Rezistența Ortodoxă

Etichetă: Lupta Sfântă

  • Anularea argumentelor împotriva îngrădirii ortodocșilor de stil vechi (7)

    Continuarea articolului: https://rezistentaortodoxa.org/2025/08/26/anularea-argumentelor-impotriva-ingradirii-ortodocsilor-de-stil-vechi-6/

    c. Invocarea nejustificată a canonului 15 al Sinodului I–II de către G.O.C.

    Despre canonul 15 și când poate fi invocat am vorbit și mai sus. Aici ne vom opri doar la câteva puncte:

    „Așa cum am menționat deja, până în 1935 și, desigur, până astăzi, nu s-a făcut de către vreun Sinod Ecumenic sau Panortodox vreo condamnare a Bisericii Greciei ca schismatică (cu atât mai mult ca eretică). De asemenea, Biserica Greciei nu s-a separat de una singură de celelalte Biserici Ortodoxe, creând o Biserică independentă (cu atât mai puțin nu a aderat la vreo Biserică eretică). În consecință (pe baza celor spuse în capitolul precedent) nu exista vreun motiv pentru o întrerupere obligatorie a comuniunii bisericești cu ea.”

    Vom răspunde pe scurt, pentru că multele cuvinte sunt sărăcie. Canonul vorbește despre apărare prin întrerupere înainte de judecata sinodală. Prin urmare, greșit aduceți ca argument lipsa condamnării sinodale a Bisericii Greciei. Așa cum am spus, problema este la interpretarea acestui canon. Din moment ce pr. Vasile nu a reușit să-l interpreteze corect, este firesc că nu poate găsi nici justificarea invocării lui de către G.O.C.

    „Dar poate exista vreun motiv care măcar să permită despărțirea de Biserica Greciei? Așa cum am văzut, Părinții Sinodului I–II permiteau întreruperea comuniunii numai în cazul în care episcopul predica «vreo erezie condamnată de sinoade sau de Părinți». Dar nimeni nu poate dovedi că îndreptarea calendarului constituie erezie, adică atinge dogmele credinței și nu doar viața liturgică exterioară și rânduiala canonică.”

    În sine, o simplă corectare a calendarului, făcută de întreaga Biserică în consens, nu constituie erezie. Dar acceptarea calendarului gregorian (instrument misionar important al ereziei papismului), introdusă necanonic, unilateral și cu forța, care a dus în același timp la ruperea unității întregii Biserici în viața liturgică exterioară, constituie atunci un motiv extrem de serios pentru întreruperea comuniunii.

    Pr. Vasile se joacă cu cuvintele „erezie” și „dogmă” pentru a-și justifica comuniunea cu patriarhul eretic Bartolomeu. Cei care s-au despărțit atunci au văzut în reforma calendarului erezie papistașă, prin acceptarea calendarului gregorian (chiar și numai pentru sărbătorile fixe), și de aceea au strigat: „ne-au catolicizat!”.

    Noi, urmașii lor de astăzi, știm că reforma calendarului a fost doar primul pas spre erezia ecumenismului. Iar pr. Vasile încă se mai întreabă care au fost motivele despărțirii…

    „Părerea că îndreptarea calendarului nu atingea dogmele credinței era împărtășită chiar și de conducătorul G.O.C., fostul mitropolit al Florinei, Hrisostom. Potrivit lui, îndreptarea era o rătăcire «care nu privea în mod direct o dogmă a credinței, ci se referea la necanonicități și nereguli bisericești vindecabile, după Sfântul Vasile cel Mare», adică la «partea tipiconală și administrativă a Bisericii». Ierarhia Greciei, stăruind «în această inovație calendaristică», punea «ambiția mai presus de Sfintele și Sfințitele Canoane». În consecință, G.O.C. se opun «unei decizii necanonice a Sinodului» și «se află în necomuniune cu ierarhia inovatoare… temporar, din motive canonice» și nu dogmatice.”

    După prezentarea selectivă a unor fraze scoase din context din opera fostului mitropolit Hrisostom al Florinei, cu scopul de a induce cititorului concluziile dorite de autor, îl invităm pe pr. Vasile să studieze întreaga lucrare a acestuia pentru a se lămuri. Deja a început să fie publicată și cititorul bine intenționat va avea mare folos dacă va aprofunda lectura ei. Și astfel nu va mai gândi absurdități ca următoarele:

    „Pentru a nu pierde însă sprijinul canonului 15 al Sinodului I–II, care hotăra că doar motivele de credință justifică întreruperea comuniunii, Hrisostom nu ezita uneori să îl prezinte denaturat. Concret, susținea că acest canon poruncește «lepădarea de cel dintâi și înainte de judecata sinodală, atunci când acesta predică pe față și cu capul descoperit în Biserică și învață împotriva celor pe care Sfinții Părinți le-au statornicit în Sinoade Ecumenice și Locale și le-au consacrat ca instituții și canoane ortodoxe».”

    Hrisostom Kavouridis, cel care a lăsat în urmă slavă, onoruri, funcții și pensii și a fost exilat de trei ori (ultima dată trecut de 80 de ani), este un denaturator? Ne poate convinge oare un reprezentant al „sistemului”, care împărtășește fără rușine cu patriarhul eretic Bartolomeu „de frica iudeilor”?

    Astfel, scriind:

    „Este evidentă, credem noi, denaturarea sensului canonului prin lărgirea câmpului abaterilor «întâiului» (episcopului) din sfera dogmei și asupra încălcărilor «rânduielilor și canoanelor». Potrivit însă învățăturii Sfinților Părinți pe care am amintit-o mai sus și în special a canonului respectiv, este strict interzisă întreruperea comuniunii cu episcopul atunci când acesta violează numai ordinea canonică”,

    să se întrebe cum de el însuși este cel care alterează întreaga învățătură și practică a Bisericii, făcând distincție între învățăturile Bisericii în dogmatice și nedogmatice și deci admisibile a fi atinse. Aceasta este oare învățătura Părinților? Dar aceia spuneau că „nici o iotă” nu trebuie să fie schimbată. Atunci să ne rugăm spre apus sau să ne facem semnul crucii cu piciorul, de vreme ce acestea nu ar fi dogmatice. Frumoasă învățătură, într-adevăr, conformă cu spiritul înnoitor al epocii noi!

    e. Încălcările tradițiilor bisericești și ale dispozițiilor canonice, care nu lovesc în mod direct credința ortodoxă, nu constituie motiv pentru întreruperea comuniunii bisericești

    În acest subcapitol, autorul încearcă prin diferite exemple istorice să-și impună punctele de vedere. Să le vedem pe rând:

    Exemplul 1. Sfântul Fotie cel Mare este prezentat, nici mai mult nici mai puțin, ca tolerant față de rătăcirile latine. Aici, de fapt, principala denaturare constă în faptul că relațiile unei Biserici cu alta (mai precis ale Constantinopolului cu Roma) sunt prezentate de autor drept model pentru relația unui credincios cu episcopul său. În paralel, el încearcă să reducă importanța celorlalte rătăciri latine (în afară de filioque), pe care le consideră… „obiceiuri”, în timp ce Sfântul Fotie doar nu le combătea direct pentru a putea soluționa mai întâi problema majoră a vremii sale – filioque.

    Exemplul 2. Este cu totul pe lângă subiect și înșelător. Ce înseamnă că ortodocșii i-au tolerat pe latini până în 1054? Cel puțin a venit momentul în care au încetat să-i mai tolereze, văzând împietrirea lor în necredință. Dar voi până când veți continua să-i tolerați pe episcopii voștri ecumeniști, care vă manipulează și vă conduc spre pan-religia lui Antihrist și a pseudo-profetului său, Papa Romei?

    Exemplul 3. Denaturarea continuă. Culminarea este fraza: „Sfântul Nicodim și ceilalți sfinți colivazi ai epocii sale s-au luptat împotriva încălcărilor sfintelor tradiții și a dispozițiilor canonice, dar nu au întrerupt comuniunea bisericească cu ierarhii lor”, uitând părintele Vasile că colivazii au fost anatematizați de Sinodul Local din Constantinopol (1776) – anatema aceasta nici până astăzi nu a fost ridicată (deși desigur nu are nici o putere, pentru că este nedreaptă, la fel ca și caterisirea Sfântului Ioan Gură de Aur, care de asemenea nu a fost revocată). Oare colivazii îl pomeneau pe patriarhul care i-a anatematizat?

    Exemplul 4. Nu vom spune multe. Scrie părintele Vasile: „aceste încălcări grave atât ale vieții monahale, cât și ale canoanelor și tradițiilor Bisericii nu i-au condus pe ortodocșii de atunci – și mai ales pe «râvnitorul credinței noastre ortodoxe, de fericită pomenire Constantin Oikonomos» – la întreruperea comuniunii cu episcopii lor”. Dar este oare așa? Adevărul este că nu au reacționat în bloc clerul și poporul (lucru care nici nu era posibil, din cauza circumstanțelor istorice). Avem așadar o slăbire a conștiinței ortodoxe, fapt care pare să-l bucure pe părintele Vasile atunci când scrie cu entuziasm că nimeni nu a reacționat și nimeni nu a întrerupt comuniunea cu cei care călcaseră rânduielile. Însă lucrurile nu stau chiar așa cum vrea să le prezinte onoratul autor. Au existat destule reacții, atât împotriva măsurilor anti-religioase ale Regenței1, cât și împotriva etnofiletismului lui Farmakidis. Monahul Prokopie Dendrinós a fost primul exilat pentru opoziția sa. Constantin Oikonomos a fost unul dintre mulții care, în acea epocă, considerau Biserica Greciei schismatică (schismă vindecată abia în 1850 prin acordarea autocefaliei de către Patriarhia Constantinopolului). Predicatorii Cosma Flamíatos și Hristofor Papoulákos au fost persecutați de autoritățile politice și bisericești pentru rezistența lor fermă și pentru trezirea conștiințelor ortodoxe ale poporului credincios.

    Așadar, părintele Vasile nu trebuie să se concentreze doar pe întreruperea pomenirii, care într-adevăr în cazuri de încălcări canonice nu se impune așa cum se impune în caz de erezie. Dar oare schimbarea calendarului a fost o simplă încălcare canonică?

    Continuăm să citim:

    «Dimpotrivă, repetăm încă o dată, potrivit învățăturii Ortodoxe, numai încălcările tradițiilor care ating în mod direct credința Ortodoxă pot fi considerate drept motiv suficient pentru întreruperea comuniunii bisericești. Astfel de cazuri sunt, fără îndoială, încălcările tradițiilor bisericești săvârșite de iconoclaști (refuzul reprezentării și cinstirii lui Iisus Hristos, a Maicii Domnului și a Sfinților, refuzul cinstirii și acordării de onoare Cinstitei Cruci și sfintelor moaște), precum și orice altele care, într-un mod asemănător, vatămă evlavia».

    Și întrebăm: Era oare dogmă cinstirea sfintelor icoane, a Cinstitei Cruci și a sfintelor moaște înainte de Sinodul VII Ecumenic? Un părinte Vasile al acelei vremi n-ar fi putut, oare, să trimită o scrisoare către iconofilii de atunci, spunându-le că nu ar trebui să întrerupă pomenirea episcopilor iconoclaști? Dar îmi veți spune: iconoclaștii au vătămat evlavia! Atunci, întrebați-vă acum dacă și în ce măsură a fost vătămată evlavia creștinilor ortodocși greci atunci când, dintr-odată, într-o zi, au fost împărțiți în vechi-calendariști și nou-calendariști printr-o hotărâre necanonică (și, după părerea voastră, corectă), când unii prăznuiescaceeași sărbătoare astăzi și alții după 13 zile, când unii postesc și alții nu. Oare atât de greu este să recunoașteți greșeala și să o îndreptați?

    1. N. tr: Este vorba despre Regenta Greciei (1833–1835), instituită după ce regele Otto (Othon), fiul regelui Ludwig I al Bavariei, a fost adus ca rege al Greciei la numai 17 ani. Fiind minor, nu putea guverna singur, așa că țara a fost condusă de un consiliu de regenți bavarieni (Armansperg, Maurer și Heideck).
      Această regență a introdus multe măsuri administrative și bisericești, între care și: proclamarea autocefaliei Bisericii Greciei (în 1833) în mod unilateral, fără acordul Patriarhiei de la Constantinopol → ceea ce a creat schisma Bisericii Greciei până în 1850; diverse măsuri văzute ca „anti-religioase” de cler și de credincioși (controlul statului asupra Bisericii, închiderea unor mănăstiri considerate „neproductive”, influența protestantă și catolică adusă prin consilierii bavarieni).
      Deci, „măsurile anti-religioase ale Regenței” se referă la deciziile luate în acea perioadă de conducătorii regenți ai Greciei în numele regelui Otto, care au afectat viața bisericească și tradiția ortodoxă. ↩︎

  • Anularea argumentelor împotriva îngrădirii ortodocșilor de stil vechi (6)

    Continuarea articolului: https://rezistentaortodoxa.org/2025/08/26/anularea-argumentelor-impotriva-ingradirii-ortodocsilor-de-stil-vechi-5/

    Capitolul III: Despărțirea G.O.C. (vechilor-calendariști) de Biserica Greciei în 1924 – necanonică

    a. Argumentul că Biserica Greciei a devenit schismatică

    Părintele Vasile scrie următoarele:

    „Unul dintre principalele motive invocate de G.O.C. pentru despărțirea lor a fost acela că Biserica Greciei, în 1924, a devenit schismatică. Concret, potrivit declarației celor trei ierarhi – Gherman al Dimitriadei, fostul Hrisostom al Florinei1 și Hrisostom al Zakynthosului – care s-au despărțit în 1935 de Biserica Greciei și au preluat conducerea G.O.C. (care până atunci erau păstoriți doar de preoți), «cei care conduc acum Biserica Greciei, prin introducerea unilaterală, necanonică și lipsită de discernământ a calendarului gregorian, s-au despărțit singuri de întregul trunchi al Ortodoxiei și s-au proclamat pe ei înșiși, în esență, schismatici față de Bisericile Ortodoxe». Această afirmație este, în opinia noastră, greșită. După cum am văzut mai sus, cineva devine schismatic în două moduri: fie prin judecată sinodală, condamnare și tăiere din Biserică pentru că săvârșește și persistă într-o faptă sancționată de sfintele canoane, fie prin despărțirea sa voluntară de Biserică.”

    Autorul cade însă în aceeași capcană în care au căzut și „matheiții”, în legătură cu înțelegerea cuvântului „schismatic” și diferența de sens pe care o are atunci când îl folosim în accepțiunea filologică-lingvistică și atunci când îl întrebuințăm ca termen canonic-ecleziologic. Ca simplu cuvânt, „schismă” înseamnă diviziune și separare, iar „schismatic” este cel care o provoacă. Însă, potrivit Sfintelor Canoane ale Bisericii Ortodoxe, pentru ca cineva să devină schismatic există un singur mod (și nu două, cum scrie autorul). Acest mod este doar judecata, condamnarea și tăierea sinodală din Biserică.

    Scriind autorul că cineva devine schismatic și „prin despărțirea sa voluntară de Biserică”, el cade în două greșeli:

    a) El consideră că cineva devine schismatic automat atunci când se desparte, pe când adevărul este că trebuie să existe o hotărâre sinodală a întregii Biserici (așa cum s-a întâmplat, de pildă, în 1872, cu Marea Sinodă care a condamnat Schisma bulgară). Dacă are vreo astfel de hotărâre care să condamne pe Ortodocșii Vechi-Calendaristi din Grecia, să ne-o arate.

    b) El confundă Biserica cu Ierarhia. Când credincioșii nu urmează Ierarhia într-o nelegiuire care vatămă Biserica, atunci nu ei se despart de Biserică, ci dimpotrivă, rămân înlăuntrul granițelor ei.

    Prin urmare, prin expresia „s-au proclamat pe ei înșiși, în esență, schismatici”, cei trei ierarhi nu spun nimic diferit de ceea ce însuși inițiatorul schismei nou-calendariste, Arhiepiscopul Atenei Hrisostom Papadopoulos, a declarat în 1923, scriind că nicio Biserică Locală nu „poate să se despartă de celelalte și să primească un nou calendar fără să devină schismatică față de celelalte”.

    Faptul că – din diferite motive – celelalte Biserici Locale nu s-au întrunit pentru a proclama schismatice Bisericile care au schimbat calendarul, nu diminuează deloc nelegiuirea, întrucât aceste Biserici care au primit inovația sunt „în esență”, adică „potențial”, schismatice!

    De aceea autorul triumfă în mod nejustificat, asemenea unui copil neascultător care a scăpat de pedeapsă, atunci când spune: „după cum știm, nimic din cele de mai sus nu s-a întâmplat în 1924. Biserica Greciei pur și simplu și-a schimbat calendarul, fără desigur să se gândească să se despartă de celelalte Biserici Locale. Dar nici celelalte Biserici Locale n-au condamnat-o ca schismatică, nici n-au tăiat-o din trupul lor, pedepsind-o pentru disprețul arătat față de reacțiile exprimate de unele dintre ele și pentru graba excesivă și «nejustificată» pe care a arătat-o în problema corectării calendarului”.

    Așadar, pentru că nu a existat pedeapsă (semn și acesta al decăderii generale a păstorilor Bisericilor Locale), înseamnă că inovația a fost bine făcută? Sau poate diversele presiuni o justifică? „Dimpotrivă, Bisericile Locale au preferat să folosească iconomia și îngăduința bisericească, întrucât, de altfel, unele dintre ele se confruntau în același timp cu presiuni similare pentru corectarea calendarului, fie din partea guvernelor țărilor lor, fie din partea turmei lor. Aceste multiple presiuni au constrâns chiar și în 1928 Biserica conservatoare a Alexandriei să primească, la rândul ei, noul calendar”.

    Cine era Patriarhul Alexandriei în 1928?

    Iar următoarele cuvinte:

    „Această aplicare a iconomiei din partea Bisericilor Locale a fost pe deplin conformă cu ecleziologia ortodoxă, dat fiind că corectarea unilaterală a calendarului era, într-adevăr, o nelegiuire, dar una care nu atingea dogmele credinței; (deși, după cum am văzut mai sus, în istoria Bisericii întâlnim chiar și cazuri de iconomie «pentru un timp» față de Biserici care propovăduiau chiar și învățături eretice). Într-adevăr, un principiu fundamental al tuturor sfintelor Sinoade și Părinți ai Bisericii este că, în sfera dogmei, nu este îngăduită absolut nicio iconomie, dimpotrivă, în viața exterioară, liturgică și de cult, în moravuri și obiceiuri, precum și în formele și structurile administrative ale Bisericii – «acolo unde nu este vorba de credință în cele ce se nesocotesc» – sunt acceptate și îngăduite anumite variații și diferențe locale, neesențiale. După cum spunea Sfântul Evloghie al Alexandriei: «Până la acest punct dreapta judecată îngăduie iconomia, atât timp cât nu se aduce nicio inovație dogmelor Bisericii… atunci când dogma evlaviei nu este vătămată». Iar «în dogmele dumnezeiești», după răspunsul Patriarhilor Ortodocși către anglicani în 1718, «niciodată iconomia sau condescendența nu-și are locul».

    Acestea pot aduce o oarecare ușurare conștiințelor disperate ale cititorilor dumneavoastră, sufocați de realitatea nou-calendarist-ecumenistă, dar pentru un cititor imparțial nasc câteva întrebări esențiale: Poate cineva săvârși o nelegiuire, care – după părerea dumneavoastră – nu atinge dogmele credinței, și să pretindă să nu fie condamnat? Atunci de ce o numiți nelegiuire? Putem, oare, să săvârșim fără primejdie nelegiuiri, atâta timp cât, după judecata noastră, nu ating dogmele credinței, doar pentru că nu s-a găsit încă cineva să ne condamne? Cine stabilește granița dintre iconomie și acrivie?

    Dacă, de pildă, Biserica Rusiei – aflată sub dominație comunistă până în 1989 – care nu a condamnat Bisericile ce au primit noul calendar, iar această ne-condamnare ați botezat-o iconomie, dacă astăzi ar condamna Bisericile nou-calendariste, cum ați boteza aceasta? Panslavism2?

    Și dacă vă dovediți iubitori ai iconomiei, de ce nu arătați iconomie și față de „vechi-calendariști” și îi numiți „schismatici”?

    Încheind subcapitolul, scrieți:

    „În consecință, afirmația G.O.C., că Biserica Greciei a devenit schismatică, adică s-a desprins de «trunchiul întreg al Ortodoxiei», era neadevărată. În încercarea lor însă de a întări această afirmație, G.O.C. au invocat și un pasaj din «Raportul» întocmit în 1923 de o Comisie specială de experți pe problema calendarului, din care făcea parte și (pe atunci arhimandritul) Hrisostom Papadopoulos.
    În acest Raport se menționa, printre altele, că Biserica Greciei nu «poate să se despartă de celelalte (Biserici) și să accepte un nou calendar fără să devină schismatică în fața celorlalte».
    Însă lectura atentă a întregului Raport face limpede că G.O.X. izolează intenționat acel pasaj, ascunzând faptul că «Comisia nu fixa drept condiție pentru introducerea noului calendar acceptarea simultană de către toate Bisericile Ortodoxe, ci doar consultarea cu ele». Și, după cum am arătat mai sus, consultarea Bisericii Greciei cu Bisericile Locale nu a dat, în cele din urmă, rezultatele necesare. Totuși, singurele competente să condamne această lipsă erau Bisericile Locale, care însă niciodată («până acum», adăuga părintele Vasile) nu au făcut așa ceva”.

    Citind cele de mai sus, m-am gândit că nu aveți nicio idee despre distincția dintre «potențial» și «în fapt».
    Însă faptul că ați fost fost zelot și chiar ucenic al înțeleptului unchi al dumneavoastră, Gheronda Eftimie din Kerasia, pe de o parte, iar pe de altă parte cele scrise în imediatul următor subcapitol – pe care îl vom examina – arată că, deși cunoașteți cu precizie învățătura patristică despre «potențial și în fapt» exprimată de fericitul Mărturisitor, fostul mitropolit Hrisostom al Florinei, dumneavoastră prezentați drept poziție și opinie a tuturor G.O.C. exagerările eclesiologice ale unei părți dintre aceștia, adică a așa-numiților «mateiți», pentru a lovi astfel în pozițiile ortodoxe ale celor care țin calendarul vechi. Acest lucru nu vă face deloc cinste.

    În același timp, faptul că inovația nu a fost condamnată de celelalte Biserici v-a adormit și v-a dat iluzia că ați scăpat de judecată. Dar știți că cei aflați sub judecată, în probleme bisericești, și chiar dacă ar scăpa aici de judecată, nu vor scăpa la necruțătorul tribunal al Domnului.

    De ceea ce mă doare cel mai mult pentru dumneavoastră este că, deși încercați să justificați totul în fel și chip, pe cel mai simplu lucru – pocăința – nici nu-l luați în seamă. Astfel se dovedește că sunt valabile până astăzi cuvintele Episcopului Acachie de Talantio, scrise în 1934 (pe atunci arhimandrit) în revista „Vestitorul Ortodocșilor”:

    „Ne-am convins, în cele din urmă, că ierarhii Bisericii mai degrabă vor primi tăierea împrejur, mai degrabă vor deveni evrei sau se vor islamiza, ori se vor face masoni, decât să se întoarcă la calendarul ortodox”.

    b. Opiniile fostului mitropolit de Florina, Hrisostom, conducătorul G.O.C.

    Părinte Vasile, trebuie în acest punct să vă mărturisesc că, pe măsură ce citesc cartea dumneavoastră, dilema pe care am menționat-o și în introducere devine tot mai mare. Mă întreb, deci: sunteți neinformat sau mințiți? Dacă este prima variantă, se poate ierta, și chiar vă va folosi dacă aveți bunăvoință. Dacă însă este a doua, îmi pare rău. Și scriu toate acestea pentru că citesc din nou lucruri care nu corespund adevărului.

    Concret, scrieți:
    „Caracterizarea lipsită de temei și, mai ales, declararea Bisericii Greciei drept schismatică de către G.O.C. a fost nevoit să o recunoască doi ani mai târziu chiar și moderatul conducător al G.O.C., fostul mitropolit de Florina, Hrisostom: «Noi, apărându-ne împotriva hotărârii de caterisire a sinodului judecătoresc, pe care l-a convocat ierarhia inovatoare, i-am numit în scrierile noastre pe ierarhii inovatori drept schismatici» (Opere complete, vol. II, p. 22–23)”.

    Prima eroare: Ierarhia provizorie a G.O.C., așa cum am văzut, a condamnat drept „în esență”, adică „potențial”, schismatică ierarhia inovatoare a Bisericii Greciei.

    A doua eroare: Fostul mitropolit de Florina, Hrisostom, nu a fost „nevoit să recunoască” nimic din ceea ce nu credea deja. Dacă nici dumneavoastră, nici „mateiții” nu înțelegeți unele lucruri, nu e vina fericitului fost mitropolit de Florina.

