează nu prin magie canonică, ci prin pastorație, discernământ și iconomie, având întotdeauna în vedere mântuirea sufletului celui căzut, nu doar aplicarea rece a unei pedepse.

Sursa: „Hat die byzantinische Kirche von selbst eintretende Strafen (poenae latae sententiae) gekannt?” [Did the Byzantine Church recognize automatically imposed penalties (poenae latae sententiae)?], by E. Herman, published in Byzantinische Zeitschrift, Band 44 Heft 1-2, p. 264.

19 iunie 2025
O evaluare canonică a „schismei” calendarului
Către redacția ziarului „Orthodoxos Typos” [1976]
de părintele Teodoretos (Mavros) din Sfântul Munte (+2007)

Citind cu atenție cele scrise până acum în „Orthodoxos Typos” și „Vocea Ortodoxiei” și fiind parțial de acord cu pozițiile exprimate de vechii-calendariști, dar deloc cu ale dumneavoastră, trimitem această contribuție „pentru iubirea adevărului și a Ortodoxiei”, nădăjduind că, prin aceasta, vom reuși să interpretăm mai limpede aspectele necunoscute și greșit înțelese ale problemei calendarului.
- Calendarul iulian, judecat exclusiv din punct de vedere astronomic, nu constituie o Tradiție a Bisericii, în ciuda sfințeniei pe care a dobândit-o prin întrebuințarea sa de către Biserică. Prin urmare, orice calendar poate fi folosit de Biserică, atâta vreme cât nu violează rânduiala liturgică a acesteia.
- În consecință, calendarul iulian poate fi schimbat sau corectat, cu consimțământul unanim al Bisericilor Ortodoxe, cu condiția ca rațiunea pastorală care impune această schimbare să fie una serioasă și ca îndreptarea să nu contrazică litera și duhul Canonului 1 al Sinodului din Antiohia.
- Totuși, prin schimbarea (sau îndreptarea, cum preferați) din 1924, s-a descoperit următoarele: s-a dovedit absența totală a unui motiv pastoral care să justifice schimbarea — fapt confirmat constant de Bisericile care au păstrat calendarul vechi și care au refuzat să participe chiar și la Congresul „Pan-Ortodox” din 1923. Mai mult, prin ruperea unității liturgice ortodoxe care a urmat, a ieșit la iveală roada rea și amară a schimbării, slujind scopuri cu totul străine și neortodoxe.
Dovadă a celor de mai sus este:
1. Enciclica patriarhală din 1920 „Către Bisericile lui Hristos de pretutindeni”, în care se afirmă necesitatea reînnoirii și întăririi, mai presus de toate, a iubirii dintre Biserici, astfel încât acestea să nu se mai privească unele pe altele ca străine și deosebite, ci ca rude și apropiate în Hristos, împreună-moștenitoare și părtașe ale făgăduinței lui Dumnezeu în Hristos!!! Pentru a se atinge această dragoste, au fost propuse 11 puncte, primul fiind „adoptarea unui calendar unificat…” (I. Karmiris, DSMN, vol. 2, pp. 958-959). Trebuie menționat că această Enciclică este considerată de ecumeniștii ortodocși drept „marea cartă a ecumenismului ortodox” („Eirenopoioi”, p. 25, ed. I). Cu alte cuvinte, problema calendarului a fost împinsă exclusiv din dorința de a uni Bisericile și constituie preambulul și introducerea în tristele evenimente ce au urmat, culminând cu multiple acte anti-canonice și trădări ale Ortodoxiei Părinților noștri: rugăciuni în comun, ridicarea anatemelor, declarații eretice etc., cu Patriarhia Ecumenică a Constantinopolului în frunte și cu sprijinul celorlalte Biserici Ortodoxe.
2. Congresul „neortodox” (așa cum l-a caracterizat vrednicul de pomenire Mitropolit Irineu al Cassandrei) din 1923, care „a fost convocat cu scopul promovării unității” (Procese-verbale, p. 27). În cadrul acestuia s-a hotărât nu doar „reforma calendarului” (p. 21), ci și schimbarea Pascaliei și a săptămânii bisericești (pp. 53, 57), chiar dacă scopurile nu au fost atinse din pricina reacției conștiinței ortodoxe. Dacă mai luăm în considerare și faptul că însuși [Meletie] Metaxakis, referindu-se la constituirea congresului din 1923, a declarat: „Nu suntem adunați ca un sinod ale cărui decizii ar putea fi aplicate ca prevederi canonice” (pp. 36, 49), și că puțin înainte de inovație, succesorul său pe Tronul Ecumenic, Grigorie al VII-lea, „a fost îndrumat” de către Hrisostom [Papadopulos] al Atenei să accepte schimbarea, acesta din urmă hotărând în mod unilateral și în ciuda ezitărilor și temerilor lui Grigorie, schimbarea calendarului, cu sprijinul Ministerului Afacerilor Externe (Eustratiadou, Adevărul real despre calendarul bisericesc, pp. 53–56), atunci se înțelege cât de lipsită de însemnătate și seriozitate este afirmația ziarului Orthodoxos Typos, care spune: „Biserica noastră, cu consimțământul Patriarhiei Ecumenice primate, a acceptat corectarea calendarului iulian simultan cu aceasta”.
Dar ce importanță are dacă, chiar și cu acordul reciproc, două Biserici locale au decis și au aplicat respectiva corectare? Reacția celorlalte Biserici, în ciuda păstrării comuniunii prin iconomie – lucru cu certitudine nesănătos – doar pentru a evita o schismă, arată în chip vădit caracterul necanonic al acestei acțiuni. Prin urmare, deși schimbarea sau corectarea calendarului este admisibilă, atâta timp cât un motiv pastoral serios o justifică – așa cum am spus mai înainte –, tocmai din pricina lipsei acestui motiv, tot ceea ce ține de această corectare a fost făcut în mod greșit.

De aceea, propunerea Bisericii oficiale a Greciei privind problema calendarului, înaintată în 1971 comitetului competent al viitorului Sinod Panortodox, a menționat, între altele, următoarele aspecte importante: „Între cei ce urmează calendarul vechi și cei ce urmează pe cel nou, există o diferență permanentă de 13 zile în ceea ce privește prăznuirea tuturor sărbătorilor așa-numite fixe. Aceasta constituie un fapt fără precedent în istoria Bisericii, căci, deși în primele secole existau diferite calendare și un calendar liturgic încă nedefinitivat, niciodată nu s-a întâmplat ca un același eveniment (de pildă, Adormirea unui sfânt) să fie prăznuit la date diferite, precum se întâmplă astăzi. Neînțelegerea devine și mai accentuată în marile sărbători ale Nașterii Domnului, Botezului și Adormirii Maicii Domnului. Unii postesc, în timp ce alții prăznuiesc. Această diferență naște întrebarea: «Cine anume prăznuiește cu adevărat, noi sau Biserica?» Răspunsul: «noi», golesc sfințenia praznicului, făcând din el o chestiune personală a fiecăruia. Răspunsul: «Biserica» impune prăznuirea unitară, căci Biserica este una” (p. 10).

