Unitatea Bisericii nu este încălcată din cauza diviziunilor temporare de natură nedogmatică. Diferențele dintre Biserici apar frecvent din informații insuficiente sau incorecte. De asemenea, uneori o ruptură temporară a comuniunii este cauzată de erorile personale ale ierarhilor individuali care stau în fruntea uneia sau altei Biserici locale; sau este cauzată de încălcarea de către ei a canoanelor Bisericii, sau de încălcarea supunerii unui grup ecleziastic teritorial către altul, în conformitate cu tradiția străvechi stabilită. Mai mult, viața ne arată posibilitatea unor tulburări în cadrul unei Biserici locale, care împiedică comuniunea normală a altor Biserici cu Biserica locală dată până la manifestarea exterioară și triumful apărătorilor adevărului ortodox autentic. În sfârșit, legătura dintre Biserici poate fi uneori încălcată pentru o lungă perioadă de timp de condițiile politice, așa cum sa întâmplat adesea în istorie.1 În astfel de cazuri, împărțirea atinge doar relațiile exterioare, dar nu atinge și nu încalcă unitatea spirituală interioară.
Două exemple din istoria recentă a Bisericii pot servi pentru a ilustra caracterul acestor diviziuni temporare. La începutul secolului al XIX-lea, când Grecia și-a proclamat independența față de sultanul turc, părțile bisericii grecești din Grecia însăși și din Turcia au fost împărțite în exterior. Când Patriarhul Constantinopolului, aflat încă sub autoritatea turcă, a fost forțat de sultan să-i excomunica pe „răzvrătiții” din Grecia, ortodocșii din Grecia au refuzat să accepte acest act ca fiind săvârșit sub constrângere politică, dar nu au încetat să facă îl priveau pe Patriarh ca pe un membru al aceleiași Biserici Ortodoxe ca ei înșiși și nici nu se îndoiau că actele lui sacramentale non-politice erau dătătoare de har. Această împărțire a dus la formarea astăzi a două Biserici locale separate (în deplină comuniune una cu cealaltă): cele din Grecia și Constantinopol. În Biserica Ortodoxă Rusă din secolul al XX-lea, în 1927 a fost formată o administrație bisericească de către Mitropolitul Serghie (Patriarhia Moscovei) pe baza supunerii la dictarea conducătorilor atei. Părți ale Bisericii din Rusia (Catacomba sau Adevărata Biserică Ortodoxă) și din afara (Biserica Rusă din afara Rusiei), refuză până acum să aibă comuniune cu această administrație din cauza dominației sale politice de către comuniști; dar episcopii Bisericii din afara Rusiei (despre Biserica Catacombelor este mai greu de făcut o afirmație generală) nu neagă Harul Tainelor Patriarhiei Moscovei și totuși se simt una cu clerul și credincioșii ei care încearcă să nu colaboreze cu scopurile comuniste. La căderea comunismului în Rusia, aceste organisme bisericești pot fi din nou în comuniune sau chiar unite, lăsând unui viitor consiliu liber toate judecățile referitoare la perioada „serghianistă”. ↩︎
— Teologie Dogmatică Ortodoxă, O expunere concisă, Protopresbiter Mihail Pomazanski, (Platina, CA: Frăția Sfântului Gherman din Alaska, 1984), p. 235. Tradus după ediția originală rusă publicată de Mănăstirea Sfânta Treime, Jordanville, NY, în 1963, și revizuită de autor în 1973.
Editat de Protopresbiter Dimitrios Athanasiou | 12 ianuarie 2026
Introducere
Epistola Sfântului Vasile cel Mare către locuitorii din Nicopole constituie un text teologic și pastoral important al Bisericii Ortodoxe. Prin intermediul acesteia, se dezvăluie poziția Bisericii față de cei hirotoniți de eretici, făcându-se o distincție clară între conducătorii ereziilor și cei care au fost duși în rătăcire fără o responsabilitate personală directă. Scrisoarea îmbină asprimea cu dreptatea, confirmând lucrarea divină a tainei preoției, ocrotind în același timp puritatea credinței și purtarea de grijă pentru sufletele credincioșilor. Este un text care luminează înțelepciunea Bisericii în confruntarea cu ereziile, în aplicarea discernământului pastoral și în sublinierea importanței responsabilității personale în chestiuni de credință.
„Nu recunosc pe un astfel de episcop al lor şi n-aş putea număra în rândul preoţilor lui Hristos pe cel care a fost pus pe prima treaptă de nişte mâini necurate, spre surparea credinţei.
Aşa judec eu lucrurile. Dacă aveţi vreo părtăşie cu mine, cugetaţi ca mine, dar dacă nu primiţi sfat decît de la voi înşivă, atunci fiecare e stăpîn pe propriul lui cuget, iar eu sunt străin de acest sânge.
Dacă vă scriu aceste lucruri n-o fac pentru că nu mai cred în voi, ci făcându-vă cunoscută părerea mea vreau să spulber nehotărârea multora, ca nu cumva să fie atraşi la comuniunea cu ei, iar după ce au primit de la ei punerea mâinilor să nu ne silească — odată ce pacea va fi revenit după aceste triste evenimente — să-i mai numărăm în ceata sfinţilor slujitori.”2
Text din Actele Sinodului al VII-lea Ecumenic
„Nu este așa cum presupuneți. Tatăl îi primește în preoție pe cei care nu au avut un rol de conducere în erezie, ci au fost târâți și au suferit constrângere și violență; însă numai pe cei care au fost conducători sau inițiatori ai ereziilor nu i-a primit El în preoție — făcând această distincție în mod drept, nobil și cu dreptate.
Și din nou, Sfântul Atanasie a știut că a fost persecutat până la Roma în diverse moduri și cu exil dezonorant de către conducătorii ereziei ariene. Dar când acei oameni au prins îndrăzneală după plecarea lui, s-au întors la erezia lor anterioară și au stârnit persecuție împotriva celor evlavioși.
S-a demonstrat îndeajuns, preacinstiți frați, că cei care vin de la eretici trebuie primiți; dar dacă cineva merge de bunăvoie la un eretic și primește hirotonia, acela să fie lepădat.”
Interpretare
Sfântul Vasile cel Mare scrie credincioșilor din Nicopole următoarele:
Nu pot considera ca fiind preot sau episcop valid pe cineva care a fost hirotonit de oameni necurați (adică eretici) care au răsturnat credința. Aceasta este judecata mea.
Dacă unii dintre voi aveți părtășie cu noi și doriți să vă exprimați opinia, faceți-o; dar dacă decideți singuri, fiecare este responsabil pentru acțiunile sale — noi nu purtăm nicio răspundere.
Nu spun că cei hirotoniți de eretici sunt cu totul lipsiți de validitate; spun că trebuie să fim atenți ca cei care stăruie în erezie să nu se amestece cu trupul Bisericii Ortodoxe, chiar dacă pacea va veni ulterior.
Pe cei care nu au fost lideri ai ereziei, ci au fost forțați sau duși în rătăcire, Biserica îi primește în preoție.
Numai cei care au fost conducători sau inițiatori ai ereziei nu sunt acceptați. Acest lucru este drept și corect.
Exemplul Sfântului Atanasie arată că potrivnicii credinței au încercat să îi aducă pe credincioși înapoi la erezie, dar Biserica și-a menținut poziția corectă.
În concluzie, cei hirotoniți de eretici fără voia sau cunoștința lor despre erezie sunt acceptați, în timp ce oricine alege în mod deliberat să fie hirotonit de un eretic nu este acceptat.
COMENTARII
Scrisoarea Sfântului Vasilie cel Mare se bazează pe credința fundamentală ortodoxă că preoția vine de la Dumnezeu, nu doar de la oameni. Când Patriarhul Tarasie spune că „hirotonia este de la Dumnezeu”, el este de acord cu Sfântul Ioan Gură de Aur, care învață că, deși Dumnezeu nu îi hirotonește El Însuși pe toți, El lucrează prin toți. Aceasta înseamnă că preoția nu depinde exclusiv de cât de sfânt sau fără prihană este episcopul care hirotonește. Dumnezeu lucrează în tainele Bisericii chiar și atunci când oamenii implicați nu sunt perfecți. Astfel, hirotonia posedă o valabilitate reală și obiectivă, chiar dacă a avut loc într-un context de erezie.
Cu toate acestea, Biserica nu îi acceptă fără discernământ pe toți cei hirotoniți de eretici. Sfântul Vasilie cel Mare distinge clar două categorii. Prima este cea a conducătorilor ereziei (ereziarhii), adică cei care au avut un rol activ în formarea și propagarea ei. Deoarece convingerile lor sunt adânc înrădăcinate și poartă o mare responsabilitate pentru înșelare, Biserica nu îi primește în preoție, pentru a proteja credința. A doua categorie constă în cei care au fost duși în rătăcire sau au fost hirotoniți împotriva voinței lor, fără a avea un rol de conducere. Aceștia pot fi acceptați, deoarece erezia nu le-a afectat profund conștiința, cu condiția să se pocăiască și să mărturisească clar credința ortodoxă.
În acest fel, se manifestă înțelepciunea pastorală a Bisericii. Ea nu îi respinge pe nedrept pe cei rătăciți, dar în același timp protejează dogma de cei care au subminat-o conștient. Biserica examinează nu doar dacă o hirotonie a avut loc, ci și circumstanțele, motivele și starea spirituală a persoanei. Scopul său este de a păstra credința și unitatea comunității, fără a priva de mântuire pe cei care nu poartă o responsabilitate personală. Totodată, se subliniază că cel care alege conștient să fie hirotonit de un eretic își asumă responsabilitatea personală și se taie singur de la Biserică.
Discuția corelată asupra Epistolei în cadrul Sinodului al VII-lea Ecumenic
Epistola Sfântului Vasile cel Mare a fost discutată și la Sinodul al VII-lea Ecumenic, convocat în primul rând pentru a condamna iconoclasmul. În acest context, monahii au prezentat scrisoarea Sfântului Vasile pentru a servi drept ghid în practica bisericească privind hirotoniile făcute de eretici.
În timpul discuțiilor, intervenția Patriarhului Tarasie a fost decisivă. El a subliniat că Biserica nu îi poate primi în preoție pe cei care au fost hirotoniți de eretici în mod conștient și de bunăvoie, mai ales când este vorba despre liderii ereziei. În schimb, Patriarhul a clarificat că cei care au fost duși în rătăcire sau hirotoniți sub presiune, fără responsabilitate personală, pot fi primiți. Această poziție demonstrează o „iconomie” pastorală care protejează credința, îngrijindu-se totodată de persoanele care nu au greșit cu intenție.
În cele din urmă, Sinodul al VII-lea Ecumenic a ratificat această distincție. S-a decis că liderii ereziei nu trebuie acceptați în preoție, în timp ce restul pot fi primiți cu condiția pocăinței și a mărturisirii clare a Ortodoxiei. Această decizie a devenit o regulă practică pentru viața ecleziastică viitoare.
N. tr: Scrisoarea a fost scrisă în jurul anului 376 d.Hr., într-o perioadă în care comunitatea creștină din Nicopole (Armenia) era tulburată de numirea unui episcop arian (eretic), pe nume Fronton, care fusese instalat prin manevre politice. ↩︎
PSB 12, Sfântul Vasile cel Mare, Scrieri III, Editura Institului Biblic și de Misiune al BOR, 1988, p. 499. ↩︎
Lucrarea Bisericii o definește Sfântul Apostol Pavel, care zice: „Și El a dat pe unii apostoli, pe alții prooroci, pe alții evangheliști, pe alții păstori și învățători, spre desăvârșirea sfinților, la lucrul slujirii, la zidirea trupului lui Hristos, până vom ajunge toți la unitatea credinței și a cunoașterii Fiului lui Dumnezeu”[1].