    A treia eroare: Puneți un fragment din scrierile fostului mitropolit de Florina pentru a vă susține propriile afirmații, fragment care însă întărește dilema mea. Spuneți că acel fragment ar fi fost recunoașterea sa din 1937, adică doi ani după condamnare (1935). Și totuși, cât de greu era să mergeți de la pag. 22–23 din vol. II al Operelor complete la pag. 28, ca să vedeți data (1 iunie 1944), dar și să citiți întregul text, care se referă la „potențial și în fapt” și a fost scris tocmai pentru a combate excesele „mateiților”?

    Dar dumneavoastră dregeți lucrurile imediat după, scriind:
    „Apărându-se din nou, Hrisostom – de data aceasta, în 1937 – împotriva extremiștilor G.O.C. (mateiților) care se despărțiseră de el, a fost nevoit în plus să mărturisească și următoarele: «Dacă, plecând în exil, l-am numit pe arhiepiscopul Atenei schismatic și Biserica Greciei schismatică, am folosit cuvântul „schismă” nu cu sensul în care îl folosește Biserica, pentru a însemna despărțirea de Biserica Ortodoxă și, ca urmare, lipsirea de Harul lui Hristos și de Taine, ci cu sensul că arhiepiscopul Atenei, prin inovația calendaristică, s-a despărțit pe sine și ierarhia care-l urma de celelalte Biserici Ortodoxe în privința prăznuirii sărbătorilor și a păzirii posturilor»”.

    Însă denaturați complet sensul scrierilor fostului mitropolit de Florina atunci când scrieți „a fost nevoit să mărturisească”. Cine l-a forțat? Ce să mărturisească? Acest om sfânt le ținea o lecție extremiștilor G.O.C., care, din pricina bătăilor și a prigonirilor la care fuseseră supuși de către neo-calendariști – lucruri despre care dumneavoastră nu pomeniți, spre rușinea dumneavoastră – considerau drept schismatică „în act” Biserica nou-calendaristă. O lecție sunt și cuvintele următoare, pe care le citați:

    „De altfel, «dreptul acesta, adică de a întemeia și de a desființa o Biserică», aparține doar Unei, Sfintei, Sobornicești și Apostolești Biserici, «a cărei hotărâre validă și definitivă o exprimă Sinodul Ecumenic și Panortodox… În aceste condiții, protestantizează sau latinizează orice Biserică locală atunci când își însușește sau uzurpă dreptul Sinodului Panortodox și, printr-o hotărâre necanonică a Sinodului unei Biserici (în speță, reforma calendarului), o declară schismatică»”.

    Însă scriind cele de mai jos, cu care încheiați acest subcapitol:

    „Cuvintele de mai sus ale lui Hrisostom arată, fără putință de tăgadă, cât de mare a fost nelegiuirea și samavolnicia G.O.C. atunci când au declarat Biserica Greciei schismatică, cu atât mai mult cu cât ei nu constituiau nici măcar o Biserică Ortodoxă locală legală și recunoscută. În plus, dacă acea acuzație împotriva Bisericii Greciei ar fi fost logică, atunci toate Bisericile Ortodoxe ar fi trebuit socotite schismatice, din moment ce până azi nici nu au condamnat-o, dar nici nu au acceptat reacția G.O.C. și, mai ales, crearea unei noi Biserici independente și izolate. Prin caracterizarea Bisericii Greciei ca schismatică, G.O.C. urmăreau, pe de o parte, să-și justifice desprinderea de ea și, pe de altă parte, să evite să fie ei înșiși caracterizați, așa cum meritau, drept schismatici”,

    se vede că răspunsul la dilema mea participă la ambele variante. Din păcate, deși aveți ignoranță, încercați să denaturați adevărul.

    Fostul mitropolit de Florina, Hrisostom, a exprimat exact ceea ce ar fi exprimat un Părinte al Bisericii: a condamnat inovația calendaristică, s-a despărțit de inovatori și i-a arătat ca fiind sub judecată, a exprimat eclesiologia ortodoxă luminând și ferindu-i pe credincioși de excese și a păstorit Plinătatea Neînnoită a Bisericii Greciei până la fericita sa adormire.

    Dumneavoastră, pentru a micșora și a discredita lupta pliromei neînnoitoare a Bisericii Greciei – adică a ortodocșilor de stil vechi – încercați să prezentați ca ideologie a lor excesele unora dintre ei.

    Continuați așa. Mitra e aproape.

    Continuarea aici: https://rezistentaortodoxa.org/2025/08/26/anularea-argumentelor-impotriva-ingradirii-ortodocsilor-de-stil-vechi-7/

    Sursa: https://krufo-sxoleio.blogspot.com/2012/10/blog-post_31.html

    1. N. tr: Actualul Sfânt Hrisostom cel Nou. ↩︎
    2. N. tr: Este o mișcare de unire a slavilor. Sensul folosit în text: o etichetă aruncată pentru a delegitima o eventuală condamnare a nou-calendarismului venită din partea Bisericii Ruse, sugerând că ar fi un act politic, nu duhovnicesc. ↩︎

  • Anularea argumentelor împotriva îngrădirii ortodocșilor de stil vechi (5)

    Continuarea articolului: https://rezistentaortodoxa.org/2025/08/22/anularea-argumentelor-impotriva-ingradirii-ortodocsilor-de-stil-vechi-4/

    e. Schismele bisericești din secolele al VIII-lea și al IX-lea

    În acest subcapitol deosebit de viclean, părintele Vasile încearcă, printr-o asociere arbitrară, să sugereze cititorului raționamente mecanice de tipul: „vechi-calendarist” = asemenea studiților1 = schismatic. Vicleșugul constă tocmai în această sugestie. Cititorul neștiutor va gândi că Platon și Teodor au fost fanatici și schismatici, care s-au ridicat împotriva celor moderați, adică a sfinților mărturisitori patriarhi Tarasie și Mitrofan. Însă cercetătorul de bună-credință observă că atât Sfinții Platon și Teodor, cât și Sfinții Tarasie și Mitrofan au fost membri ai Uneia, Sfinte, Sobornicești și Apostolești Biserici (spre deosebire de ereticii iconoclaști) și sunt cinstiți pentru sfințenia lor, deși au avut divergențe în privința abordării unei probleme. Și Apostolii Petru și Pavel au avut o dispută. Și Sfântul Ioan Gură de Aur a avut neînțelegeri cu Sfântul Chiril (acesta din urmă fiind chiar membru al sinodului care l-a caterisit). În istoria bisericească se găsesc multe neînțelegeri, dar aici nu se judecă atât faptele în sine, cât intențiile și, desigur, dacă dogma a fost sau nu atinsă.

    A făcut bine Sfântul Tarasie că a fost moderat, temându-se de noi persecuții, dar a făcut bine și Sfântul Teodor Studitul când a întrerupt pomenirea pentru o căsătorie nelegiuită. Ce arată asta? Că dacă pentru o căsătorie nelegitimă Sfântul Teodor a întrerupt pomenirea unui Patriarh care era el însuși sfânt, atunci „vechi-calendariștii” cu atât mai bine și bineplăcut lui Dumnezeu au întrerupt pomenirea unor patriarhi și episcopi masoni și eretici, pentru o instituție și o tradiție bisericească fundamentală, a cărei modificare atingea în mod direct dogma unității Bisericii și servea, după cum s-a dovedit, panerezia ecumenismului.

    Singura paralelă ce poate fi făcută între viața bisericească din epoca iconoclasmului (secolele VIII–IX) și epoca noastră (secolele XX–XXI) este aceasta:

    • „vechi-calendariști” = iconofili,
    • „nou-calendariști” = iconoclaști.

    Și iconoclaștii spuneau că cinstirea icoanelor nu este dogmă, dar Sfântul Ștefan cel Nou Mărturisitor le-a răspuns că toate Sinoadele Ecumenice s-au ținut în biserici care aveau icoane în interior. Dacă cinstirea lor nu era corectă, atunci ar fi trebuit să fie înlăturate. La fel răspundem și noi nou-calendariștilor, care spun că problema calendarului nu este dogmatică: vreme de 1600 de ani Sfinții Părinți au urmat Vechiul Calendar. Dacă nu ar fi atins dogma, nu l-ar fi păstrat, de vreme ce cunoșteau eroarea lui?

    Cât despre neînțelegerile dintre iconofili de atunci, acestea ar putea fi puse în paralel cu dezbinările din interiorul mișcării vechi-calendariste.

    f. Sinodul I-II al Sfântului Fotie (861)

    Pentru detaliile istorice ale Sinodului I-II și o imagine mai completă, cititorul poate să consulte atât manualele de Istorie Bisericească, cât și notele introductive ale Pidalionului.

    Părintele Vasile, din canoanele 13–15 ale acestui Sinod, trage concluzia că scopul lui a fost:

    1. Să condamne schismele fără motive dogmatice, care apăruseră în sânul Bisericii în secolul al IX-lea.

    Obiecție: expresia „fără motive dogmatice” este o interpretare arbitrară a părintelui Vasile. Aceste canoane vizau în mod precis pe partizanii Sfântului Ignatie, așa-numiții „ignatieni” sau „zeloți”, care nu-l acceptau ca Patriarh al Constantinopolului și nu-l pomeneau pe Sfântul Fotie, deși acesta nici nu propovăduia vreo erezie, nici nu era iconoclast, nici nu încălcase vreo tradiție sau justificase vreo abatere, precum adulterinismul.

    1. Să interzică, sub pedeapsa caterisirii, întreruperea comuniunii bisericești de către clerici față de întâistătătorii lor bisericești înainte de o judecată sinodală, atâta vreme cât nu există motive de credință – adică să prevină apariția unor noi schisme.

    Am văzut și mai sus pentru ce motive se impune și pentru ce motive nu se impune întreruperea pomenirii.

    1. Să înlăture neclaritatea canonului apostolic 31, stabilind că proclamarea publică, „în văzul tuturor” și „pe față” (adică „fără reținere și cu îndrăzneală”), a unei erezii condamnate de Sinoade sau de Părinți, de către un episcop, constituie singurul motiv legitim („infracțiune”) care le dă dreptul clericilor să întrerupă comuniunea bisericească cu el, înainte ca problema sa să fie judecată de un Sinod competent.

    Atenție: Canonul 15 al Sinodului I-II este complementar canonului apostolic 31, așa cum am văzut, și nu „lămuritor”, așa cum susține părintele Vasile.

    1. Să confirme despărțirile mai vechi ale ortodocșilor de păstorii lor pentru motive de credință, în conformitate cu canonul apostolic 31.

    Completare: și dreptății.

    1. În cele din urmă, trebuie să subliniem formularea echilibrată a canonului 15, care nici nu interzicea întreruperea comuniunii bisericești pentru motive de credință înainte de o judecată sinodală, dar nici nu o considera obligatorie; pur și simplu o permitea și o lăuda. Aceasta s-a întâmplat pentru că, așa cum nu ar fi fost corect să fie învinuiți cei care, mai demult, întrerupseseră comuniunea cu păstorii lor eretici înainte de judecata sinodală, tot așa nu ar fi fost corect să fie învinuiți nici cei care, mai demult, au rămas în comuniune cu păstorii lor eretici până la judecata sinodală – fie din motive de iconomie, fie din necunoaștere. De altfel, niciun canon bisericesc și niciun Părinte al Bisericii nu a impus vreodată întreruperea comuniunii cu cei care propovăduiau o erezie înainte de judecata lor sinodală. Niciun cleric nu a fost pedepsit vreodată pentru aceasta – dimpotrivă, au fost pedepsiți doar cei care continuau comuniunea cu păstorii lor după condamnarea sinodală a acestora. Nu trebuie, de asemenea, să uităm că prilejul pentru formularea canoanelor 13–15 a fost reprezentat de schismele bisericești nejustificate, iar scopul Sinodului a fost încetarea acestora și nicidecum încurajarea unor noi schisme, fie ele și „întemeiate”. Dacă Sinodul ar fi dorit să impună întreruperea comuniunii cu ereticii înainte de judecata sinodală, ar fi spus de la începutul canonului 13: „Cine nu se desparte imediat de păstorul său eretic să fie pedepsit.” În acest fel, însă, ar fi condamnat cazurile de mai înainte ale Sfinților Părinți, pe care le-am amintit, care nu au întrerupt imediat comuniunea bisericească cu episcopii care propovăduiau vreo erezie, ci au aplicat iconomia bisericească până la condamnarea lor sinodală. În această perioadă au încercat să-i aducă la pocăință fie prin tăcere și toleranță discretă, fie prin scrisori și alte mijloace pașnice.

    Și aici ajungem la concluzia părintelui Vasile: teoria posibilității. El prezintă canonul ca „posibil”, ignoră cu desăvârșire lauda canonului 15 pentru cei care se despart și îl înfățișează ca o simplă „necondamnare” pentru cei care nu se despart!

    Astfel, cineva ar putea pretinde că, atunci când Domnul a spus: „Fericiți făcătorii de pace, că aceia fiii lui Dumnezeu se vor chema”, ar fi înțeles că, deși făcătorii de pace sunt fericiți, tulburătorii, chiar dacă nu sunt fericiți, totuși nu sunt nici ticăloși!
    Cu privire la aplicarea obligatorie a canonului 15, cititorul se poate îndrepta și către lucrările scrise special pe această temă, așa cum am menționat mai sus.

    Și întrebăm: Se propovăduiește erezia astăzi sau nu, părinte Vasile? Chiar dacă interpretăm canonul ca fiind doar „posibil”, nu sunt oare îndreptățiți cei care au întrerupt comuniunea cu purtătorii și propovăduitorii ecumenismului? Așteptăm răspunsuri.

    În același subcapitol, mai devreme, am citit:

    „Într-adevăr, în Istoria Bisericii au existat cazuri în care clerici au întrerupt comuniunea cu episcopii lor înainte de judecata sinodală, pentru că aceștia propovăduiau învățături eretice.” Noi vom adăuga și vom spune că nu doar au existat cazuri, ci era o practică constantă ca ortodocșii – clerici, dar și mireni – să întrerupă comuniunea cu cei care aduceau învățături străine (cf. II Ioan 10).

    Părintele Vasile continuă, menționând câteva cazuri orientative, înainte de a ne introduce în…

    g. Cazuri de aplicare a iconomiei bisericești față de episcopi care propovăduiau erezia

    Lăsând la o parte opiniile ipocrite ale celor care invocă iconomia pentru a-i învinui pe „vechi-calendariști” pentru că n-au aplicat-o, când de fapt ei înșiși fac „o iconomie exagerată” de 90 de ani, cu urmarea că Biserica nu se mai eliberează de schisme și dezbinări, să trecem acum la cazurile menționate de pr. Vasile.

    1. „Sfântul Chiril al Alexandriei îi lăuda pe credincioșii din Constantinopol care au întrerupt imediat comuniunea bisericească cu patriarhul lor Nestorie „pentru dreapta credință”, adică pentru că acesta propovăduia învățături blasfemiatoare. Îi caracteriza chiar ca „mai ușori” și „lingușitori” pe cei din Constantinopol care nu făcuseră la fel, ci dimpotrivă, rămâneau în comuniune cu el. Cu toate acestea, Sfântul nu a întrerupt imediat comuniunea cu Nestorie, ci a imitat pe cei „care au experiență medicală, care nu supun de la început patimile trupești tratamentului greu cu fierul și focul, ci mai întâi le înmoaie cu medicamente blânde, așteptând vremea potrivită pentru tăietură.” Pentru că el credea că „se cuvine celor ce au alunecat să li se dea mâna, și, ca pe niște frați căzuți, să fie ridicați”, îl îndemna pe Nestorie prin scrisori părintești, în care îl numea „împreună-slujitor”, „să se depărteze de dogmele cele strâmbe și răstălmăcite… și să îmbrățișeze dreapta credință.” Mai mult, Sfântul Chiril s-a străduit „ca, scriindu-i mulți (episcopi ortodocși), poate se va rușina și se va îndrepta ereticul (Nestorie)… Și în cele din urmă, cu toți împreună, adică printr-un Sinod Ecumenic, să se facă dreptatea.” Și într-adevăr, condamnarea finală a lui Nestorie și ruperea definitivă a comuniunii bisericești cu el de către toți ortodocșii s-a realizat la Sinodul al III-lea Ecumenic. Merită subliniat că Nestorie, până în momentul condamnării, era numit de episcopii Sinodului „preaevlavios și prea cuvios”, adică era socotit episcop al Bisericii Sobornicești.”

    Dar dacă Sfântul Chiril, după cum spuneți chiar dumneavoastră, LĂUDA pe cei care s-au despărțit IMEDIAT de Nestorie, atunci de ce toate celelalte explicații? Pentru a justifica ce? Ah, părinte Vasile, când am început să citesc cartea dvs., am avut impresia că veți aduce argumente serioase. Din păcate însă văd că nu faceți decât să copiați argumentele pr. Epifanie Teodoropulos. De ce nu v-ați ostenit să citiți răspunsurile pr. Theodoret în lucrările sale „Dialoguri din pustie despre Ecumenism” și „Antidotul”2, unde ați fi găsit răspunsurile? Oare nu vă interesează adevărul, ci doriți doar să-i prezentați pe „vechi-calendariști”, dintre care ați plecat, ca niște schismatici și „în afara Bisericii”?

    Să vedem însă cum stau limpede lucrurile, fără deformări, în privința iconomiei Sfântului Chiril.

    O parte din clerul și poporul Constantinopolului, care avea contact direct cu Nestorie, a întrerupt imediat comuniunea cu el din pricina ideilor lui eretice. Când Sfântul Chiril a aflat de acestea, „s-a străduit, prin scrisori de sfătuire, să-l determine pe Nestorie să părăsească erezia, dar zadarnic se ostenea.” Să nu uităm că atunci nu existau telefon sau internet pentru o informare rapidă. Bine a făcut Sfântul Chiril că a trimis acele scrisori de avertizare și mustrare, iar din răspunsurile primite a diagnosticat boala și lipsa de pocăință a lui Nestorie. Astfel:
    a) i-a lăudat pe ortodocșii care au întrerupt comuniunea cu ereziarhul,b) a trimis scrisori către Împăratul Teodosie și către împărătesele Evdochia și Pulheria, c) a convocat un Sinod Local în Egipt, care a condamnat învățătura nestoriană și a alcătuit 12 anateme, d) a contribuit la convocarea unui Sinod Local și la Roma, unde Nestorie a fost condamnat și acolo, și e) prin convocarea Sinodului III Ecumenic, ereticul a fost alungat definitiv din Biserică ca un mădular putred.

    Are vreo legătură iconomia inițială și de scurtă durată a Sfântului Chiril, care urmărea să-l convingă pe Nestorie să renunțe la concepțiile lui eretice, cu iconomia voastră de zeci de ani față de purtătorii ereziei ecumenismului – patriarhii Meletie Metaxakis, Vasile Gheorghiadi, Athenagora Spyrou, Dimitrie Papadopoulos, Bartolomeu Arhondonis? Ce ați făcut voi dintre cele făcute de Sfântul Chiril? Nici măcar cel mai simplu lucru, pe care el îl laudă: apărarea prin întreruperea comuniunii!

    2. „Sfântul Grigorie Teologul nu a întrerupt comuniunea bisericească cu tatăl său, atunci când acesta a semnat din simplitate un simbol de credință eretic, semi-arian (361), ci s-a străduit să-l convingă să-l respingă, lucru care s-a întâmplat după aproape trei ani.”

    Dacă patriarhul Bartolomeu, cu care sunteți în comuniune, ar fi:
    a) tatăl vostru trupesc,
    b) ar fi semnat din simplitate un text eretic,
    c) iar după doar trei ani l-ar fi respins, atunci aș spune că aplicați iconomia mântuitoare a Sfântului Grigorie.

    Dar Bartolomeu este purtătorul ereziei Ecumenismului, pe care o slujește de zeci de ani prin fapte și prin cuvinte, și după 22 de ani de patriarhat sunteți încă în comuniune cu el!!! Două lucruri se întâmplă: ori nu ați înțeles că Bartolomeu mărturisește o credință greșită, caz în care spuneți-ne și vă vom prezenta dovezile, ori considerați că ecumenismul nu este erezie. Așteptăm cu mare interes… tăcerea voastră.

    3. „O aplicare și mai lungă a iconomiei se observă în cazul atitudinii față de erezia monotelismului. Într-adevăr, deși erezia a început să fie propovăduită în jurul anului 615, principalii ei opozanți, Sfinții Sofronie și Maxim Mărturisitorul, nu au întrerupt imediat comuniunea cu conducătorii acesteia, ci au încercat în multe feluri să-i aducă la pocăință. Întreruperea comuniunii ortodocșilor cu monoteliții a avut loc sigur după 634 și probabil după 638, adică puțin înainte sau în același timp cu sinoadele din Apus (640–649) care i-au anatematizat. La Sinodul de la Lateran (649) împotriva monoteliților, aplicarea iconomiei bisericești devine și mai evidentă, deoarece episcopul Serghie al Ciprului menționează următoarele: ‘Până astăzi am tăcut, făcând oarecare iconomie, crezând că îi vom putea îndupleca să-și schimbe învățăturile’.”

    De fapt, „erezia monotelită a început în anul 629 d.Hr.” și, desigur, răspândirea ei a durat câțiva ani, dată fiind lentoarea comunicării (nu aveau televiziune). Când însă s-a răspândit la curtea împăratului, unde Sfântul Maxim era protosecretar, acesta „n-a putut să fie în comuniune cu necredința celor necredincioși” și a plecat departe. Imediat Sfântul Mărturisitor a întrerupt comuniunea și, prin scrisori și cuvântări, s-a străduit să păstreze Ortodoxia, chiar și singur la un moment dat. Și toate acestea înainte de prima condamnare sinodală a ereziei la Sinodul Local de la Lateran (649 d.Hr.), cu atât mai mult cu ani buni înainte de Sinodul VI Ecumenic (680 d.Hr.), care i-a condamnat pe toți patriarhii eretici și a justificat un simplu monah!

    Vedeți deci pădurea (întreruperea comuniunii de către un singur monah cu toate Bisericile locale contaminate de erezie) și nu vă ocupați cu copacul (că ortodocșii nu au întrerupt imediat comuniunea; unul singur a fost de ajuns)!

    Merită să citiți și ce a pățit Sfântul Maxim din partea ereticilor vremii (i s-a smuls limba, i s-a tăiat mâna, a fost supus la chinuri). Și astăzi vă temeți de întreruperea comuniunii și faceți… „iconomie”.

    4. „Cea mai îndelungată aplicare a iconomiei de către Sfinții Părinți se întâlnește în cazul atitudinii față de latini. La această concluzie ajungem chiar dacă am accepta cazul extrem, adică faptul că papii au propovăduit oficial erezia filioque în 1009 și nu că o răspândeau pe ascuns încă din secolul al X-lea. Într-adevăr, deși patriarhul Serghie al Constantinopolului a șters imediat numele papei din diptice, ceilalți patriarhi ortodocși nu au făcut același lucru, ci au întrerupt comuniunea abia după patruzeci și cinci de ani (1054). Este de la sine înțeles că, în tot acest timp, Constantinopolul a rămas unit cu celelalte patriarhii. Această iconomie față de latini s-a făcut deoarece ‘patriarhii, potrivit vechiului obicei bisericesc, mai degrabă decât prin acțiunea lui Mihail Kerularie, aplicau dreptul canonic, așteptând îndreptarea Bisericii Romei, de aceea și au avut multă răbdare’. ‘Răsăritenii, adică, prin iconomie, au tăcut mult timp, socotind că îi vor convinge pe italieni să renunțe la inovațiile lor; dar, rămânând aceștia în încăpățânarea lor, i-au lepădat din unirea bisericească.’”

    Cu latinii lucrurile nu sunt atât de simple. Nu era vorba doar de erezia filioque, ci de foarte multe motive care l-au determinat pe patriarhul Mihail Kerularie să-i declare în cele din urmă (1054 d.Hr.) și în fapt eretici pe latini. Veți găsi elemente foarte lămuritoare, care pun problema într-o altă lumină – fără legătură directă cu chestiunea iconomiei – în excelentul articol al lui Thoma Dritsa de pe OODE, „Adevăratele cauze ale schismei”.

    Încheind capitolul al doilea, părintele Vasile scrie:

    „În acest fel, Sinodul își exprima convingerea că singura competentă să impună tuturor ortodocșilor întreruperea comuniunii este Sinodul Ecumenic sau Marele Sinod Local.”

    Greșit, așa cum am văzut. Sinodul Ecumenic sau Marele Sinod Local nu impune întreruperea pomenirii, ci judecă și, pe de o parte, îi îndreptățește pe cei care au întrerupt comuniunea cu ereticii, iar pe de altă parte îi taie în chip definitiv pe ereticii nepocăiți din Biserică.

    Mai apoi, afirmă: „Dimpotrivă, până la convocarea și hotărârile Sinodului Ecumenic, fiecare cleric are dreptul fie să aplice iconomia bisericească și să nu se despartă de episcopul său, fie să urmeze acrivia, adică să întrerupă comuniunea cu el. Această întrerupere temporară a comuniunii are ca scop denunțarea păstorului eretic și cererea deferirii lui la un tribunal sinodal, care va hotărî definitiv fie încetarea, fie definitivarea întreruperii comuniunii cu el.”