Chiar și Patriarhul Ecumenic Ioachim al III-lea, în anul 1901, a caracterizat corectarea celor 13 zile drept „nebunească și lipsită de sens” – deși o prevedea ca pe o corectare făcută în unanimitate între Bisericile Ortodoxe –, dar totuși aceasta a fost făcută, și unilateral, ceea ce a condus la consecințele tragice mai sus menționate. Propunerea Bisericii Greciei, evaluând considerațiile lui Ioachim, a notat: „Din păcate, acest glas al rațiunii a fost trecut cu vederea și, fără niciun temei eclesiologic, calendarul iulian a fost corectat, iar Biserica s-a divizat între cei care au acceptat corectarea și cei care au respins-o!” Iar după câteva considerații privind faptul că Biserica are autoritate să regleze anumite anomalii în prăznuirea sfinților „spre folosul credincioșilor”, încheie: „Cu certitudine, nimic nu poate fi socotit folositor dacă se face însoțit de smintirea conștiinței celor credincioși!” (p. 32).

Toate cele de mai sus condamnă în mod limpede poziția ziarului Orthodoxos Typos, care afirmă că este o greșeală din partea vechi-calendaristilor să insiste că sărbătorile trebuie prăznuite laolaltă de toți ortodocșii. (A se vedea și Canonul 56 al Sinodului al VI-lea Ecumenic).

Problemele vindecabile în Biserică

Examinând mai adânc și cu mai multă atenție definiția schismei dată de Sfântul Vasile cel Mare – „schisme se numesc acelea care, din pricini bisericești și vindecabile, au dus la separarea unora de alții” –, observăm următoarele:
1. Problemele vindecabile pot proveni din partea celor care provoacă schisma, precum în cazul eustatienilor, care respingeau căsătoria și consumul de carne. În acest caz, pricina a fost creată în întregime de aceștia, prin greșita lor interpretare și neascultare față de învățătura Bisericii, iar cei „de care s-au despărțit” – adică episcopul, sinodul etc. – nu poartă nicio răspundere pentru crearea problemei, nici pentru despărțirea ce a urmat.
2. Avem însă și cazuri în care pricina vindecabilă este creată de episcop (sau sinod), nu prin acțiuni arbitrare sau necanonice, ci încercând, cu o lăudabilă previziune pastorală, să ocrotească o parte vulnerabilă a turmei sale. În astfel de cazuri, unii credincioși, neînțelegând corect cele întreprinse (care, la suprafață, pot părea inovatoare și potrivnice tradiției, dar în esență sunt fără vină și chiar vrednice de laudă), se despart de comuniunea cu acel episcop. Un exemplu clasic este cel al schismei catharilor, care nu primeau în comuniune pe cei căsătoriți de două ori sau pe cei ce căzuseră în păcat, și în vremuri mai apropiate, cel al schismei staroverilor din Rusia, care au respins reformele liturgice corecte și necesare ale Bisericii lor. Deși ambele grupări păreau că păzesc tradițiile, ele au fost condamnate, întrucât era vorba de o reînnoire necesară și obligatorie, nu de o inovație condamnabilă. Se înțelege, bineînțeles, că înainte de orice schimbare trebuie epuizate toate mijloacele posibile de pregătire a turmei și de evitare a smintelii. Din păcate, în cazul staroverilor, această prevedere pastorală a lipsit.
3. Mai există și o altă situație în care pricina vindecabilă este din nou generată de episcop (sau Biserică), dar ea este într-adevăr minoră și poate fi îndreptată. Este vorba despre păcate și abateri personale ale episcopului („acuzații penale”), pentru care credinciosul nu are voie să se despartă de comuniunea cu el, ci trebuie să acționeze cu modestie și prin rânduiala ierarhică, pentru a preveni un scandal și mai mare. Astfel, chiar dacă episcopul este sursa problemei, din pricina naturii private a faptei, cel care se separă de el este socotit vinovat de schismă, chiar dacă episcopul însuși va trebui să dea socoteală înfricoșătoare înaintea lui Dumnezeu.
Despărțirile necesare și lăudabile

Pornind de la cele de mai sus, se ridică întrebarea: doar cauze „vindecabile” pot fi provocate de un episcop, sinod etc.? Cu siguranță că nu, așa cum nici credincioșii nu provoacă întotdeauna doar probleme vindecabile, ci și erezii grave. Așadar, în ce mod poate deveni un episcop autorul unei cauze nevindecabile în Biserică? Foarte simplu: atunci când predică public sau acționează într-un mod care aduce o gravă ofensă credinței și dreptății, potrivit Canonului 31 Apostolic, care spune: „Dacă vreun preot, nesocotindu-și propriul episcop, înființează o adunare separată și ridică un altar diferit, fără ca episcopul să fi fost condamnat pentru credință sau dreptate [adică fără să fi fost cunoscut ca eretic evident sau om nedrept, potrivit expresiei din Pidalion], să fie caterisit ca unul iubitor de putere…”

Zonaras, explicând termenul „dreptate”, spune: „împotriva datoriei și a dreptății” (S, ST, 213). În consecință, nu doar pentru erezie, ci și pentru orice faptă a episcopului care este „împotriva datoriei și dreptății”, clericii și credincioșii aflați sub autoritatea sa pot întrerupe comuniunea cu el, conform canonului de mai sus. În cazul păcatelor personale ale episcopului, precum și în cazul încălcărilor canonice private, am acceptat că nu se creează schisme. Însă aici canonul se referă la erezie și nedreptate, care nu se limitează la episcopul păcătos, ci afectează, pe de o parte, învățătura Bisericii și, pe de altă parte, drepturile turmei aflate sub grija lui. Deși sensul literal al canonului se poate opri aici, spiritul lui merge mai departe. Căci dacă încălcarea drepturilor turmei justifică separarea de păstor, cu atât mai mult atunci când episcopul predică public, în cuvânt sau faptă, împotriva tradițiilor sfinte. Nu face parte din datoria și obligațiile sale, asumate la hirotonia episcopală, păstrarea tuturor rânduielilor apostolice și bisericești, scrise și nescrise, potrivit îndemnului apostolic: „Stați neclintiți și țineți predaniile”? Și nu a adăugat mai târziu Biserica, întărind: „Dacă cineva respinge orice predanie scrisă sau nescrisă, să fie anatema”?

Același principiu din Canonul 31 Apostolic se regăsește și în Canoanele 13 și 14 ale Sinodului I-II din 861. Potrivit acestora, orice întrerupere a comuniunii de către un cleric inferior față de superiorul său este aspru pedepsită, cu condiția ca superiorii să nu fie „necredincioși sau nedrepți”, conform Canonului 31, iar separarea să nu fi avut loc „doar pe baza auzirii unor acuzații penale posibile” (Balsamon, S, B, 690). Zonaras și Balsamon consideră „acuzațiile penale” ca incluzând fapte precum sacrilegiul, simonia, desfrânarea și, în general, încălcări ale canoanelor, care trebuie înțelese mereu ca păcate personale și nu ca dispreț sau ignorare a ordinii canonice și a Tradiției Bisericii în aspectele care privesc Biserica în ansamblu.

Același sinod, completând Canoanele 13 și 14, formulează în mod explicit și pozitiv, în Canonul 15, (având în vedere că referințele anterioare la „acuzații penale” provin din comentarii și nu din textul canonic propriu-zis) cazul în care cel care se separă nu doar că nu este pedepsit, ci dimpotrivă, este vrednic de laudă. Un asemenea caz este atunci când episcopul propovăduiește public „cu capul descoperit”, adică clar și fățiș.