Prin urmare, Biserica întemeiată de Mântuitorul Hristos a primit un organism desăvârșit și este trup organic, având cap pe Hristos și călăuză pe Preasfântul Duh, Care constituie legea Bisericii[2] și revarsă din belșug asupra ei dumnezeieștile daruri.
Biserica, în calitate de trup organic, este Biserică văzută și unește cu întregul toate mădularele ei, atât pe cele sfinte, cât și pe cele neputincioase.
Mădularele cele bolnave ale Bisericii nu încetează nicidecum să fie mădulare ale trupului ei, fiindcă fiind renăscute prin Sfintele Taine și devenite fii ai harului, este cu neputință să fie despărțite de restul trupului, chiar dacă sunt sub o pedeapsă bisericească disciplinară și sub excludere, căci după slobozirea din păcatul strămoșesc nu mai există nici un alt loc în afară de Biserică.
În lume exista numai un singur sălaș pentru om, Raiul, acolo unde era Biserica lui Dumnezeu, în care era mântuirea omului.
După căderea celor întâi zidiți și nașterea păcatului, a fost un alt loc pentru cei despărțiți de Dumnezeu, locul păcatului. Biserica lui Dumnezeu ca instituție veșnică a rămas și a cuprins numai pe cei atașați de Dumnezeu și care au primit venirea Mântuitorului, fiindcă Biserica implica atât credința, cât și nădejdea mântuirii în Mântuitorul făgăduit al omenirii. Cei ce aveau credința și nădejdea aceasta erau în Biserica lui Dumnezeu, așteptând mântuirea prin Mântuitorul omenirii, pe care o și primeau. Iar cei lipsiți de această credință și nădejde erau în afara Bisericii. Păcatul lui Adam a devenit dătător al existenței în afara spațiului Bisericii.
Prin urmare, în lume, de la căderea lui Adam, sunt două spații, unul, al Bisericii și, celălalt, în afara Bisericii. Cei din spațiul păcatului, intrând în spațiul Bisericii lui Hristos prin credință și prin Taine, devin mădulare ale ei veșnic, fiindcă este cu neputință să se întoarcă la primul spațiu, al păcatului, renăscuți fiind prin Botez și spălați fiind de păcatul strămoșesc. Dar fiindcă nu mai există nici un alt loc, cei ce intră în Biserică rămân în ea, deși sunt păcătoși. Pe aceștia, Biserica îi separă așa cum separă păstorul oile bolnave de cele sănătoase, dar cele bolnave nu sunt prin aceasta mai puțin oi ale turmei și, dacă se însănătoșesc, se unesc cu cele sănătoase, iar dacă rămân nevindecate, atunci mor în păcatul lor ca oi ale turmei bolnave incurabil, care mor în propriile păcate. Aceștia vor fi condamnați pentru păcatele lor, totuși cât timp trăiesc sunt oi ale turmei, adică fii ai Bisericii lui Hristos.
Potrivit duhului ortodox, există o singură Biserică, Biserică văzută a lui Hristos, întru care renaște omul care vine din spațiul păcatului, și întru ea rămâne atât sfântul, cât și păcătosul. Păcătosul ca mădular al Bisericii nu aduce vătămare restului trupului Bisericii, fiindcă mădularele Bisericii sunt mădulare ale trupului ei, dar în același timp sunt ființe libere moral și nu nelibere, așa cum un mădular vital al trupului afectat de boală rămâne unul dintre mădularele lui.
Protestanții, cei ce admit Biserica nevăzută, constituită din cei aleși, pe care numai Dumnezeu îi știe, se înșală. Biserica nevăzută nu poate să existe, fiindcă nici oameni nepăcătoși nu există și, de vreme ce nimeni nu este fără de păcat, unde sunt aleșii? Dacă ar exista Biserica nevăzută a celor aleși, aceasta, din pricina ușurinței de a aluneca și de a cădea a omului, și din pricina compătimirii și iubirii de oameni a lui Dumnezeu, Care primește pe cei ce se întorc la El, ar pătimi o veșnică schimbare și o continuă substituire a membrilor ei.
Dreapta credință a Bisericii este aceea că Biserica se deosebește în luptătoare și triumfătoare[3]. Luptătoare este în măsura în care luptă împotriva răutății pentru înstăpânirea binelui, iar triumfătoare este în cer, acolo unde stă corul drepților care au luptat și au fost desăvârșiți în credința lui Dumnezeu și în virtute.
Cei ce admit Biserica nevăzută a celor aleși vorbesc împotriva Duhului drept al Bisericii – potrivit Căruia Biserica este nedespărțită – care nu desparte, mai înainte de sfârșit, pe cei nedesăvârșiți de cei desăvârșiți, nici nu deosebește între aleși și nealeși. Discernerea aceasta este lucrare dumnezeiască. Dumnezeu vrea să-i deosebească numai după moarte pe drepți de păcătoși[4]. Așa cum Hristos în iconomia cea după trup nu S-a întors de la păcătoși, nici acum nu Se întoarce de la ei, izbăvindu-i și acum prin propriul sânge[5]. Iisus îi primește pe ei mădulare ale Bisericii Lui și așteaptă până în ultima clipă întoarcerea lor.
Cei ce deosebesc Biserica luptătoare în văzută și nevăzută:
despart ceea ce este nedespărțit și
greșesc în ceea ce privește sensul numelui de Biserică.
Și în primul rând despart ceea ce este nedespărțit, fiindcă Biserica lui Hristos ori este Biserica sfinților, ori nu este Biserica lui Hristos. Fiindcă Biserica păcătoșilor nu poate fi Biserica lui Hristos, întrucât Biserica lui Hristos este Biserica sfinților.
Așadar, când una, sfântă, sobornicească și apostolească Biserică este Biserica sfinților, la ce mai folosește Biserica nevăzută a celor aleși? Cine sunt aleșii aceștia? Cine poate să-i numească aleși pe cei care încă nu au ieșit în stadionul luptei și nu au fost încununați? Cine poate mai înainte de sfârșit să fericească pe cineva?
În al doilea rând, greșesc cu privire la numele Bisericii, fiindcă despart Biserica în două, într-una văzută și alta nevăzută, în timp ce noțiunea de Biserică arată numai pe cea văzută. Dar dacă socotesc că Biserica totuși rămâne nedespărțită, fiindcă mădularele Bisericii nevăzute sunt mădulare și ale Bisericii văzute și fiindcă cea nevăzută este în cea văzută, atunci cum Biserica celor nedesăvârșiți, adică a păcătoșilor, cuprinde în sânurile ei Biserica desăvârșiților? Dacă Biserica văzută a nedesăvârșiților, a celor ce nu sunt sfinți, naște fii sfinți, cum rămâne ea lipsită de sfințenie? Iar dacă mădularele acelei congregatio sanctorum (adunări a sfinților) (a Bisericii celor aleși) nu provin dintre fiii Bisericii văzute, atunci la ce bun Biserica văzută? Cei ce acceptă ideea de congregatio sanctorum, ca să nu se contrazică pe ei înșiși și ca să fie consecvenți cu ei înșiși, trebuie să înceteze să accepte ideea unei Biserici văzute și să se folosească simplu de cuvântul Biserică, fiindcă în acest fel nu vor greși nici împotriva cugetului Bisericii, nici nu vor spune lucruri contradictorii, aci acceptând Biserica, aci neacceptând-o. Fiindcă, dacă mădularele Bisericii nevăzute nu provin din Biserica nevăzută, ci prin credința în Hristos se unesc tainic cu Dumnezeu și lucrează în ei Mântuitorul, vine la ei Preasfântul Duh și îi desăvârșește și îi sfințește, atunci la ce bun Biserica văzută, care nu contribuie cu nimic la unirea cu Mântuitorul Hristos și la desăvârșire? La ce bun însuși numele de Biserică, de vreme ce mădularele ei sunt separate și necunoscute unele altora și nu constituie un sistem organic, nici o unitate nedespărțită, potrivit cu adevăratul înțeles al numelui ei?
Adevărul e că cei ce acceptă Biserica nevăzută leapădă Biserica văzută, dar ca să nu se dezorganizeze complet, acceptă ideea modelului Bisericii, pentru ca adepții sistemului să se adune laolaltă spre slava lui Dumnezeu și învățătura celor ce au nevoie de ea. Dar aceasta nu este una, sfântă, sobornicească și apostolească Biserică întru care ne mărturisim credința prin sfântul Simbol al credinței. Aceștia sunt o adunare a adepților Domnului care cred în Domnul, dar care încă nu sunt renăscuți prin baia nașterii din nou[6], și încă nu sunt sfinți cu adevărat și desăvârșiți. Poate, în această accepțiune, Biserica lor văzută este a celor nedesăvârșiți, iar cea nevăzută este a celor desăvârșiți numai în închipuire.
Dar, în afară de acestea, caracteristica totalității aleșilor care nu se cunosc unii cu alții și care nu sunt uniți organic cu un întreg, ca adunare a sfinților și ca Biserică nevăzută, conține în sine o contradicție:
Cum este cu putință ca cele niciodată adunate împreună într-una să fie o adunare?
Cum poate o Biserică constituită din persoane să fie nevăzută?
Noțiunile „Biserică” și „nevăzută” sunt contradictorii sau, mai degrabă, antitetice, fiindcă, pe de o parte, consideră ceea ce încă nu este adunat împreună ca Biserică, prin urmare, ca ceva văzut, iar pe de altă parte, se contrazic numind-o pe ea nevăzută.
Congregatio sanctorum nu există și nu poate exista. Nu există, fiindcă una este sfânta, soborniceasca și apostoleasca Biserică, adică este nedespărțită și văzută și constituită din persoane renăscute în ea, și nu poate să existe, fiindcă văzut și nevăzut în același timp nu poate să existe.
Cei care nu sunt renăscuți prin dumnezeiescul har care lucrează în una sfântă, sobornicească și apostolească Biserică nu constituie nici o Biserică, nici văzută, nici nevăzută. Așa-numita Biserică a protestanților este o noțiune abstractă și lipsită de temei dumnezeiesc și de autoritate dumnezeiască istorică, și există numai cu o anumită condiție, care depinde în întregime de intențiile și hotărârile omenești, fără un caracter ferm și neschimbător. Dacă protestanții consideră drept congregatio sanctorum Biserica văzută, cea constituită de ei, atunci la ce bun Biserica nevăzută? Și iarăși, cum sunt sfinți cei ce au constituit-o, când păcatul? Cine le-a dar lor certitudine cu privire la renașterea lor, cu privire la sfințenia lor, la împăcarea și comuniunea cu Dumnezeu, cu privire la harul lui Hristos care ar lucra în ei? Cine mărturisește venirea Preasfântului Duh întru ei și bogăția dumnezeieștilor daruri și a dumnezeieștilor harisme? Ceea ce socotesc eu că este ceva nu este egal și cu a fi astfel într-adevăr. Numai în una, sfântă, sobornicească și apostolească Biserică se oferă toate acestea cu autoritate și certitudine și încredințare, iar cel născut din nou primește certitudine absolută cu privire la comuniunea cu Dumnezeu.