    DAR DACĂ NU EXISTĂ ÎNTRERUPERE A COMUNIUNII, CINE VA CONVOCA SINODUL? CEI CARE SE AFLĂ ÎN COMUNIUNE CU EREZIA?

    Continuarea aici: https://rezistentaortodoxa.org/2025/08/26/anularea-argumentelor-impotriva-ingradirii-ortodocsilor-de-stil-vechi-6/

    Sursa: https://krufo-sxoleio.blogspot.com/2012/10/blog-post_5240.html

    1. N. tr: Este vorba de monahii din Mănăstirea Studion din Constantinopol, adică partizanii Sfântului Teodor Studitul și ai unchiului său, Sfântul Platon Studitul, care în secolele VIII–IX s-au opus unor compromisuri făcute de Patriarhii Tarasie și Mitrofan în chestiunea iconoclasmului și, mai ales, în cazul căsătoriei nelegitime a împăratului Constantin al VI-lea (numită și scandalul „adulterinu” sau „moechian”).
      Adversarii lor (mai moderați) i-au acuzat pe studiți (στουδίτες) că sunt schismatici pentru că au întrerupt pomenirea patriarhului pe motivul acelui păcat grav. ↩︎
    2. N. tr: Carte in curs de apariție în limba română. ↩︎

  • Demontarea categorică a rătăcirii despre Tainele considerate invalide

    În anii 1970, și având ca prilej deschiderile ecumeniste ale lui Athenagoras, a fost exprimată de către un cunoscut scriitor părerea că atunci când un cleric cade în erezie, își pierde automat (adică fără să fie judecat de un Sinod) preoția și Sfintele Taine pe care le săvârșește sunt invalide. La aceste opinii a răspuns în chip răsunător un vestit ieromonah al vremii, zdrobindu-le literalmente, așa cum va constata cititorul. Deoarece aceste păreri continuă să aibă susținători și astăzi, publicăm această respingere categorică a lor, adaptată lingvistic și fără a menționa pe cei implicați de atunci, pe de o parte pentru că sunt deja adormiți și se află în judecata lui Dumnezeu, iar pe de altă parte pentru a ne concentra pe sensul celor scrise și nu pe autorii lor, care în alte chestiuni au greșit amândoi.

    Citind cineva cele două publicații ale domnului K., constată în ele poziții ecleziologice cu totul noi și neobișnuite. Iată ce crede dl. K. despre Episcopii care propovăduiesc învățături eretice, dar nu au fost condamnați de Biserică:

    „Un episcop eretic încetează să mai fie episcop, își pierde preoția, se află în afara Bisericii. Cei care îl urmează prin pomenire, nu mai urmează un episcop, ci un om care a căzut din Harul Arhieresc. Dar când episcopul cade din Har, cum este cu putință să nu cadă și turma lui? De unde își primesc mandatul preoțesc presbiterii? Este oare în stare un arhiereu căzut să dea Trupul și Sângele lui Hristos turmei lui? Canonul al 15-lea al Sinodului I-II scrie limpede că episcopul eretic nu este episcop, ci pseudo-episcop, deci și pseudo-preot. Liturghiile lui sunt pseudo-liturghii, hirotoniile lui pseudo-hirotonii, Mirul lui nu este Sfânt Mir, toate tainele lui sunt lipsite de conținut sfințitor.”

    Așadar, potrivit noului mare ecleziolog dl. K., episcopul căzut în erezie pierde automat Harul dumnezeiesc și nu mai poate săvârși Taine, chiar dacă încă nu a fost condamnat de Biserică și nu a fost tăiat sinodal de Trupul Ei, nici nu a încetat el însuși comuniunea cu Biserica. Îl rugăm deci să ne dea răspuns la cele două întrebări de mai jos:

    1. Patriarhul Athenagoras are sinceritatea să nu-și ascundă convingerile eretice, ci să le proclame public și pe față (mai ales în ultimele săptămâni). Potrivit dlui K., el este deja mort din punct de vedere bisericesc, lipsit de arhierie și a încetat să mai transmită Har dumnezeiesc. Să admitem că este așa!

    Dar un alt Patriarh (vorbind ipotetic), deși este mare eretic, primind în întregime erezia lui Arie, se teme totuși să o propovăduiască public și pe față, de frica caterisirii și a excomunicării, dar face altceva: îi cheamă în particular pe diverși episcopi și preoți ai săi și discută, chipurile nepărtinitor, teme teologice, între care și învățătura lui Arie. În aceste discuții, la început își exprimă o simpatie foarte subtilă pentru Arie, apoi una mai evidentă și așa mai departe. În felul acesta cercetează cu dibăcie dispozițiile interlocutorilor. Dacă vede o opoziție puternică, se retrage cu multă iscusință, încât interlocutorul nici nu își dă seama de convingerile Patriarhului. Dar văzând la alți interlocutori o rezistență mică și slabă, continuă, întotdeauna cu multă inteligență, „catehizarea” și, în timp, convinge un număr însemnat de clerici, dar și de mireni, că Arie avea dreptate. Toți însă, temându-se de consecințe, nu își propovăduiesc pe față convingerile, ci fac inițieri de adepți în mod tainic și conspirativ. Iar ceilalți clerici, cei cu adevărat ortodocși, nici nu își imaginează că Patriarhul lor, împreună cu unii episcopi, sunt eretici de temut; de aceea, complet neștiutori, continuă în cea mai deplină armonie comuniunea cu ei.

    Se întreabă, așadar, dl. K.: Acest Patriarh este bisericește viu sau mort? Mai are Arhierie sau a fost lipsit de ea în mod automat? Săvârșește Taine și transmite Harul dumnezeiesc sau nu?

    Dacă răspunde „nu”, se întreabă din nou: Și atunci ce mai rămâne în picioare? Cine poate ști dacă primește într-adevăr Taine de la orice cleric, din moment ce este cu neputință să cunoască gândurile pe care le are acesta în adâncul sufletului său? Totul în Biserică atârnă atunci în aer!…

    Dacă răspunde „da”, se întreabă din nou: Așadar, toată chestiunea ține de ipocrizie și de viclenie? Mă explic: un Patriarh sau un Episcop al Bisericii Ortodoxe poate să creadă în toate ereziile sau să fie cu totul necredincios. Poate chiar să-și învețe ereziile sau necredința, atrăgând adepți la ele. Este de ajuns să aibă inteligența sau, mai degrabă, viclenia satanică de a nu se expune. Să acționeze meșteșugit, ascuns și conspirativ. Atunci este „cap viu”, are Arhierie, săvârșește adevărate Taine, este izvor al Harului dumnezeiesc!… Dar dacă săvârșește „imprudența” sau „prostia” de a se expune și de a-și descoperi deschis și sincer convingerile, atunci totul se schimbă! Dumnezeu îl dezbracă imediat pe acel nebun de orice Har, iar el devine de acum „cap mort”, care nu mai săvârșește nicio Taină și nu mai transmite niciun Har.

    Oare crede dl. K. că pot fi susținute serios astfel de lucruri? Desigur, canonul al 15-lea al Sinodului I-II vorbește despre erezia care este propovăduită public și pe față, dar face aceasta pentru a stabili situația în care preotul poate să înceteze pomenirea episcopului eretic, și nu pentru a stabili poziția episcopului eretic înaintea lui Dumnezeu. Pentru Dumnezeu, episcopul eretic este eretic fie că își învață erezia public și pe față, fie că o predă în particular și ascuns, fie chiar dacă o ține doar tainic în adâncul inimii sale. Se poate crede oare că Dumnezeu doar în primul caz îl dezbracă pe episcop de Har, iar în al doilea și al treilea caz continuă, răsplătind într-un fel frica și viclenia ereticului, să-l învăluie cu Harul dumnezeiesc?

    1. Au existat de-a lungul timpului Episcopi și chiar Patriarhi, care deși au căzut în erezii și le-au predicat în mod public, totuși nu au fost condamnați până la moartea lor, ci au murit episcopând sau patriarhând!… Dacă, potrivit dlui K., erezia izgonește în mod automat și imediat Harul, dacă, după el, slujbele episcopului căzut în erezie „sunt pseudoslujbe, hirotoniile lui sunt pseudohirotonii, Sfântul Mir al lui nu este Sfânt Mir, toate tainele lui sunt lipsite de conținut sfințitor”, atunci ce a mai rămas în picioare în Biserică? Căci acești Patriarhi au hirotonit episcopi, aceia pe alții, și așa mai departe. Nu s-a rupt, atunci, succesiunea apostolică, din moment ce „hirotoniile lor sunt pseudohirotonii”? Nu s-a alterat iremediabil Preoția? Va spune, poate, dl. K., că, fie și mai târziu, Biserica „a reglat” aceste chestiuni. Dar cei credincioși care au murit până în vremea „reglării”, ce s-a ales de ei, de vreme ce Tainele pe care le primeau în viață erau „lipsite de conținut sfințitor”?

    Mai rămâne încă o problemă de analizat: dacă episcopul (sau preotul) căzut în erezie săvârșește valid Taine până ce este caterisit sinodal și este tăiat din Trupul Bisericii sau până ce el însuși rupe comuniunea cu Ea, atunci de ce canonul Sinodului I-II îi caracterizează pe acești episcopi drept „pseudepiscopi”, dacă se referă la ei înainte de condamnarea sinodală? Foarte simplu: pentru că orice episcop care cade în erezie devine de îndată, în mod POTENȚIAL, pseudepiscop. Prin căderea sa în erezie a creat premisele pentru a fi caterisit și tăiat din Trupul Bisericii. Și nu mai rămâne decât actul condamnării de către Biserică pentru ca el să fie, ACTUALMENTE, un instrument mort și inutil. Până însă să se întâmple aceasta, adică până la condamnarea lui de către Biserică, episcopul sau preotul căzut în erezie continuă, prin dumnezeiasca iconomie, să transmită Harul dumnezeiesc. Desigur, aceasta o face Dumnezeu nu dăruind ceva episcopului sau preotului eretic, ci dăruind pleromei Bisericii. Oare și atunci când Dumnezeu lucrează prin clerici hoți, desfrânați, adulteri, blasfemiatori și alții asemenea, le dăruiește lor? Desigur că nu! Dăruiește pleromei Bisericii!

    Dacă, desigur, un episcop care cade în erezie rupe legăturile cu Biserica, adică încetează comuniunea cu Ea, pleacă din Ea și creează o „biserică” separată sau se alipește de o altă „biserică” eretică, atunci el devine un instrument mort, chiar dacă nu a fost încă condamnat sinodal. Biserica este tezaurul Harului, iar episcopul care rupe comuniunea cu Ea devine un canal gol. De unde va primi Harul, ca să-l transmită altora? Dar episcopul care continuă să-și exercite funcțiile arhierești înlăuntrul Bisericii, chiar dacă a căzut în erezie, săvârșește cu adevărat Taine până ce este condamnat sinodal.

    Hirotoniile de clerici ortodocși săvârșite de episcopi eretici, dar care încă acționau înlăuntrul Bisericii, nu au fost niciodată considerate îndoielnice de către Biserică și nici nu a fost nevoie pentru ele de aplicarea „iconomiei”. Amintesc doar două exemple: Sfântul Chiril al Ierusalimului a fost hirotonit episcop de către mitropolitul arian Acachie al Cezareei, care încă se afla și acționa înlăuntrul Bisericii. Sfântul Anatolie a fost hirotonit patriarh al Constantinopolului de către patriarhul monofizit al Alexandriei, Dioscor, înainte ca acesta să fie caterisit de Sinodul IV Ecumenic și alungat din Biserică. Este, de asemenea, foarte demn de atenție faptul că de fiecare dată când episcopi sau patriarhi care predicau idei eretice erau chemați de Sfintele Sinoade să fie judecați, erau chemați cu toată ordinea bisericească ca episcopi sau patriarhi în funcție! Iar când erau caterisiți, erau caterisiți „de Harul Arhieriei”, „de vrednicia patriarhală sau episcopală”, „erau dezbrăcați de Harul Arhieriei” etc. Până în ultima clipă, așadar, Biserica îi socotea ca arhierei în funcție! Abia după condamnarea de către Ea îi socotea lipsiți de Har, dezbrăcați de Arhierie.

    – «Nestorie a fost înlăuntrul Bisericii în tot timpul dinaintea anatemei lui?», întreabă triumfător dl. K.

    – Da, domnule, a fost! Adică era Arhiereu în funcție al Bisericii lui Hristos. Dacă nu era pentru tine, era pentru Sfântul Chiril, era pentru Sinodul Bisericii Alexandrine, era pentru chiar cel de-al III-lea Sinod Ecumenic! Ai citit vreodată cele trei celebre scrisori ale Sfântului Chiril către Nestorie, care i-au fost trimise după ce acesta a început să predice erezia? Ai văzut cum îl salută pe deja ereticul Nestorie?
    Scrisoarea întâi: «Către preacucernicul și iubitorul de Dumnezeu EPISCOP, CO-SLUJITORULUI Nestorie, Chiril Episcopul, bucurie în Domnul».
    Scrisoarea a doua: «Către preacucernicul și iubitorul de Dumnezeu CO-SLUJITORULUI Nestorie, Chiril, bucurie în Domnul».
    Scrisoarea a treia: «Către preacucernicul și preaevlaviosul CO-SLUJITORULUI Nestorie, Chiril și Sinodul adunat în Alexandria din jurisdicția Egiptului, bucurie în Domnul». Ce mai vrei?

    De asemenea, al III-lea Sinod Ecumenic întrunit la Efes sub președinția Sfântului Chiril, a trimis, printr-o comisie de șase episcopi (onorând astfel vrednicia episcopală a lui Nestorie), pe ereziarh să se prezinte înaintea sa pentru a fi judecat. Acesta a refuzat să vină. Sinodul, socotind învățătura lui ca eretică, l-a condamnat în lipsă. «…Lăcrimând de multe ori (spun Părinții Sinodului în hotărârea de condamnare), am ajuns la această tristă hotărâre împotriva lui: Domnul nostru Iisus Hristos, Cel hulit de el, a hotărât PRIN PREZENTUL SFÂNT ȘI ECUMENIC SINOD ca însuși Nestorie să fie străin de vrednicia episcopală și de orice adunare preoțească». Auzi, dle K.? Era deci sau nu era NestoriE arhiereu în funcție până la condamnarea lui de către Sinodul al III-lea Ecumenic?

    Dl. K. dogmatizează că episcopul care predică public o erezie devine, prin simpla sa faptă, străin de Arhierie și nu mai transmite nici un Har. Însă Sinodul al III-lea Ecumenic, care hotărăște fără greș, proclamă limpede că nu prin altceva, ci doar prin condamnarea sinodală, și numai prin aceasta, Nestorie a devenit „străin de vrednicia episcopală”! La fel și hotărârea infailibilă a Sinodului al VII-lea Ecumenic confirmă și proclamă că nu altceva, ci decizia Sinodului al III-lea Ecumenic de la Efes l-a izgonit pe Nestorie din Biserică: «…Așa cum a dogmatizat mai înainte Sinodul de la Efes, și pe nelegiuitul Nestorie și pe cei împreună cu el, ca pe unii ce introduceau o doime de persoane, i-a scos afară din Biserică».

    Aceasta spun Sinoadele Ecumenice. Ce vrea, așadar, dl. K.? Să-l proclamăm mai presus și mai autentic decât Sinoadele Ecumenice?

    Sursa: https://krufo-sxoleio.blogspot.com/2025/03/blog-post_21.html

  • Anularea argumentelor împotriva îngrădirii ortodocșilor de stil vechi (4)

    Continuarea articolului: https://rezistentaortodoxa.org/2025/08/21/anularea-argumentelor-impotriva-ingradirii-ortodocsilor-de-stil-vechi-3/

    Capitolul II: Încetarea comuniunii în duhul și din perspectiva Sfinților Părinți

    a. Încetarea obligatorie a comuniunii bisericești după hotărâre sinodală

    Foarte corecte cele pe care le scrieți, părinte Vasile, în acest subcapitol. Numai o întrebare vrem să vă adresăm: de vreme ce, după cum bine spuneți, „în cazul în care ereticii stăruiau în credințele lor, Părinții îi condamnau și îi tăiau de la trupul Bisericii”, de ce, părinte Vasile, vă aflați în comuniune cu cei condamnați și aflați în afara Bisericii, dar și stăruitori în rătăcirile lor, cu ereticii papistași prin intermediul domnului Bartolomeu, de care depindeți, și care îi primește ca Biserică soră și liturghisește împreună cu ei?

    b. Încetarea obligatorie a comuniunii bisericești înainte de hotărâre sinodală

    Citind aceasta vreau să vă mulțumesc pentru argumentele oferite, care îi îndreptățesc pe ortodocșii ce au întrerupt comuniunea cu ecumeniștii! Scrieți:

    „Încetarea imediată a comuniunii bisericești, adică fără o judecată și hotărâre sinodală necesară, se impunea și cu aceia care aderau sau se uneau cu biserici eretice deja condamnate. Acest lucru era firesc, deoarece clericii în cauză nu puteau să fie în comuniune bisericească și cu membrii Bisericii și cu ereticii.”

    Foarte corect!

    Desigur însă, în acest capitol lipsește cazul Canonului 15 al Sinodului I-II (Constantinopol), pe care, de altfel, îl așezați – potrivit opiniei părintelui Epifanie Teodoropulos, lipsită de armonie cu Sfințiii Părinți – la „îngăduită” și nu la „obligatorie” încetare a comuniunii. Îl vom cerceta mai jos.

    c. Încetarea necanonică a comuniunii bisericești înainte de hotărâre sinodală

    Desigur, există cazuri în care nu este îngăduită încetarea comuniunii cu episcopul. Care sunt însă acestea? Trebuie să le menționăm (sunt așa-numitele „acuzații criminale” – vezi mai jos), pentru ca să nu rămână impresia că încetarea comuniunii nu este permisă cu ușurință. Dimpotrivă, îngrăditul (ἀποτείχισις = încetarea comuniunii) este, potrivit Canoanelor și practicii Bisericii, mai degrabă îngăduit decât interzis! Și aceasta pentru ca episcopii să fie mereu în stare de veghe și să nu se abată de la cele predate. Le vom vedea pe amândouă mai jos, când vom încheia prezentarea subcapitolelor.

    d. Încetarea îngăduită a comuniunii bisericești înainte de hotărâre sinodală

    În acest capitol, părintele Vasile, într-un mod cu adevărat măiestru, și-a rezumat concluzia în următoarele puncte:
    a) încetarea comuniunii nu este îngăduită aproape niciodată;
    b) încetarea comuniunii este îngăduită, în mod opțional, doar în cazul ereziei (punând pe același plan cele ce țin de credință și dreptate cu cele ce țin de erezie).

    Să vedem însă ce spun Canoanele despre întreruperea comuniunii bisericești, când aceasta nu este îngăduită și când, dimpotrivă, este impusă:

    1. Canoanele Sfinților Apostoli

    Canonul 31:
    „Dacă vreun prezbiter, defăimând pe episcoul său, va aduna îndeosebi, și jertfelnic altul ar înființa, nici o vină știind asupra episcopului întru buna credință și întru dreptate, caterisească-se, ca un iubitor de începătorie. Că este tiran, așijderea încă și ceilalți clerici, și câți să vor uni cu dânsul. Iar cei lumești să se afurisească. Acestea încă facă-se după una, și a doua, și a treia rugăminte a episcopului.”1

    Din acest canon desprindem trei concluzii de bază:

    a. Oricare clerici disprețuiesc pe episcopul lor și creează o facțiune sau o adunare paralelă, adică rup comuniunea cu el și încetează să-l pomenească în bisericile lor, trebuie să fie caterisiți, iar mirenii care îi urmează – excomunicați, fiindcă sunt iubitori de întâietate și tirani.

    b. Pedeapsa lor să se facă după trei chemări ale episcopului adresate celor ce fac adunări paralele.

    c. Sunt exceptați de pedeapsă acei clerici care întrerup comuniunea cu episcopul lor pentru motive de credință și dreptate.

    Să vedem ce scriu tâlcuitorii canoniști despre aceste trei concluzii2:

    Balsamon:
    „Clericii și laicii fiecărui oraș trebuie să se supună episcopului ținutului, să se adune și să se întrunească în biserică împreună cu acesta, doar dacă nu cumva a fost judecat ca necredincios și nedrept. În acest caz, dacă se separă de el, nu vor fi trași la răspundere. Însă cel care face ceva dincolo de acestea, separându-se în mod nechibzuit de propriul episcop, și se adună separat într-o biserică, dacă este cleric, va fi caterisit ca un iubitor de putere, iar dacă este laic, va fi afurisit. Totuși, canonul stabilește ca acestea să fie făcute după prima, a doua și a treia chemare.”
    Și continuă: „Observă faptul că prezentul canon apostolic stabliește ca clericii să se separe, fără vreo primejdie, de episcopii lor, dacă aceștia au fost judecați ca necredincioși sau nedrepți. Acuzația de nedreptate este nouă. Însă, în alt fel, chiar dacă episcopul sau preotul este cel mai rău dintre toți, nu se cuvine ca cineva să se separe de ei, ci să se creadă mai degrabă că și prin cel mai păcătos preot sau episcop se sfințesc, căci, se spune, Dumnezeu nu-și pune mâna asupra tuturor, dar lucrează prin toți.”

    Zonaras :
    „Rânduiala le susține pe cele cerești și pe cele pământești. De aceea, se cuvine să fie păzită pretutindeni buna rânduială, dar mai ales de către clerici, încât preoții și ceilalți clerici să se supună episcopului. Iar dacă vreun preot, fără a fi adus vreo acuzație împotriva propriului episcop în legătură cu vreo problemă, ca unul care a făcut altceva contrar cuviinței și dreptății, ci, din iubire de putere, va face o adunare ilicită, adunându-se separat într-o biserică și, construindu-și un altar, va sluji la acesta, canonul stabilește ca și acesta, cât și clericii care îl urmează să fie caterisiți, iar laicii să fie afurisiți. Însă, canonul dorește ca episcopii să nu fie prea aprigi spre pedepsire, de aceeea este poruncit să nu îi aducă pe aceia imediat la judecată, ci, după ce i-a îndemnat de trei ori pe cei care s-au adunat separat ca să părăsească încercarea lor cea fără rânduială, să îi judece pe cei care rămân în aceasta.”

    Aristenos:
    „Cel care s-a separat de episcopul care nu are nici vină și a instituit un alt altar, va fi îndepărtat împreună cu cei care l-au acceptat. Dacă cineva l-a acuzat pe propriul episcop fără nicio vină, ca unul care nu a greșit față de dreapta credință, nici față de dreptate, și are face adunarea poporului în mod particular și ar ridica un alt altar, să fie caterisit și el, ca un iubitor de putere, precum și clericii care îl urmează. Dar se cuvine să se facă acestea dacă nu se întoarce, după ce a fost chemat de două și de trei ori de către episcop.”

    Sfântul Nicodim Aghioritul3:
    (După ce repetă în limbaj simplu cele spuse de canoniștii de dinainte, scrie):
    „Iar câți se despart de episcopul lor mai-nainte de sinodiceasca cercetare, pentru că el propovăduiește în auzul tuturor vreo rea socoteală și eres, unii ca aceia, nu nummai că certărilor celor mai de sus nu se supun, ci și cuviincioasei cinstei celor drept slăvitori se învrednicesc, după Canonul 15 de la Sinodul I-II.”

    Și acum întrebăm, părinte Vasile: Au întrerupt fără motiv comuniunea cu episcopii inovatori cei care au rămas la calendarul Părinților? Nu au fost acești ierarhi inovatori necredincioși și nedrepți, prin faptul că au tulburat ordinea Bisericii cu reforma necanonică făcută printr-o simplă enciclică arhiepiscopală, și prin faptul că au rănit conștiința religioasă a credincioșilor care stăruiau să urmeze calendarul părinților lor – ba chiar i-au și prigonit?

    Valsamon explică foarte frumos că, deși episcopul sau preotul este cel mai rău dintre toți, dar în privința vieții personale, nu se cuvine despărțire de el. Dimpotrivă, pentru motive de credință și dreptate trebuie să ne despărțim „fără primejdie”. Totuși, chiar dacă ortodocșii de stil vechi nu s-au despărțit din iubire de întâietate, nici pentru că episcopii ar fi fost „cei mai răi dintre toți”, inovatorii nu numai că i-au defăimat ca „schismatici”, dar nici măcar nu au urmat rânduiala canonică – să-i cheme o dată, de două ori și de trei ori – ci, dimpotrivă, i-au prigonit, i-au exilat, i-au anatemizat, i-au ucis, i-au torturat și au arătat în cele din urmă că au fost și necredincioși, și nedrepți.