Când Sfinții Părinți ai Sinodului I-II vorbesc despre erezie în acest Canon 15, oare se referă la erezie în sens strict, adică la coruperea dogmelor, sau la ceva mai larg? Pentru a clarifica acest aspect, ne ajută foarte mult Canonul 4 al aceluiași sinod, unde cuvântul „erezie” apare de două ori, referindu-se la iconoclasm. Dacă avem în vedere că iconoclasmul, cel puțin în faza sa inițială, a fost o răsturnare a formelor de evlavie și cult, precum și a rânduielii Bisericii – rânduieli păstrate și exprimate în sfintele canoane și în Tradiția generală a Ortodoxiei – devine ușor de înțeles că Părinții Sinodului au folosit termenul „erezie” în sens larg, incluzând și încălcarea tradițiilor eclesiastice. De aceea, Biserica condamnă cu aceeași gravitate atât pe eretici, cât și pe cei care disprețuiesc Tradițiile ei, cu anatema, știind bine că orice respingere sau dispreț față de acestea atinge chiar inima propovăduirii mântuirii, a Evangheliei harului. „Cei care cutează să gândească sau să învețe altfel,” spune Sinodul VII Ecumenic, „sau să respingă tradițiile eclesiastice, așa cum fac ereticii nelegiuiți, și să introducă vreo inovație… poruncim să fie caterisiți” (Tomusul Sinodului VII Ecumenic). Cu alte cuvinte, Sinodul îi echivalează pe cei care disprețuiesc Tradițiile sfinte cu ereticii și le aplică aceeași pedeapsă.

Cât despre Tradițiile Apostolice, nimeni nu ar susține că respingerea lor nu oferă un temei legitim pentru întreruperea comuniunii. Dar putem spune același lucru și despre celelalte, adică Tradițiile Eclesiastice? Cu siguranță da, căci orice respingere a acestora constituie erezie în sens larg.

Așadar, ceea ce Canonul 31 Apostolic a intenționat să transmită prin termenii „credință și dreptate” poate fi, într-adevăr, considerat cuprins în termenul „erezie”, așa cum este folosit în Canonul 15 al Sinodului I-II, conform celor de mai sus. Să nu uităm, de asemenea, că „sfintele canoane nu constituie o parte autonomă, independentă și autosuficientă a surselor Revelației, ci sunt integrate organic în întreaga Sfântă Tradiție a Bisericii, interpretând Sfânta Scriptură și fiind interpretate prin ea și prin referința la întreaga Sfântă Tradiție.” Iar practica Bisericii în această privință ne învață că fiii ei credincioși au luptat nu doar pentru dogme, ci în egală măsură și pentru Tradiții, ori de câte ori acestea au fost disprețuite de către diferiți nelegiuiți de-a lungul secolelor.

Sfântul Nicodim este extrem de clar în această privință. El scrie: „Timpul nu mi-ar ajunge să enumăr nenumăratele exemple de sfinți care au suferit și au murit pentru legile și canoanele bisericești.” (Despre Împărtășirea deasă, p. 108, ediția 1962).

În lumina celor de mai sus, orice insistență de a interpreta cuvântul „erezie” din Canonul 15 al Sinodului I-II doar după sensul său literal, ignorând spiritul său și practica generală a Bisericii, ne-ar conduce la acceptarea ideii că, indiferent de disprețul sau violarea Tradițiilor sfinte de către episcop, clerul și credincioșii de sub ascultarea sa nu ar putea întrerupe comuniunea cu el. Aceasta ar însemna chiar dacă el ar disprețui și ar introduce inovații în ce privește icoanele sfinte, impedimentele la căsătorie, monahismul, posturile, formele comune și consacrate de cult etc. Dar cine ar putea afirma asemenea lucruri fără a deveni, în esență, protestant?

Considerații finale

După toate cele expuse, se ridică, firesc, întrebarea finală: pot fi considerate urmările pricinuite de inovația calendarului drept o problemă vindecabilă, care să nu justifice separarea turmei de cei care au provocat-o? Sau această separare a fost impusă, așa cum deja s-a arătat? În încercarea de a anula urmările acestei fapte, scrieți: „Calendarul nostru liturgic, așa cum am subliniat, este o tradiție bisericească. Este o hotărnicire a Părinților, care nu trebuie și nu poate fi schimbată. Și, spre întărire, întrebăm cu îndrăzneală, curaj și cutezanță: Care sărbătoare, măcar una, a fost schimbată? Care a fost desființată? Care a încetat să mai existe? Niciuna, niciodată.”

Acest tip de argumentație nu este altceva decât o eschivare condamnabilă de la fondul problemei, căci scopul calendarului liturgic nu este doar de a indica poporului sărbătorile ciclului anual bisericesc, reglementând astfel posturile și celelalte rânduieli ale credincioșilor, ci mai ales acela de a asigura unitatea și comuniunea tuturor acestora. Tocmai acest lucru fusese subliniat cu claritate de propunerea oficială a Bisericii Greciei! Când această unitate nu este realizată, adică atunci când nu există o prăznuire comună, avem o violare fățișă, cel puțin parțială, a tradiției sfinte a calendarului liturgic. Căci atunci când această comuniune nu este păstrată, mai ales în marile praznice, se rupe tocmai vădirea exterioară a Bisericii celei Una, Sfinte, Sobornicești și Apostolești, iar Biserica, icoana Împărăției cerești, se înfățișează ca un chip al dezordinii și al haosului – realitate care nu vine de la Dumnezeu și care nu poate fi bineplăcută nici Lui, nici Bisericii triumfătoare, care statornicise și păstrase această ordine.

De aceea, inovația calendaristică din 1924 trebuie socotită o faptă înrudită îndeaproape cu reforma iconoclastă, care, sub pretextul unei cinstiri mai „spiritualizate” a lui Dumnezeu, încerca să abolească tradițiile! Asemenea și aici, sub masca unei acurateți cronologice mai mari, dar în realitate dintr-o intenție eretică – aceea a unirii cu papistașii, pe care doar cu trei ani înainte îi declaraseră oficial „moștenitori împreună cu noi ai Împărăției lui Dumnezeu”, recunoscând hirotoniile anglicanilor chiar înainte de congres (în 1922), în timp ce lumea greacă deplângea catastrofa din Asia Mică – Patriarhia Ecumenică, cu inițiativa Bisericii Greciei, a desființat o rânduială de veacuri a cultului pe plan pan-ortodox!

Chiar dacă acest pseudo-sinod eretic ar fi desființat doar o singură sărbătoare comună, aceasta ar fi fost suficientă ca să nu fie acceptată de credincioși – cu atât mai mult de cei ai Bisericii Greciei și ai Patriarhiei, căci tocmai Meletie Metaxakis și Hrisostom Papadopoulos erau promotorii inovației. Prin urmare, reacția conștiinței ortodoxe la schimbările din 1924 este nu doar îndreptățită, ci demnă de laudă, fiind pe deplin acoperită de sfintele canoane și de întreaga practică a Bisericii.

Și, pentru a vorbi mai limpede despre scopurile ascunse ale așa-numitului „Congres Pan-Ortodox” din 1923, să amintim mărturia proceselor-verbale: în timpul uneia dintre ședințe, episcopul anglican Charles Gore, cunoscut specialist în chestiunile Răsăritului Ortodox, s-a prezentat pe neașteptate și a spus printre altele: „…al doilea pas [către unirea cu ortodocșii] va fi chestiunea calendarului, care ne va aduce la prăznuirea comună a sărbătorilor… Ieri am înmânat Preafericirii Voastre două documente: unul cu semnăturile a 5.000 de preoți anglicani care declară că nu văd nicio piedică în calea unirii depline… iar celălalt conține propuneri concrete despre cum s-ar putea realiza această unire.” (p. 87)

Întrebăm: Când au fost strânse aceste semnături? Cu ce scop? Nu cumva înainte, și mai ales după recunoașterea „hirotoniilor” acestora, cu scopul unirii cu ortodocșii, folosind congresul din 1923 ca instrument potrivit pentru acest plan nelegiuit? Acest fragment singur este suficient pentru a justifica poporul lui Dumnezeu, care, cu glas profetic, a exclamat la schimbarea calendarului: „Ne-au latinizat!” – reacționând cu toată ființa împotriva dușmanilor din afară ai Ortodoxiei, dar și a dictatorilor lăuntrici și păstorilor inovaționiști.