Text extras din Sf. Nectarie de Eghina – “Studii despre Biserică, despre Tradiţie, despre Dumnezeieştile Taine şi despre slujirea în Duh şi Adevăr”, Ed. Doxologia, 2016, pp.70-27
[2] Vezi Stihira a 3-a idiomelă la Doamne, strigat-am… a Vecerniei Mari din Duminica Cincizecimii, în Penticostar.
[3] Nu este vorba de două Biserici, ci de una și aceeași Biserică în două aspecte ale ei: în viața pământească – luptătoare, în viața cerească – triumfătoare și neschimbătoare.
Extras din Семь Вселенских Соборов [Cele 7 Sinoade Ecumenice], de Arhiepiscop Averchie (Taushev) de Syracusa, Editura “Axion Estin”, Moscova-Saint Petersburg, 1996, pp. 70-71.
„Referitor la stabilirea definiției dogmatice, Părinții Celui de-al [Patrulea] Sinod Ecumenic l-au informat pe împărat printr-un raport special, care a avut următoarea formă: „Scrisoarea Sinodului de la Calcedon către Împărații Valentinian și Marcian”:
„Preaevlavioșilor, preacredincioșilor și preacreștinilor împărați, biruitori și triumfători, Valentinian și Marcian, sfântul și marele Sinod, adunat prin harul lui Dumnezeu și prin porunca evlaviei voastre în cetatea Calcedon (căci bolile cumplite au nevoie atât de un medicament puternic, cât și de un medic înțelept). De aceea, Stăpânul tuturor a rânduit evlavia voastră peste suferințele lumii ca pe cel mai bun medic, pentru ca să le vindecați cu remediile cuvenite.
Iar voi, preacreștinilor, primind hotărârea divină, ați aplicat înainte de toți ceilalți grija cuvenită Bisericii, prescriind episcopilor leacul bunei înțelegeri. Căci, adunându-ne de pretutindeni, ați folosit orice mijloc pentru a desființa discordia care apăruse și pentru a întări învățătura credinței părintești. Iar noi, reflectând și căutând cauza furtunii care s-a ridicat în lume, am aflat că vinovatul acestei chestiuni este Dioscor, fostul episcop al Alexandriei.
Mai întâi, pentru că a interzis preacinstiților episcopi adunați la Efes să citească scrisoarea preasfântului arhiepiscop al vechii Rome, Leon, trimisă sfintei pomeniri a lui Flavian, fostul episcop al cetății Constantinopolului, și aceasta după promisiunile și multele sale jurăminte, așa cum am aflat fiind de față acolo.
În al doilea rând, pentru că l-a restabilit în mod nelegiuit pe Eutihie — care suferea de impietatea lui Mani și fusese depus în mod legal — atât în preoție, cât și la conducerea monahilor, înainte de o decizie sinodală; și aceasta într-un moment în care preasfântul și preabunul arhiepiscop al marii Rome, Leon, definea în aceeași scrisoare ceea ce era cuvenit și condamna nelegiuirea criminală a lui Eutihie, care spunea: «Mărturisesc pe Domnul nostru Iisus Hristos înainte de unirea celor două firi, iar după unire o singură fire».
Mai departe, pentru că a adus insulte preaiubitorului de Dumnezeu episcop Eusebiu. Și, de asemenea, pentru că prin propria sa autoritate a primit în comuniune anumite persoane condamnate de diverse sinoade, deși sfintele canoane prevăd ca cei privați de comuniune de către unii să nu fie primiți în comuniune de către alții.
Și, între timp, acesta ar fi putut obține iertarea pentru astfel de abateri, dacă prin pocăință corespunzătoare ar fi căutat vindecarea de la acest Sinod Ecumenic. Dar deoarece, pe lângă celelalte fapte ale sale necuviincioase, s-a ridicat chiar și împotriva Scaunului Apostolic însuși și a încercat să întocmească un document de excomunicare împotriva preasfântului și preabunului Papă Leon, a stăruit cu aroganță în abaterile sale anterioare și s-a dovedit îndrăzneț față de prezentul sfânt Sinod Ecumenic — deoarece nu a voit să răspundă acuzațiilor aduse împotriva sa, disprețuindu-le complet, și de asemenea, fiind chemat prima, a doua și a treia oară, conform sfintelor canoane, a nesocotit aceasta și nu s-a înfățișat — prin urmare, a fost lipsit pe drept de preoție de către Sinodul Ecumenic și condamnat la îndepărtarea din demnitatea episcopală, pentru a oferi un exemplu de rânduială și asprime altora care ar putea îndrăzni să facă la fel.
Căci și legile dumnezeiești poruncesc, spunând: „Scoateți pe cel rău din mijlocul vostru” (I Cor. 5, 13). Ce ar putea fi mai rău decât cel care greșește în astfel de chestiuni, călcând astfel în picioare dumnezeieștile canoane, umplând întreaga lume de tulburare și furtună, împrăștiind mădularele Bisericii și înarmându-le unele împotriva celorlalte?
Cu adevărat, oricine vede că un mădular al trupului a fost afectat de o boală incurabilă și poate infecta întregul trup, va căuta un medic care să aplice fierul și să taie partea bolnavă, pentru a păstra sănătoase celelalte părți ale trupului. Despre aceasta informăm cu adevărat evlavioasa voastră autoritate, astfel încât să puteți lua în considerare atât vinovăția lui, cât și puritatea sentinței drepte pronunțate împotriva lui, ca în fața lui Dumnezeu.
Suntem încrezători că și voi, cei mai evlavioși și mai creștini împărați, veți fi de acord cu noi; știm ce teamă insuflă venerabila voastră autoritate celor răi și ce grijă arătați pentru pacea ecleziastică, fiind învățați de experiență. Și pentru ca autoritatea voastră preacreștină să știe mai clar că ceea ce s-a hotărât este corect și în conformitate cu sfintele canoane și cu voia lui Dumnezeu, am atașat la acest raport înseși documentele actelor care au avut loc, cu semnăturile noastre, ale tuturor.”
Ne aflăm în anul 1926, în ziua de 25 decembrie pe stil nou, și 12 decembrie pe stil vechi, zi în care creștinii drept-slăvitori îl serbează pe Sfântul Ierarh Spiridon, iar ortodocșii de stil nou serbează Crăciunul. Trecuseră aproximativ doi ani de la impunerea violentă a calendarului gregorian asupra Bisericii Greciei. Mulți credincioși au opus rezistență și au rămas statornici tradițiilor bisericești.
În Mandra, un mic sat din Attica (Grecia), unii locuitori au mers la biserica lor pentru a cinsti pomenirea Sfântului Spiridon, însă poliția, urmând un ordin al Arhiepiscopiei, încuiase ușa bisericii cu lanțuri. Atunci, locuitorii au aprins lumânările pe care le aveau la ei și le-au fixat pe ușa sfântului locaș. Și, iată, o, minune! Lanțurile au căzut, iar ușa bisericii s-a deschis!
Trei ani mai târziu (1929), în aceeași zi, o mare minune s-a petrecut în biserica Sfântului Nicolae din Karystos, Eubeea. În timp ce preotul nou-calendarist citea Evanghelia de Crăciun, icoana mare a Sfântului Spiridon s-a ridicat în aer până la cupolă, iar apoi, cu un zgomot puternic, a coborât și s-a fixat la locul ei, în timp ce un nor a apărut în fața icoanei. Preotul, părintele Vasilios Bakosis, și credincioșii s-au înspăimântat și s-au grăbit să cerceteze icoana.
A doua zi, li s-a poruncit să nu vorbească despre întâmplare, iar icoana a fost înlăturată, spunându-se că de vină ar fi fost un cui…
„Sfinții Părinți, care au rânduit toate cu bună înțelepciune”, au aplicat întotdeauna întreruperea pomenirii păstorilor eretici ca măsură pastorală de importanță mântuitoare. O măsură care este singura eficientă pentru confruntarea ereziei și a consecințelor acesteia. Aceasta se făcea simultan cu apariția ereziei sau chiar după denunțarea ei și încercarea de a o combate, în acel moment — mai exact atunci când ereticii erau încă membri ai Bisericii și săvârșeau Taine valide, și NU după înlăturarea/depunea lor din Biserică, la fel cum s-a întâmplat în cazul ereticilor, de exemplu, Nestorie și Kalekas, ale căror Taine sfinții Celestin, Chiril și Grigorie Palama le considerau valide, deși îi socoteau „păstori mincinoși” / „simbriași”. Și aceasta deoarece, după condamnarea lor, erau considerați în afara Bisericii și fără Taine.
Perioada de toleranță (din momentul denunțării ereziei) a fost întotdeauna scurtă și avea ca scop informarea credincioșilor și îndreptarea celor înclinați spre erezie (precum și a celor care îi urmau) și, desigur, evitarea consecințelor distrugătoare pe care ideile corupătoare ale ereziei le au asupra sufletelor lor. Căci erezia alterează „credința dată o dată pentru totdeauna” și îl desparte pe om de adevăr și de Dumnezeu.
Lămuritoare și expresive cu privire la învățătura patristică sunt cele scrise de părintele Euthymios Trikaminas, urmând învățătura Sfinților Părinți:
„Pentru ca fiecare credincios să nu participe la erezia Ecumenismului, există o singură cale, transmisă de Sfânta Scriptură, de sfintele Canoane și de Sfinții Părinți: îngrădirea. Anti-ecumeniștii au născocit însă astăzi, din păcate, o altă cale, care învață că cineva poate evita participarea la erezie fiind în același timp integrat bisericește cu ereticii, cu condiția să aibă o gândire ortodoxă. Aceasta este, cu alte cuvinte, teoria comodității și a războiului pe hârtie, pe care am subliniat-o de multe ori”.
Această observație a părintelui Euthymios arată poziția anti-patristică a anti-ecumeniștilor, care propovăduiesc combaterea ereziei în timp ce se află, în același timp, în comuniune cu erezia.
Sfinții însă învață altfel, precum Sfântul Teodor Studitul. Într-o scrisoare către Patriarhul Ierusalimului și Alexandriei, el afirmă că și cel ce este ortodox se pierde, în măsura în care se află în comuniune cu ereticii. El scrie: „Unii au naufragiat cu totul în privința credinței, iar alții, chiar dacă nu s-au înecat cu gândul, totuși sunt pierduți prin comuniunea cu erezia” (Fat. 276, 411,68). Și: „Unii au naufragiat cu totul în legătură cu credința, iar alții, chiar dacă gândurile nu le-au fost cufundate, prin comuniunea eretică sunt în primejdie de moarte trupească pe jumătate…” (Fat. 275, 407,42).
„Anti-ecumeniștii, desigur, nu cred în învățătura Sfinților și de aceea au creat teoria New Age potrivit căreia cineva nu este vătămat de comuniunea bisericească cu ereticii, atât timp cât are o gândire ortodoxă și nu acceptă ereziile lor.