    Părintele Vasile se întreabă:
    „Trebuie să recunoaștem că atât formularea canonului cât și tâlcuirile canoniștilor nasc întrebări firești. Care sunt, mai exact, acele abateri ale episcopului pentru care se justifică neascultarea și despărțirea clericilor? Am văzut că, în cazul în care episcopul este eretic, canonul îngăduie despărțirea. Erezia este o vină evidentă. Însă canonul îngăduie despărțirea și în cazuri în care episcopul săvârșește nedreptăți sau fapte ‘împotriva datoriei și dreptății’. Aceste expresii nu sunt doar neclare, ci și contrazic părerea că ‘nu trebuie cineva să se despartă’ de episcopul său ‘chiar dacă ar fi cel mai rău dintre toți’. Se permite deci despărțirea de episcop pentru orice faptă nedreaptă sau ilegală a acestuia? Dacă s-ar primi o astfel de interpretare, credem că s-ar pune în primejdie nu numai unitatea, dar și existența însăși a Bisericii, întrucât dezbinările ar fi la fel de numeroase ca și nedreptățile episcopilor din lume. Așa s-a întâmplat deja la protestanți, ale căror confesiuni despărțite sunt acum fără număr.”

    Trecând peste paralela nefericită a ortodocșilor care s-au despărțit (din motive canonice) cu protestanții (despărțiți fără temei canonic, în afara Bisericii și divizați în mii de grupări) – cu care, de altfel, voi, prin Consiliul Mondial al Bisericilor, aveți comuniune, părinte Vasile, iar noi nu – să examinăm interpretarea personală pe care o dați termenilor „credință și dreptate”, interpretare pe care o faceți din neînțelegerea cuvântului „nedreptate”, sau mai bine zis, explicându-l ca „nedreptate personală”.

    Scrieți: „Sfinții Apostoli foloseau uneori în Epistolele lor (II Petru 2,13) termenul ‘nedreptate’ în înțelesul de ‘erezie’, fiindcă aceasta se numește și ‘nedreptate pentru că nedreptățește și calcă adevărul lui Dumnezeu’. Așadar, interpretând în lumina celor de mai sus cuvântul ‘dreptate’ ca dreaptă credință, am putea spune că Sfinții Apostoli, prin termenul ‘credință și dreptate’, înțeleg numai credința dreaptă. Potrivit acestei interpretări, cuvântul ‘dreptate’ din canonul apostolic are scop emfatic, adică întărirea noțiunii de evlavie, de credință dreaptă – care este virtutea cea mai mare, iar abaterea de la ea ar constitui motiv întemeiat de întrerupere a comuniunii.”

    Însă încercând părintele Vasile să arate că „nedreptatea” înseamnă de fapt „erezie” și astfel să limiteze întreruperea comuniunii doar la motive dogmatice, se află în contradicție cu tâlcuirea Sfântului Nicodim, care scrie:
    „Oricare prezbiter ar defăima pe episcopul său și fără să cunoască că greșește el arătat sau întru buna Credință, sau întru dreptate adică, fără să-l cunoască pe el că arătat este sau eretic, sau nedrept…”4

    Dacă „nedreptatea” ar fi însemnat numai erezie, n-ar fi folosit legătura disjunctivă „sau”, ci ar fi scris numai „în caz de erezie”, adică numai pentru motive dogmatice. Evident însă, nu înțelege că trebuie să ne despărțim de episcop pentru o nedreptate personală. Ci aici „nedreptatea” se referă la o nedreptate împotriva episcopiei lui, adică a turmei sale; astfel se explică și expresia lui Zonaras: „împotriva datoriei și a dreptății”.

    2. Sinodul I-II din Constantinopol

    Canonul 15:
    „Cele rânduite pentru prezbiteri, episcopi, și mitropoliți, cu mult mai vârtos pentru patriarhi se potrivesc. Drept aceea dacă vreun prezbiter, sau episcop, sau mitropolit ar îndrăzni a se depărta de împărtășirea cea către patriarhul său, și n-ar pomeni numele lui precum este hotărât și rânduit întru Dumnezeiasca Mistagoghie, ci mai înainte de sinodiceasca înfățoșare și de deplinita lui osândire ar face schismă, aceasta a hotărât sfântul sinod, cu totul a fi străin de toată ieratia[preoția], dacă numai se va vădi că a nelegiut acest lucru. Și mai ales s-au pecetluit și s-au hotărât acestea pentru cei ce cu pricinuire de oarecare vinovăție se depărtează de ai lor întâi șezători și fac schismă, și rup unirea bisericii.„

    Că cei ce se despart pe sineși de împărtășirea cea către întâiul șezător al lor pentru oarecare eres osândit de sfintele Sinoade, sau de sfinții părinți, de acela adică care eresul în public îl propovăduia, și cu capul descoperit îl învăța, unii ca aceștia nu numai canoniceștii certări nu sunt supuși, îngrădindu-se pe sineși despre împărtășirea numitului episcop, mai înainte de sinodiceasca cercetare, ci și de cinstea cea cuvenită celor dreptslăvitori se vor învrednici. Că nu au osândit episcopi, ci minciuno-episcopi și minciuno-învățători. Și nu cu schismă au rupt unirea bisericii, ci s-au silit a izbăvi biserica de schisme și de împărțiri.”5

    Din acest canon vedem că, înainte de judecata sinodală:

    a) potrivit Canonului 31 Apostolic, nu este permisă despărțirea de episcopul propriu, de asemenea nici „sub pretextul unor crime”;
    b) se impune însă despărțirea de episcopul propriu atunci când acesta predică pe față o erezie, adică o învățătură străină de credință.

    Să vedem mai întâi tâlcuirile canoniștilor:

    Balsamon: „Dacă cineva s-ar despărți de comuniunea cu ierarhul său dintr-un motiv întemeiat, sub pretext de erezie, pentru ce să fie pedepsit? Părinții spun că toate acestea [pedeapsa] se aplică doar atunci când cineva, sub pretextul unei acuzații de nelegiuire, îl osândește de unul singur pe păstorul său și se desparte de el, rupând astfel unitatea Bisericii. Dar dacă, nu pentru o astfel de acuzație, ci pentru o erezie se desparte cineva de episcopul său, de mitropolit sau de patriarh — atunci când acesta predică în public învățături străine de dogma ortodoxă — unul ca acesta, chiar și înainte de condamnarea oficială, dar cu atât mai mult după, dacă se îngrădește, adică se desparte de comuniunea cu întâistătătorul său, nu numai că nu va fi pedepsit, ci va fi și cinstit, ca ortodox. Căci nu s-a despărțit de un episcop, ci de un pseudo-episcop și pseudo-învățător. Iar aceasta este vrednică de laudă, ca unul ce nu a rupt Biserica, ci dimpotrivă a unit-o și a izbăvit-o de dezbinare… Canonul laudă pe cei ce se îngrădesc chiar înainte de condamnarea oficială, de aceia care predică public erezii și sunt pe față eretici…”

    Zonaras: „Dacă patriarhul, mitropolitul sau episcopul ar fi eretic, și încă unul care predică public erezia, pe față și cu îndrăzneală, cei care se despart de el, oricine ar fi, nu numai că nu vor fi vrednici de pedeapsă, ci și de cinste ca ortodocși, fiindcă s-au separat de comuniunea ereticilor. Căci „a se îngrădi” înseamnă a ridica un zid de despărțire între cei dinlăuntru și cei din afară. Ei nu s-au despărțit de episcop, ci de pseudo-episcop și pseudo-învățător. Și nu au făcut schismă în Biserică, ci dimpotrivă au izbăvit-o de schisme.”

    Aristenos: „Dacă unii se despart de cineva, nu pentru pretextul unei nelegiuiri, ci pentru erezie, condamnată de un sinod sau de Sfinții Părinți, aceștia sunt vrednici de cinste și de primire, ca ortodocși.”

    Sfântul Nicodim Aghioritul: „Dacă întâi șezătorii cei numiți ar fi eretici și eresul lor l-ar propovădui întru arătare, și supușii lor pentru aceasta se despart de ei mai înainte de sinodiceasca judecată pentru eresul acela. Unii ca aceștia despărțindu-se de aceia nu numai nu se osândesc, ci și de cinstea cea cuvenită ca niște drepslăvitori, sunt vrednici. Că nu au pricinuit schismă bisericii cu osândirea aceasta, ci mai ales o au slobozit de schisma și eresul minciuno-episcopilor acelora.”6

    Comentariul autorului:
    Vedeți cum tâlcuirile canoniștilor nu au nicio legătură cu interpretarea „epifanioteodoropoleană”7 a părintelui Vasile? Canoanele sunt cât se poate de clare. Avem două situații de întrerupere a pomenirii: una necanonică și una obligatorie (și nu doar „permisă”, așa cum scrie pr. Vasile). Dacă ar fi fost doar permisă, adică facultativă, canonul nu ar fi spus că cei care se îngrădesc sunt vrednici de cinste pentru că au izbăvit Biserica de schisme.

    Gândiți-vă: în ziua imediat următoare schimbării necanonice a calendarului sau în ziua următoare ridicării anatemelor, dacă toți s-ar fi îngrădit de Arhiepiscopul Hrisostom sau de Patriarhul Atenagora, ar mai fi existat astăzi schisma calendarului sau asemenea deschideri ecumeniste? Sau s-ar fi retras degrabă inovatorii?

    Îngrădirea este necanonică atunci când se face sub pretextul unei nelegiuri, dar este obligatorie în două cazuri:
    a) când episcopul predică public erezia, adică se abate de la învățătura ortodoxă;
    b) când este nedrept, adică greșește împotriva „dreptății și a datoriei”.

    Care sunt aceste „acuzații de nelegiuire” pentru care nu trebuie să întrerupem comuniunea? Potrivit canoniștilor amintiți: desfrânarea, sacrilegiul, hirotonia pe bani (simonia) și călcarea canoanelor.

    Dar prin „călcarea canoanelor” trebuie înțelese totdeauna păcate personale, și nu o călcare a rânduielilor și tradițiilor Bisericii la nivelul întregii Biserici. După cum spune pr. Theodoret, „orice încălcare de către episcop a vieții monahale, a posturilor, a cinstirii Sfintei Cruci și a sfintelor moaște, a săvârșirii unitare și simultane a Sfintei Liturghii și a ceea ce privește sărbătorile sfinte, constituie motiv de respingere a lui de către turma sa”.

    Imaginați-vă, părinte Vasile, că un episcop ar propovădui că a ne face semnul Sfintei Cruci nu este dogmă și deci ne putem mântui și fără el. Ce veți spune celor care s-ar îngrădi de acest episcop nedrept, de vreme ce, potrivit teoriei dvs., îngrădirea pentru un motiv nedogmatic este interzisă?

    Așadar, conform celor de mai sus, îngrădirea nu este permisă doar pentru motive dogmatice. Ar fi de dorit și ca OODE (site-ul teologic menționat anterior), cunoscut pentru cercetarea sa serioasă și temeinic patristică, să ia o poziție cinstită asupra acestei chestiuni (și spun „cinstită”, pentru că va fi nevoită să supere pe mulți).

    Continuarea aici: https://rezistentaortodoxa.org/2025/08/26/anularea-argumentelor-impotriva-ingradirii-ortodocsilor-de-stil-vechi-5/

    Sursa: https://krufo-sxoleio.blogspot.com/2012/09/blog-post_9542.html

    1. Pidalionul, Ed. Adormirea Maicii Domnului, București, 2015, p. 66. ↩︎
    2. Textele canoniștilor sunt extrase din Comentariile canoniștilor bizantini, Vol. I, Ed. Basilica, București, 2024, pp. 128-129. ↩︎
    3. Pidalionul, op. cit, p. 67. ↩︎
    4. Ibid., p. 66. ↩︎
    5. Ibid., p. 389. ↩︎
    6. Ibid. pp. 389-390. ↩︎
    7. n. tr: Argumente provenite din modul de gândire și abordare al pr. Epifanie Theodorpoulos. ↩︎

  • Anularea argumentelor împotriva îngrădirii ortodocșilor de stil vechi (3)

    Continuarea articolului: https://rezistentaortodoxa.org/2025/08/21/anularea-argumentelor-impotriva-ingradirii-ortodocsilor-de-stil-vechi-2/

    d. Schisma Vechi-Calendariștilor (G.O.C.)

    Trecând la următorul subcapitol, cu titlul său pompos dar neadevărat, citim:
    „Din nefericire însă, o parte a poporului credincios a reacționat în chip extrem la această reformă, exagerând oricare dintre lipsurile ei. Această reacție a depășit orice limită a rațiunii și a ajuns până la întreruperea comuniunii bisericești nu doar cu Bisericile care au săvârșit îndreptarea calendarului, ci și cu toate celelalte, care deși nu și-au schimbat calendarul, continuau însă să fie în comuniune cu cele care îl schimbaseră. Vechi-Calendariștii au alcătuit din 1924 o Biserică independentă, Biserica Adevăraților Creștini Ortodocși (G.O.C.).”

    Concluzia pe care o trage un cititor neștiutor este că, odată cu schimbarea calendarului, niște fanatici au întrerupt comuniunea nu doar cu Biserica Greciei, ci și cu toate celelalte, și au făcut schismă, întemeind o altă Biserică. Este însă așa? Vom vedea, răspunzând în detaliu pozițiilor părintelui Vasile.

    a) „Vechi-Calendariștii” au făcut schismă:
    Aș fi de acord cu autorul în cazul în care, în acea duminică de 10 martie, unii ar fi numit-o 26 februarie, adică s-ar fi întors cu 13 zile înapoi. Atunci într-adevăr ar fi fost o schismă venită din partea unor retrogradați. Însă nu a fost așa; dimpotrivă, arhiepiscopul Greciei, în urma unor intrigi1, a hotărât ca ziua de 10 martie să fie numită 23 martie. Așadar, de vreme ce această schimbare hotărâtă de arhiepiscop a fost pricină de schismă, schisma este nou-calendaristă și nu „vechi-calendaristă”! Ea a fost creată și apoi întreținută, așa cum vom vedea, de Hrisostom Papadopoulos. Dacă arhiepiscopul, văzând sminteala ce s-a produs, ar fi readus calendarul vechi, precum a făcut patriarhul Moscovei, Tihon, ar fi tămăduit schisma pe care el însuși o pricinuiseră.

    b) „Vechi-Calendariștii” au întrerupt comuniunea depășind orice… limită a rațiunii:
    Mai întâi, întreruperea comuniunii (adică îngrădirea) nu este atât de greșită pe cât încearcă să o arate autorul, atunci când există motivele întemeiate pentru aceasta, pe care le vom lămuri în capitolul de fond. Însă nu este adevărat că ortodocșii statornici în tradiție au întrerupt comuniunea cu ierarhia inovatoare a Greciei îndată și fără motiv. Dimpotrivă, la început s-a ridicat un val de împotrivire (protest) față de extrem de necanonica inovație calendaristică, fără a exista imediat întrerupere a comuniunii. Odată cu schimbarea calendarului, credincioșii au cerut să fie slujiți după calendarul vechi, de către preoți ai Bisericii Greciei, în biserici ale Bisericii Greciei. Dovadă sunt următoarele fapte2, petrecute la sărbătoarea Bunei Vestiri după calendarul vechi, adică la câteva zile după schimbarea calendarului:

    1. Sute de ortodocși mărturisitoriri3 vin la catedrala mitropolitană a Atenei și cer preoților catedralei să săvârșească Vecernia Bunei Vestiri. Li se răspunde că nu o vor săvârși din pricina interdicției arhiepiscopului, care, aflând despre marea afluență a credincioșilor, poruncește să fie încuiată biserica – lucru care se și face! Credincioșii protestează și reușesc să fie redeschisă biserica. Citeau Vecernia și cântau imnele praznicului. Vine armata și jandarmeria ca să-i alunge pe credincioși, fără rezultat. Arhiepiscopul este silit să dea voie unuia dintre preoții catedralei (părintele Gheorghe) să săvârșească un paraclis, în timpul căreia s-a vindecat un copil surdo-mut (de nume Stasinopoulos) și o femeie demonizată (Aikaterini Markea) – minuni pe care le confirmă însuși părintele Gheorghe. A doua zi însă, arhiepiscopul le neagă și poruncește să rămână încuiate toate bisericile Atenei!
    2. La Tesalonic, cei statornici în calendarul Părinților au umplut bisericile orașului ca să participe la slujbă. Mitropolitul Ghenadios însă a interzis preoților să slujească. Doar preotul bisericii Sfântului Haralambie, pe care credincioșii l-au plătit printr-o colectă, a slujit pentru sărbătoare.
    3. La Nafplio, în biserica Bunei Vestiri (cartierul Pronoia), s-a săvârșit Vecernia sărbătorii și acolo a avut loc o minune: vindecarea unei femei paralizate, numită Sofia Gaspari.
    4. La Tyrnavos, după mărturia lui Agamemnon Schliemann, credincioșii interziseseră preotului să slujească după noul calendar; însă el, având ordin expres de la Mitropolie, a stăruit și a slujit. În timpul slujbei a căzut acoperișul bisericii!
    5. Reacții asemănătoare ale credincioșilor au fost și în alte biserici din Atena, Pireu și provincie, iar la Pireu s-a interzis plecarea vaporului care făcea cursa Pireu–Tinos, pentru ca mulțimea credincioșilor să nu meargă la icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului.

    Astfel, statornicia în calendarul Părinților – care a avut ca urmare să fie izgoniți din propriile lor biserici (căci „vechi-calendariștii” nu erau… extratereștri, cum încearcă să-i prezinte propaganda nou-calendaristă, ci enoriași ai bisericilor lor, izgoniți necanonic, așa cum am văzut) –, minunile săvârșite, atitudinea dură a Bisericii oficiale și prigoanele care au început au silit tot mai mulți ortodocși să întrerupă comuniunea.

    c) „Vechi-calendariștii” au întrerupt comuniunea și cu celelalte Biserici:
    Aici autorul spune pe jumătate adevărul, scriind că „vechi-calendariștii” au rupt comuniunea și cu toate celelalte Biserici care nu și-au schimbat calendarul – fapt ce s-a întâmplat însă mult, mult mai târziu (după al Doilea Război Mondial), când exista deja o problemă evidentă de ecumenism. În acea vreme, ei se aflau încă în comuniune cu toate Patriarhiile și Bisericile care păstrau calendarul iulian. Unul dintre principalele argumente invocate atunci de cei ce doreau revenirea la calendarul patristic era și pericolul național provenit din propaganda sârbească, întrucât ortodocșii de stil vechi din Macedonia – și mai ales cei care trăiau aproape de granița cu Serbia – treceau duminicile frontiera ca să participe la slujbe în biserici unde se păstra vechiul calendar.

    d) „Vechi-calendariștii” au constituit încă din 1924 o Biserică independentă, Biserica Adevăraților Creștini Ortodocși (G.O.C.):
    Încă din 1923 existau reacții ale credincioșilor evlavioși față de problema schimbării calendarului – reacții pe care Arhiepiscopul Greciei, acționând ca un tată vitreg rău, nu le-a luat în seamă. La începutul lunii martie 1924 aceste reacții devin tot mai intense și prin intermediul presei, concentrându-se asupra caracterului necanonic al reformei (vezi, de pildă, „Către o nouă Schismă!” în Skrip, 9-3-1924; „Nouă lovitură împotriva unității Bisericii Ortodoxe” în Skrip, 17-3-1924).

    În ziua introducerii inovației calendaristice, „Comitetul Ortodocșilor” a organizat o adunare de protest, iar în aceeași zi au avut loc manifestări similare și în alte locuri (vezi ziarele vremii, accesibile oricui dorește să verifice). În paralel, Patriarhia Alexandriei sprijină pe cei ce se împotriveau! Astfel, la 5 aprilie 1924, în ziarul Empros, citim:

    (în articolul original este atașată imaginea paginii aferente din ziarul Empros, apoi textul continua astfel):
    „Ce citiți, părinte Vasile? Acel al patrulea neajuns pe care l-ați menționat în capitolul precedent a fost invocat, după 88 de ani, drept motiv pentru a stărui în păstrarea vechiului calendar, până când se va pronunța organul competent! Din moment ce așa-zisul «Congres Panortodox» nu a impus obligativitatea reformei calendarului pentru toate Bisericile, cu ce drept Arhiepiscopul Atenei cerea în mod dictatorial turmei sale să urmeze noul calendar? Un rău atrage după sine alte mii. Luați seama acum: până în acest punct, nicio întemeiere a vreunei așa-zise alte Biserici, ci doar stăruința de a păstra calendarul patristic, din motive de conștiință religioasă. Dacă arhiepiscopul ar fi procedat cu iconomie, ca un adevărat păstor și nu ca un lup, ar fi lăsat să existe preoți care să slujească după vechiul calendar până la o rezolvare definitivă a chestiunii calendaristice.

    Dar să nu ne amăgim: scopul real fusese atins – sărbătorirea comună cu apusenii. Așa încât, pentru ei, problema era «rezolvată». Vorbele despre un viitor Sinod erau doar pentru derută, așa cum s-a văzut (încă așteptăm convocarea unui asemenea Sinod!). Schisma au aruncat-o în cârca «vechi-calendariștilor» și și-au atins planurile. Ce contrast față de un adevărat păstor, Patriarhul Moscovei, Tihon, care atunci când a văzut că primirea noului calendar aduce dezordine, a revenit la cel vechi! În Grecia însă, așa-zisa «confuzie» invocată de arhiepiscop ca motiv al schimbării calendarului a devenit adevărata CONFUZIE ȘI DEZBINARE, fără ca „păstorul-lup” să se îngrijească câtuși de puțin de aceasta.”

    Reacțiile continuă să se intensifice, Arhiepiscopul încercând să tulbure apele prin circulare explicative, prin minciuni, cu viclenie, în timp ce credincioșii își amplificau tot mai mult împotrivirea. Merită notat că la început foarte puțini preoți au reacționat, din cauza unei probleme care apăruse. Care era aceasta? Iată (Empros, 7-4-1924): (în articolul original este atașată imaginea paginii aferente din ziarul Empros, apoi textul continua astfel):

    Cum, deci, spuneți că s-a întemeiat Biserică fără preoți, și cu atât mai mult fără episcop? Opoziție a existat și a existat și „îngrădire” (întrerupere a comuniunii), și aceasta mai ales din partea poporului la început, pentru că poporul este păzitorul Ortodoxiei. Citim caracteristic într-o Enciclică a Patriarhilor Răsăritului din 1848: „La noi nici Patriarhi, nici Sinoade nu au putut vreodată introduce ceva nou, căci apărătorul credinței este însăși plinătatea Bisericii, adică poporul.”

    Să continuăm. În octombrie se înființează „Asociația Ortodocșilor”, ca o continuare a neoficialului „Comitet al Ortodocșilor”, sub președinția lui Andreas Vaporidis, asociație ce avea drept scop restabilirea calendarului patristic și nicidecum întemeierea unei alte Biserici. În acest scop, prima acțiune a fost să înainteze un Memoriu Ierarhiei4, pe care însă aceasta l-a respins ca fiind calomnios!

    Din 1925 începe un val și mai mare de reacții ale Ortodocșilor împotriva inovației, Ortodocși fie următori ai noului calendar (mai ales ierarhi și cărturari5), fie stăruitori, dar și întorși la vechiul calendar, precum și preoți, monahi și mireni care se „îngrădeau”. Trăsătura comună a tuturor acestor reacții – a opoziției, fie cu, fie fără „îngrădire” – era restabilirea calendarului patristic în Biserica oficială a Greciei și nicidecum crearea unei alte Biserici.

    Chiar și atunci când cei trei ierarhi s-au despărțit de ierarhia inovatoare, în 1935, scopul lor nu era formarea altei Biserici, ci vindecarea schismei calendaristice pe care o adusese inovația. Scrie fostul mitropolit de Florina[n. tr. actualul Sfânt Hrisostom cel Nou] cu privire la aceasta (ca fost zelot, părinte Vasile, cred că le cunoașteți):

    „Dar noi, vechi-calendariștii, nu constituim o Biserică ortodoxă separată și independentă în Grecia, pentru că nicio Biserică nu ne-a recunoscut ca atare, ci suntem în interiorul Bisericii Autocefale recunoscute a Greciei, ca o gardă care păzește instituția calendarului ortodox, pe care majoritatea ierarhiei l-a abandonat – lucru pe care nu trebuia să-l facă. Iar noi, ca partea luminoasă și nepătată a Bisericii Autocefale a Greciei, continuăm istoria acesteia, în sensul ortodox. Această idee greșită și necanonică, că noi am constitui o Biserică aparte, a aruncat-o și a propus-o statului, cu scop viclean și răuvoitor, răposatul Arhiepiscop al Atenei, Hrisostom Papadopoulos, pentru a ne prezenta în fața statului și a societății grecești drept răzvrătiți și drept cei care s-au ridicat împotriva Bisericii Autocefale a Greciei, și astfel să ne arunce în mânia statului și în disprețul obștesc al societății.” (Enciclică Pastorală, Atena, 1-6-1944).

    Și chiar dacă această idee, inspirată de Hrisostom Papadopoulos, a găsit mai târziu teren propice de aplicare în schisma matheită, și prin ea și în majoritatea facțiunilor vechi-calendariste de astăzi, aceasta nu înseamnă că puteți să batjocoriți pe toți ortodocșii vechi-calendariști pentru o abatere eclesiologică a unor clerici ai acestora – cu atât mai puțin să scrieți în mod mincinos că „vechii-calendariști au constituit încă din 1924 o Biserică independentă”.