Sperăm că nu veți îndrăzni să numiți cele relatate mai sus drept „pretexte post-factum”, fiindcă ele au precedat inovația, și nici să le comparați cu acțiunile unilaterale și necanonice din trecutul pre-1920, care nu aveau nici promovare pan-ortodoxă, nici acceptare, fiind fapte izolate și personale, necunoscute poporului și, prin urmare, fără a cere de la acesta vreo reacție.

E adevărat că în reacția calendaristică au existat unele neregularități canonice, cauzate în special de ieromonahii și monahii conducători ai mișcării, nu însă de ierarhia lor, care, deși uneori a fost antrenată greșit, s-a menținut adesea în hotarele rânduielii. Mult mai grav decât aceste scăpări este însă faptul că s-a declarat pierderea harului de către Biserica inovatoare. Iar ceea ce dumneavoastră considerați a fi a doua mare abatere – și anume necomuniunea cu celelalte Biserici păstrătoare ale vechiului calendar – nu are temei, căci, „după cum corect consemnează istoria mișcării lor,” vechii-calendaristi au căutat în mai multe rânduri să intre în comuniune cu aceste Biserici, spre a constitui un sinod care să „corecteze dezordinea și situația necanonică ivită.” Nu au reușit, deoarece aceste Biserici au preferat comuniunea cu inovaționiștii, în detrimentul celor slabi în cele lumești, dar tari în adevăr.

În concluzie, subliniem că lupta sfântă a vechilor-calendaristi este pe deplin îndreptățită – atât datorită schimbării unilaterale a calendarului, cât și datorită intențiilor profund necanonice ale congresului din 1923, prin care forțele anti-ortodoxe, dinlăuntrul și din afara Bisericii, căutau să înfăptuiască – sau măcar să declanșeze – unirea minciunii cu adevărul! De aceea, socotim că schisma ivită este vrednică de laudă, potrivit Canonului 15 al Sinodului I-II și cuvântului patristic: „Este bine a ne despărți în chip drept.” Considerăm, de asemenea, că Biserica Greciei poartă răspunderea principală pentru ivirea nu doar a acestei schisme, ci și a ruperii unității liturgice a întregii Ortodoxii, fapt care a făcut-o „potențial schismatică” față de Bisericile care au păstrat vechiul calendar.

Astfel, mărturisitorii locali ai „tradițiilor vechi” s-au dovedit credincioși în cele mici, și de aceea au fost găsiți vrednici și în cele mari – anume în „rezultatul actual al inovației din 1923”, care nu este altceva decât o erezie vădită și o abatere dogmatică gravă.

Theodoretos Monahul

Schitul Sf. Ana, Iunie 1976

Sursa:https://orthodoxmiscellany.blogspot.com/2024/01/canonical-view-of-calendar-schism.html
19 iunie 2025
Un răspuns necesar adresat dlui Vladimir Moss(1993)

de Pr. Gregory Telepneff, Ph.D.

În al doilea număr al revistei Orthodox Tradition (Vol. X, pp. 40‑44) din 1993, Episcopul Auxentios de Photiki publica un articol de referință, intitulat „Adevărul despre grecii vechi-calendariști”. Acesta venea ca răspuns la lucrarea recentă a lui Vladimir Moss, The Sacred Struggle of the True Orthodox Christians of Greece: 1919–1992 (Mayford, Woking, Anglia, 1992).

Răspunsul Preasfinției Sale, deși ferm și fără echivoc, s-a distins prin tonul politicos și analiza lucidă a numeroaselor erori factuale conținute în lucrarea lui Moss, constituind o apărare limpede a poziției ecleziologice a Sinodului nostru. Totodată, articolul reflecta opinia exprimată și de un profesor de teologie nou-calendarist din Atena, care afirma că „singura speranță reală pentru Tradiția ortodoxă din Grecia este mărturia Mitropolitului Kyprian de Oropos și Fili, care se distinge de scandalurile și schimburile de putere ale celorlalte facțiuni vechi-calendariste.”

Deși prezentarea Episcopului Auxentios a fost obiectivă, ea este fidelă față de credința și mărturisirea Bisericii noastre. Criticile sale la adresa extremiștilor vechi-calendaristi susținuți de Moss au fost bine întemeiate, însă formulate fără ton ofensator, alegând mai degrabă duhul blândeței și al dragostei.

În mod regretabil, domnul Moss a publicat ulterior un articol intitulat Au Bisericile Ortodoxe Oficiale Har?, în care critică ecleziologia Sinodului nostru, adesea prin acuzații ad hominem (n. tr. atacuri la persoană), îndreptate în special împotriva Mitropolitului Kyprian. Deși denunță abaterile ecumeniste ale unor ierarhi oficiali, Moss ignoră faptul că acestea au fost deja condamnate atât de Sinodul nostru, cât și de Biserica Ortodoxă Rusă din Afara Granițelor (ROCOR). Din păcate, tonul domnului Moss este adesea virulent și lipsit de discernământ, ajungând să condamne persoane drept mincinoase, ipocrite sau eretice doar pentru că nu îi împărtășesc opiniile.

Deși pretinde că se bazează pe scrierile Sfinților Părinți și canoanele Bisericii, domnul Moss nu oferă citate concrete, apelând doar la interpretări personale, rupte de contextul patristic și duhovnicesc autentic.

În conformitate cu poziția sa — potrivit căreia ortodocșii nou-calendariști ar fi lipsiți de har — domnul Moss respinge din start orice dialog, orice punte de comuniune sau mărturie comună împotriva modernismului. El ignoră faptul că Sinodul nostru consideră Bisericile nou-calendariste drept bolnave, nu căzute în afara harului. Această poziție echilibrată nu este o concesie, ci o expresie a discernământului patristic și a iubirii, care nu exclud granițele canonice, ci le completează cu iconomia inspirată de Duhul Sfânt.

Atitudinea domnului Moss față de ROCOR este similară: o condamnare lipsită de subtilitate, bazată mai mult pe suspiciuni decât pe realitate. A-l acuza pe Mitropolitul Kyprian că ar fi fost „caterisit” de un Sinod de care nu a aparținut niciodată este o deformare voită a istoriei — istorie pe care Episcopul Auxentios a documentat-o cu precizie în recenzia sa.

În anul 1979, Mitropolitul Kallistos — fost membru al grupării matheiste — l-a hirotonit episcop pe Mitropolitul Kyprian, alături de Mitropolitul Antonios. În 1983, Kallistos s-a retras, iar conducerea a fost preluată de Antonios, care, în 1984, împreună cu trei alți episcopi, a părăsit necanonic Sinodul și s-a alăturat unei alte grupări. Aceștia l-au „caterisit” pe Mitropolitul Kyprian, deși acesta nu fusese niciodată membru al noului lor Sinod și nici nu i s-au adus vreodată la cunoștință oficial acuzațiile respective.