„Pentru anti-ecumeniști, așa cum se dovedește, această noțiune a comuniunii a fost denaturată și înseamnă un fel de parteneriat și colaborare în care fiecare, fiind în deplină comuniune cu ereticii… amestecându-se ca membru egal cu ereticii din C.M.B., semnând (ca episcop) divorțuri din orice motiv și permise pentru a doua și a treia căsătorie adulterină, conform directivelor statului, învățând că nu este întinat de această integrare”, poate totuși „în același timp să-și păstreze credința, să-i mustre și să-i certe pe cei cu care se află în această deplină comuniune în chestiuni de credință și să considere că deține pe deplin adevărul, nu doar la nivel personal, ci și la nivel bisericesc, în ciuda comuniunii depline cu ereticii și în ciuda faptului că nu doar conducătorii care stau în locul și chipul lui Hristos sunt eretici, ci și linia și drumul pe care îl urmează sinodal este cu totul eretic și conform poruncilor pan-religiei și ale Noii Ere.”
Rezultatul acestei poziții a anti-ecumeniștilor este creșterea confuziei în rândul turmei și impunerea ereticilor. În consecință, suntem chemați să alegem cui vom asculta: susținătorilor posibilismului — adică Serafim al Pireului, nou-apărutului anti-ecumenist Ambrozie al Kalavrytei, pr. Theodoros Zisis, pr. Nikolaos Manolis (și oricărui alt păstor) — sau Sfântului Teodor și Sfinților Părinți care sunt de acord cu el?
Întreruperea pomenirii sau îngrădirea, așadar, nu este o atitudine cu caracter potențial sau opțional față de eretici, ci, pentru oricine și-a luat credința și mântuirea în serios, este o obligație, o datorie, o poziție mântuitoare. Cât despre cel care nu se preocupă de mântuirea sa, acesta poate alege să nu se depărteze de eretici; poate rămâne „pentru o vreme” în comuniune cu ei — sau chiar permanent; întocmai cum, desigur, și altcineva poate alege să nu-L urmeze pe Hristos, să nu păzească Poruncile Lui!
Pentru „Sfinții Părinți, care au rânduit toate cu bună înțelepciune”, despărțirea de eretici se aseamănă cu fuga „oilor” de „lupi”, a omului de un șarpe, a persoanelor sănătoase de o boală infecțioasă și o pandemie contagioasă; o ieșire și o plecare dintr-o casă care arde; îngrădirea are loc pentru ca omul să nu ardă împreună cu cei care rămân de bunăvoie (= opțional!) în focul pan-ereziei!
Căci, într-adevăr, acesta este adevărul: credinciosul este devorat și ars de lupul și focul ereziei, după cum ne învață Sfinții, atunci când rămâne în comuniune cu ereticii. El este afectat atât imperceptibil, cât și perceptibil, și devine întinat, și astfel se pierde. Apostolul Pavel ne-a avertizat că acest lucru se întâmplă chiar și în chestiuni de importanță mai mică, precum conversațiile și asocierile: „Nu vă amăgiți; tovărășiile rele strică obiceiurile bune” (1 Cor. 15:33). Prin urmare, credinciosul trebuie să se retragă de la eretici și de la cei care sunt în comuniune cu ei, „ca de la un șarpe”, întocmai cum fuge cineva când vede un șarpe înaintea lui sau când se află într-un loc în care există o boală contagioasă — dacă dorește să fie mântuit și să nu fie infectat.
Aceasta este una dintre laturile problemei.
În același timp, orice credincios care consideră Biserica drept Trupul lui Hristos și pe ceilalți frați ca mădulare ale acestui Trup, atunci când vede că mădularele Trupului au fost infectate sau sunt în pericolul de a fi infectate de bolile contagioase cuprinse în pan-erezia Ecumenismului, din iubire și datorie față de Hristos, față de Biserică (casa sa), față de frații săi și față de sine, din iubire și grijă pentru adevăr și pentru credința cea adevărată, luptă jertfelnic împotriva oricărui atac asupra Credinței și Bisericii și se retrage de la eretici, trăgând semnalul de alarmă și în numele lor, chiar dacă rămâne singur în raport cu oamenii. Nu este posibil ca cineva să se îngrijească de părinți și de frații săi, să se îngrijească de integritatea și păstrarea Bisericii Unice a lui Iisus, iar această grijă a lui să fie (așa cum unii o caracterizează în mod nechibzuit, chiar laudativ) opțională!
Ori cineva se îngrijește, ori nu se îngrijește — puțin sau mult. Ori cineva iubește, ori nu iubește — puțin sau mult. Ori cineva crede, ori nu crede — puțin sau mult. Nu există așa ceva ca o grijă opțională, o credință opțională sau o iubire opțională! Chiar dacă credința ta este slabă, iubirea ta mică, ca un credincios cazi la picioarele lui Iisus și, asemenea tatălui băiatului demonizat, strigi: „Cred, Doamne; ajută necredinței mele!” Nu sunt vrednic, Doamne, ca Sfinții Tăi, care au luptat pentru păstrarea credinței neîntinate, care s-au ostenit cu neobosită grijă pentru frații lor, care au luptat cu statornicie, neclintire și fără teamă, căci patimile mele mă lipsesc de această putere. Dar, cu toate acestea, îi urmez pe Sfinții Tăi, pe Preacurata Ta Maică, pentru ca furtuna pan-ereziei Ecumenismului să nu mă ia și pe mine, să nu-mi distrugă frații, copiii, pe cei din jurul meu.
Este absolut limpede că primii care doresc și susțin aplicarea opțională a despărțirii de erezie sunt chiar ereticii. Este absolut limpede că păstorii ecumeniști și cei care îi pomenesc și se află în comuniune cu ei se tem de un singur lucru: întreruperea pomenirii. De aceea recurg la amenințări, de aceea au loc prigoniri și de aceea învățătura Sfinților este interpretată greșit și denaturată — lucru pe care îl fac cu o ușurință revoltătoare, ca și cum ar săvârși cel mai sfânt act — amintind de cuvintele Domnului: „Oricine vă va ucide va crede că aduce slujire lui Dumnezeu” (Ioan 16,2).
Din aceste lucruri se arată că ereticii, sau cei care sunt în comuniune cu ereticii, sunt (atât metaforic, cât și literal) „păstori simbriași” (Ioan 10,12) și păstori „răi”; iar tocmai de aceea ceea ce îi înspăimântă și îi cutremură este pierderea puterii lor, a comuniunii lor — a recunoașterii — a sprijinului reciproc din partea clericilor colegi, prestigiul pe care li-l oferă funcția și nu comuniunea lor cu Dumnezeu, pe Care Îl abandonează și Îl jignesc, deoarece nu se străduiesc să-i alunge pe ereticii care pustiesc Biserica Lui! Ceea ce îi preocupă este importanța socială, venitul și slujirea propriilor interese. Pentru unii, chiar și plăceri trupești secrete (prin amenințarea deconspirării — așa cum s-a întâmplat recent în Patriarhia Ierusalimului — ecumeniștii îi țin sub control), și alte lucruri nemărturisite.
Din pricina tuturor acestora, chiar și întreruperea pomenirii numelui lor îi scoate din minți; ei nici măcar nu își pot închipui o contestare deschisă a autorității lor. Gândul de a rămâne singuri de dragul iubirii și credinței în Domnul Iisus, așa cum au făcut toți Sfinții, îi înnebunește. Și astfel ajung la compromisuri, concesii și trădarea Credinței noastre.
Că lucrurile stau astfel este cu totul evident dintr-un singur fapt: ecumeniștii au trecut — și trec zilnic și acum fără niciun fel de prefăcătorie — nu la una, ci la sute de trădări ale Credinței; adaugă o trădare peste alta; au ajuns până acolo încât să-și legalizeze trădările prin Sinodul din Kolymbari (pe care nu s-au rușinat să-l numească „Sfânt”!). Iar păstorii (episcopi, preoți, diaconi, monahi) sunt în comuniune cu toți aceștia ca și cum NU s-ar fi întâmplat NIMIC. Și nu doar atât — îi și cinstesc!!!
Falsele asigurări ale ecumeniștilor că „totul merge bine” sau că „nu trădăm credința”, sau că toate acestea „le facem din dragoste față de heterodocși”, deși sunt infirmate zilnic prin noi trădări, prin acceptarea tăcută (sau chiar deschisă) a noii erezii (verbale sau practice), nu îi tulbură câtuși de puțin pe acești păstori — și tocmai acest lucru îi așază în rândul păstorilor mincinoși. Ei continuă să țină ochii închiși în fața denaturării Credinței, a vânzării ei!
Rămân reci și indiferenți față de faptul că erezia, prin modul șovăielnic de a o confrunta, prin indiferență și făcându-se nevăzători, nu se retrage, nu slăbește, nu dispare, ci dimpotrivă crește, se întărește, se extinde, se impune.
Ei nici măcar nu iau în considerare să-și întoarcă privirea către viețile Sfinților — deși îi laudă în fiecare zi în slujbe și prăznuiri — și să îi imite. Să le imite mărturisirea, modul în care au înfruntat erezia. Și totuși, un bun strateg, când vede că tactica pe care o aplică în lupta cu vrăjmașul nu dă roade, o schimbă. Dar aceștia rămân nepocăiți și nepregătiți, agățându-se de aceeași tactică ruinătoare. Pentru că ei nu doresc să meargă împreună cu Hristos Cel biruitor, care singur, șezând pe un cal alb, „a ieșit biruind și ca să biruiască” (Apoc. 6,2), ci se îngrijesc și își găsesc siguranța în a merge cu cei mulți.
Există, desigur, și aceia care își îndeamnă fiii duhovnicești să privească la Mirele Hristos, dar îi îndeamnă să se roage cu ochii închiși și nu îi lasă să înțeleagă că Domnul și Sfinții, împreună cu rugăciunea — și tocmai datorită rugăciunii lor fierbinți și sănătoase — au fost luminați, întăriți și au înaintat alături de Hristos Cel biruitor; au luptat în arene pentru iubirea Lui, nu L-au lăsat singur, nu au îngăduit ca mireasa Lui, Biserica, să fie rănită de furia ereticească. Ei au fost primii în combaterea ereziei, dar în primul rând primii în a se depărta de eretici, deoarece simpla identificare și un război pe hârtie împotriva ereziei nu îi tulbură în mod deosebit pe eretici, care sunt întotdeauna susținuți de centre puternice de autoritate. Acest război pe hârtie este ignorat de eretici; ei îl ocolesc. În vechime, făceau aceasta deoarece stăruiau în mândria lor satanică, pretinzând că doar ei au înțeles corect credința, că doar ei dețin adevărul. Dar astăzi, o fac pentru că și-au vândut conștient sufletele puterilor Noii Ordini Mondiale – luciferice – care pregătesc venirea lui Antihrist!
Astfel, atât păstorii, cât și turma au fost infectați (și într-o anumită măsură ni se întâmplă tuturor, deoarece trăim în atmosfera sufocantă și contagioasă a pan-ereziei Ecumenismului) de virusul ecumenist. Iar cu cât credinciosul rămâne mai mult în comuniune cu ecumeniștii, în loc ca lucrurile să se îmbunătățească (așa cum anti-ecumeniștii susțin în mod nechibzuit), ele se vor înrăutăți, sistemul nostru imunitar se va slăbi, va fi afectat, va amorți — până vom ajunge într-un moment în care reacția noastră va fi inexistentă.
Asta doresc, așadar, aceia care chipurile sunt preocupați și „luptă” împotriva pan-ereziei — cei care ei înșiși rămân (și îi sfătuiesc și pe credincioși să rămână) în comuniune cu ecumeniștii?