    Noi, ca pliromă neinovatoare a Bisericii Greciei, dorim revenirea la calendarul patristic și condamnarea ecumenismului prin cuvânt și faptă (condamnare sinodală, ieșirea din C.M.B., întreruperea comuniunii cu ecumeniștii) – și numai atunci, după ce inovatorii vor fi revenit înlăuntrul zidurilor Bisericii lui Hristos, ale Apostolilor, ale Părinților, ale Sinoadelor, ale Canoanelor și ale Tradițiilor, numai atunci vom restabili comuniunea cu ei.

    Totodată, părintele Vasile scrie: „Astfel s-a creat binecunoscută schismă zelotistă, vechi-calendaristă, care a divizat și a defăimat Ortodoxia în secolul trecut.”

    Dragul meu părinte, Biserica Ortodoxă nu acceptă teoria universurilor paralele. Cu cele ce scrieți e ca și cum ați încerca să ne convingeți că trăiți într-o lume paralelă, unde în secolul trecut Ortodoxia ar fi fost defăimată de zeloți și nu de ierarhii inovatori, precum modernistul Metaxakis, origenistul Vasile și alții, dar mai ales de pan-ereticul Atenagora – „gura iadului”, după cum l-a numit și regretatul, dar mai târziu venit în fire Teoclit Dionisiatul.

    În universul nostru, aceasta este considerată defăimarea Ortodoxiei, nu doar de noi, cei „încăpățânați, fanatici și needucați vechi-calendariști”, ci și de personalități pe care și dumneavoastră le recunoașteți (știți la cine mă refer: Zervakos, Kontoglou, Popovici, Kantiotis, Romanidis, Metallinos, Zisis și alții).

    (Vorbim despre schismă zelotă vechi-calendaristă, și nu pur și simplu vechi-calendaristă, pentru că, după cum am spus, mai multe Biserici – de pildă a Ierusalimului, Rusiei, Serbiei, precum și Sfântul Munte Athos – urmează până astăzi vechiul calendar iulian, fără însă să fi întrerupt comuniunea bisericească cu Bisericile care urmează noul calendar îndreptat).

    Un vechi argument, asemenea multora altora. Trebuie să-i studiem pe scriitorii care ne-au precedat, pentru a nu ne repeta. Vă trimit mai întâi la cartea «Antidotul» a părintelui Theodoret Mavros, care a respins pozițiile părintelui Epifanie. Reproduc pentru acest subiect (pp. 27–28):

    «Faptul că Bisericile Ortodoxe locale se află în comuniune cu Biserica Greciei, care a adus inovația, nu diminuează câtuși de puțin caracterul necanonic al acestei fapte. Oare și astăzi, după atâtea încălcări de canoane și trădări ale Fanarului, nu continuă toate aceste Biserici să fie în comuniune cu el?! Ce înseamnă aceasta, că tronul ecumenic merge bine? Desigur, de nenumărate ori nu! În mod evident, aceasta nu este decât o imagine limpede a căderii păstorilor contemporani, care, în comparație cu cei de odinioară, constituie o parodie a păstorilor – deși Bisericile slave ar putea invoca în apărarea lor jugul comunist, care nu le lasă să se exprime liber (notă: astăzi nu mai există o asemenea problemă). Însă rămânerea lor la vechiul calendar ce altceva arată, decât că fiicele au dat dovadă de înțelepciune, spre deosebire de Mama care și-a lepădat Sfintele Tradiții?

    Iar când G.O.C. invocau un Sinod Panortodox pentru judecarea chestiunii calendarului, înțelegeau exact Bisericile slave și celelalte Patriarhii, pentru că atunci (1924–1940) exista o mare posibilitate de a se rezolva problema. Nu analizez aici poziția acestor Biserici după evenimentele recente, ci în lumina epocii în care au fost spuse cele de mai sus, adică atunci când exista doar inovația calendaristică. Problema comuniunii cu Biserica Greciei, care adusese inovația, nicidecum nu înseamnă că acestea condamnau poziția G.O.C. din Grecia. Atitudinea lor se explică nu din motive bisericești, ci de „diplomatică amabilitate”, motiv pentru care și mustrăm o asemenea politică! Dovadă: până astăzi declară adeseori că vechiul calendar este cel corect și că schimbarea s-a făcut în mod greșit!»

    Și ceva mai jos (p. 29):

    «Pe de altă parte, G.O.C. aveau o datorie cu totul deosebită să „se împotrivească” Bisericii Greciei, care adusese inovația și introducea noul calendar, pe când celelalte Biserici autocefale, păstrând vechiul calendar, au fost departe de o astfel de ispită. Prin urmare, nu trebuie să ne mirăm de ce celelalte Biserici rămân în comuniune, în timp ce G.O.C. refuză aceasta».»

    Prezint și opinia preacucernicului părinte Vasile Sakkas, preot al Bisericii Ruse din Diaspora (dintr-o scrisoare inedită din 1969 către părintele Epifanie Theodoropoulos, pe care o am în posesia): (în articolul original este atașată imaginea unui fragment din scrisoarea aferentă, apoi textul continua astfel):

    Scrieți de asemenea că așa-zisa „Biserică a G.O.C.”, întemeiată în 1924, „există până astăzi, însă dezbinată în aproximativ douăsprezece facțiuni care se anatemizează și se caterisesc reciproc, și într-o mulțime de grupări independente. Greșită a fost deci, după părerea noastră, corectarea calendarului, dar cu mult mai greșită și împotriva Părinților a fost reacția G.O.C.”

    Și aici greșiți, după părerea mea. Cât despre facțiunile vechi-calendariste, dar și cele nou-calendariste, vom scrie într-un alt articol, foarte curând. Aici să spunem doar că, dacă principalul dumneavoastră argument pentru a rămâne în comuniune cu ereticii este fărâmițarea Ortodocșilor de pe poziția vechi-calendaristă, atunci există o problemă extrem de serioasă de înțelegere a Ortodoxiei, dar și de cunoaștere a Istoriei Bisericești. Din fericire, cel puțin cea de-a doua se poate corecta.

    „Corectarea calendarului iulian a fost urmată treptat și de alte Biserici Locale (Alexandriei, României, Bulgariei), care foarte curând au suferit și consecințele ei dezastruoase, adică dezbinarea poporului credincios. Această dezbinare a Bisericii trebuie, probabil, considerată drept principalul motiv pentru care Biserici – precum cea a Rusiei sau a Serbiei – nu au îndrăznit până astăzi o reformă calendaristică asemănătoare.”
    Foarte bine spus și felicitări că recunoașteți aceasta!

    „Mai jos vom încerca să analizăm motivele pentru care schisma vechi-calendaristă a fost și este nelegiuită. Înainte de a intra în respingerea principalelor argumente ale G.O.C., socotim necesar să analizăm învățătura Sfinților Părinți cu privire la problema întreruperii comuniunii bisericești (separării) de conducătorii noștri bisericești. Când anume aceasta se impune, când este interzisă și când este îngăduită.”
    Foarte bine. Le vom vedea împreună. Să spun doar că ceea ce numiți dumneavoastră „schismă” este îngrădirea (ἀποτείχισις, adică „îngrădirea” de erezie). O confundați și mai jos:

    „Această problemă este, după părerea noastră, cea mai importantă în încercarea de evaluare a schismei vechi-calendariste, deoarece în 1924 tocmai aceasta s-a întâmplat: întreruperea adică a comuniunii bisericești (schismă) între clerul și poporul care au reacționat la corectarea calendarului și conducerea bisericească (și, prin extensie, a întregii Biserici Ortodoxe). În baza deci a învățăturii patristice se va dovedi că separarea G.O.C. de Bisericile Locale a fost necanonică și împotriva Părinților.”

    În concluzie, noi socotim că schisma este nou-calendaristă, iar întreruperea pomenirii de către ortodocșii păstrători ai vechiului calendar este o îngrădire lăudabilă și obligatorie, care urmărește unirea celor despărțiți pe temeiul Dumnezeieștilor și Sfintelor Canoane și al Sfintei noastre Tradiții.

    Continuarea aici: https://rezistentaortodoxa.org/2025/08/22/anularea-argumentelor-impotriva-ingradirii-ortodocsilor-de-stil-vechi-4/

    Sursa: https://krufo-sxoleio.blogspot.com/2012/08/blog-post_4907.html

    1. Este necesară citirea cărții „Adevărul real despre calendarul bisericesc” (Atena, 1929), unde autorul Grigorie Efstratiadis dezvăluie, cu dovezi incontestabile, intrigile lui Hrisostom Papadopoulos pentru ca reforma calendarului să fie realizată cu orice preț. ↩︎
    2. Din ziarele epocii. Datele sunt disponibile pentru cititorul neîncrezător. ↩︎
    3. gr. ἀντιδρῶντες: care reacționează/ se împotrivesc. Termen al Sfântului Teodor Studitul, pentru ortodocșii care, în vreme de erezie, se împotrivesc acesteia, și nu sunt simpli răzvrătiți. ↩︎
    4. „Despre revizuirea hotărârii privind calendarul bisericesc”, publicat și în ziarul de largă circulație al epocii, Skrip (12-10-1924). ↩︎
    5. Menționăm, cu titlu de exemplu, pe ierarhii: Irineu al Kassandrei, German al Dimitriadei, Hrisostom al Florinei, Agatanghel al Thirei, Grigorie al Halkidei, Vasile al Dryinupolei, Vasile al Dramei, precum și pe învățații: Manuil Ghedeon, Dimitrie Petrakakos, Pavlos Karolidis, Constantin Psahos. ↩︎

  • Anularea argumentelor împotriva îngrădirii ortodocșilor de stil vechi (2)

    Continuarea articolului: https://rezistentaortodoxa.org/2025/08/21/anularea-argmentelor-impotriva-ingradirii-ortodocsilor-de-stil-vechi-1/

    Capitolul I – Îndreptarea calendarului iulian în 1924

    a. Calendarul iulian și gregorian
    Nimic de reproșat în acest subcapitol. Toate cele menționate sunt așa cum sunt.

    b. Problema îndreptării calendarului în Biserica Ortodoxă
    Acest subcapitol începe cu menționarea a două încercări eșuate de discuție (nici măcar de acțiune pentru schimbare) despre reforma calendarului: prima în anul 1324, pe vremea împăratului Andronic, și a doua în 1902, pe vremea patriarhului Ioachim al III-lea, încercări care au eșuat dintr-un singur și esențial motiv, așa cum recunoaște și autorul: pentru a nu se provoca în plinătatea Bisericii tulburare, dezbinare, despărțire, adică schismă.

    Cu toate acestea, autorul imediat după aceea pare să încerce a justifica Biserica Greciei cea inovatoare, atunci când scrie: „schimbarea calendarului a fost nevoită să o hotărască în același an și Biserica, pentru a înceta confuzia poporului credincios din pricina folosirii a două sisteme calendaristice pe teritoriul Greciei”.

    Adică frica de tulburarea ce ar fi putut veni din reforma calendarului – frică ce s-a arătat de cel puțin două ori în aceste șase veacuri (1324 și 1904), dar și în alte dăți – a dispărut deodată în 1924, și de atunci înainte așa-zisa confuzie provocată prin primirea calendarului gregorian de către Stat a devenit mai mare decât toate acestea?

    Dar despre ce „confuzie” este vorba? Într-un singur an (1923–1924), și anume în cel dintâi an al unei astfel de situații – unde „fiecare început este greu” –, marea confuzie ce a venit din folosirea celor două calendare (gregorian pentru Stat și iulian pentru Biserică) a fost, de fapt, că… Anul Nou s-a serbat înainte de Crăciunul bisericesc1! O, ce „mare” confuzie! Ce ne mai pasă dacă se vor sminti credincioșii, dacă se vor stârni tulburări, dacă va fi dezbinare, dacă vom face schismă, numai să înceteze această… confuzie – o confuzie pe care Bisericile Serbiei și Rusiei o înfruntă fără nici o problemă de aproape un veac, spre rușinarea celor ce susțin mincinos că schimbarea calendarului în Biserica Greciei s-a făcut din motive… sociale, adică pentru ca să nu existe… confuzie.

    Continuând, citim mai jos că: „Biserica, așadar, nu a primit calendarul gregorian, care se lovea de hotărârile Bisericii despre Paști, ci noul calendar iulian îndreptat, care se identifica, într-adevăr, cu cel gregorian în privința datelor sărbătorilor fixe, dar se deosebea radical de el în privința Pascaliei.”

    Aici trebuie cercetate două chestiuni:
    a) argumentul, de atâtea ori repetat, că una este calendarul gregorian și alta este noul iulian îndreptat, și
    b) problema schimbării Pascaliei, de vreme ce imediat mai jos – și spre cinstea lui – autorul recunoaște următoarele: „Desigur, nimeni nu poate tăgădui că această îndreptare a calendarului atingea în chip indirect Pascalia, întrucât prăznuirea Paștilor și a celorlalte sărbători cu dată mobilă la alte date crea destule urmări, mai ales de ordin liturgic și tipiconal. De pildă, Paștile ar fi putut fi prăznuit și în luna mai, iar Duminica Tuturor Sfinților chiar în luna iulie, cu urmarea ca în aceste cazuri să se desființeze postul Sfinților Apostoli.”

    a) Este adevărat că Biserica Greciei putea să pretindă că nu a primit calendarul gregorian prin „alchimia” așa-numitului „calendar iulian îndreptat”, care nu era nimic altceva, în esență și în fapt, decât primirea calendarului gregorian pentru sărbătorile fixe. Prima diferență care va apărea în practică între gregorian și „iulianul îndreptat” va fi de o singură zi și aceasta se va întâmpla… în anul 2800 d.Hr.! Atunci se va arăta că „iulianul îndreptat” este mai exact științific…

    Sfântul Hrisostom de Florina(în Calendarul bisericesc ca și criteriu al Ortodoxiei – 1/7/1935), scrie:

    „La început nu se poate vorbi de o îndreptare a calendarului iulian, pentru că scăderea a 13 zile din acesta nu i-a adus calitatea de perfect și precis, încât Preafericitul să spună că a îndreptat greșeala acestuia. De altfel, împărțirea perfectă și exactă a timpului nu se poate stabili, câtă vreme știința astronomică și matematică nu a descoperit echinocțiul absolut precis al timpului. Și atâta vreme cât îndreptarea calendarului iulian, proclamată urbi et orbi2 de Preafericitul, nu l-a făcut prin scăderea celor 13 zile să fie desăvârșit și exact, ci, prin această modificare, i-a dat caracteristicile și trăsăturile proprii ale calendarului gregorian, întrebăm pe judecătorul nepărtinitor și imparțial: se înșală sau nu Preafericitul – dacă nu chiar viclenește – atunci când spune că nu a primit calendarul gregorian, ci a îndreptat calendarul iulian? Din moment ce Preafericitul merge împreună cu gregorianul în ceea ce privește anii, lunile, săptămânile, zilele și orele, și nu cu inexistentul „iulian îndreptat”, poate oare să susțină serios și adevărat că nu a primit calendarul gregorian, de vreme ce a primit și aplicat în Biserică sistemul de măsurare a timpului al acestuia? Această proclamare a Preafericitului este asemenea afirmației unuia care ar pretinde că numele „Kostas” nu este același cu „Constantin” și că „Giannis” nu este același cu „Ioannis”.”

    Iar Hristofor, episcopul de Leontopolis (mai târziu Patriarh al Alexandriei), scrie (Probleme calendaristice, Alexandria 1925, p. 25–26):

    „În ceea ce privește diferența dintre calendarul gregorian și calendarul pe care îl folosesc la noi nou-calendariștii, întrucât nu avem o formare specială, mărturisim că nu putem găsi unde se află această diferență, din moment ce amândouă sunt înaintea iulianului cu 13 zile și sărbătoresc în aceeași zi sărbătorile vechi fixe cei ce au făcut reforma”. Și mai jos: „Cu toate acestea, deși nou-calendariștii cred că al lor calendar este altceva decât cel gregorian, catolicii, recunoscând în calendarul reformat al ortodocșilor propriul lor calendar, se laudă pretutindeni că au reușit, în sfârșit – deși târziu – să-i convingă pe grecii ortodocși să catolicizeze, cel puțin în privința calendarului…”

    Oricine citește documentele oficiale ale întrunirilor despre calendar – atât ale Bisericii Greciei pe vremea lui Meletie Metaxakis și Hrisostom Papadopoulos (cf. Arhim. Theoklitos Strangas, Istoria Bisericii Greciei), cât și ale comisiei patriarhale sub președinția lui Anthimos al Vizyei (revista „Noul Păstor” 1922, nr. 3–4–5), precum și ale „Panortodoxului” congres de pe vremea lui Meletie Metaxakis (Procese-verbale și hotărâri, Constantinopol 1923) – va înțelege că așa-numitul „iulian îndreptat” a fost un vicleșug pentru a se ajunge la o unitate de prăznuire cu eterodocșii apusului, dorită de inovatorii promotorii acestei schimbări, dar și de eterodocși.

    b) În privința Pascaliei, admirăm măsura ipocriziei inovatorilor. Pe de o parte, pentru a liniști glasurile de protest, susțin că nu au schimbat Pascalia; pe de altă parte, însă, socotesc necesară, în viitor, schimbarea Pascaliei pentru a corespunde chipurile spiritului canoanelor Sinodului I Ecumenic și echinocțiului real.

    Să-l lăsăm însă pe înțeleptul dascăl din Trapezunt, Sevastos Kymenites, să răspundă (vezi textul original în cartea lui Eortologion, iunie 1701, p. 65–67):

    „Însă preasfințiții Părinți ai primului Sinod, deși știau bine această diferență a echinocțiului – cum încet-încet se mută înapoi, din pricina adăugării continue a zilei din anul bisect –, totuși au hotărât ca acest echinocțiu de primăvară să fie socotit și calculat întotdeauna așa cum s-a aflat atunci, pe vremea lor, la 21 martie; și să nu se mai mute niciodată înainte sau înapoi de această zi.

    Cât despre Sfintele Paști, să fie prăznuite întotdeauna de toți împreună, în aceeași zi a aceleiași luni, fie martie, fie aprilie, pentru ca să nu se facă tulburare și dezbinare în părțile Bisericii care se află în toată lumea, din pricina schimbării echinocțiului, ce provine – așa cum am spus – din adăugarea zilei anului bisect.

    Deși în zilele noastre echinocțiul a coborât mult mai jos, la 10 martie, după cum arată cei mai noi prin observații mai precise – și din această pricină au făcut îndreptarea Calendarului și au adus iarăși echinocțiul la 21 martie, așa cum era pe vremea primului Sinod (mutând înapoi luna martie și, în consecință, toate lunile, cu zece zile) –, noi în aceasta nu îi urmăm! Și niciodată nu cutezăm să călcăm Hotărârea acelor dumnezeiești Părinți, ca să ne arătăm noi mai înțelepți decât acei purtători de înțelepciune dumnezeiască și sfinți Părinți, și să facem noi îndreptare acolo unde ei nu au îndrăznit să facă.

    Pentru că, chiar de ar fi fost întemeiată această îndreptare, ar fi făcut-o mai înainte aceia. Și ar fi tras martie două zile înapoi (adică ar fi adăugat două zile), ca să ridice echinocțiul mai sus și să-l aducă la 23, așa cum era pe vremea lui Hristos; sau ar fi tras martie mai mult, ca să-l coboare la 15 martie, așa cum era la început, pe vremea lui Adam. Însă aceia nici nu l-au ridicat, nici nu l-au coborât, ci l-au lăsat acolo unde l-au aflat, la 21 martie, pentru pricina pe care am spus-o mai sus: ca să nu pricinuiască tulburare și dezbinare în părțile și mădularele Bisericii, așa cum au pățit „mai înțelepții” decât ei latini, care, pentru o simplă îndreptare a timpului, s-au despărțit și s-au tăiat, împreună și în privința calendarului, de întreg trupul Bisericii, ca niște schismatici, îngâmfați și autocefali ce sunt.

    De aceea spun: nu putem noi să călcăm părerea și judecata acelor dumnezeiești Părinți, ca să cădem și noi în aceeași greșeală cu latinii, și să primim în suflet, în loc de câștig, pierdere, precum latinii.„

    Mai înțelepți decât Părinții, așadar, sunt Metaxakis, Papadopoulos, Anthimii, Ghermanos, Dorothei și ceilalți. Pentru unii asemenea „părinți” scria și Sfântul Nichifor, Patriarhul Constantinopolului: „Se ‘hirotonesc’ pe ei înșiși ‘înțelepți’, cei iubitori de trup, și de către ucenicii lor voiesc a fi numiți teologi cei cu vorbă deșartă, și hrisostomi, cei cu gură spurcată” (P.G. 100, 557).

    c. Neajunsurile reformei calendaristice

    Și de data aceasta, spre cinstea lui, autorul recunoaște neajunsurile reformei calendaristice, care, după părerea sa, sunt:
    a) ruperea unității și confuzia care a urmat din aceasta,
    b) graba realizării ei cu scopul de a sluji interese politico-economice,
    c) punerea ei în fapt în mod pripit și fără luminare și discuție,
    d) primirea ei fără acordul comun al tuturor Bisericilor Ortodoxe.

    Însă acest subcapitol se încheie cu o propoziție-capcană: „reforma calendaristică nu lovea în dogmele credinței”.

    Dacă lovea sau nu, și în care dogmă, vom încerca să arătăm mai jos, în capitolul de fond.

    Aici, simplu, văzând cele de mai sus – pe care toți cei cu judecată le primesc ca neajunsuri –, se ridică pe drept întrebarea: „dar de ce atâta grabă și atâta stăruință pentru ca să se facă schimbarea?” Care au fost, într-adevăr, motivele acestei reforme?

    Au fost motivele sociale, adică fie evitarea confuziei celor două calendare, pe care o invocă atunci arhiepiscopul Hrisostom Papadopoulos, fie presiunile statului, pe care le menționează arhiepiscopul Hristodulos Paraskevaidis? Nici prima nu justifică o asemenea grabă, nici cea de-a doua nu ne convinge prea mult, din pricina mărturiilor pe care le avem și pe care le vom aduce mai jos.

    Au fost motivele științifice, adică imperfecțiunea calendarului iulian? Dar și Părinții Sinodului I de la Niceea cunoșteau greșeala calendarului, și pe acesta au statornicit Pascalia, pe care au hotărât-o veșnică și neschimbată. După cum scrie, iarăși cu deosebită tărie, Sevastos Kymenites (cf. mai sus, p. 179):
    „Se poate oare ca noi să călcăm părerea și judecata acelor dumnezeiești Părinți și să facem noi această îndreptare, și să nu pricinuiască tulburare și dezbinare în Biserica cea sobornicească a lui Hristos? Precum au pățit latinii inovatori, ca niște autocefali și îngâmfați. Și pentru această îndreptare pe care au făcut-o și au dat o hotărâre comună în Biserică, fără Sinod comun, și pentru această autocefalie a lor, s-au tăiat și s-au despărțit de bunăvoie de Biserica sobornicească a lui Hristos.”

    Și dacă, chipurile, mândrii disprețuitori ai Sfinților Părinți se îngrijeau atât de mult de corectitudinea științifică a calendarului, de ce nu au ales un calendar nou, mai desăvârșit, de vreme ce știau bine că și „iulianul îndreptat” era imperfect? Nu cumva scopul lor a fost, în cele din urmă, prăznuirea comună a sărbătorilor, fixe și mobile, împreună cu apusenii, ca prim pas și condiție necesară pentru „unirea bisericilor”? Cu siguranță! Și, spre dovadă, aduc următoarele mărturii în fața cititorului de bunăcredință:

    a) Din Enciclica Patriarhală din 1920: apropierea Bisericilor se va face „prin primirea unui calendar unic, spre prăznuirea simultană a marilor sărbători creștine de către toate Bisericile.”

    b) Din comisia patriarhală din 1922: membrul comisiei, profesorul G. Liannopoulos, a dovedit că dintre cele trei calendare solare, cel iulian și cel persan sunt superioare celui gregorian. Această părere științifică însă nu slujea scopului, care era prăznuirea comună – așa cum am spus –, atât a sărbătorilor fixe, cât și a celor mobile, adică Pascalia. Dar pentru că nu era cu putință să se facă fără opoziție primirea Pascaliei gregoriene, s-a discutat și despre fixarea Paștilor (adică să devină sărbătoare cu dată fixă), pentru care Anthimos al Vizyei și-a dat opinia sa(Noul Păstor, 1922, nr. 3–4–5, p. 234–236):
    „Propunerea fixării sărbătorii dumnezeieștilor Paști urmărește, fără îndoială, pe de o parte, dobândirea prăznuirii simultane de către toți creștinii a acestei celei mai mari sărbători a creștinismului și a sărbătorilor ce depind de ea, iar pe de altă parte, înlăturarea greutăților care există pentru aflarea acestei sărbători și stabilirea ei într-o zi hotărâtă a lunii. Din orice punct de vedere s-ar cerceta astăzi această propunere, fie eclesiastic, fie social, nimeni nu poate tăgădui că ea constituie pentru Biserica Ortodoxă de Răsărit o parte a întregii ei probleme calendaristice; căci, cercetată din punct de vedere eclesiastic, este vădit că nici chiar în cazul realizării ei nu poate să ajute la dobândirea scopului ei, atâta vreme cât Biserica noastră are în uz calendarul iulian, iar Bisericile Apusului pe cel gregorian. De aceea se impune cu necesitate mai întâi acțiunea pentru identitatea calendarului, și apoi să urmeze gândul fixării Paștilor.”

    c) Din „Panortodoxul” Congres din 1923: „Nevoia prăznuirii simultane a marilor sărbători creștine, Crăciunul și Paștile, de către toți creștinii, este subliniată în chip deosebit și în invitația Patriarhiei Ecumenice către Bisericile Autocefale la această Comisie Pan-ortodoxă” (Procese-verbale, p. 56). „Alt motiv în plus pentru adaptarea imediată și a Pascaliei este marea însemnătate morală și impresia pe care o va produce în întreaga lume civilizată această apropiere, prin inițiativa liberă a Bisericii Ortodoxe, a celor două lumi creștine, a Răsăritului și a Apusului, în prăznuirea marilor sărbători creștine” (p. 57).

    d) Poziția bisericii papale: un episod arată limpede atitudinea pozitivă a bisericii papale față de prăznuirea simultană. Când „Societatea Națiunilor”3 a propus un calendar nou (chiar mai nou și mai precis) comun pentru toată lumea, biserica papală a răspuns că îl primește „dacă îl primește și Biserica Răsăritului” (Skrip, 17-1-1924).