Situația devine și mai absurdă când observăm că acești episcopi i-au declarat și pe episcopii noștri din America drept „caterisiți”, fără temei și fără autoritate reală. Aceste pretenții de autoritate universală sunt, în fond, uzurpări canonice. Tragicomic, aceste grupări se prezintă drept „adevărata Biserică Ortodoxă a Greciei”, pretinzând milioane de credincioși, deși în realitate reprezintă o minoritate divizată, a cărei atitudine extremistă a dus la pierderea multor credincioși în favoarea Bisericii Oficiale.

Mitropolitul Kyprian nu a fost un „ecumenist”, ci un moderat și fidel Tradiției. A aderat la mișcarea vechi-calendaristă cu binecuvântarea duhovnicului său, Arhimandritul Filotheos Zervakos, care l-a sfătuit să evite extremele(A se vedea scrisoarea pr. Filothei către Mitr. Kyprian). A fost primit fără rehirotonire, fiind deja arhimandrit canonic. Poziția sa echilibrată, exprimată în articole publicate inclusiv în The Orthodox Word, a fost motorul apariției Sinodului din 1979.

Domnul Moss ignoră toate acestea, preferând acuzații gratuite. El pretinde că Mitropolitul Kallistos ar fi susținut că nou-calendarismul este lipsit de har, deși martori oculari confirmă ezitările și cugetarea sa atentă. La o întâlnire în Jordanville, Mitr. Kallistos a afirmat că „iubirea este prima poruncă” și că trebuie să cinstim părinții și rudele noastre chiar dacă țin noul calendar.

Episcopi precum Kalliopios, care ulterior l-au condamnat pe Mitr. Kyprian, afirmaseră anterior că noii calendaristi au har. Mitropolitul Petros din Astoria a părăsit Sinodul lui Auxentios tocmai din cauza refuzului acestuia de a recunoaște harul în bisericile oficiale.

În ceea ce privește Biserica Română de stil vechi, afirmațiile lui Moss sunt de-a dreptul false. Această Biserică nu a intrat în comuniune cu Mitropolitul Kallistos, ci cu Mitropolitul Kyprian, cel care a stabilit primul legătura și care a adus ajutor concret în vremuri de lipsuri materiale și prigoană. Mitropolitul Vlasie însuși a declarat în America: „Nu-l vom uita niciodată pe Mitropolitul Kyprian… A fost iubit de Mitropolitul Glicherie și de Mitropolitul Silvestru ca un frate.”

Practica mirungerii noilor calendaristi în România a fost un act de iconomie, în contextul incertitudinilor din timpul comunismului, nu o mărturisire a lipsei de har. Nu a existat niciodată o rehirotonire automată. Afirmațiile domnului Moss ignoră aceste realități pastorale.

Atacurile lui Moss împotriva ROCOR urmăresc discreditarea întregului front tradiționalist. El recurge la acuzații lipsite de temei, denigrând ROCOR ca fiind „ortodoxă doar pe hârtie” și pe IPS Kyprian Koutsoumbas drept „ipocrit caterisit”, fără dovezi. În loc să promoveze unitatea ortodocșilor care luptă împotriva modernismului, Moss divide și absolutizează extremele. Aceasta nu este calea Sfinților Părinți, nici calea iubirii.

Blocul ortodocșilor tradiționaliști – din America, Rusia, Grecia, Europa, Africa și Australia – sub egida ROCOR, ale Mitropolitului Kyprian și ale Bisericilor vechi-calendariste bulgare și române, nu este o entitate exclusivistă. Nu caută dezbinare, ci comuniune; nu condamnare, ci îndreptare; nu distrugere, ci zidire. Oricât de logic ar părea un punct de vedere extremist, calea Împărătească a Sfinților Părinți ne învață altceva.

Dacă ne-am separat de inovații și ecumenism, am făcut-o cu discernământ, fără a arde cărările dragostei. Nu ne-am pierdut curajul, ci l-am înnobilat cu smerenie. Ne-am oprit de partea sigură, așteptând ca focul iubirii să vindece ceea ce greșelile au rănit. De aceea, cu durere, dar și cu nădejde, îl chemăm pe domnul Moss la o înțelegere mai adâncă, nu prin invective, ci prin dragoste, înțelepciune și adevăr.

Sursa: https://orthodoxmiscellany.blogspot.com/2024/10/a-necessary-reply-to-vladimir-moss-1993.html

17 iunie 2025
Părintele Filothei Zervakos despre Sf. Nectarie de Eghina și Mentalitatea Mateită
Sfânta Mănăstire Longovarda, 27 Martie 1976

Către fiul meu duhovnicesc în Domnul, Arhimandritul Ciprian¹, bucurie și binecuvântare.

În luna noiembrie care a trecut, de praznicul Sfântului Nectarie, m-am dus la Sfânta Mănăstire a Preasfintei Născătoare de Dumnezeu Myrtidiótissa, la biserica închinată cinstitului nostru Părinte între Sfinți, Nectarie — Părintele meu duhovnicesc în tinerețe, învățător în viața lăuntrică și călăuzitor în nevoința monahală — și am săvârșit prăznuirea lui, în ziua de 9 noiembrie.

Cu vreo patruzeci de zile înainte, îmi fusese pus în mână acel rău-vestit volum, plin de blasfemie, scris de maica stareță Magdalena [Karagatsidou]², femeie cuprinsă de trufie, de tulburare mintală și de stăpânire drăcească. Am fost adânc tulburat și nedumerit: cum poate o femeie — și călugăriță pe deasupra — să ajungă la a ponegri cu o asemenea grosolănie pe unul dintre cei mai sfinți bărbați ai vremurilor noastre, și aceasta într-un limbaj pe care nici cea mai stricată femeie nu l-ar rosti nici măcar despre cel mai decăzut criminal?

Răspunsul mi-a venit atunci când am cugetat la Preasfânta Născătoare de Dumnezeu: prin smerenia ei nemărginită și fără de asemănare, a devenit sălaș al lui Dumnezeu. Pe când stareța Magdalena, prin trufia ei fără margini, a devenit sălaș al întunericului, al căpeteniei demonilor, Beelzebul.

Sfântul Nectarie, prin smerenia lui adâncă, prin credința fierbinte și iubirea din toată inima, prin rugăciune, post și privegheri, a fost învrednicit de darurile cerești. Magdalena, în schimb, prin mândria sa, a primit de la tatăl minciunii darurile dracilor: invidie, calomnie, minciună, hulă…

Văzând și auzind minunile pe care Sfântul Nectarie le-a săvârșit și le săvârșește pentru toți cei ce îl cheamă cu credință și evlavie – chiar și pentru cei de pe noul calendar –, ea (deși ține calendarul vechi, pe care l-a apărat cu fanatism, ca și cum ar fi mai presus decât toți ierarhii, patriarhii și sinoadele), a avut îndrăzneala de a susține că Duhul Sfânt nu Se pogoară asupra Sfintelor Taine săvârșite de cei de pe noul calendar, pentru că aceștia nu respectă calendarul vechi, și, în consecință, Tainele lor ar fi nevalide. Potrivit ei, cei ce se împărtășesc în Biserica de pe noul calendar nu mănâncă Trupul lui Hristos și nu beau Sângele Lui, ci pâine și vin obișnuit, paie și iarbă!