Dacă vor sau nu, acestea sunt consecințele, efectele comuniunii cu ereticii – în toate epocile; aici duce pan-erezia, într-o măsură mult mai mare chiar decât ereziile altor vremuri, întrucât astăzi suntem bombardați zilnic de către eretici cu mii de imagini, videoclipuri, discursuri, dialoguri, conferințe și atâtea alte mijloace de comunicare – mijloace care în timpurile de odinioară nu existau și nici nu puteau fi imaginate, iar influența ereziei era mai mică.
Cât încă mai este timp, să punem cu toții în practică – cu înțelegere, unitate, smerenie și, într-adevăr, cu duh de JERTFIRE – Poruncile specifice ale lui Dumnezeu privitoare la despărțirea de eretici. EXEMPLUL Sfinților este ușor și repede de înțeles și poate fi comparat cu CONTRAEXEMPLUL pe care ni-l recomandă păstorii mincinoși de astăzi.
Pentru aceasta, desigur, este nevoie de ÎNDRĂZNEALĂ – asemenea celei arătate de sfintele MIRONOSIȚE de astăzi, care nu au urmat o învățătură opțională despre oferirea de sprijin lui Hristos cel mort. Ci, disprețuind orice greutate și primejdie, au răspândit în întreaga lume mirul nepieritor al iubirii lor, pilda lor de mironosițe.
Acest sprijin de mironosițe adus Bisericii lui Hristos Celui mort și înviat – Bisericii care astăzi, în loc să primească mir, primește duhoarea pan-ereziei eretice – este ceea ce ne cere și nouă Domnul:
„Ieșiți, dar, fraților, din mijlocul lor și vă osebiți, zice Domnul, și nu vă atingeți de lucru necurat” – de lucrul Ecumenist necurat – „și Eu vă voi primi, și voi fi vouă Tată, iar voi îmi veți fi Mie fii și fiice, zice Domnul Atotțiitorul” (2 Corinteni 6:18–7:1).
Așa-numitul „Sfânt și Mare Sinod” de la Kolymbari, cunoscut sub denumirea de „Pseudo-Sinodul din Creta”, a fost picătura care a făcut să dea pe dinafară cupa răbdării. Un număr respectabil de creștini – ieromonahi evlavioși, preoți, monahi și mireni – care de mulți ani se luptă împotriva monstrului devorator al Ecumenismului, au ales calea esențială, unică, militantă și mucenicească a rezistenței față de erezie. Puși în fața faptelor episcopilor noștri, care – contrar misiunii lor – prin acceptarea hotărârilor Pseudo-Sinodului proclamă erezia „cu capul descoperit”, am urmat calea patristică a îngrădirii, adică încetarea pomenirii pseudo-episcopilor.
„Pe cel pe care voiește să-l piardă, Domnul îl lasă pradă nebuniei.” Episcopii care se înclină spre erezie, potențialii eretici, care suferă tăierea comuniunii duhovnicești de către preoții și turma lor pentru motive de credință, dar nu își revin în fire pentru a se întoarce prin pocăință pe calea Sfinților, ajung să fie alterați atât în suflet, cât și în duh. Ei se sălbăticesc! Chipurile lor, radiind starea lor lăuntrică, devin posomorâte. Ochii lor dezvăluie neliniște, ură și răutate. Tulburarea devine evidentă în viața lor de zi cu zi. Toate acestea sunt semnele duhului străin care a dobândit drepturi asupra lor. Este duhul demonic al ereziei – mândru și dezordonat, cu trăsături de dragon și chip de fiară. Mânați de o astfel de stare lăuntrică, ei răspândesc teorii noi în turma chemată cu numele lui Hristos și îi persecută pe cei care se împotrivesc. Oricât de mult s-ar strădui să pară blânzi și smeriți, în momentele în care sunt constrânși să dea socoteală pentru alegerile lor eretice, ei izbucnesc. Cei dintre mireni care au cunoștințe teologice îi recunosc nu doar prin ieșirile lor iraționale, ci și prin subminarea asupra problemelor de credință ascunsă în discursul lor. Ei răstălmăcesc Sfânta Scriptură interpretând-o după bunul lor plac și anulează interpretarea patristică a canoanelor care nu „le servesc scopul”. Canoanele referitoare la interzicerea rugăciunii în comun și toate problemele legate de aceasta privind relațiile cu ereticii sunt respinse sau interpretate greșit de către ei. În esență, ei desființează hotărârile infailibile ale Sfintelor Sinoade Ecumenice, pretinzând că, fiind ei înșiși „Părinți”, pot altera canoanele vechilor Părinți ai Bisericii! Uită cu totul de faptul că hotărârile vechilor Sfinți Părinți privind chestiunile dogmatice ale credinței sunt confirmate de marile Sinoade Ecumenice și că nimeni nu are dreptul să schimbe nici măcar cel mai mic detaliu[1]. Prin asemenea fapte, ei Îl insultă pe Însuși Duhul Sfânt, prezentându-L ca fiind inconsecvent.
Un exemplu suficient pentru a demonstra amploarea abaterii lor de la învățătura patristică este atitudinea lor față de Canonul 45 Apostolic, care interzice rugăciunea împreună cu ereticii. Potrivit tâlcuirii Sfântului Nicodim Aghioritul, conform acestui canon, orice episcop sau presbiter sau diacon care doar se roagă împreună – și nu slujește împreună – cu ereticii trebuie să fie afurisit. Căci cel care se roagă împreună cu cei afurisiți – iar astfel sunt ereticii – trebuie el însuși să fie afurisit, potrivit Canonului 10 Apostolic. Iar dacă le-a permis ereticilor să săvârșească, ca și clerici, vreo slujire bisericească, acesta trebuie caterisit. Căci orice cleric care slujește împreună cu cei caterisiți – iar potrivit Canoanelor 2 și 4 ale Sinodului al III-lea Ecumenic, astfel sunt ereticii – trebuie să fie și el caterisit împreună cu aceștia, potrivit Canonului 11 Apostolic. Căci suntem datori să-i urâm și să ne ferim de eretici, nu să ne rugăm împreună cu ei și nici să le permitem să săvârșească vreo slujire bisericească, ca și cum ar fi clerici sau preoți[2].
La o poziție apostolică atât de limpede și la o tâlcuire patristică atât de clară, episcopii ecumeniști răspund în modul cel mai blasfemiator și nerușinat: „Acest canon este vechi, inactiv și nu privește Biserica contemporană și vremea noastră”! Într-adevăr, mai avem nevoie de vreo altă dovadă pentru a înțelege de ce duh sunt mânați susținătorii pan-ereziei și ai sincretismului New Age? Pentru ei, Hristos și învățătura Sa – exprimate prin Sfânta Scriptură și prin tradiția apostolică și patristică – nu sunt Hristosul Care Se întinde peste veacuri („Iisus Hristos, ieri și astăzi și în veci, este Același”[3])! Pentru mințile lor eretice, există un Hristos vechi și un Hristos nou!
Același duh, din nefericire, îi umple și pe așa-numiții creștini tradiționali, atât din rândul clerului, cât și al mirenilor, care joacă rolul de împăcători și amorțitori ai sufletelor credincioșilor. Acești oameni, de obicei mânați de ambiții și interese personale, ținând seama de sprijiniri omenești, funcții și onoruri, se împotrivesc cu vehemență încetării pomenirii episcopului, atacându-i pe cei care au procedat la un asemenea act. Ei proclamă că nu se despart de Biserică, nu se îngrădesc și nu încetează pomenirea episcopilor lor. În acest fel – spun ei – apără unitatea Bisericii. Firește, ei se află într-o totală rătăcire, întrucât aceste poziții sunt în contradicție directă cu canoanele respective privitoare la încetarea pomenirii, precum și cu practica neîntreruptă a Bisericii de-a lungul veacurilor. Cum este posibil ca aplicarea canoanelor îngrădirii de erezie și de episcopul eretic să-l scoată din Biserică pe cel care le aplică?
Trăim într-o epocă premergătoare Antihristului. Amăgirea stăpânește lumea. Ea domnește peste sufletele oamenilor și, din nefericire, predomină chiar și în cele mai înalte trepte ale administrației bisericești. Trăim deja în vremurile de pe urmă, în care până și cei aleși sunt duși în rătăcire. Există în zilele noastre o lipsă reală care ne privește pe noi, creștinii. Este lipsa ascultării sfinte și adevărate față de Dumnezeu și față de Sfânta Sa Biserică. În locul acesteia, conducătorii bisericești impun ascultarea față de episcopi înclinați spre erezie și nu față de Biserica Sfinților. Or, aceasta constituie o reală neascultare față de voia lui Dumnezeu. Pseudo-episcopii, ca purtători ai pan-ereziei, nu Îl reprezintă nici pe Hristos, nici Biserica. Ei sunt auto-condamnați și se îndreaptă spre pierzare, târând, din nefericire, după ei și poporul lui Dumnezeu. Chiar și sinoadele pe care le convoacă, precum pseudo-sinodul din Creta, nu sunt sfinte după măsura Sinoadelor Ecumenice. Ele sunt convocate nu sub inspirația Duhului Sfânt, ci sub influența întunecată a puterilor demonice. De aici rezultă hotărârile lor eretice. Acestea sunt socotite drept amăgire în Cer, iar cel care urmează asemenea hotărâri este părăsit de Harul dumnezeiesc. Neascultarea față de voia lui Dumnezeu și ascultarea față de pseudo-episcopi este otrava demonică ce distruge sufletele.
Având în vedere responsabilitatea noastră istorică față de Ortodoxie, avem o datorie sacră de a ne împotrivi iadului ereziei și instaurării sale în sânul Bisericii. Suntem obligați să-i izolăm pe cei care trădează Credința și să tăiem orice comuniune duhovnicească cu ei. Nu avem același Dumnezeu; nu aparținem aceleiași Biserici. Ei aparțin bisericii diavolului, pe care o susțin prin hotărârile pseudo-sinoadelor, iar noi aparținem Sfintei Biserici a lui Hristos, întemeiată pe Sfânta Scriptură și pe Sfintele Sinoade Ecumenice. Amin!
[1] „…să nu fie îngăduit nimănui să propună, sau în orice caz să scrie, sau să compună, sau să gândească, sau să învețe altfel… iar cei care îndrăznesc fie să compună o altă Credință, fie să prezinte, sau să învețe, sau să transmită un alt Crez… dacă sunt episcopi sau clerici, episcopii să fie străini de episcopat, iar clericii de cler; iar dacă sunt monahi sau mireni, să fie anatematizați.” — Definiția credinței a Sinodului al IV-lea Ecumenic, ținut la Calcedon.
[2] Tâlcuirea Sfântului Nicodim Aghioritul la Canonul 45 Apostolic.
Cuviosul Daniil din Katunakia a fost un izvor tainic al Duhului Sfânt, care potolea setea inimilor creștinilor ortodocși. Încă de la început a înțeles că Patriarhia Ecumenică de Constantinopol evolua către un „centru de reînnoire ecumenistă”, iar pentru acest motiv, într-un mesaj scris despre „Viitorul Sinod Ecumenic”, a așezat profetic – ca datorie distinctă față de Ortodoxie – abaterile apostatice ale „sinodului” (2016 – Creta).