    Repet: toate celelalte despre motive sociale sau științifice se dovedesc, prin cercetarea istoriei, sofisme și, în esență, praf în ochii ortodocșilor care erau în neliniște. Cel mai mare, așadar, neajuns al reformei calendaristice a fost că aceasta i-a dezbinat pe ortodocși de dragul unirii cu eterodocșii[2].

    Sursa: https://krufo-sxoleio.blogspot.com/2012/08/blog-post_25.html

    1. Nu eu scriu acestea, ci însuși arhiepiscopul de atunci, Hrisostom Papadopoulos, o spune:
      „De asemenea nu stă în picioare ca argument că ar fi creat confuzie săvârșirea separată a sărbătorii naționale de cea bisericească a Bunei Vestiri din 25 martie, pentru că până și copiii cei mici știu că revoluția din 1821 nu a început la 25 martie, ci această dată a fost statornicită din pricina însemnătății praznicului Bunei Vestiri. Așadar, să fi rămas sărbătoarea națională împreună cu cea bisericească. Toate celelalte sunt pretexte …. ↩︎
    2. n. tr: „Urbi et Orbi” este o expresie latină care înseamnă „către cetate (Roma) și către lume”. În tradiția romano-catolică este folosită pentru proclamări solemne ale Papei. În pasajul de față este utilizată ironic, pentru a arăta modul fastuos și public cu care a fost prezentată îndreptarea calendarului iulian, deși în realitate aceasta echivala cu adoptarea calendarului gregorian. ↩︎
    3. n. tr: „Societatea Națiunilor” (1919–1946) a fost organizația internațională creată după Primul Război Mondial, ca precursor al ONU, având scopul menținerii păcii mondiale. Printre inițiativele sale s-a numărat și propunerea unui calendar universal, adoptabil de toate statele, proiect sprijinit și de Vatican, cu condiția acceptării lui de către Biserica Ortodoxă Răsăriteană. ↩︎

  • Anularea argumentelor împotriva îngrădirii ortodocșilor de stil vechi (1)

    de Nikolaos Mannis

    Prolog

    Pe site-ul „Grupului Ortodox de Cercetare Dogmatică”, și anume aici, a început de curând publicarea cărții părintelui Vasile Papadakis, cu titlul „Schisma Zeloților Vechi-Calendariști”[gr. Το σχίσμα του Ζηλωτικού Παλαιοημερολογιτισμού], în care autorul se ocupă de mișcarea Ortodocșilor de Calendar Vechi din Grecia (a „Pliromei Neînnoitoare”, cum altfel o mai numim), încercând, în mod vădit, să dovedească faptul că a fost greșită îngrădirea[gr. ἀποτείχισις] așa-numiților „vechi-calendaristi”.

    Alungând din mintea mea gândurile cele rele, care îmi spun că scopul acestei strădanii editoriale este justificarea celor ce stăruie în comuniunea directă sau indirectă cu ecumeniștii (și prin aceștia cu ceilalți eretici), pun gândul cel bun, că autorul este însuflat de un duh al iubirii de adevăr, al dragostei și al durerii pentru dezbinarea ortodocșilor greci și că își propune să slujească adevărului cu orice preț, urmărind totodată și vindecarea schismei calendariste. Care dintre aceste două scopuri este cel adevărat (doresc din toată inima să fie cel de-al doilea) se va vădi din reacțiile ce vor urma, pe parcursul răsturnării, capitol cu capitol, a acelor puncte pe care le socotesc că vatămă adevărul și asupra cărora voi încerca, cu ajutorul Bunului Dumnezeu și cu binecuvântarea părintelui meu duhovnicesc, să răspund.

    Adresându-mă părintelui Vasile, îl asigur că scopul acestei lucrări de față este slujirea adevărului și numai a acestuia. Simt marea răspundere – așa cum cred că o simte și dânsul – pentru cât de mult se cuvine să luăm aminte la ceea ce scriem, pentru că vom da socoteală mare înaintea lui Dumnezeu pentru sufletele pe care le-am putea primejdui, dacă cele scrise de noi vor fi răuvoitoare și ar sluji altor scopuri, afară de adevăr. Drept dovadă a celor de mai sus va fi și recunoașterea din partea mea a tuturor pozițiilor drepte ale părintelui Vasile, lucru pe care nădăjduiesc să-l facă și dânsul cu privire la cele ce voi scrie eu.

    Introducere

    Vom cerceta pe scurt introducerea acestei cărți, pentru a intra treptat în duhul celor scrise de părintele Vasile. El începe astfel:

    „Una dintre cele mai mari probleme care chinuie de aproape optzeci de ani nu numai Biserica Ortodoxă a Greciei, ci și pe cea de pretutindeni, este schisma zeloților vechi-calendaristi. Numărul celor ce se autointitulează Creștini Ortodocși Adevărați (G.O.C.) nu este, desigur, mare (în teritoriul Greciei nu depășește 70.000), cu toate acestea, existența lor nu încetează a provoca sminteală, neîncredere și dezbinări în plinătatea Bisericii.”

    Părinte al meu, îngăduiți-mi să socotesc ca cea mai mare problemă a Bisericii Ortodoxe panerezia Ecumenismului, lucru asupra căruia cred că sunteți și sfinția voastră de acord. Cât despre îngrădirea ortodocșilor de stil vechi, „schisma zeloților vechi-calendariști” după cum o numiți, aceasta este singura nădejde de întoarcere a Bisericilor Ortodoxe de astăzi la linia Sinoadelor și a Părinților, de la care s-au abătut prin lipsa de condamnare a inovațiilor ereziei Ecumenismului.

    Gândiți-vă ce s-ar fi întâmplat dacă nu ar fi existat această „mare problemă”, așa cum o caracterizați. Gândiți-vă că în acea fatidică zi de 10/23 martie 1924 nu s-ar fi găsit nici un suflet să se împotrivească în faptă. „Greșit s-a făcut schimbarea, dar nu vom întrerupe comuniunea”, ar fi zis. Și curând ar fi fost schimbată și Pascalia[n. tr. lucru care în România s-a produs de două ori din păcate], așa cum era programat. Ar fi urmat proteste, conferințe la „Parnassos”1, articole combative în „Skrip”2, dar fără întrerupere a comuniunii, ca să nu se facă „schismă”. Mai apoi, odată cu „ridicarea anatemelor”, ar fi fost anunțată și deplina unire cu „bisericile” Apusului, pentru că ar fi văzut ierarhii ecumeniști – și nu întâmplător cei de rang înalt – că nu există nici o împotrivire practică.

    Nu, nu, cinstite părinte, nu „schisma vechi-calendaristă” este problema, ci erezia Ecumenismului care frământă Biserica Ortodoxă, și mai ales pentru Biserica Greciei și pentru schisma pe care a adus-o schimbarea necanonică, și după cum însuși spuneți, a calendarului.

    Dar există o soluție: rezolvând problema Ecumenismului, adică prin condamnarea lui sinodală ca erezie și prin tăierea ecumeniștilor ca fiind în afara Bisericii, se rezolvă automat și problema calendarului. Nu sunteți de acord?

    Până atunci, adică până la condamnarea sinodală, ortodocșii de stil vechi. au dreptul să întrerupă comuniunea cu inovatorii, pentru că, dacă nu o vor face, nu va exista nici o problemă cu Ecumenismul, deci nu se va întruni nici un Sinod ca să-l condamne. De aceea, sunt vrednici de cinste, potrivit Canonului al XV-lea al Sinodului I-II, aceia care, prin îngrădirea lor, „s-au silit să izbăvească Biserica de schisme și de dezbinări”, pentru că fac să fie necesară convocarea unui Sinod.

    „Privim cu întristare parcursul G.O.C., care nu numai că nu par să dorească unirea lor cu Bisericile Constantinopolului, Atenei și Ciprului, de la care s-au despărțit în 1924 din pricina schimbării calendarului, ci dimpotrivă se îndreaptă către o tragică, lăuntrică fărâmițare.”

    Citind cele de mai sus, mi-am adus aminte de Sfântul Maxim Mărturisitorul, care a scris acestea:

    „Văzând cineva vrășmășia frățească[n. tr. εμφύλια] a celor aproape doisprezece Biserici zelotiste care se caterisesc reciproc și înstrăinarea ce sporește neîncetat între ele, își dă seama totodată de dificultatea oricărei înțelegeri cu Bisericile Ortodoxe Locale, pe care, mai ales în ultima vreme, le caracterizează ca eretice” – aș vrea să-mi spuneți ce ați răspunde unui budist, de pildă, care, încercând să-i oprească pe cei de aceeași credință cu el să devină creștini, le-ar scrie despre fărâmițarea creștinilor în ortodocși, papistași, protestanți, monofiziți ș.a.m.d., ca argument. Ar fi un astfel de argument valid?

    Nu douăsprezece, ci chiar o sută douăsprezece să fi fost facțiunile G.O.C., și tot nu s-ar fi anulat validitatea și dreptatea căii celor care au întrerupt comuniunea cu inovația. În măsura în care este răspunzătoare „Pliroma Neînnoitoare” pentru abaterile eclesiologice, pentru greșelile dogmatice sau pentru apariția facțiunilor în sânul ei, în aceeași măsură este răspunzătoare și Ortodoxia pentru erezii și schisme, adică deloc. Prin urmare, cea de-a doua parte a lucrării dumneavoastră, cu titlul „Schismele intra-vechi-calendariste”, poate fi judecată doar din punct de vedere istoric și, în esență, slujește doar la impresionarea și la înfricoșarea nou-calendaristului. Este, adică, un crainic imaginar care strigă către cititorul deja părtinitor împotriva „vechi-calendariștilor”: „Ai grijă să nu mergi cu G.O.C., care sunt dezbinați și se anatematizează între ei”, ca și cum n-ar exista și calea împărătească, îngrădirea și întoarcerea la calendarul patristic, fără a fi neapărat nevoie de încadrare într-o facțiune, așa cum au făcut deja, dintre cei vii, părintele Hrisostom din Spetse, părintele Stavros din Lamia, părintele Gheorghe din Tesalonic și alții.

    „Cu toate acestea, ne bucurăm de aderarea, chiar dacă izolată, a mai multor episcopi, clerici, mănăstiri, dar și credincioși G.O.C. la trupul Bisericii. Credem că la aceasta contribuie și existența în unele mitropolii a parohiilor care, deși aparțin Bisericii, urmează cu binecuvântarea episcopului locului calendarul vechi. În aceste parohii găsesc adăpost mulți G.O.C. dezamăgiți, care doreau să se elibereze de taberele zelotiste, dar totodată să aibă și posibilitatea de a urma calendarul iulian, pe care nu pe nedrept îl iubesc. Un lucru foarte important trebuie socotit și unirea Patriarhiei Moscovei cu Biserica Diasporei Ruse[n. tr. ROCOR] (17.05.2007). După cum știm, Diaspora Rusă întrerupsese vreme de aproape treizeci și cinci de ani aproape complet comuniunea bisericească cu Bisericile Ortodoxe și intrase în comuniune cu o mică parte a G.O.C. Din Diaspora Rusă își trag, de asemenea, hirotoniile aproape toate facțiunile vechi-calendariste. Unirea Patriarhiei Moscovei cu Diaspora Rusă a marcat dizolvarea a jumătate din vechi-calendarismul de pretutindeni, dat fiind că Diaspora Rusă avea în jurisdicția sa mai bine de trei sute de parohii în întreaga lume. Este absolut firesc ca G.O.C. să jelească și să se simtă dezamăgiți, întrucât puterea lor se micșorează necontenit.”

    Preaiubite părinte, pentru singurul lucru pentru care ne întristăm (niciodată nu ne descurajăm) este apostazia lumii întregi și sufletele care nu L-au cunoscut pe Domnul nostru, Unicul Mântuitor. Nu ne întristăm pentru că, chipurile, vedem puterea noastră slăbind – ca și cum am fi o grupare de putere, un partid sau o armată a lumii acesteia! – ci pentru că, prin această atitudine a lor, frații noștri legitimează Ecumenismul și dovedesc că au fost „închinători ai calendarului”. Noi nu iubim calendarul iulian despărțit de Ortodoxie. La ce folosește calendarul iulian dacă îl primești pe Papa Romei – pe care Sfântul Cosma îl numește „antihrist” – drept episcop al Bisericii? Nu mântuiește calendarul, părinte, și în chip limpede, nu este o soluție potrivită întoarcerea în Biserica inovatoare, fără condamnarea inovației și, în consecință, a Ecumenismului.

    „Am împărțit lucrarea noastră în trei părți. În prima parte vom încerca să răsturnăm argumentele G.O.C. cu privire la problema schimbării calendarului. Vom arăta deci că schimbarea calendarului a fost, desigur, o acțiune necanonică, dar nu și o erezie, și prin urmare nu constituia motiv suficient de întrerupere a comuniunii bisericești cu Bisericile Ortodoxe. Așadar, schisma G.O.C. este întru totul necanonică.”

    Iar noi, la rândul nostru, menționăm că, în răsturnarea primei părți, vom cerceta contra-argumentele părintelui Vasile față de cele prezentate de el drept argumente ale G.O.C. și ne vom ocupa, între altele, și de următoarele chestiuni:
    a) ce este dogmă și ce este erezie,
    b) în ce măsură schimbarea calendarului se leagă de dogmă și de erezie,
    c) cine a făcut schisma calendarului și de ce, și
    d) dacă este îngăduită întreruperea comuniunii doar din motive dogmatice.

    „În partea a doua ne vom ocupa de fărâmițarea din sânul G.O.C. și de motivele neînsemnate care constituie prilej pentru schismele lor.”

    Așa cum am menționat și mai sus, acest capitol este cu totul înșelător și încearcă să întunece cinstita și mărturisitoarea luptă a simplilor ortodocși de stil vechi, prezentând abaterile unei părți din conducerea lor. Nu mă miră prezentarea acestor abateri – de altfel sunt pentru prezentarea adevărului din motive istorice – ci folosirea lor ca argument împotriva îngrădirii pliromei neinovatoare, așa cum, de pildă, mulți ziariști prezintă scandaluri economice sau personale ale preoților din Biserica oficială pentru a lovi, în general, în Biserică. Cu toate acestea, vom răspunde numai din rațiuni pur istorice, acolo unde și dacă vom socoti că este nevoie.

    „În cele din urmă, în partea a treia vom răsturna argumentele G.O.C. cu privire la problema Ecumenismului. Mai precis, vom arăta că Bisericile Ortodoxe nu au primit erezia Ecumenismului și, prin urmare, îndemnul G.O.C. către credincioși de a întrerupe comuniunea bisericească cu acestea este greșit. Vom arăta, de asemenea, purtarea Sfinților Părinți în situații asemănătoare celor de astăzi, precum și numeroasele denaturări săvârșite de G.O.C. în învățătura patristică și în Istoria Bisericească. Părinții, adică, întotdeauna puneau ca și condiție a întreruperii comuniunii bisericești cu mai-marii noștri bisericești proclamarea vreunei erezii sau unirea cu ereticii, și nu simplele încercări de unire cu aceștia sau simpla existență a filo-unioniștilor.”

    Poate că aceasta este partea cea mai interesantă, atât din punct de vedere eclesiologic, cât și istoric. Aștept cu interes publicarea ei de către OODE3.

    „Mărturisim că încercarea de răsturnare a argumentelor zeloților nu constituie pentru noi o lucrare plăcută. Am întreprins acest efort cu durere și mai ales din dragoste pentru altminteri deosebiții noștri frați vechi-calendariști. Ținta noastră finală este dobândirea unității în Hristos, firește sub premise eclesiologice drepte: «căci nu căutăm să biruim, ci să dobândim pe frații de care am fost sfâșiați prin despărțire».”

    Tocmai acesta este și scopul nostru, preacinstite părinte. Dobândirea unității în Hristos, nu a oricărei „unități” între noi și voi, ci a adevăratei unități, care de fapt desparte de erezie și păzește Adevărul…

    (Continuarea aici: https://rezistentaortodoxa.org/2025/08/21/anularea-argumentelor-impotriva-ingradirii-ortodocsilor-de-stil-vechi-2/)

    Sursa: https://krufo-sxoleio.blogspot.com/2012/08/blog-post_21.html

    1. n. tr: Societatea Literară „Parnassos” – După schimbarea calendarului bisericesc , acolo s-au ținut conferințe și discuții aprinse despre inovație și despre „problema calendarului”. ↩︎
    2. n. tr: A fost un ziar atenian foarte cunoscut. În perioada schimbării calendarului, a găzduit articole foarte critice la adresa ierarhiei bisericești și a guvernului, reflectând reacția de opoziție din societate. ↩︎
    3. n. tr: abreviere pentru Grupul Ortodox de Cercetare Dogmatică. ↩︎

  • Despre „episcopi” și „sinoade” paralele (Partea a II-a)

    de Nikolaos Mannes

    Cu adevărat îmi este foarte neplăcut să contrazic pozițiile unor părinți și frați buni și luptători, când marea problemă din Biserică în acest moment este Hidra Lerneană1 a ereziilor, cu capetele ecumenismului, neocatolicismului din Fanar, episcopocentrismului, serghianismului, dar și zelotismului extrem.

    Totuși, sunt nevoit să o fac, pentru binele adevărului și la îndemnul multor părinți și frați, cu speranța că voi contribui la corectarea erorilor, dar și la unitatea după Dumnezeu, care poate veni doar prin acceptarea greșelilor de ambele părți.

    După cum se știe, acum aproximativ șase ani am redactat un text în care răspundeam obiecțiilor unor noi schismatici care respingeau ca precedent istoric acceptabil existența unui al doilea Episcop sau Sinod într-o regiune fără ca primul să fi fost mai înainte înlăturat. În acel text (aici: http://krufo-sxoleio.blogspot.com/2016/08/blog-post_30.html) am oferit trei exemple care contrazic această poziție: a) cazul lui Evagrios/Demofil în Constantinopol, b) cazul Sfântului Meletie/Paul în Antiohia și c) cazul hirotoniei unei noi ierarhii în Uniunea Polono-Lituaniană.

    Recent, iubitul ieromonah Evghenios din Kastanoussa, Serres, a încercat să demonstreze că aceste exemple nu sunt valabile (folosind anumite contraargumente, pe care le vom vedea mai jos), și că oriunde există un al doilea Episcop sau Sinod în aceeași regiune înseamnă Schismă, adică despărțire de Biserica lui Hristos. Acum două zile a fost postat și un video legat de acest subiect în care este menționat din nou același ieromonah (împreună cu tovarășii săi, Părintele Savvas, Părintele Alypios și dl. Georgios Vlamakis – cunoscuți mie și foarte iubiți pentru caracterul și lupta lor) (video aici: https://www.youtube.com/watch?v=7ZBgKHyRpe0).

    Încep cu al treilea exemplu (cazul hirotoniei unei noi ierarhii în Comunitatea Polono-Lituaniană), unde preotul Evghenios are dreptate, iar eu greșesc. Sunt de acord cu el că acest exemplu nu-mi susține poziția, deoarece, înainte de hirotonia noii ierarhii (în 1620, de către Teofan din Ierusalim), a avut loc caterisirea dreptă a arhiepiscopilor (uniați – n. trad.) făcători de abateri (în 1596, de către Sinodul Ortodox de la Brest). Nu știam acest lucru când am scris primul articol și, cercetând procesul-verbal al sinodului, pe care l-am găsit ulterior, am confirmat această informație.

    În ceea ce privește primul și al doilea exemplu, părintele Evghenios greșește. Înainte de a demonstra acest lucru, doresc să-i mulțumesc pentru că mi-a oferit ocazia să cercetez mai adânc subiectul și să exprim speranța că va recunoaște și el eroarea, aplicând declarația sa că îl interesează cu adevărat Adevărul.

    Referitor la cazul Evagrios/Demofilos, părintele Evghenios susține că Demofilos fusese deja caterisit în 359 de către Sinodul de la Arimin, iar restabilirea sa nu este valabilă pentru ortodocși, deci ortodocșii au procedat corect hirotonindu-l pe Evagrios, deoarece Demofilos era deja caterisit.

    Această opinie a părintelui Evghenios (că nu există o restabilire a lui Demofilos) este însă demolată categoric prin următoarele:

    a) faptul că Demofilos, ca episcop activ al Veriei (Macedonia), a fost transferat în 370 la Constantinopol;

    b) prezența episcopului ortodox al Heracleii, Teodor, care l-a întronizat pe Demofilos2.

    c) din acceptarea însuși a Sfântului Vasile cel Mare că Demofilos a fost Arhiepiscop al Constantinopolului și, după cum a aflat din zvonuri, acesta se prefăcea ortodox și evlavios, ademenind pe mulți; nicăieri nu menționează că Demofilos ar fi fost caterisit (vezi Scrisoarea 48 către Sfântul Eusebiu din Samosata, P.G. 32, 386).

    Când a murit împăratul Valens (mare prigonitor al ortodocșilor), Sfântul Grigorie Teologul, în calitate de Episcop al Sasimelor, a venit la începutul anului 379 la Constantinopol și a păstorit adevărații ortodocși ca Episcop paralel în același oraș, înainte ca Demofilos să fie caterisit (aceasta s-a întâmplat în 380, când al II-lea Sinod Ecumenic a ales noul Arhiepiscop al Constantinopolului, Sfântul Nectarie, caterisind totodată și celălalt Episcop paralel, pe faimosul Maximos Cuninicul, care fusese hirotonit de alexandrini). Prin urmare, pentru a doua oară după Evagrios, ortodocșii din Constantinopol au acceptat un Episcop paralel fără să fi fost caterisit Demofilos.

    Referitor la a doua situație (așa-numita schismă din Antiohia), părintele Evghenios susține că hirotonia lui Paulin de către Lucifer din Cagliari a fost necanonică și că Sfântul Meletie a fost Episcopul canonic. Desigur, nu contestăm acest lucru, dar este o deviere de la subiect! Pentru că problema noastră aici este hirotonia unui Episcop în locul altuia, înainte de caterisirea acestuia din urmă. Și întreb: A fost hirotonit Paulin ca Episcop al Antiohiei în timp ce exista deja Episcopul arian oficial recunoscut (Euzoius), dar și un Ortodox (Sfântul Meletie), da sau nu? A fost recunoscut de Sfântul Atanasie cel Mare și, în general, de Bisericile Alexandriei, Romei și Apusului, da sau nu? Ei bine, argumentul că „asta niciodată nu s-a întâmplat” este demontat, iar toate celelalte sunt simple vorbării inutile! Singurul lucru pe care îl poate face cineva încăpățânat în această poziție este să prezinte pe Sfântul Atanasie ca pe un partener al unui schismatic. Însă nici măcar Sfântul Meletie nu îl considera pe Paulin schismatic, ba chiar îi propusese să păstorească împreună Antiohia (doi Episcopi în același oraș!) până când unul dintre ei ar fi murit primul! Iată cuvintele lui (în traducere): „Pentru că Domnul a pus grija acestor oi în mâinile mele, iar tu ai răspunderea celorlalte oi și pentru că ne împărtășim în credință, de aceea, dragul meu prieten, să unim oile noastre și să punem capăt dezbinării pentru conducerea lor. Și hrănind oile împreună, să le păstorim în comun. Dacă tronul de episcop este cauza dezbinării, această dezbinare o voi încerca să o evit. Pe acest tron voi pune Sfânta Evanghelie și noi să ne așezăm de-o parte și de alta. Iar dacă eu voi muri primul, tu, prietenul meu, vei păstra conducerea turmei singur. Dacă tu vei muri primul, atunci eu, după puterile mele, voi avea grijă de oi” (vezi Theodoritos Kyrrhos, „Istorie Bisericească”, P.G. 82, 1201).

    Ce se întâmplă aici, părinte Evghenios? Doi episcopi în același oraș și Sfântul Meletie, care propune asta, este considerat încălcător al canoanelor?