O, ce hulă și ce nebunie! Vai, până unde poate duce trufia pe omul nenorocit — îl face asemenea cu tatăl său, diavolul. Ba chiar o face pe Magdalena să se creadă mai presus decât diavolul, căci diavolul a zis: „Voi fi asemenea Celui Preaînalt”, dar Magdalena se crede mai presus decât Dumnezeu.

Și, ca o ieșită din minți, în ultima pagină a scrierii ei hulitoare și păcătoase, cea mai îndrăzneață, cea mai lipsită de evlavie, cea mai ticăloasă, într-o stare de furie și stăpânire demonică, după ce și-a vărsat veninul asupra Sfântului Nectarie, îndrăznește să se adreseze și lui Dumnezeu Atotțiitorul, Ziditorul celor văzute și nevăzute, și să rostească:

„Ascultă, Cerule, și ia aminte, Pământule! Toți cei care îl recunosc pe Nectarie Kefalas drept Sfânt să aibă blestemul și anatema Părinților menționați și a Părinților celui de-al Șaptelea Sinod Ecumenic. Amin!”

Cel dintâi Care L-a recunoscut pe Nectarie ca Sfânt este Dumnezeu. Dumnezeu L-a arătat ca Sfânt. Căci voia lui Dumnezeu este ca toți să devenim sfinți: „Fiți sfinți, că Eu sunt Sfânt.” Și în alt loc: „Eu am zis: dumnezei sunteți și toți fii ai Celui Preaînalt.” Iar în Evanghelie: „Fără Mine nu puteți face nimic.” Toate acestea ni le spune ca să rămânem întru smerenie, căci „Domnul celor mândri le stă împotrivă, iar celor smeriți le dă har.”

Dumnezeu l-a făcut minunat pe Sfântul Nectarie, precum glăsuiește David: „Minunat este Dumnezeu întru sfinții Săi.” Magdalena însă a fost stricată de satana. „Cine-l recunoaște pe Sfântul Nectarie, să fie anatema!” — într-adevăr, nu știe ce spune. Dumnezeu s-o lumineze și s-o întoarcă la dreapta judecată.

În acele zile, eram cu sufletul apăsat, temându-mă că poate partea fanatică a celor care țin calendarul vechi te-au înșelat și te-au făcut să primești rătăcirea lor hulitoare, cum că Sfintele Taine ale celor de pe noul calendar nu sunt valide, doar fiindcă nu urmează calendarul vechi.

Dar calendarul vechi nu este nici Dumnezeu, nici Sfântul Duh. Este o tradiție — vrednică de respect, dar nu de absolutizare. Cei de pe stilul nou nu au lepădat în întregime tradiția, precum iconoclaștii au lepădat și au ars icoanele. Ei nu i-au lepădat pe Sfinți, nu au ars calendarul, nu L-au tăgăduit pe Dumnezeu, nici Sfintele Taine, nici pe Duhul Sfânt.

Sfinții Părinți care au rânduit prăznuirea Paștelui după calendarul iulian nu au spus niciodată: „Prin acest calendar veți prăznui Sfintele Taine, prin el vă veți mântui, și dacă aveți acest calendar puteți săvârși orice păcat, puteți disprețui dragostea, să vă dușmăniți între voi, să vă ocărâți, să vă anatematizați, să vă bateți chiar în biserici — e îngăduit, numai să țineți calendarul vechi.”

Părinții nu au devenit Sfinți pentru că au ținut calendarul vechi, ci pentru că au păzit credința ortodoxă, dragostea, smerenia și celelalte virtuți.

În timp ce eram cuprins de întristare și mă pregăteam să-ți scriu pentru a te îndemna să te păzești de rătăcirile diferitelor erezii, inclusiv de zelul neluminat al acelor fanatici de stil vechi, a sosit revista voastră duhovnicească Sfântul Ciprian, pe care ați dedicat-o mărturisirii adevărului despre Sfântul Nectarie și în care ați condamnat fără ezitare cartea hulei, a celei mai lipsite de evlavie defăimătoare a Sfântului Nectarie — pe care Dumnezeu l-a preaslăvit în viață și după moarte, pe pământ și în ceruri, spre rușinarea tuturor vrăjmașilor văzuți și nevăzuți, și spre bucuria celor credincioși care îl cinstesc, îl slăvesc și îl prăznuiesc.

Bucuria pe care mi-ai dăruit-o, fiule duhovnicesc, prin această apărare a adevărului și a sfântului meu Părinte duhovnicesc, să ți-o dăruiască și ție Domnul însutit, în vremea răsplătirii drepte, învrednicindu-te pe tine și turma ta mică, prin rugăciunile Maicii Sale Preacurate, ale Sfinților Ciprian, Iustina, Nectarie și ale tuturor Sfinților, de Împărăția Cerurilor și de bunătățile cele veșnice, de care să ne învrednicim cu toții. Amin.

Cu dragoste părintească și urări din inimă,

† Arhimandritul Filotheu Zervakos

Sursa: https://orthodoxmiscellany.blogspot.com/2024/09/elder-philotheos-zervakos-on-st.html
1. Este vorba despre vrednicul de pomenire IPS Mitropolit Kiprian Koutsoumbas. ↩︎
2. Este vorba despre ucenica/consiliera episcopului Mathei. Vezi mai multe detalii aici: https://rezistentaortodoxa.org/2025/03/25/despre-mathei-karpathakis/ ↩︎
26 mai 2025
Antidotul pentru Otrava ”Celor Două Extreme”
De Monahul Damianos Agiovasiliatis | 27 Martie, 2017

Într-un articol recent (Orthodoxos Typos – 16 februarie 2017), persoana și cartea Cele două extreme a Părintelui Epifanie Theodoropoulos sunt elogiate până la delir de către monahul athonit Arsenie de la Sfânta Mănăstire Kutlumuș, acesta descriindu-l pe autor ca pe o autoritate în discernământul spiritual privind interpretarea Sfintelor Canoane și, în general, ca pe un „ghid al luptei.” Care este însă această „luptă” a admiratorilor Părintelui Epifanie și unde îi conduce ea? Vom vedea mai departe.

Se consideră imperativ, având în vedere evoluția problemelor ecleziastice din ultimele decenii— în special astăzi, după așa-numitul Mare Sinod din Creta, care constituie apogeul panereziei ecumenismului— să se dezvăluie imensa pagubă pe care această carte a Părintelui Epifanie a provocat-o în conștiința credincioșilor Bisericii Nou-Calendariste. Oricât s-ar strădui cineva, în discuțiile cu un cleric, monah sau mirean din rândul nou-calendaristilor, să arate Canoanele și să dovedească faptul că tradiția nepieritoare a Sfinților Părinți ai Bisericii noastre interzice comuniunea cu ereticii, și că, în vremuri de primejdie pentru credință, cauzată de primatele eretice ale Bisericii Ortodoxe, încetarea pomenirii acestora de către credincioși devine imperativă, toate aceste argumente și dovezi cad în gol—sau, mai precis, într-o „gaură neagră” pe care, din păcate, Părintele Epifanie a reușit să o creeze printr-o nouă și inventată ecleziologie. Și, deși aceștia nu neagă inspirația divină a cuvintelor și îndemnurilor sfinților, paradoxal, fac exact opusul, confirmând astfel cu tărie cuvintele Apostolului Pavel, care profetic a descris suferințele din zilele de pe urmă —adică zilele noastre— menționând, pe lângă diferitele păcate pe care le condamnă, că și frații noștri „au înfățișarea dreptei credințe, dar îi tăgăduiesc puterea.” (2 Tim. 3:5)