Către un anumit cleric cu rang înalt, aflat sub influența unei concepții ecumeniste despre iubire, a subliniat: „Această mentalitate pregătește terenul pentru erezie. Părinții au dat timp, osteneală și sânge pentru credința adevărată. Au îndurat exiluri, întemnițări, torturi și moarte. Nu putem fi indiferenți față de dogmă. Fiecăruia dintre noi i s-a încredințat datoria sfântă de a transmite Ortodoxia nealterată generațiilor viitoare. Vom da socoteală – fiecare după poziția lui – pentru cât de fidel a rămas Ortodoxiei. Căci fără credință suntem tăiați de la Biserică, prin care devenim părtași ai Harului Dumnezeiesc. Fără har nu poate veni iubirea, pentru că iubirea este darul Duhului Sfânt. Iubirea fără Hristos nu este adevărată, ci egoistă și mincinoasă.“
Exercitarea acestei vigilențe ecleziologico-dogmatice de către Cuviosul Daniil arată fără echivoc distanțarea lui (lipsa comuniunii duhovnicești) față de grupul ecumeniștilor patriarhali propovăduitori ai „iubirii”, care, în numele iubirii, îi aruncau pe credincioși în erezie.
Fără credința cea dreaptă – acest vehicul al vieții duhovnicești – nu putem fi înălțați „de-a dreapta” lui Hristos, căci felul lumesc al iubirii folosit de eretici duce omul în iad.
Fără îndoială, legea gravitației în lumea duhovnicească este înfricoșătoare; de aceea rugăciunea Bisericii subliniază:
a) „Domnul va înălța poporul Său“ b) „Va înălța puterea Unsului Său“ c) „Cei smeriți au fost înălțați“ d) „El îi va înălța pe cei blânzi întru mântuire“ și e) „Hristos pe pământ – înălțați-vă“.
Primul comentariu: Rămân uimit (de ani de zile) de portretizarea extrem de săracă a Sfinților Părinți din vechime, de tăcerea constantă și de neînțeles privind pomenirea zilelor lor – precum cele ale Sfântului Marcu al Efesului, Cuviosului Teodor Studitul, Cuviosului Maxim Mărturisitorul și ale altor titani ai Ortodoxiei – din partea [Mitropoliei Dimitriadei] și a clericilor ei. Slujbe de priveghere se săvârșesc pentru sfinți contemporani (nu ne împotrivim), însă, din păcate, poartă adesea accente „spirituale” ecumeniste.
Întrebare: Au, oare, acești mari Părinți o greutate duhovnicească mai mică decât sfinții moderni? Episcopii „contemporani” ecumeniști, din păcate, aprind făclii pentru alte forme religioase (o religie mondială).
Înțeleg de ce nu cinstesc acești mari Părinți dedicându-le biserici sau privegheri: pentru că ei sunt o LUMINĂ care ARDE erezia Ecumenismului. Sunt încredințat că acești mari Sfinți (dacă există undeva) au cea mai puțin luminoasă candelă înaintea icoanelor lor. Îndrăznesc să spun că până și propriul meu articol – candela mea – are o flacără foarte slabă.
Al doilea comentariu: Să ne amintim că ecumeniștii adoptă toate formele de modernism și inovație, atacând Biserica lui Hristos prin teoria așa-numitelor „ramuri”, despre care spun că diferă între ele doar în privința doctrinei și a modului de viață; de asemenea, nu disting Botezul și Euharistia ortodoxă de cele ale ereticilor, considerându-le pe toate suficiente pentru mântuire!
Astfel de lucruri învață „sub pretextul iubirii frățești sau al unei presupuse uniri a creștinilor separați”.
Panereziei Ecumenismului nu i se dă importanță și nu este sesizată de marea majoritate a ortodocșilor, deoarece este închipuit de înșelătoare și pentru că „revarsă” iubire și compromis cu lumea credinței.
Diavolul a lovit în inimile ortodocșilor, care nu au înțeles că ecumeniștii au eliminat o dogmă fundamentală (articolul 9 din Crez) a credinței noastre. Ce sens mai are acum să spui „Întru UNA, Sfântă, Sobornicească și Apostolească Biserică”?
În 1924, s-a pornit dezbinarea ortodocșilor odată cu introducerea „noului calendar”, ca poartă de intrare a ecumenismului, care, din păcate, a sfâșiat trupul ortodocșilor până astăzi!
În scrierile patristice mărturisitoare, prioritatea absolută – și conștiința lor comună – este păzirea dreptei credințe.
Astăzi, când paraziții eretici – fie de tip răsăritean, fie apusean – își promovează conținutul eretic ca „drum al Bisericii către viitor”, noi ne păstrăm memoria ecleziologică și rechemăm înlăuntrul conștiinței noastre conștiința de sine evanghelico-patristică, considerând că asemănarea dintre ereticii de odinioară și anumite figuri de acum nu este întâmplătoare!
Credința ortodoxă și mărturisirea ei sunt realități nedespărțite și definitoare una pentru cealaltă.
Alungarea Ecumenismului din Biserică nu se va produce de la sine, fără lupte și confruntări. Cuviosul Teodor Studitul subliniază:
„Așadar, când este vorba de credință, nu este îngăduit să spui: «Cine sunt eu? Preot? Nicidecum. Conducător? Nici atât. Soldat? Și unde? Țăran? Nici asta. Sărac, trăind de pe o zi pe alta. Nu mă privește». Vai! Piatra strigă și tu rămâi tăcut și nepăsător?” (P.G. 99, 1321 B)
Toți avem această responsabilitate și vom da socoteală înaintea lui Hristos pentru nepăsare și indiferență.
Fără îndoială, pășim în vremurile apocaliptice vestite de Scripturi, în care Satana își orchestrează cele mai viclene atacuri. Credința ortodoxă este pusă la încercare.
Aburii otrăvitori ai necredinței, materialismului, ecumenismului și „religiei mondiale” au contaminat și atmosfera duhovnicească a Greciei, în timp ce străjerii puși de Dumnezeu nu mai ridică noi metereze.
Despre dezordinea ecleziologică de astăzi sunt potrivite cuvintele Sfântului Chiril al Ierusalimului: „Mai înainte ereticii îşi mărturiseau rătăcirea lor pe faţă; acum însă este plină Biserica de eretici ascunşi.”(Cateheza XV – 9).
Fericitul Bătrân athonit Kallistratos a văzut odată o vedenie în care sufletele nou-calendariștilor se înălțau către Rai. Fiind zelot, s-a uimit și s-a întrebat: „Dar este oare posibil ca nou-calendariștii să se mântuiască?” Atunci a auzit glasul Domnului spunându-i: „Stai tu oare pe Tronul Meu și ai luat Judecata Mea?”
De atunci, el le recomanda credincioșilor să urmeze Calendarul Vechi, însă fără a face judecăți cu privire la mântuirea sau osândirea nou-calendariștilor.
Prilejul pentru a scrie următorul text a fost conferința (parodie) ținută pe 27 noiembrie anul acesta de Sfânta Mitropolie a Pireului.
După cum se știe, susținătorii interpretării opționale a Canonului 15 al Sinodului I-II folosesc adesea argumentul că bătrânii contemporani (Paisie, Porfirie, Iacov și alții) nu s-au îngrădit de erezia Ecumenismului și, prin extensie, de Patriarhii respectivi. Același argument a fost prezentat și de unul dintre vorbitorii de la conferința menționată, pr. Ioannis Fotopoulos. Prin acest text, nădăjduim să oferim răspunsuri satisfăcătoare pe această temă și să demonstrăm încă o dată caracterul obligatoriu al îngrădirii de moderna erezie a Ecumenismului.
Primul care a folosit acest argument a fost pr. Epifanie Theodoropoulos în bine-cunoscuta lui carte „Cele două extreme”. El a încercat să justifice (și să susțină) propria sa abținere de la îngrădire, făcând referire la abținerea de la îngrădire a Sfântului Iustin Popovici.
Mai exact, justificarea folosită de pr. Epifanie — și adoptată de toți susținătorii contemporani ai neîngrădirii — se referă la virtuțile și darurile Bătrânilor contemporani. Ei ne întreabă: Cum este posibil ca acești Bătrâni harismatici și virtuoși să fi fost duși în eroare?
Trebuie mai întâi să înțelegem că alegerea drumului îngrădirii sau neîngrădirii trebuie să se întemeieze pe credința și tradiția atemporală a Bisericii noastre. Poziția vreunei persoane, oricât de virtuoasă ar fi, nu trebuie să fie călăuza noastră; acest rol îl are credința și tradiția atemporală a Bisericii. Nu ne putem baza decizia pe ceea ce a făcut acest sau acel Bătrân, deoarece acest lucru nu are relevanță pentru noi. Ceea ce contează este ce vom face noi. Nu vom da socoteală lui Dumnezeu pentru poziția pe care a avut-o un anumit Bătrân, ci pentru poziția pe care am avut-o noi înșine. Dacă Bătrânii nu au urmat credința și tradiția atemporală a Bisericii noastre cu privire la chestiunea îngrădirii, aceasta este treaba lor, nu a noastră, deoarece vom fi trași la răspundere doar pentru propriile noastre fapte, nu pentru ale altora. Vom răspunde dacă am urmat sau nu învățăturile Părinților. De ce anumite persoane virtuoase contemporane nu au făcut-o este problema lor, nu a noastră.
Unii ridică obiecția că Părinții contemporani nu au lăsat îngrădirea ca moștenire.
La acest argument răspundem că Biserica nu este o instituție creată în ultimul secol, încât să o evaluăm după un criteriu atât de îngust. Biserica a primit existență vizibilă (deoarece ea exista din veșnicie în firea ei necreată) în ziua Cincizecimii. Așadar, dacă cineva dorește să descopere poziția Bisericii în această privință, trebuie să pătrundă și să cerceteze atitudinea pe care Biserica a avut-o în această problemă încă din ziua apariției ei ca instituție vizibilă. Ca să nu mai vorbim că cineva ar putea merge chiar și mai înapoi, în epoca Vechiului Testament. Acolo va găsi că Dumnezeu poruncește israeliților să nimicească de pe fața pământului „toate regatele Canaanului”, tocmai pentru ca poporul Său ales să nu aibă niciun fel de contact cu cei de altă credință. Această poruncă nu a fost păstrată de israeliți, iar ca rezultat, ei s-au îndepărtat în cele din urmă de Dumnezeu, datorită influenței pe care au primit-o de la acele popoare. Așadar, dacă Bătrânii contemporani s-au îngrădit sau nu, aceasta este treaba lor. Noi trebuie să urmăm moștenirea lăsată de Sfinți de-a lungul veacurilor și să nu ne întemeiem judecata doar pe acțiunile Bătrânilor contemporani.
Dacă cercetăm și găsim că Bătrânii contemporani diferă de sfinții din vechime cu privire la această chestiune, atunci trebuie să respingem poziția lor pe acest subiect ca fiind greșită și să nu o urmăm. În acest punct, nu trebuie să uităm că, potrivit Sfintei Scripturi, nu doar acești Bătrâni harismatici, ci chiar dacă toți îngerii din cer ar coborî și ne-ar învăța, prin cuvinte și fapte, că cei care țin credințe eretice și toți cei care public și sinodal încalcă una sau mai multe porunci evanghelice trebuie tratați altfel decât învață Apostolul Pavel și Evanghelistul Ioan Teologul, noi nu trebuie să fim convinși de ei. În schimb, trebuie să știm că „credința dată sfinților, odată pentru totdeauna” (Iuda 3) nu permite nici adăugire, nici scădere, nici măcar cu o iotă sau un punct (Mt. 5,18). Astfel, unii, deși fără intenție, îi micșorează pe acești bătrâni harismatici și îi prezintă ca fiind în opoziție cu Sfânta Scriptură și cu întreaga Tradiție Ortodoxă.