    ***

    În plus, profit de ocazie să adaug încă patru exemple care nu au fost menționate până acum, și care nu doar confirmă existența acceptată și atestată istoric a episcopilor și sinoadelor paralele, ci și infirmă acuzația că această situație ar produce schismă — în sensul desprinderii de Biserica Una, Sfântă, Sobornicească și Apostolică. Ea produce schismă doar în sensul unei diviziuni interne bisericești:

    A. Doi episcopi la Roma (secolul al III-lea).

    În anul 217, după trecerea la cele veșnice a Papei Zefirin, a fost ales un nou papă, Callistus, însă o parte a Bisericii s-a opus, l-a considerat eretic și, fără să-l caterisească mai întâi pe Callistus, a ales papă pe Sfântul Hipolit — primul antipapă3 al Bisericii din Roma. Această situație, cu doi episcopi ortodocși paraleli, a durat 17 ani, inclusiv pe timpul succesorilor Sfântului Callistus (care a fost martirizat în 222), Sfântului Urban (martirizat în 230) și Sfântului Pontian. Ultimul a fost exilat în Sardinia împreună cu Sfântul Hipolit, cu care a împăcat diviziunea, iar imediat după (în 235), amândoi au fost martirizați. (Vezi Blasius Feidas, lucrarea citată, pag. 294-296 și Philaretos Vafeidis, „Istorie Bisericească I”, Constantinopol, 1884, pag. 115-116)”.

    Β. Episcopi paraleli în Constantinopol (secolul al XIII-lea)

    În anul 1261, Sfântul Arsenie Autoreianul, Patriarhul Constantinopolului, a anatemizat pe Mihail al VIII-lea Paleologul deoarece a orbit pe moștenitorul legitim minor al tronului, Ioan al IV-lea Lăscăriciul, și i-a uzurpat tronul devenind un trădător. Mihail a câștigat treptat sprijinul majorității membrilor Sinoadelor, care au convocat o adunare ce a absolvit și caterisit pe Sfântul Arsenie în mod nedrept și cu acuzații false în anul 1264. Această caterisire a cauzat o mare schismă în Biserica Locală din Constantinopol, deoarece mulți susținători ai Sfântului Arsenie s-au separat de ierarhia oficială și de noul patriarh Gherman al III-lea (patriarh 1265-1266). Această schismă internă bisericească a fost atât de mare încât, după cum notează istoricul Pachymeres, oamenii se împărțeau chiar în familii. Ea a continuat și în timpul patriarhatului Sfântului Iosif I Galisiotul (patriarh 1266-1274 și 1282-1283). În anul 1274 a fost semnată pseudo-unirea de la Lyon, pe care Sfântul Iosif a refuzat-o, iar în locul lui a fost instalat cunoscutul latinofil Ioan al XII-lea Vekkos (patriarh 1274-1283). Susținătorii Sfântului Iosif au rupt comuniunea bisericească cu ierarhia oficială, iar în Constantinopol s-au format trei facțiuni: „uniștii” (enotici), care formau Biserica oficială și două facțiuni ortodoxe separate: „arsenianiții” și „iosifiții”, care nici măcar nu se împărtășeau între ei. Astfel, în 1274, în Constantinopol se pomeneau trei episcopi: un eretic, Vekkos, care încă nu fusese caterisit (caterisit în 1283) și era pomenit de Uniști și doi ortodocși: Sfântul Iosif, pomenit de iosifiți, și mitropolitul exilat al Sardelor, Andronic, pomenit de arsenianiți (Andronic a preluat păstorirea după moartea Sfântului Arsenie în 1273).

    În tabăra arsenianiților s-au produs numeroase diviziuni interne. Sfântul Teoleptos din Filadelfia, un iosifit și profesor al Sfântului Grigorie Palama, scria despre ei că erau împărțiți în multe grupuri și facțiuni, fiecare cu proprii conducători și pretinzând autoritate: „Unii spun: eu sunt al patriarhului cutare, altul spune: eu sunt al altuia, iar altul spune că aparține unui al treilea arhiepiscop…” („Revista de studii bizantine”, V (1947), București, 1947, p. 131, nota 1).

    După moartea lui Mihail și urcarea pe tron a evlaviosului Andronic al II-lea, acesta a convocat o Sinod care a restabilit Ortodoxia, a anatematizat pseudo-unirea și pe uniști, și a încercat să încheie schisma dintre arsenianiți și iosifiți prin alegerea unui nou patriarh agreat de ambele facțiuni. Noul patriarh a fost Grigorie al II-lea Cipriotul (patriarh 1283-1289), sub care a fost convocată Sinodul de la Adramyttion (1284) pentru rezolvarea schismei. O facțiune moderată a arsenianiților a propus o „judecată divină”: două documente (Tomoi), unul cu opiniile arsenianiților și altul cu cele ale iosifiților, au fost puse într-o cutie de argint și ținute toată noaptea în foc, în timp ce participanții se rugau. A doua zi, cele două documente erau arse complet! O parte din arsenianiți s-a împăcat atunci cu Biserica oficială, însă restul au continuat ruptura și au fost anatematizați. O altă grupare arseniană s-a împăcat cu Biserica oficială prin aducerea moaștelor Sfântului Arsenie în 1285, la porunca împăratului, care dorea cu ardoare încheierea schismei. În perioadele patriarhatelor Sfântului Atanasie I (1289-1293, 1304-1310) și Ioan al XII-lea (1294-1304) s-au produs treptate reconcilieri ale arsenianiților cu Biserica oficială. Istoricul Pachymeres scria că „membrele și părțile Bisericii, care ieri și până acum trei zile se certau și erau despărțite violent, au început să se adune și să se împace, fără însă a aduce pace deplină Bisericii” (P.G. 144, 205-206). Ultimii arsenianiți radicali (pe care Sfântul Atanasie îi numea „dezrădăcinați”, o parafrazare a cuvântului „zeloți”) s-au întors în Biserica oficială în 1310, în timpul patriarhatului lui Nifon I (1310-1315), într-o ceremonie specială în Hagia Sofia, în fața moaștelor Sfântului Arsenie. Toate aceste reintegrări au fost făcute fără repetarea Sfintelor Taine sau alte proceduri (cum ar fi ungerea cu Sfântul și Marele Mir sau instalarea), ceea ce ar fi fost necesar dacă ar fi fost considerați schismatici, cum pretinde pr. Evghenios (pentru mai multe detalii, vezi de exemplu: Pari Gounaridis, Mișcarea arseniană, Atena, 1999).

    C. Episcopi paraleli și Sinoade în America (secolul XX)

    Până la începutul secolului XX, milioane de ortodocși emigranți – ruși (și, în general, slavi), greci și arabi – ajunseseră în Statele Unite și formaseră structuri bisericești. Bisericile locale (în special Patriarhiile Rusiei – pentru ruși – și Antiohiei – pentru arabi, precum și Bisericile Greciei – pentru greci) creaseră primele jurisdicții, care ulterior au evoluat în sinoade distincte, cum ar fi cea a Bisericii Ruso-Ortodoxe Greco-Catolice din America (mai târziu Mitropolia și în prezent Biserica Ortodoxă din America), Arhiepiscopia Greco-Ortodoxă din America, Arhiepiscopia Ortodoxă Siriană a Americii de Nord, Biserica Ortodoxă Rusă din Diaspora, și altele.

    Astfel, în SUA (dar și în Canada, și mai târziu în America de Sud) s-au format multe sinoade, iar fenomenul de a exista mulți episcopi ortodocși în fiecare oraș a devenit obișnuit.

    Când părintele Evghenie Tompros a susținut pe Vitalie, episcopul Rus al diasporei din Montreal, împotriva grecilor care hirotoniseră un episcop în același oraș, marele și inegalabilul teolog părintele Teodoretos Mavros i-a răspuns potrivit: „Exact asta înseamnă să înțelegem spiritul Canoanelor și să nu ne agățăm de litera lor, așa cum fariseii se țineau de litera Legii și îl acuzau pe Domnul că ar fi încălcat-o pentru că a vindecat o femeie în ziua de sâmbătă!”

    D. Episcopi și Sinoade paralele în Uniunea Sovietică (secolul XX)

    Exemplul așa-numitei „Biserici a Catacombelor” sau „Adevărata Biserică Ortodoxă” din Uniunea Sovietică este cel mai caracteristic exemplu al ceea ce se întâmplă atunci când, pe de o parte, conducerea unei Biserici Locale se supune unui stat ateu (un fapt fără precedent în Istoria Bisericii), iar, pe de altă parte, condițiile mondiale, precum și apostazia fără precedent, nu favorizează rezolvarea problemei.

    Odată cu faimoasa „Declarație” de supunere a mitropolitului Serghie din 1927 față de guvernul sovietic al lui Stalin, adevărații ierarhi ortodocși au reacționat până la moarte, fără să mai aștepte caterisirea lui Serghie – care, de altfel, nu a avut loc niciodată. Unii au întrerupt comuniunea cu el, alții au hirotonit în ascuns preoți și chiar episcopi, pentru a păstori turma prigonită, iar alții au format chiar și Sinoade (cea mai cunoscută fiind cea a ieromartirului Iosif din Petrograd, ai cărui urmași au fost numiți „iosifiți”).

    Arhiepiscopul Leon al statului Chile (membru, la acea vreme, al Bisericii Catacombelor) menționează ulterior, în apărarea sa cu privire la hirotonirile grecilor vechi-calendariști la care a participat, următoarele: „Și în Rusia am participat la astfel de hirotoniri secrete. Biserica Catacombelor niciodată nu s-a blocat în litera legii. S-au făcut hirotoniri în taină, iar episcopii hirotoniți își ascundeau titlul” (vezi N. Mánnis, Leul Ortodoxiei, Atena, 2021, p. 205). În același duh, Averchie de Syracuse – care l-a susținut, împreună cu Sfântul Ioan Maximovici – a declarat de asemenea: „Nu putem aborda Canoanele într-un mod legalist. Canoanele au fost făcute pentru om, și nu omul pentru Canoane. Sâmbăta a fost făcută pentru om, și nu omul pentru Sâmbătă” (ibidem, p. 202–203).

    Îmi doresc sincer ca părintele Evghenie să recunoască faptul că marea problemă cu vechii-calendariști (G.O.C.) NU este hirotonia de episcopi, ci eclesiologia greșită pe care au adoptat-o mulți dintre aceștia. Aceasta constă în faptul că ei consideră că doar ei constituie Biserica, respingând Sfintele Taine (aplicând chiar și rebotezări), ba chiar și pe sfinții din afara rândurilor lor.

    Aceasta este, de fapt, problema – și aici trebuie să ne concentrăm cei cu judecată sănătoasă din ambele părți. Să colaborăm, așadar, cu mireni, monahi, preoți și chiar episcopi care au convingeri eclesiologice corecte și succesiune apostolică canonică, dar mai ales au smerenie – căci numai aceasta poate atrage mila lui Dumnezeu, pentru ca Sfânta Luptă să aibă izbândă.

    Sursa: https://krufo-sxoleio.blogspot.com/2018/12/blog-post_52.html

    1. Cf. Wikipedeia, În mitologia greacă, Hidra era un șarpe monstruos din Lerna, avându-i ca părinți pe Typhon și Echidna. Cuibul ei era situat în lacul din Lerna, în regiunea Argolis. ↩︎
    2. Vezi Filostorgiu, Istoria Bisericească, P.G. 65, 576 ↩︎
    3. Cf. Wikipedia, Un antipapă este cineva care a pretins a fi papă ca urmare a unor alegeri papale, contestate de anumiți cardinali. Acești antipapi erau în opoziție cu candidatul ales în mod oficial de electorii papali (începând din Evul Mediu, purtând numele de Colegiul Cardinalilor). Unii dintre conducătorii unor mici biserici, care s-au autonumit în fruntea comunităților lor, sunt numiți de asemenea „antipapi.” ↩︎

  • Despre „episcopi” și „sinoade” paralele (Partea I)

    de Nikolaos Mannes

    Atât cei de stil nou (sub părintele Efthymios Trikaminás), cât și cei de stil vechi, recent retrași din comuniune, îi critică pe Ortodocșii autentici pentru că au format un „sinod paralel” (față de cel recunoscut de stat) în anul 1935 și pentru că ulterior au hirotonit „episcopi paraleli”, în mitropoliile în care existau deja episcopi de stil nou.

    Ei scriu: „Dacă se întemeiază un sinod paralel cu cel eretic sau este hirotonit un episcop într-o eparhie, fără ca episcopul eretic existent să fi fost mai întâi condamnat, atunci se încetează întreruperea comuniunii, deoarece se creează o altă, nouă «Biserică».”1

    „Nu cred că se va găsi vreun exemplu în Ortodoxie în care, într-o singură eparhie bisericească, să existe și să-și exercite îndatoririle simultan doi episcopi — unul ortodox și unul eretic — și două sinoade corespunzătoare, care să funcționeze concomitent și paralel, fără ca erezia să fi fost mai întâi condamnată de un sinod ortodox. Și mai ales un exemplu prin care sfinții ne-ar fi învățat prin faptele lor că acesta este un drum canonic de luptă și de mărturisire în vreme de erezie.”2

    „Nu avem însă în istoria bisericească niciun exemplu în care, în vreme de erezie, să fi existat și să fi funcționat în același loc două sinoade paralele — unul al ortodocșilor și unul al ereticilor — în înțelesul că ortodocșii s-au delimitat (prin întreruperea comuniunii) de eretici și au așezat episcopi în alte poziții paralele, fără, desigur, ca erezia să fi fost condamnată și acești episcopi să fi fost așezați printr-un sinod.”3

    „Situația a fost menținută între cele două tabere — inovatorii ‘de stil nou’ și tradiționaliștii ‘de stil vechi’ — până în anul 1935, an în care trei mitropoliți ai Bisericii Greciei au întrerupt comuniunea cu ierarhia inovatoare și au restabilit comuniunea eclezială cu partea luptătoare și canonic împotrivitoare a ortodocșilor. Însă, în loc ca această binecuvântată decizie a celor trei să devină începutul și piatra de temelie a vindecării schismei de facto și al restaurării integrale a ortodoxiei sănătoase, a devenit, din păcate, începutul unor mari nenorociri. Eroarea uriașă a celor trei n-a fost alta decât hirotonirea a patru ieromonahi și astfel constituirea unui „sfânt sinod” paralel cu cel al inovatorilor calendarului!”4

    „Sinodul este singurul organ competent care poate condamna pe eretic și să ridice un nou episcop ortodox pe tronul episcopal; în niciun caz nu este îngăduit ca o eparhie să aibă mai mult de un ocupant în același timp. Această tradiție a fost respectată atât de ortodocși, cât și de eretici; de aceea, întotdeauna fiecare tabără a luptat pentru a înălța în rang episcopal pe cei cu aceleași convingeri ca ei. Prin urmare, când G.O.C. (Ortodocșii Autentici din Grecia) au ajuns la punctul întreruperii comuniunii, trebuiau să lupte pentru a-i alunga pe episcopii eretici și să ridice ortodocși în locul lor. În schimb, ei au creat noi scaune episcopale, paralele cu cele existente!”5

    Să vedem însă, una câte una, obiecțiile celor recent retrași din comuniune:

    1. Nu există în Istoria Bisericească exemplu în care să existe, în aceeași episcopie, episcop ortodox și eretic, înainte de condamnarea celui de-al doilea.

    Această obiecție a fost formulată de pr. Efthymios Trikaminás, în timp ce dl. Tsallos adaugă că această „tradiție” ar fi fost, chipurile, respectată atât de eretici, cât și de ortodocși.

    La această obiecție a răspuns pr. Iosif prin scrierile sale6, în care demonstrează că un asemenea lucru nu este valabil și aduce câteva exemple istorice. Deși astfel se dovedește că această presupusă „tradiție” nu a fost „respectată” nici de eretici, nici de ortodocși, pr. Efthymios, prin răspunsurile sale7 și aflându-se într-o poziție dificilă (din moment ce s-a dovedit clar existența simultană a unui episcop eretic și a unuia ortodox în aceeași episcopie), a susținut că nu voia să spună că nu au existat asemenea exemple, ci că nu au existat din partea sfinților, ca exemple de luptă canonică și vrednice de urmat!

    Astfel ajungem să examinăm a doua obiecție.

    • Nu există în Istoria Bisericească exemplu în care ortodocșii să fi hirotonit un episcop „paralel” cu cel eretic, înainte de condamnarea acestuia, și mai ales ca acest lucru să fi fost considerat de sfinți drept exemplu de luptă canonică.

    Și totuși, există. Să vedem în mod caracteristic trei astfel de exemple:

    1. Sfântul Eustatie al Antiohiei îl hirotonește pe Evagrie în Constantinopol.

    Ne aflăm în Constantinopol în anul 370. Turma ortodoxă se află sub prigoană din partea împăratului arianofron Valens și este lipsită de episcop. În acel an moare episcopul oficial (adică recunoscut de Stat) arianofron al Constantinopolului, Eudoxie, și este ales ca succesor tot un arianofron, Demos. Ortodocșii reacționează8 și, profitând de prezența Sfântului Eustatie al Antiohiei în Cetate (care, după întoarcerea sa din exil, se ascundea din cauza urcării pe tronul imperial a lui Valens), îl aleg ca episcop ortodox al Cetății pe Evagrie, pe care îl hirotonește Sfântul Eustatie. Acest fapt îl înfurie pe Valens, care îi arestează și îi exilează pe amândoi (hirotonit și hirotonisitor). De altfel, în Constantinopol se mai afla, în acea perioadă, și un alt episcop, ales de către Anomei (ramura extremă a arienilor), numit Florențiu9. Se cuvine a menționa că toți acești eretici (Omieni, Anomei, Macedonieni ș.a.m.d.) erau încă nejudecați, adică Sfântul Eustatie a așezat episcop ortodox ÎNAINTE DE JUDECAREA SINODALĂ și de caterisirea acestor eretici, care a avut loc în anul 380, prin Sinodul II Ecumenic10.

    2. Lucifer de Cagliari îl hirotonește pe Paulin în Antiohia.

    Cu câțiva ani mai devreme, și anume în anul 362, sosește în Antiohia episcopul de Cagliari, Lucifer, care se afla în ținuturile Orientului Mijlociu, exilat de către arienofroni. Scopul vizitei sale în Antiohia era de a ajuta la înlăturarea Schismei Antiohiene, întrucât partea sănătoasă (a ortodocșilor) se împărțise în două facțiuni: „Eustatienii” (care se despărțiseră de „Biserica oficială” după nedreapta caterisire a Sfântului Eustatie al Antiohiei) și „Meletienii” (care se despărțiseră de „Biserica oficială” după nedreapta caterisire a Sfântului Meletie al Antiohiei).
    Acolo, Lucifer intră în comuniune bisericească cu „Eustatienii”, și pentru că a fost de acord cu ei în privința înțelesului termenilor „ousia” (ființă) și „hypostasis” (ipostază) – din cauza limbii, întrucât limba latină, fiind limitată, reda ambele noțiuni prin cuvântul „substantia” –, i-a considerat pe „Meletieni” ca triteiți și pe Sfântul Meletie ca eretic, așadar îl hirotonește și îl așază ca episcop ortodox al cetății pe conducătorul „Eustatienilor”, Paulin. Trebuie menționat că în Antiohia exista și episcopul „oficial”, arianofronul Euzoiu, iar mai târziu s-a adăugat și un al patrulea episcop, apolinaristul Vitalie. Vedem, așadar, că Lucifer, considerând că nu există episcop ortodox, hirotonește și el, ÎNAINTE DE JUDECAREA SINODALĂ și caterisirea ereticilor, un episcop pentru ortodocși. Această faptă a fost considerată dreaptă atât de către Sfântul Atanasie cel Mare și Biserica Alexandriei, cât și de către Biserica Romei, iar și Bisericile din Asia Mică ar fi considerat-o corectă, DACĂ NU AR FI ȘTIUT că Sfântul Meletie era ortodox în cuget (Sfântul Vasile cel Mare a depus mari eforturi pentru a-l convinge pe Sfântul Atanasie de acest lucru și a reușit abia cu puțin timp înainte de adormirea acestuia din urmă)11.

    3. Așezarea unei „ierarhii paralele” în Confederația Polono-Lituaniană de către Teofan al Ierusalimului (vezi și partea a II-a a articolului pentru lămuriri despre înțelegerea greșită a subiectului de către autor – n. trad.).

    În anul 1596, cinci dintre cei șapte episcopi ortodocși ai Statului Polono-Lituanian12, și anume: Mihail al Kievului, Ipatie al Vladimirului, Chiril al Luțkului, Grigorie al Polațkului, Iona al Pinskului și Dionisie al Helmului, îl recunosc pe Papă drept întâiul episcop, fără a modifica vreo altă dogmă sau tradiție (Unirea de la Brest). Singurii care nu l-au recunoscut pe Papă și au întrerupt comuniunea cu ceilalți au fost Ghedeon al Leontopolei și Mihail al Peremîșlului, care, împreună cu alți ortodocși, în Sinodul Local de la Brest, au anatematizat Unirea și i-au condamnat pe apostați.

    În anul următor, Sfântul Meletie Pigas, Patriarhul Alexandriei, trimite o scrisoare către Ghedeon al Leontopolei, sfătuindu-l să încerce să adune un Sinod de cel puțin trei episcopi cu scopul de a desemna un nou Mitropolit13 și de a hirotoni noi episcopi, pentru a reface Ierarhia14. Acest lucru nu a fost posibil, iar după câțiva ani au adormit și cei doi episcopi rămași, Ghedeon și Mihail, lăsând turma fără episcop.

    Refacerea Ierarhiei și așezarea unui Sinod „paralel” (față de cel uniat recunoscut oficial de Stat) a avut loc, în cele din urmă, în anul 1620. Patriarhul Ierusalimului Teofan, în urma unei călătorii prin Rusia, vizitează Kievul. Pe 15 august săvârșește o Liturghie festivă în Lavra Sfântului Teodosie, unde se adună o mare mulțime de ortodocși, care îi adresează o stăruitoare cerere să hirotonească Arhierei pentru Biserica Locală, începând cu Mitropolitul Kievului. Această cerere a fost sprijinită și de cazaci, care l-au asigurat pe Patriarh că, în cazul în care Statul ar încerca să-l persecute pentru fapta sa, îl vor apăra cu armele. Se redă în continuare descrierea emoționantă a primei hirotonii15: „Teofan, cântărind bine lucrul și măsurând însemnătatea deosebită a faptei sale, prin care urma să fie distrus uniatismul și să triumfe ortodoxia, a hotărât cu curajul său caracteristic să împlinească cererea atât de gravă a ortodocșilor. Așadar, le-a poruncit să-i indice, cu cea mai mare precauție și în taină, candidații. După ce acest lucru s-a întâmplat, hirotonia primului episcop a avut loc în noaptea de 6 octombrie, în Mănăstirea de lângă Școala greco-slavonă, ale cărei ferestre au fost acoperite cu perdele groase. Liturghia și întreaga slujbă a hirotoniei s-au desfășurat în secret, în șoaptă, cu cântările intonate încet de călugărul grec Gavriil, unul dintre însoțitorii patriarhali”16.

    Printr-o proniatoare coincidență, în zonă se aflau și alți doi Arhierei – Neofit al Sofiei și Avraamie al Stagonului –, și astfel a fost posibilă prima hirotonie. Treptat, au fost hirotoniți șapte Arhierei: Mitropolitul Kievului și episcopii celorlalte șase eparhii ale Statului. Așadar, nu a fost vorba doar de așezarea unor „episcopi paraleli”, ci a unei „Sinod paralel”17!

    Statul nu a recunoscut Ierarhia Ortodocșilor, deoarece – așa cum scrie profesorul Vasios Feidas – s-a susținut că episcopii acelor eparhii (uniați) încă trăiau18, exact același argument pe care îl invocă astăzi cei recent rupți de comuniune (nepomenitorii). Vedem chiar că este folosită nu doar aceeași argumentație, ci și aceeași terminologie („Sinod paralel”). Iată ce scrie critic, istoricul uniat contemporan John-Paul Himka: „Cu ajutorul celor din urmă (călugări și cazaci) și fără aprobarea statului, a fost restaurată în 1620 o ierarhie ortodoxă paralelă (n. trad. parallel în original) față de ierarhia uniată. Postul (episcopal) avea acum doi episcopi ruteni (ucraineni): pe Iosafat Kunsevici pentru uniați și pe Meletie Smotrînskî pentru ortodocși”19.

    Statul Polono-Lituanian nu doar că nu a recunoscut Ierarhia ortodocșilor, ci i-a și prigonit cu furie20, iar abia în 1632 – după doisprezece ani de cumplite persecuții – a fost silit (datorită prezenței semnificative a deputaților ortodocși) să recunoască, sub anumite condiții, Mitropolia Kievului (pe vremea lui Petru Movilă) și doar alte patru eparhii21.

    4. Cei trei Arhierei care s-au desprins în 1935 de Ierarhia inovatoare și au preluat păstorirea Adevăraților Ortodocși (Biserica vechi calendaristă) nu trebuiau să înființeze un „Sinod paralel” și să hirotonească „episcopi paraleli”.

    Așa cum am văzut mai sus, în vreme de erezie generalizată, cei despărțiți ortodocși au dreptul nu numai să aibă episcopi proprii, ci și să folosească orice mijloc legitim pentru a o combate.