În cartea Cele două extreme, trebuie să recunoaștem, există o încercare—dezvoltată cu o îndemânare admirabilă—de a deturna Consensus Patrum, așa cum îl numesc teologii contemporani, în ceea ce privește modul de a înfrunta ereziile și ereticii înainte de condamnarea lor sinodală. „Gaura neagră” a Părintelui Epifanie, prin care a subminat literalmente ecleziologia ortodoxă patristică, constă în principal în interpretarea greșită a Canonului 15 al Sinodului I-II și în consecințele acestei interpretări, care pot fi rezumate astfel:

a)Probleme triviale – astfel de lucruri s-au mai întâmplat înainte.
b)Relațiile sociale sunt lipsite de orice importanță.
c)Ascultare față de Biserică (= Administrație).
d)Nu trebuie să creăm o schismă în Biserică.
e)Canonul 15 al Sinodului I-II este opțional, nu obligatoriu; el conferă dreptul de a înceta pomenirea, dar nu obligă la acest lucru.
f)Nu există niciun pericol de întinare, nici prin pomenirea Patriarhului, deoarece acesta nu a fost încă condamnat, și cu atât mai puțin prin împărtășirea cu cei care îl pomenesc sau cu alți ecumeniști.
g)Pierdem atât de mulți tineri—chiar trebuie să ne ocupăm acum de astfel de lucruri?
h)Protectorii sunt informați.

Deși argumentele sale sofistice au fost complet respinse—până la fărâmițare—de regretatul Ieromonah Theodoret Mavros în lucrarea sa intitulată Antidotul, cu toate acestea, Cele două extreme a fost distribuită pe scară largă în librăriile religioase din întreaga țară[n.tr. este vorba de Grecia], în timp ce Antidotul a fost abia disponibilă, ba chiar interzisă, astfel încât găsirea ei necesita norocul unui căutător de aur. Pentru a demonstra acest lucru, voi împărtăși pe scurt o experiență personală.

Spre sfârșitul anilor 1990, am mers împreună cu un prieten într-un pelerinaj la Mănăstirea Dionisiou de pe Muntele Athos pentru a vorbi cu un monah al mănăstirii care era compatriotul nostru. Printre altele, discuția noastră s-a îndreptat către problema pomenirii Patriarhului Dimitrie de la acea vreme și a comuniunii cu ecumenismul. Am spus ce aveam de spus, iar la plecare i-am oferit Antidotul pentru a-l studia mai atent, în liniște. Totuși, un ieromonah care trecea pe acolo, văzând cartea, s-a repezit brusc și i-a smuls-o literalmente din mâini, spunând: „Nu vei citi această carte.” Era evident că o recunoscuse, iar la vederea ei s-a comportat ca un taur înfuriat. Cartea, desigur, a fost confiscată, iar bucuria noastră pentru pelerinaj s-a transformat în tristețe și neliniște—nu din cauza cărții în sine, ci din cauza a ceea ce se petrecea, în ansamblu, pe Muntele Athos.

Cum să nu existe, așadar, clerici, monahi și mireni care îmbrățișează Cele două extreme ca pe o a doua Evanghelie? Unde ar putea găsi Părintele Arsenie, monahul de la Dionisiou, și atât de mulți alți clerici, monahi și mireni, contra-argumentul ortodox fără Antidotul?

Citind articolul Monahului Arsenie, exagerările cu privire la înțelepciunea, claritatea spirituală și autoritatea infailibilă a Părintelui Epifanie fac să fie „mai strălucitor decât soarele” faptul că toate eforturile sale până atunci au fost o încercare disperată de a reduce la tăcere vocea propriei conștiințe în ceea ce privește comuniunea cu ereziarhul de la Fanar[n.tr. Constantinopol]. Cum să nu fie tulburată conștiința sa, când, citind iar și iar viețile și scrierile sfinților, descoperă că Sfântul Maxim Mărturisitorul a fost exilat de trei ori pentru că a refuzat să intre în comuniune cu patriarhii monoteliți?

Sau când citește directiva Sfântului Vasile cel Mare: „Cei care, prefăcându-se că mărturisesc dreapta credință ortodoxă, se împărtășesc cu cei ce cugetă altfel, aceștia, dacă nu încetează după mustrare, nu numai că trebuie socotiți excomunicați, dar nici măcar să nu fie numiți frați”?

Sau a Sfântului Atanasie cel Mare: „Mergând pe calea dreaptă și dătătoare de viață, să tăiem ochiul care ne smintește, nu cel trupesc, ci cel duhovnicesc. Adică, dacă episcopul sau preotul, care sunt ochii Bisericii, se poartă rău și smintesc poporul, aceștia trebuie îndepărtați. Căci mai bine este să ne adunăm la rugăciune fără ei decât să fim aruncați împreună cu ei în Gheena focului, asemenea lui Anna și Caiafa”¹.

Sau a Sfântului Teodor Studitul: „Căci Ioan Hrisostom a declarat cu glas mare și puternic că sunt vrăjmași ai lui Dumnezeu nu doar ereticii, ci și cei care se împărtășesc cu aceștia”².

Sau din scrisoarea Părinților Athoniți către împăratul latinofil Mihail Paleologul: „Și cum poate sufletul ortodox să rabde acestea și să nu se retragă imediat din comuniunea celor care l-au pomenit și să nu-i considere pe aceștia ca pe cei care au profanat cele dumnezeiești?… Pe lângă aceasta, comuniunea aduce întinare chiar și numai prin simpla menționare a lui, chiar dacă cel care îl pomenește este ortodox” și că „mare este importanța pomenirii”?

Și dacă ar fi crezut că ecumeniștii nu sunt eretici, atunci, desigur, cuvintele de mai sus ale sfinților nu l-ar fi mișcat, căci el însuși ar fi fost un ecumenist. Cu toate acestea, din modul în care se exprimă în articolul său, reiese că avea anumite sensibilități ortodoxe.

Grea era povara conștiinței, așadar, și era imperativ să găsească o soluție. Poate cunoscând calea corectă de a înfrunta pan-erezia, dar fiind evident influențat de critica și propaganda intensă—comparativ cu Grecia—împotriva vechi-calendarismului din ultimele patru decenii în cercurile monahale athonite, cu excepția Mănăstirii Esfigmenu, el pare să fi fost derutat. „Nimeni nu se îndoiește”, spune el acum, „că Biserica noastră a suferit mult din cauza acestor două extreme: ecumenismul și zelotismul”. Un caz clasic de auto-sugestionare subiectivă prin excluderea oricărui alt argument, încercând să se convingă de ceea ce, în realitate, se îndoiește! Astfel, se explică delirul, dar nu este altceva decât lecția pe care ne-o oferă următoarea fabulă.

Odată, un măgar s-a plâns stăpânului său (pe care îl ducea zilnic timp de o oră în oraș pentru cumpărături și, la întoarcere, îi dădea drumul să se bucure de pășune) că este obosit și l-a rugat să nu-l mai trateze atât de aspru cu poveri grele în viitor. „Foarte bine”, a spus omul, „mâine voi avea mai multă grijă de tine”. Dis-de-dimineață, l-a dus la moară, l-a legat de un capăt al osiei pietrei rotunde, iar la celălalt capăt a atârnat un sac cu orz. Cu un mecanism potrivit, a adus sacul aproape de botul măgarului și, după ce acesta a mâncat puțin, l-a tras înapoi la loc. Acest lucru s-a repetat de trei-patru ori, până înspre sfârșitul zilei. La început, măgarul a fost încântat de povara mai ușoară pe care trebuia să o tragă, dar a continuat să facă cercuri nesfârșite, încercând să ajungă la iubitul său orz, pentru a-și satisface în sfârșit foamea.