Ridicați adesea argumentul: dacă Bătrânii s-au înșelat, atunci cum de s-a odihnit Duhul asupra lor, dându-le darurile pe care le aveau?
Cu privire la daruri, trebuie să răspundem astfel:
L-au întrebat pe Sfântul Atanasie cel Mare: „Cum se face că unii eretici săvârșesc adesea semne?”
El a răspuns: „Aceasta nu ar trebui să ne mire. Căci L-am auzit pe Domnul spunând că mulți, în ziua aceea, vor zice: «Doamne, oare nu în numele Tău am scos demoni și am făcut multe lucrări mari?» Iar El le va spune: «Adevărat vă spun, nu v-am cunoscut niciodată; depărtați-vă de la Mine, voi, lucrători ai fărădelegii.» Adesea nu este virtutea făcătorului de minuni cea care săvârșește vindecarea, ci credința celui care se apropie de el. Căci este scris: «Credința ta te-a mântuit.» Mai mult, este necesar să știm și aceasta: că adesea unii oameni de puțină credință au adus lui Dumnezeu mari osteneli prin asceză și și-au primit răsplata în acest veac de la Dumnezeu — darul tămăduirilor și al prorociilor — pentru ca în veacul ce va să vină să audă: «Ți-ai primit deja cele bune și ostenelile tale; așadar, acum nu ți se mai datorează nimic.»(PG 28, 665).
Un alt argument privește viața virtuoasă a Bătrânilor contemporani.
La aceasta răspundem astfel: Sfântul Ignatie Teoforul ne spune: „Oricine vorbește împotriva celor rânduite, chiar dacă este vrednic de încredere, chiar dacă postește, chiar dacă practică înfrânarea, chiar dacă săvârșește semne sau prorocește, să-ți apară ca un lup în piele de oaie, lucrând pierzania oilor”.
Prin cele de mai sus nu intenționăm să afirmăm că acești Bătrâni nu au fost Sfinți; ferească Dumnezeu. Dorim doar să arătăm că poziția noastră nu depinde de poziția pe care a luat-o unul sau altul dintre Bătrâni, ci de atitudinea pe care Biserica a susținut-o în chip neschimbat și dintotdeauna asupra acestei chestiuni.
În plus, în ceea ce privește problema Bătrânilor, trebuie să ridicăm și următoarea obiecție: în afară de Bătrânii harismatici (Porfirie, Paisie, Filothei și alții) care s-au mutat la Domnul în comuniune cu erezia, există mulți alți Bătrâni la fel de importanți care au adormit despărțiți de erezie, precum: bătrânul Ieronim din Eghina, Sfântul Ioan Românul de la Hozeva, bătrânul Ghenadie din Akoumion, Creta (care aparținea facțiunii extremiste a vechi-calendariștilor mateiți), Haralambie Nebunul-pentru-Hristos din Kalamata, Sfânta Tarso Nebuna-pentru-Hristos, Părintele Serafim Rose, Sfinții Ioan Maximovici și Filaret, ierarhi ai Bisericii Ruse din afara granițelor, ale căror moaște sunt neputrezite, precum și moaștele recent descoperite ale Mitropolitului Constantin Essenky, tot al Bisericii Ruse din afara granițelor. Mulți dintre aceștia sunt recunoscuți chiar și de către nou-calendariști.
Pentru a completa lista Bătrânilor harismatici și a Sfinților, trebuie să menționăm că, spre a demonstra unde se află Biserica, chiar și papistașii (catolicii) proclamă că au bătrâni harismatici și sfinți după schismă, precum și minuni care au loc în sânul lor, cum ar fi cele ale Maicii Domnului de la Lourdes, și așa mai departe.
Trebuie să luăm în considerare și epoca în care au trăit aceste figuri sfinte contemporane (Paisie, Porfirie). Fiecare om este influențat, într-o anumită măsură, de timpul în care a trăit. Noi trăim în vremurile de pe urmă, unde, potrivit Sfinților, binele va fi numit rău și răul bine, alb va fi numit negru și negru alb. Pentru a da un exemplu:
„Marele ecleziarh Silvestru Syropoulos descrie în memoriile sale o reacție remarcabilă și o îngrădire a poporului față de preotul parohiei lor. Acest preot, din ceea ce am putea numi simplă curiozitate, a dorit să vadă cum se făcea întronizarea noului Patriarh. Astfel, când Patriarhul Iosif a adormit în timpul Sinodului de la Ferrara-Florența, a fost ales, la îndemnul împăratului, mitropolitul latinocugetător și unionist Mitrofan al Cizicului. La această procesiune și ceremonie a fost prezent și episcopul latin Hristofor. Syropoulos descrie evenimentele și ceea ce are legătură cu preotul Teofilact astfel:
«Mitropolitul Cizicului, deci, s-a pregătit și a primit mesajul; i-a chemat și pe mitropoliții Trabzonului și ai Heracleei să vină, conform mesajului, însă ei nu au venit. În ziua de miercuri, în care se prăznuia Sfânta Înviere a lui Hristos, care era și a patra zi a lunii mai, a venit la palatul imperial și a fost proclamat Patriarh de către împărat. Și noi eram de față la anunț și la proclamare și l-am însoțit până la Patriarhie. Episcopul latin Hristofor, reprezentantul Papei, era prezent pe toată durata drumului, rămânând în partea dreaptă a Patriarhului și nedepărtându-se deloc de el. Aceasta a provocat un și mai mare reproș și dezgust al poporului față de Patriarh, fiindcă îl socoteau ca îmbrățișând cugetarea latină. Poporul a primit binecuvântarea Patriarhului cu mare nemulțumire, iar unii chiar s-au retras pentru a nu vedea binecuvântarea lui. Să adaug o scurtă relatare spre a ilustra râvna fierbinte pentru Ortodoxie a acestui popor evlavios și cu adevărat creștin, care este, de altfel, încântătoare. Un anumit preot a dorit să vadă cum se făcea proclamarea Patriarhului; preotul se numea Teofilact. El a împrumutat un cal (căci nu avea unul) și a venit la palatul imperial. După ce a văzut proclamarea, a venit cu noi până la Patriarhie. Apoi s-a întors la locuința sa și, la vremea Vecerniei (căci era Praznicul Înălțării), a tras clopotul bisericii, dar nimeni nu a venit la biserica lui. Tot așa, nici la Utrenie nu a venit nimeni. A așteptat și în vremea Sfintei Liturghii ca cineva să-i aducă darurile euharistice, dar nimeni nu a făcut-o, și astfel nu a săvârșit Liturghia.
Mâniat, el s-a apropiat de cei care veneau de obicei la biserică și i-a întrebat de ce nu au venit la biserică într-o asemenea zi de praznic. Ei au răspuns: Pentru că l-ai însoțit pe Patriarh și ai cugetat latinește. Preotul a zis: Cum am cugetat latinește? Am mers pur și simplu să văd ceremonia, pe care nu o mai văzusem niciodată. Nu am purtat veșminte liturgice, nici n-am cântat, nici n-am săvârșit vreun act preoțesc. Cum aș fi cugetat latinește? Ei au răspuns: Dar te-ai asociat și ai mers alături de cei care au cugetat latinește, în prezența Patriarhului latinocugetător, și ai primit binecuvântarea lui. Atunci preotul s-a întristat adânc și a căutat să îi îmblânzească prin jurăminte făcute pe credință că nu va mai merge niciodată la Patriarh și nu se va mai asocia cu cei apropiați lui. Abia atunci a reușit să îi convingă să se întoarcă la biserică. Dacă această mică povestire a adăugat oarecare savoare narațiunii, ea oferă totuși dovadă limpede pentru cei care doresc să înțeleagă dispoziția acestui popor creștin râvnitor, prin harul lui Dumnezeu, față de păstrarea învățăturilor sănătoase ale Bisericii și felul în care urăsc și resping ceea ce este fals și străin»” (Surse: Memoriile lui Silvestru Syropoulos, citate în Acordul Nepieritor al Sfinților Părinți privind Obligația Canonului 15 al Sinodului I-II cu privire la Încetarea Pomenirii unui Episcop care Propovăduiește Erezie în Biserică, de Ieromonahul Eftimie Trikaminas, p. 554).
Această descriere scoate în evidență poziția poporului și rolul său în restaurarea Ortodoxiei. Poporul nu numai că își cunoștea credința, dar înțelegea și ce poziție trebuia să ia atunci când aceasta era trădată. Acea poziție era îngrădirea.
Să luăm acum în considerare și cealaltă față (cea actuală) a monedei:
Existența unor cazuri de comuniune bisericească între ortodocși și heterodocși, pe care le vom menționa mai jos, demonstrează că discordii „ecumeniste” — asemănătoare cu cele de astăzi — au avut loc chiar cu câteva decenii înainte de schisma din 1924, fără ca Părinții să întrerupă comuniunea bisericească cu cei responsabili de astfel de acțiuni…
La începutul secolului al XIX-lea, „domnea printre mulți clerici și laici ortodocși o severă ignoranță și confuzie cu privire la relațiile dintre Ortodoxie și heterodocși… Unul dintre misionarii străini, Hartley, vorbitor de greacă, după ce a înființat o școală în Eghina, predica de la amvonul bisericii ortodoxe de pe insulă, avându-l printre ascultători pe atunci-episcopul de Talantion, Neofit Metaxas. Același om, chiar și ca episcop al Atticii, a menținut relații strânse cu misionarii străini, participând la înmormântări protestante efectuate în biserici ortodoxe.
La primirea lui Otto, la prima sa sosire în Atena, Neofit, îmbrăcat în veșminte arhierești complete, îi avea în chiar alaiul său pe păstorii protestanți!
O procesiune protestantă, un ierarh ortodox și un rege papistaș formau o compoziție ce amintea de o unitate ecumenistă exterioară! Ideile ecumeniste deja degradau profund Biserica din Grecia”.
În 1837, Grigorie al VI-lea, Patriarhul Constantinopolului, a permis „săvârșirea de binecuvântări pentru armeni”, iar în 1874, Sfântul Sinod al Patriarhiei Constantinopolului a îngăduit împărțirea Aghiasmei Mari acestor eretici amintiți. În 1879, Sfântul Sinod al Patriarhiei Constantinopolului a permis, prin iconomie, ca preoții ortodocși „să boteze copiii armenilor, să administreze tainele în mod ortodox armenilor în ceasul morții ca armeni și să săvârșească cununiile lor în lipsa unui preot”, doar „în cazuri de necesitate urgentă și inevitabilă”. Cu alte cuvinte, „a fost introdusă comuniunea sacramentală cu armenii în Sfânta Euharistie, în Botez și în Cununie”. Până atunci, clericii ortodocși din Insulele Ionice „nu ezitau să boteze copiii britanicilor”, „când aceștia nu aveau preoți anglicani”, și de asemenea să oficieze nunțile și înmormântările „romano-catolicilor (uniați) din Siria”.
Săvârșirea căsătoriilor mixte între ortodocși și heterodocși a fost permisă la mijlocul secolului al XIX-lea prin hotărâri atât ale Sfântului Sinod al Regatului Greciei, cât și ale Bisericii Constantinopolului.
În 1869, Sfântul Sinod al Patriarhiei Constantinopolului a hotărât, de asemenea, că „în lipsa unui preot heterodox, persoanele heterodoxe pot fi îngropate de către preoți ortodocși după un Tipic stabilit în mod special și pot fi, de asemenea, înhumate în cimitire ortodoxe”.