    Pentru o astfel de perioadă de erezie trebuie să avem în vedere principiul „din necesitate și din lege se face derogare”. Necesitatea, adică o forță superioară, justifică încălcarea legii. Acesta este un principiu fundamental atât al dreptului civil, cât și al dreptului bisericesc.

    Pentru a înțelege acest lucru trebuie dat un exemplu caracteristic. Încălcarea semaforului și viteza excesivă sunt infracțiuni sancționate de Codul Rutier. Dar atunci când o autospecială de pompieri, o ambulanță sau o mașină de poliție sunt chemate într-o situație de urgență, ele pot să meargă cu viteză excesivă, încălcând semaforul, deoarece nu sunt obligate să respecte aceleași reguli ale Codului Rutier. Deci întrebarea care trebuie pusă este următoarea: „A fost necesară înființarea unei Sinod ‘paralel’ pentru Biserica veche calendaristă sau nu?”

    După cum reiese din scrierile conducătorului luptei Bisericii vechi calendariste, Sfântul Ierarh Hrisostom de Florina, desigur că a existat nevoie de înființarea unui Sinod, care însă nu a fost considerat o „altă”, „nouă”, „paralelă” sau „a doua” Biserică, iar privirea ierarhului de Florina era mereu îndreptată spre convocarea unui Sinod Panortodox, la care tindea această luptă:

    „Văzând noi asemenea nedreptăți și fărădelegi ale Bisericii și nevrând să avem din pricina lor conștiința noastră împovărată, după ce în zadar, de multe ori, am rugat în Sinodul Ierarhiei ca acesta să revină la calendarul sărbătorilor moștenit de la străbuni și să unească pe creștini prin înlăturarea scandalului provocat, am fost aduși, cu multă durere și strâmtorare a inimii, la hotărârea de a ne declara printr-un act scris în stare de întrerupere a comuniunii bisericești cu Biserica conducătoare și de a oferi o ocrotire pastorală părții celor care urmează calendarul sărbătorilor vechi, cel statornicit de Sinodul I Ecumenic… Noi, având în vedere Sfintele Canoane și Statutul bisericesc, din moment ce am fost declarați demiși fără vreo procedură, am ajuns la concluzia că Sinodul conducător a aprobat actul nostru de întrerupere a comuniunii, așa încât trebuia și noi să ne îngrijim, ca autoritate bisericească provizorie a celor de stil vechi, de trebuințele religioase ale acestora, dintre care cea dintâi era hirotonirea de episcopi în regiunile unde existau mase compacte de credincioși de stil vechi. Iată de ce am procedat la hirotonirea a patru episcopi, așa cum aveam dreptul potrivit cu sfintele și dumnezeieștile Canoane. La această hirotonie a episcopilor am procedat și pentru trebuințele religioase ale celor peste opt sute de filiale (parohii – n. trad.) ale celor de stil vechi din diferite regiuni, dar și pentru a da Bisericii conducătoare și Guvernului prilejul să înțeleagă și să aprecieze cum se cuvine gravitatea demersului nostru, care urmărea ridicarea scandalului și unirea creștinilor prin restatornicirea tradiției liturgice ortodoxe și multiseculare.” („Calendarul în raport cu Biserica Ortodoxă de Răsărit” – 31/3/1938)

    „Nimeni dintre cunoscătorii temeinici ai Dreptului Canonic și cei care au simțire ortodoxă nu poate susține cu seriozitate că vechii-calendariști constituie o a doua Biserică Ortodoxă în cadrul Statului, ci [ei reprezintă] Biserica Ortodoxă Autocefală a Greciei, cea moștenită de la strămoși și neînnoită. Căci, oricât ar apărea, din punct de vedere exterior și al manifestării credinței, ca având un cult propriu, locașuri proprii de rugăciune și slujitori proprii, totuși aceștia, deși se află în nepărtășie cu ierarhia înnoitoare, ca unii ce țin cu tărie de Tradiții și de Sfintele și Dumnezeieștile Canoane, nu constituie, din punct de vedere canonic, o Biserică separată de aceea cu care au întrerupt temporar comuniunea bisericească din motive canonice, ci [constituie] straja neadormită, care veghează neîncetat pe meterezele (zidurile de apărare ale unei cetăți sau ale unei fortificații – n. trad.) de diamant ale Uneia Biserici Ortodoxe Elene… Partea vechilor-calendariști, nefiind constituită și recunoscută ca Biserică de sine stătătoare de către un Sinod Panortodox, nu poate constitui o Biserică distinctă de aceea din care s-a desprins temporar, pentru a nu deveni părtașă la [vina] ierarhiei din pricina inovației unilaterale. Și nu numai că această parte nu divizează Biserica, ci ea constituie, în cadrul Bisericii Autocefale a Greciei, latura luminoasă și nepătată a conștiinței Ortodoxe a acesteia. Așadar, noi, cei care urmăm rânduiala liturgică tradițională și respectăm, așa cum se cuvine, mai degrabă rânduielile apostolice și sinodale decât hotărârile necanonice ale ierarhiei, nu constituim o Biserică schismatică separată, ci, în cadrul Uneia Biserici, noi am salvat hrisoavele Tradițiilor Bisericești și continuăm Istoria și caracterul Ortodoxiei Bisericii Autocefale a Greciei.” („Apologie în fața Curții de Apel din Atena”, Atena, 29 martie 1940)

    „…Recunoaștem că această acțiune (n.n. hirotoniile din 1935) a fost pripită și, din punct de vedere canonic, riscantă și prematură; însă am întreprins-o cu nădejdea că Sinodul nostru Arhieresc, fiind statornic în rânduielile ortodoxe și în sfintele tradiții, va fi recunoscut, fie și din iconomie bisericească, de către celelalte Biserici Ortodoxe, până la o soluționare validă a disputei legate de calendar, printr-un Sinod Panortodox…” („Memoriu apărător pentru restaurarea Calendarului Bisericesc Strămoșesc”, 1945)

    „În ce privește acordarea acestei libertăți (n.n. exercitarea datoriilor religioase ale vechi-calendariștilor), ierarhia nou-calendariștilor opune veto-ul, adică refuzul, susținând că statul nu poate avea pe teritoriul său două Biserici Ortodoxe, una nou-calendariștă și una vechi-calendaristă. În această privință, noi nu suntem de acord, susținând că, prin acordarea din iconomie a libertății pentru organizarea religioasă a vechi-calendariștilor până la o soluționare validă și canonică a problemei calendarului — cu adevărat disputată, cum am afirmat în fața viitorului Sinod Panortodox — nu se creează o a doua Biserică, ci o minoritate a Bisericii care este în dezacord cu majoritatea ierarhiei și continuă istoria Bisericii Grecești, păstrând ortodoxia nealterată de inovația calendaristică. Opinia ierarhiei, conform căreia prin acordarea libertății vechi-calendariștilor s-ar crea o a doua Biserică și un stat în stat, după cum spun, nu este adevărată, pentru că Bisericile nu încolțesc ca ciupercile în curtea Bisericii, ci sunt întemeiate și înzestrate prin Har și Taine de către întreaga Biserică, care este păstrătoarea Harului și binecuvântării. Această opinie a ierarhiei, conform căreia o parte a clericilor și a laicilor se desparte temporar de Biserică din motive de dezacord față de o problemă bisericească disputată și vindecabilă conform Sfântului Vasile cel Mare, până la ridicarea dezacordului de către un Sinod Panortodox Canonic, are iz de protestantism, care oferă unor persoane individuale dreptul de a întemeia o Biserică separată fără opinia și binecuvântarea întregii Biserici. Și aceasta, pentru că protestanții cred și susțin că inspirația și voința Sfântului Duh în chestiunile credinței și sfințirii se arată și prin indivizi, în opoziție cu opinia Bisericii Ortodoxe, care crede și mărturisește că inspirația și lucrarea Sfântului Duh se manifestă prin întreaga Biserică care interpretează și mărturisește drept Cuvântul adevărului dumnezeiesc… Noi, însă, păstorii vechi-calendariștilor, cunoscători ai dreptului canonic și cu puls ortodox, susținem că nu suntem o a doua Biserică în stat, ci strigăm cu voce tare și clar că rămânem credincioși datelor și nouă predate de cele 7 Sinoade Ecumenice Sfinte, reprezentând, deși minoritari, Biserica Greacă strămoșească și neschimbată, a cărei istorie o continuăm sub înțelesul cel mai autentic al ortodoxiei. Adevărat este că, oricât am apărea, în aparenta noastră slujire, cu locașuri proprii de rugăciune și slujitori proprii, cu toate că trăim în necomunicare cu ierarhia inovației, totuși noi nu suntem o a doua Biserică, ci reprezentăm sfânta și nevinovata înțelegere a ei și paznicii neobosiți ai Bisericii Elene, veghetorii atenți asupra fortărețelor zidite de Dumnezeu și nebiruite ale Ortodoxiei păstrate.” („Respingerea tratatului calendaristic a Preasfințitului Mitropolit Dorotheos Kottaras”, Decembrie, 1947)

    „…Conducerea ierarhică, prin inovația calendaristică, a încetat să mai reprezinte adevăratul înțeles ortodox al Bisericii Grecești. Prin urmare, aceasta, desprinsă din trunchiul Bisericii Ortodoxe, a devenit o Biserică separată, diferită de spiritul vechi, autentic și nealterat al Ortodoxiei, punându-se astfel sub judecata întregii Biserici Ortodoxe universale. Prin aceasta, conducerea ierarhică a abătut de la sfințenia ortodoxiei stricte, în ciuda aparențelor exterioare și a numărului său, încetând, așa cum s-a spus mai sus, să reprezinte adevăratul înțeles ortodox al Bisericii Grecești. Acest adevărat înțeles și importanță ortodoxă sunt reprezentate de ierarhii, clerul și poporul care urmează vechea tradiție calendaristică, stabilită de Sinoadele Ecumenice și confirmată prin actul veșnic al întregii Biserici Ortodoxe. Astfel, în stat nu există două Biserici Ortodoxe, ci una singură, al cărei rit și formă sunt reprezentați de majoritatea ierarhiei, dar spiritul și înțelesul ortodoxiei sunt reprezentați de minoritatea ierarhiei și comunității vechi-calendariste.” („Răspuns luminător la memoriul ierarhiei Bisericii dominante a Greciei în legătură cu problema calendarului”, Atena, 1948)

    „De aceea, și atâta timp cât vechii-calendariști (păstrătorii calendarului vechi) consideră — pe drept, după ei și după toți cei ce cinstesc dumnezeieștile și sfintele canoane — că Biserica dominantă [de stat] s-a abătut de la culmea Ortodoxiei, ca urmare a inovației calendaristice contrare Sfintelor Canoane și vătămătoare pentru Dogma unității exterioare a Bisericii, aceștia sunt îndreptățiți, potrivit cu Canonul al 15-lea al Sinodului I-II din Constantinopol, ca — chiar și înainte de o judecată sinodală — să întrerupă comuniunea duhovnicească cu Biserica oficială și să-și rânduiască un altar propriu pentru săvârșirea cultului lor, slujit de clerici de aceeași cugetare cu ei, de la care și numai de la aceștia primesc harul și sfințenia spre împlinirea conștiinței lor.” („Memoriu al Ierarhiei Adevăraților Creștini Ortodocși către Excelența Sa, Domnul Ministru al Cultelor și al Educației Naționale”, Atena, 1949)

    „A existat în trecut o epocă în care aproape întreaga ierarhie din Statul Bizantin a fost atrasă în erezia blestematului Arie, împreună cu autoritatea bizantină, epocă în care ideea Ortodoxiei Bisericii Oficiale era reprezentată de un mic grup de ortodocși din Constantinopol, care nu fuseseră întinați de murdăria arianismului. Această grupare se afla sub păstorirea lui Grigorie Teologul, care, în paraclisul Sfintei Anastasia, prin predici insuflate de mireasma dulce și dumnezeiască a Ortodoxiei, trăsnea erezia cea rea și pierzătoare de suflet a lui Arie. Grigorie Teologul și gruparea sa nu au format o Biserică separată, deși rupseseră comuniunea bisericească cu ierarhia arianizată, ci, dimpotrivă, ca ortodocși au devenit mai apoi arvuna întoarcerii întregii Biserici în sânul Ortodoxiei, prin respingerea ereziei și a învățăturii stricate a lui Arie. Astfel, dat fiind că existența Bisericii este constituită de duhul Ortodox, și nu de formă și număr, este de la sine înțeles că noi constituim și reprezentăm Biserica veche și neatinsă de inovații a Greciei, ca urmași ai tradițiilor părintești și ai rânduielilor ortodoxe, iar nu ierarhii inovatori, care reprezintă doar forma și numărul.” („Observații asupra amendamentelor la articolele 1 și 2 ale Proiectului de Constituție al Comisiei pentru revizuirea Constituției”, redactat de dl. K. Tsatsos, deputat de Atena, Atena, 1949)

    Trebuie să fie înțeles că, de la sine, întreruperea pomenirii sau hirotonirea de episcopi „paraleli” nu este nici ceva pozitiv, nici negativ pentru Biserică22. Dacă aceste moduri de reacție împotriva ereziei au ca scop mulțumirea de sine, ele sunt de respins. Dacă însă au ca scop trezvia și eliberarea de erezie prin lupta ortodoxă antieretică, atunci sunt vrednice de laudă.

    Astfel, dacă considerăm ca scop în sine fie întreruperea pomenirii („întrerupem comuniunea și, fiindcă ne-am eliberat de comuniunea cu erezia, nu ne mai pasă ce se va întâmpla”), fie Sinodul „paralel” („avem episcopii noștri și, fiindcă ne-am eliberat de comuniunea cu erezia, nu ne mai pasă ce se va întâmpla”), ne aflăm într-o rătăcire. Dimpotrivă, dacă socotim întreruperea pomenirii ca mijloc și Sinodul „paralel” ca o stare provizorie, și dacă înțelegem că este „vreme de mărturisire, vreme de împotrivire, vreme de luptă”23, și deci continuăm neîncetat Sfânta Luptă pentru zdrobirea ereziei și triumful Ortodoxiei, prin convocarea unui Mare Sinod Ortodox, atunci mergem pe drumul cel bun!

    Citim într-o carte profundă a Sfântului Părinte Gheron Hrisostom din Spetses următoarele cuvinte importante: „Noțiunea de Împotrivire Ortodoxă (Ὀρθοδόξου Ἐνστάσεως) include «întreruperea pomenirii», dar nu se epuizează în aceasta. Este necesară o luptă continuă, o «stăruitoare și neînduplecată împotrivire» — după cum spune Marele Vasile — «pentru Adevăr», care începe practic cu «întreruperea pomenirii», continuă cu proclamarea Adevărului și cu demascarea rătăcirii, și se desăvârșește prin condamnarea ereziei și a ereticilor nepocăiți de către un Sinod Ortodox”24

    Așadar, scopul Luptei este convocarea unui Sinod Ortodox. Spre aceasta tindea și întreruperea pomenirii, dar și formarea Ierarhiei vechi-calendariștilor în 1935, după cum am văzut mai sus. Și atunci era prezent în principal modernismul calendarului. Odată cu trecerea anilor, pe măsură ce planul ecumenist s-a dezvăluit tot mai mult, nevoia de episcopi ortodocși a devenit și mai mare, deoarece trăim APOSTAZIA ECUMENISTĂ, asemănătoare cu apostazia Uniației de la Brest, dar la scară globală! Astăzi, marea majoritate a episcopilor din „bisericile ortodoxe oficiale” îl consideră pe Papa drept primul arhiereu și recunosc (chiar și sinodal, prin Pseudo-Sinodul din Kolymbari) caracterul eclesial al ereticilor din Apus. Au sau nu au, așadar, ortodocșii dreptul de a avea episcopi și de a alcătui Sinoade locale? Bineînțeles că au! Ceea ce nu au dreptul este să se mulțumească cu ideea că ei constituie Biserica și să creadă că nu mai este nevoie de Lupta pentru un Mare Sinod Ortodox, care să-i unească pe toți ortodocșii adevărați și să condamne erezia. Cei care, dintre ortodocși, adoptă astfel de păreri și practic25, devin piedică în calea Luptei și, fie și inconștient, slujesc ereziei!

    Nimeni nu contestă că, în aproape o sută de ani de Luptă a vechi-calendariștilor, nu s-au făcut greșeli și nu au existat diviziuni fără motiv real. Însă astăzi există speranță. În 2014 a avut loc unirea celor două mai mari Sinoade ale vechi-calendariștilor pe baza unui important Document Ecleziologic. În acesta (mai exact în partea a VII-a) se proclamă necesitatea unui Mare Sinod al ortodocșilor adevărați, astfel:

    „Ceea ce este necesar astăzi este ca, pe temeiul Mărturisirii comune și corecte a Credinței, să aibă loc unirea într-un Trup comun a tuturor Bisericilor Locale ale Ortodoxiei Autentice, în vederea creării premiselor pentru constituirea/convocarea unui Mare Sinod General al acestora, de amploare și autoritate panortodoxă, pentru o combatere eficientă a ereziei ecumenismului, precum și a sincretismului de multe forme, dar și pentru soluționarea diverselor probleme și chestiuni de natură practică și pastorală, care decurg din acestea și frământă viața Bisericii în general și a credincioșilor în special, astfel încât să fie asigurată legătura Păcii și a Iubirii în Hristos. Această nevoie devine de înțeles din faptul că adevărata Biserică, ca Trup real al lui Hristos, este prin însăși firea ei Sobornicească în plinătatea Adevărului, Harului și Mântuirii, și se exprimă sinodal prin Episcopii ei în fața învățăturilor străine și a scandalului mondial cauzat de acestea; de aceea, ea trebuie să urmărească, pe de o parte, formularea Adevărurilor Credinței, pentru delimitarea Adevărului de minciună, iar pe de altă parte, mustrarea și condamnarea rătăcirii și a stricăciunii provocate de erezie și de eretici, pentru protejarea Turmei, constatând și proclamând căderea deja existentă a ereticilor. Astfel, într-un Mare și General Sinod al Bisericii Ortodoxe Autentice, se cuvine să se proclame întregii lumi, pe de o parte, Nădejdea Unică care se află în noi, ca singura ieșire din toate impasurile «pentru cei ce vor moșteni mântuirea», iar pe de altă parte, opoziția completă și definitivă, ca realități mutual exclusive, între Ortodoxie și sincretism, între direcția ecumenistă și cea serghianistă, spre slava Tatălui și a Fiului și a Sfântului Duh, prin rugăciunile Maicii Domnului, ale Apostolilor și ale Părinților”26.

    De aceea, din 2014 și până astăzi, urmăm conștient și exclusiv Sinodul vechi-calendariștilor (urmașii cugetului fostului Mitropolit Hrisostom de Florina, care au Succesiune Apostolică de la Biserica Rusă din Diaspora) sub conducerea Arhiepiscopului acestuia, Preafericitul Kallinikos, deoarece acesta luptă pentru Ortodoxie prin convocarea unui Mare Sinod Ortodox.

    Chemăm, așadar, pe fiecare credincios bine intenționat, fie cleric, fie mirean, să se alăture rândurilor Sfintei Lupte, părăsind păstorii mincinoși ecumeniști și pe cei care sunt în comuniune cu ei, și respingând tacticile introvertite și drumurile solitare care ascund mândrie și nepăsare față de Biserică.

    Câți sunteți credincioși, veniți!

    Sursa: https://krufo-sxoleio.blogspot.com/2016/08/blog-post_30.html

    1. Pr. Efthymios Trikaminas, Acordul de-a lungul timpului al Sfinților Părinți…, Trikala, 2012, p. 245. ↩︎
    2. Idem, p. 248. ↩︎
    3. Idem, p. 314. ↩︎
    4. Pr. Georgios Angelakakis, Ecumenismul (poziții, principii, probleme, soluții), p. 15. ↩︎
    5. Panagiotis Tsallos, Ce este Adevărul? ↩︎
    6. Călugărul Iosif, Răspuns (1) (2012), Răspuns (1) extins (2012) și Răspuns (2) (2014) către pr. Efthymios Trikaminas. ↩︎
    7. Pr. Efthymios Trikaminas, Contra-răspuns (1) și Contra-răspuns (2) către călugărul Iosif. ↩︎
    8. Și Demofilos se mută din Berroia la Constantinopol, răspunzând sinodal la votul regelui Valens… este instalat la Constantinopol de către Teodor, episcopul Heracleei. Se considera că acesta avea privilegiul unei asemenea slujiri. Mulți din mulțimea prezentă, la înscăunarea lui Demofilos, strigau în loc de «vrednic este» «nevrednic este»” (P.G. 65, 576). ↩︎
    9. P.G. 65, 556 și 569. ↩︎
    10. Despre hirotonia lui Evagrios de către Sfântul Eustathios vedeți la Socrate Scolasticul (P.G. 67, 497-500) și Hermias Sozomen (P.G. 67, 1328). ↩︎
    11. Despre hirotonia lui Paulinus de către Luciferius vedeți la Socrate (P.G. 67, 388-389) și Sozomen (P.G. 67, 1249-1252). ↩︎
    12. https://en.wikipedia.org/wiki/Polish%E2%80%93Lithuanian_Commonwealth ↩︎
    13. Acolo, mitropolitul desemna „primul” al Bisericii Locale. În corespondența noastră, adică „Arhiepiscop-mitropoliți”, acolo era „Mitropolit-episcopi”. ↩︎
    14. Întreaga scrisoare în Farul Bisericesc, vol. 56 (1974), p. 536-541. Partea relevantă la p. 538. ↩︎
    15. O, dacă ar fi trăit atunci „inchizitor al Dreptului Canonic” – și profesor al noilor despărțiți – Epifanie Theodoropoulos, ce ar fi spus despre această „ilegalitate”. ↩︎
    16. Chrysostomos Papadopoulos, Patriarhii Ierusalimului ca conducători spirituali ai Rusiei în secolul al XVII-lea, Ierusalim, 1907, p. 60. ↩︎
    17. Cei hirotoniți au fost Iov de Kiev, Iosif de Vladimir, Isaachie de Lutsk, Meletie de Polotsk, Avraam de Pinsk (din Stagoi), Paisie de Chelm și Isaia de Peremyshl. ↩︎
    18. Cei mai cunoscuți episcopi uniați au fost Iosif de Kiev și Iosafat de Polotsk, un criminal feroce, ucis de zeloții ortodocși care nu mai suportau atrocitățile sale (una dintre acestea era profanarea cimitirelor ortodoxe, deoarece ordona să se dezgroape morții ortodocși pentru a fi mâncați de câinii vagabonzi). A fost canonizat de papistași și cinstit ca martir… ↩︎
    19. John-Paul Himka, Religia și Naționalitatea în Ucraina de Vest, Montreal și Kingston: McGill-Queen’s University Press, 1999, p. 28 (traducerea mea – a autorului). ↩︎
    20. Un viitor articol va trata aceste persecuții și tragicile asemănări cu persecuțiile noilor calendaristi împotriva vechi-calendariștilor în Grecia. ↩︎
    21. Pentru reînființarea ierarhiei în Ucraina de către Teofan din Ierusalim, vezi: a) Andrzej Borkowski, Lupta Patriarhiilor Ortodoxe împotriva Uniaților, Atena, 2008, p. 235; b) Chrysostomos Papadopoulos, op. cit., p. 60; c) Theodoros Vallianos, Istoria Bisericii Ruse, Atena, 1851, p. 196; d) Vlasios Feidas, Istorie Bisericească a Rusiei, 5-a ed., Apostoliki Diakonia, Atena, 2005, p. 290; e) pr. Georgios Florovsky, Repere ale Teologiei Ruse, partea I, editura Pournaras, Salonic, 1986, p. 95. ↩︎
    22. Separarea de eretici este bineînțeles mântuitoare la nivel personal, deoarece prin îndepărtarea de eretici, cel care se separă se eliberează de comunitatea sufocantă a ereziei. ↩︎
    23. Sf. Teodor Studitul, P.G. 99, 1013. ↩︎
    24. Arhimandrit Chrysostomos Spyrou, Despărțirea mea, Spetses, 2008, p. 32-33. ↩︎
    25. Negarea necesității Marelui Sinod Ortodox este susținută de matheiți, din cauza pozițiilor lor ecleziologice bine cunoscute. Dar și de noii calendariști „nou despărțiți”, care „profețesc” că „erezia de pe urmă nu va fi condamnată de un Sinod Bisericesc”, adoptând astfel o atitudine introvertită și fatală (limitându-se doar la separare), influențată de ecleziologia eretică a lui Epifanie Theodoropoulos, care identifică Biserica lui Hristos cu cei care o conduc de moment (vezi aici: https://paterikiparadosi.blogspot.gr/2016/08/blog-post_40.html). ↩︎
    26. Biserica Ortodoxă Adevărată în fața ereziei ecumeniste, Probleme dogmatice și canonice (http://www.ecclesiagoc.gr/index.php/ekklisiologika/384-i-gnisia-or8odoksi-ekklisia-enanti-tisairesews-tou-oikoymenismou-8emata-dogmatika-kanonika). ↩︎