În mod similar, „eliberați” de povara inițială a greutății conștiinței, Părintele Arsenie, precum și majoritatea monahilor athoniți (din cele 19 mănăstiri), își petrec viața monahală în comuniune cu ereticul Bartolomeu, departe, desigur, de practica mărturisitoare a Sfinților Părinți ai Bisericii noastre și de tradiția ortodoxă.

Prin urmare, după ce și-a „odihnit” conștiința tulburată, în articolul său ajunge la o concluzie „triumfală”, ca și cum ar vorbi din gura Părintelui Epifanie:

„Veniți toți cei osteniți și împovărați de jugul greu al celor două extreme, și eu vă voi odihni. Luați asupra voastră jugul căii de mijloc și împărătești și veți învăța că acolo se află blândețea și smerenia lui Hristos, și veți afla odihnă și pace sufletelor voastre. Căci jugul căii de mijloc și împărătești este bun și sarcina sa foarte ușoară.”

Ce sfânt a vorbit vreodată cu o asemenea autoritate, folosind chiar cuvintele lui Hristos, pretinzând că oferă odihnă creștinilor prin noi teorii necunoscute tradiției Bisericii? Fără îndoială, o astfel de afirmație este demnă de aroganța autorității papale. Ce sfânt a aplicat vreodată, atunci când credința era în pericol, așa-zisa cale de mijloc și împărătească? Ce este această cale de mijloc, când ei se împărtășesc cu o extremă?

Omul fie se aliniază cu Ortodoxia, fie o respinge. Omul fie acceptă lumina adevărului, fie o respinge. Nu există teren neutru între adevăr și minciună sau rătăcire. Și, deoarece Sfinții Părinți definesc că împărtășirea prin pomenire aduce întinare, este clar că, fără ortopraxie³ în chestiuni de credință, însăși Ortodoxia este aruncată deoparte.

La începutul predicării unei doctrine eretice, ar fi putut exista o anumită toleranță, dar astăzi, după un secol de activitate ecumenistă, cum poate cineva să fie în comuniune cu ecumeniștii și să se odihnească în credința greșită că aceasta este în acord cu ortopraxia sfinților mărturisitori?

Iată mai jos motivul pentru care Părintele Theodoret, puțin apreciat de către nou-calendaristi, dar mare înaintea lui Dumnezeu și excelent exemplu al trăirii Ortodoxiei practice, a ales acest titlu specific în lucrarea sa de respingere a cărții Cele două extreme.

„Părintele Epifanie Theodoropoulos, prin lucrarea sa Cele două extreme, a devenit cel mai puternic aliat al ecumeniștilor, cel mai bun avocat al ‘căldiceilor’ și al ‘conservatorilor’ indiferenți, cel mai strălucit sprijin pentru teologii raționaliști și pentru interpreții greșiți ai Istoriei Bisericii și ai Sfinților Canoane.”⁴

Adresându-i-se direct prin dialogul lor scris, el i-a spus:

„Nu numai că nu ai ajutat Ortodoxia prigonită, dar, în lupta ei disperată de a scăpa din îmbrățișarea mortală a cadavrului papal, ai fi răspuns mereu, aproape cu sadism: ‘Răbdare, O, Maică, până la vremea hotărâtă, până la Potirul comun, și atunci vei vedea ce copii eroici ai!’⁵[…] Așadar, acceptându-i pe cei care sunt în comuniune cu Patriarhul și pomenindu-l în același timp—deoarece, se presupune, că nu există pericol de întinare (!)—când și cine va reuși vreodată să oprească avansul heterodocșilor? Când își vor da seama credincioșii că erezia este propovăduită, astfel încât să reacționeze? Într-adevăr, doar cu astfel de ajutoare a reușit Athenagoras ceea ce a făcut, iar succesorul său demn continuă acum într-o măsură și mai mare![…] Aceeași responsabilitate pe care o au cei care oferă pornografie și droguri tinerilor astăzi o poartă și Părintele Epifanie, precum și cei care distribuie Cele două extreme, în ceea ce privește răspândirea ereziei pe teritoriul Greciei! Și totuși, pentru Nou-Calendaristi, el continuă să fie considerat noul Zonaras!”⁶

Fiind un adevărat athonit, Părintele Theodoret cunoștea foarte bine persoanele și problemele din Grădina Maicii Domnului și, din acest motiv, spunea mereu cu durere și întristare despre binecunoscutul Părinte Paisie[n. tr. Aghioritul]: „Cum să nu ajungem la confuzia de azi, când Părintele Paisie, vorbind despre Patriarhul Bartolomeu (alături de care s-a fotografiat cu mândrie), spunea că ‘Dumnezeu a rânduit cel mai bun patriarh pentru aceste vremuri grele’”⁷? Când chiar el a încercat să justifice ceea ce nu poate fi justificat, recurgând la argumente naive și superficiale, precum următoarele?

a) Patriarhul Dimitrie este o ramură uscată, dar sprijină vița-de-vie, adică Biserica!
b) Dacă nu ne place Papandreou, ar trebui să părăsim Grecia? La fel, dacă nu ne place Dimitrie, ar trebui să părăsim Biserica? – Însă întreaga Sfântă Tradiție subliniază că cel care se retrage de la propovăduitorul ereziei și rupe comuniunea cu el nu părăsește Biserica, ci mai degrabă „o păstrează” de schisme și diviziuni!
c) Strig, oricine vine la chilia mea, protestez. Dacă strig mai tare, mă vor alunga de pe Muntele Athos. Nu înțelegeți? – Îl înțelegem, dar el nu înțelege. Ce anume? Cuvântul părintesc al Sfântului Teodor Studitul:

„Dar de ce preferăm mănăstirile în locul lui Dumnezeu și confortul acestei vieți în locul suferinței pentru bine? Unde este zicerea: «Iată, nu voi opri buzele mele, Doamne, Tu ai cunoscut»? Unde este slava și puterea rânduielii noastre?”⁸

Într-adevăr, fără Cele două extreme, conștiința tulburată a multor clerici, monahi și credincioși i-ar fi condus, fără îndoială, la practica ortodoxă a separării de comuniunea cu ecumeniștii. În loc să le aducă ușurare, să le ușureze povara și să le ofere odihnă, dimpotrivă, i-a prins într-o capcană, transformând în cele din urmă povara inițială, grea dar plină de speranță, într-o mișcare circulară neîncetată—de la complacere la un război pe hârtie împotriva ecumenismului, de la războiul pe hârtie, cu un zel și mai mare, la anti-zelotism, și înapoi la complacere, și așa mai departe.

Sursa în limba engleză: https://orthodoxmiscellany.blogspot.com/2025/02/the-antidote-to-poison-of-two-extremes.html
1. P.G. 35, 33. ↩︎
2. P.G. 99, 1049A. ↩︎
3. Ortopraxia reprezintă trăirea practică a adevărului credinţei creştine, în dragoste şi dreptate, după ce acesta a fost cunoscut şi experiat. ↩︎
4. Theodoretos Ieromonahul. Athonite. Iulie 1997. ↩︎
5. Theodoretos Ieromonahul, Antidotul, p. 152. ↩︎
6. Op. cit. p. 147. ↩︎
7. Kathimerini, 27.11.1993. ↩︎
8. P.G. 99, 1120D. ↩︎
21 mai 2025