„În anul 1863, un cleric anglican a fost primit la Taina Sfintei Euharistii în Serbia, cu aprobarea Sfântului Sinod al Bisericii Sârbe” (Pentru detalii suplimentare, vezi cartea Epifanie Theodoropoulos, Cele două extreme și Vasileios Papadakis, Schisma zelotismului vechi-calendrist).
Cele două exemple de mai sus ilustrează cât de profund a fost erodat ethosul ortodox în vremurile moderne. Din păcate, în loc să jelească acest fapt, unii (precum autorii cărților menționate anterior, Epifanie Theodoropoulos și Vasileios Papadakis) folosesc aceste acțiuni pentru a-și justifica refuzul de a se îngrădi. Această erodare a ethosului ortodox i-a influențat în mod firesc și pe Bătrânii contemporani. Mai mult, însuși bătrânul Paisie, într-o scrisoare din anul 1969 către pr. Haralambie Vasilopoulos, mărturisea: „Aș dori mai întâi să cer iertare de la toți pentru că îndrăznesc să scriu ceva, deoarece nu sunt nici sfânt, nici teolog”. Aceasta arată că Bătrânul — și, prin extensie, majoritatea Bătrânilor — nu aveau mare încredere în ei înșiși (din pricina smereniei) în privința problemelor teologice. Este de înțeles că, într-o epocă în care ethosul ortodox fusese erodat, iar opinii precum cele ale pr. Epifanie (privind o anumită interpretare) deveniseră bine cunoscute, bătrânii contemporani aveau să fie influențați de acestea. Mai ales dacă luăm în considerare că pr. Epifanie, privit drept un om de nădejde datorită reputației pe care și-o câștigase, era în mod firesc cineva ale cărui scrieri erau luate în seamă de către Bătrâni, cu atât mai mult dacă aceștia nu studiaseră și perspectiva opusă.
Ar fi, de asemenea, înțelept să luăm în considerare patimile personale și temerile care puteau exista în fiecare Bătrân și care i-ar fi putut împiedica să se îngrădească. Este bine cunoscut faptul că Bătrânul Paisie a avut experiențe negative cu monahii zeloți ai Muntelui Athos atunci când a mers acolo pentru prima dată. Zeloții, din pricina „râvnei lor fără cunoștință”, l-au tulburat foarte mult pe Bătrân și i-au lăsat o impresie foarte negativă despre toți zeloții în general. Aceasta i-a influențat, fără îndoială, perspectiva asupra chestiunii îngrădirii. Dacă însă bătrânul ar fi întâlnit zeloți virtuoși, nu putem ști ce poziție ar fi luat cu privire la această problemă. În plus, starea jalnică a mișcării vechi-calendriștilor a constituit, probabil, un obstacol major pentru Bătrâni.
Dar cum de au putut fi conduși în eroare Bătrânii luminați, se vor întreba unii.
În primul rând, trebuie să înțelegem că iluminarea nu implică automat infailibilitate. În Biserica Ortodoxă, Sfinții nu sunt infailibili și de multe ori au căzut în erori semnificative. De exemplu, Sfântul Chiril îl considera pe Ioan Gură de Aur asemănător lui Iuda: „Poruncește ca numele lui Ioan să fie scos din lista episcopilor. Căci, dacă socotim că aceasta nu înseamnă nimic, să nu întristeze pe apostoli a avea trădătorul înscris printre ei. Și dacă se adaugă numele lui Iuda, unde va fi plasat atunci Matia? Prin urmare, dacă nimeni nu ar scoate pe Matia pentru a-l adăuga pe Iuda în rândul apostolilor, să rămână și să fie păstrat, vă rog, ca după Nectarie, vrednicul de pomenire, locul doi în ierarhie să fie ocupat de strălucitul Arsachie” (P.G. 77, 356B).
Toate acestea s-au datorat spălării creierului la care fusese supus de către unchiul său, fostul Patriarh al Alexandriei, Teofil. Aceasta arată că experiențele și cunoștințele noastre personale joacă un rol în astfel de chestiuni.
Este binecunoscută povestea despre bătrânul care ajunsese la un nivel duhovnicesc atât de înalt încât îngerii slujeau împreună cu el la Sfânta Liturghie. Totuși, când un diacon a vizitat odată micul paraclis unde slujea bătrânul pentru a participa la slujbă, a observat că slujba se desfășura după un tipic eretic. Când diaconul i-a atras atenția prima dată, bătrânul l-a ignorat; a doua oară, din nou l-a ignorat. La a treia ocazie, bătrânul s-a întors către înger și l-a întrebat: „Este adevărat ceea ce spune?” Îngerul a răspuns: „Da, este adevărat”. Atunci bătrânul a întrebat îngerul: „De ce nu m-ai corectat?” La care îngerul a răspuns: „Pentru că Dumnezeu dorește ca o persoană să fie corectată de o altă persoană”.
Povestea de mai sus pare să fie perfect aliniată cu o altă relatare găsită în Gerontikon, care este următoarea: Un bătrân încerca să găsească tâlcuirea unui pasaj scripturistic. S-a rugat zile în șir, dar nu a fost în stare să primească un răspuns. Într-o zi, a hotărât să-și viziteze vecinul, un alt ascet, ca să-l întrebe. De îndată ce a pornit la drum, un înger a coborât din cer pentru a-i oferi tâlcuirea. Bătrânul l-a întrebat pe înger: „Unde ai fost în tot acest timp? De ce n-ai venit mai devreme?” Îngerul i-a răspuns: „Fiindcă Dumnezeu aștepta să te smerești mergând la o altă persoană”.
Cu exemplele de mai sus, doresc să înțelegem că Dumnezeu nu va trimite îngeri din cer ca să ne îndrepte. Prin urmare, este irațional să ne așteptăm ca Bătrânii să se izoleze atunci când au fost dezinformați în privința a ceva; dacă nu era nimeni care să-i corecteze, cum ar fi putut fi ei corectați?
Argumentul „nu ne izolăm fiindcă așteptăm ca Dumnezeu să-i lumineze pe bătrânii noștri cu privire la momentul în care ar trebui să o facă, iar noi îi vom urma” este complet deplasat și scos din context. Așa cum tocmai am arătat, asta nu se va întâmpla niciodată. Hristos a rânduit în Biserică învățători tocmai în acest scop. El este reprezentat în slujirea Sa didactică de cei care învață. Nimeni nu va merge direct la Hristos ca să-L roage să țină o predică sau să răspundă la o întrebare, ci vor merge la cei care învață și predică. Așa cum citim în 1 Corinteni 12:28–29: „Și pe unii i-a pus Dumnezeu în Biserică: întâi apostoli, al doilea proroci, al treilea învățători… Oare toți sunt apostoli? Oare toți sunt proroci? Oare toți sunt învățători?” Așadar, să nu aștepte nimeni o iluminare cerească sau un înger de sus care să-l călăuzească. „Au pe Moise și pe proroci; să-i asculte… Dacă nu ascultă de Moise și de proroci, nu vor fi convinși nici chiar dacă ar învia cineva din morți”(Luca 16:29, 31).
Într-un timp în care nu se găsea nimeni care să-i mustre pe Bătrâni, cum ar fi putut ei să-și îndrepte greșeala? Totuși, în ciuda stereotipurilor care existau împotriva îngrădirii sau a încetării pomenirii, îl vedem pe Bătrânul Paisie sfărâmând aceste stereotipuri. Deși în 1969 scria: „Sunt de părere că nu este deloc bine să ne despărțim de Biserică de fiecare dată când Patriarhul greșește. Ci din interior, aproape de Biserica-Mamă, fiecare are datoria și obligația să lupte în felul său”, în cele din urmă el a cerut și a impus încetarea pomenirii Patriarhului chiar și în Sfânta Mănăstire Stavronikita. Acest lucru demonstrează caracterul obligatoriu al îngrădirii, fiindcă, dacă ar fi fost opțională, nu ar fi impus-o.
În legătură cu cele de mai sus, unii ar putea menționa iluminarea dumnezeiască primită de Apostolul Pavel, care l-a condus la adevăr.
În cazul Apostolului Pavel, a existat o intervenție dumnezeiască datorită bunei lui dispoziții. Totuși, trebuie să înțelegem că Dumnezeu nu intervine în toate cazurile. La câți alți evrei cu bună dispoziție a intervenit Dumnezeu în același fel ca în cazul Apostolului Pavel? Dacă nu cumva trebuie să presupunem că toți ceilalți evrei aveau o dispoziție rea.
Cred, pe baza celor menționate, că problemele de credință sunt judecate exclusiv pe baza Sfintei Scripturi și a învățăturilor Sfinților, nu pe baza Bătrânilor harismatici. Aceasta deoarece intervin probleme personale și, uneori, exagerări omenești — manifestate printr-o râvnă nesănătoasă și inventivă, dorința de a-și înălța propriul Bătrân și de a-l dovedi a fi harismatic, și poate chiar promovarea acestor Bătrâni din motive comerciale (de exemplu, Bătrânul Iosif de la Vatoped, a cărui sfințenie este chiar pusă la îndoială de unii nou-calendariști1). Dincolo de aceasta, Dumnezeu nu este obligat, din motive cunoscute Lui, să ofere anumite daruri unor persoane anume. Mai mult, minunile permanente care au loc în Ortodoxie, precum Sfânta Lumină primită de ortodocși în Sâmbăta Mare la Ierusalim, nu dovedesc și nici nu certifică în mod necesar că umblăm corect în chestiunile credinței.
Fraților, să rămânem statornici în buna mărturisire a îngrădirii noastre, fără a judeca pe nimeni pentru ceea ce a făcut sau nu a făcut, fiindcă NU TREBUIE să-i osândim pe semenii noștri, ci să umblăm așa cum voiește Dumnezeu.
Să ținem strâns de cuvintele Sfântului Maxim: „Cei trei tineri care nu s-au închinat chipului nu au condamnat pe nimeni, deși toți ceilalți se închinau acestuia. Căci nu s-au ocupat de faptele altora, ci au avut grijă doar ca ei înșiși să nu cadă din adevărata evlavie. La fel, Daniel, când a fost aruncat în groapa cu lei, nu i-a condamnat pe cei care nu se rugau lui Dumnezeu, potrivit poruncii lui Darius, ci s-a preocupat de propria sa purtare. A ales să moară, decât să-L trădeze pe Dumnezeu sau să fie biciuit de propria conștiință pentru că ar fi încălcat legile firii. Să nu îngăduie Dumnezeu să judec pe cineva sau să spun că eu singur mă mântuiesc” (P.G. 90, 121).
Pentru noi, sunt suficiente cuvintele Sfântului Marcu al Efesului:
„Toți învățătorii Bisericii, toate Sinoadele și toate dumnezeieștile Scripturi sfătuiesc să fugim de cei cu credință diferită și să ne despărțim de comuniunea lor.”
Probabil aceasta era părerea generalizată la acel moment. Astăzi, mulți credincioși au avut parte de minuni la mormântul lui. Chiar Cuviosul Dionisie de la Colciu mărturisea despre el că are darul cuvântului (a da un cuvânt de folos potrivit), după cum și Bătrânul Iosif mărturisea despre harismele Cuviosului Dionisie. Iată minunata smerenie a sfinților contemporani! – n. trad. ↩︎
Rezistența Ortodoxă 