Etichetă: Ioromonahul Theodoret Mavros

de Ieromonahul Theodoret (+2007) Aghioritul

Adunări ortodoxe în absența Ortodoxiei

În zilele noastre, congresele teologice și conferințele — locale sau panortodoxe — au devenit un fenomen obișnuit. La fel de obișnuite sunt și cuvântările festive rostite în Duminica Ortodoxiei, în biserici sau în săli.

Însă, din toate acestea, lipsește duhul autentic al Ortodoxiei. Domină vorba goală, pentru că lipsește fapta care să o adeverească.

În prezentul articol ne vom ocupa de trei astfel de întâlniri care au avut loc la Atena.

---

A. Prima dintre acestea a fost Al VIII-lea Congres de Teologie al Întregii Elade (3–5 septembrie 1999), având ca temă:

„Biserica în fața marilor probleme sociale.”

Au fost analizate diverse probleme sociale, dar a lipsit tocmai tema care ar fi trebuit să-i preocupe cel mai mult pe credincioși: prezența ereziei în zilele noastre.

Nimeni dintre participanți nu a făcut vreo referire la problemele create de Patriarhia Constantinopolului, prin rugăciunile și slujbele comune cu ereticii Apusului, prin recunoașterea monofiziților drept „ortodocși” (în 1990) și prin recunoașterea papismului ca „Biserică egală în cinste” cu Biserica Ortodoxă (în 1993), adică având harul dumnezeiesc și, prin urmare, oferind mântuire adepților săi!

Acest congres ar fi fost o ocazie strălucită pentru toți participanții să mărturisească, într-un cadru comun, unicitatea Ortodoxiei, condamnând în același timp acțiunile ecumeniste ale propriei lor Biserici.

S-ar putea spune: „Dar este posibil ca cei care tac tot anul și sunt indiferenți la trădarea actuală, să devină mărturisitori în timpul congresului?” În mod normal, nu. Dar există și cazuri când cineva, deși se teme să spună adevărul singur, o face atunci când mulți alții semnează împreună cu el.

Din nefericire, nici acest lucru nu s-a întâmplat, deoarece spiritul mărturisitor lipsea din Comitetul Organizatoric al congresului. Mii de teologi la un loc și nicio singură reacție împotriva panereziei vremurilor noastre!

Ce ar fi spus acești participanți, dacă, în timpul unei molime cumplite, s-ar fi convocat un Congres Național al Medicilor cu tema „beneficiile gimnasticii de dimineață”? Cam același lucru au făcut și ei, în ciuda laudelor lor verbale aduse Ortodoxiei.

Puterea și cinstea Ortodoxiei nu stau în vorbe, ci în puterea faptelor și a mărturisirii împotriva ereziei, acestui dușman de moarte al credinței.

Au pierdut ocazia de a se exprima colectiv și de a atrage atenția poporului, care este mișcat mai ales de cuvântul însoțit de faptă.

Ce folos poate avea credinciosul din triumfalismul oratorilor despre teologia patristică, dacă îi vede pe cei care o slujesc adormiți în fața ereziei? Cum să creadă că reprezintă o „epopee duhovnicească”, când îi vede aplaudând pe ecumeniștii contemporani care batjocoresc glasul Părinților și acționează împotriva lui?

Dacă studentul teologiei patristice nu s-a împărtășit din puterea mântuitoare a acesteia, ci, dimpotrivă, o trădează prin faptele sale, cum va putea poporul să o respecte?

Când tăcerea față de adevăr „ascunde pe Hristos în mormânt”, de ce n-ar fi fost același lucru și în cazul acestui congres?

---

B. Din păcate, aceeași greșeală au comis-o organizatorii congresului de mai sus și atunci când, în Duminica Ortodoxiei din anul 2000, l-au invitat să țină cuvântul festiv pe Preasfințitul Episcop al Prevezei, Meletie Kalamaras — cel care a scandalizat de multe ori plinătatea ortodoxă prin cuvinte și fapte.

L-a scandalizat:
a) în 1990, când, ca reprezentant al Bisericii Greciei, a semnat Declarația comună cu monofiziții, conform căreia „timp de 1500 de ani am avut aceeași credință hristologică autentică și continuitate apostolică neîntreruptă”!

Pentru a-și susține această poziție antiortodoxă, a ironizat și a atacat dur pe cei care au îndrăznit să scrie împotriva acestei declarații greșite.

b) A scandalizat prin apărarea repetată a „Scrisorii Sfinte”, un text plin de erori dogmatice.

c) A scandalizat când le-a impus preoților din eparhia sa să citească rugăciunile Vecerniei Pogorârii Duhului Sfânt și ale Bobotezei în limba populară(modernă).

d) În fine, a scandalizat prin cartea sa despre Antihrist, în care susține poziții antitradiționale și contrare Sfinților Părinți.

A predicat apoi că „amenințarea la adresa Ortodoxiei este păcatul clerului — al meu, al arhiereilor, al preoților. Noi nu călăuzim poporul cum trebuie.” Dar aceste cuvinte nu folosesc, pentru că trebuie să fie însoțite de fapte.

Este nevoie de pocăință practică și schimbare reală de direcție. Din păcate, se întâmplă tocmai contrariul!

Cum să conducă drept poporul când recunosc preoția papistașilor, dar o refuză pe cea a vechilor-calendariști?

Degradarea a mers departe, pentru că de aproape un secol Biserica Greciei și teologii ei aplaudă vânzarea Ortodoxiei pe care Fanarul o săvârșește cu sânge rece.

---

C. A treia adunare a fost Congresul Interortodox „Ortodoxia în fața celui de-al treilea mileniu”, care a avut loc între 4 și 8 mai 2000, convocat și organizat de Sfântul Sinod al Bisericii Greciei.

Asemenea Congresului de Teologie al întregii Elade, și acesta a analizat diversele provocări ale epocii asupra Ortodoxiei, dar tema ereziei ecumenismului, care frământă Biserica încă din 1920, a fost păstrată cu grijă în lada frigorifică.

Dimpotrivă, s-au auzit necontenit laude la adresa patriarhilor de Constantinopol din ultimele decenii, ca și cum ar fi adus vreun bine Ortodoxiei!

Cincizeci de ani, Athenagoras, Dimitrie și Bartolomeu vând comoara Ortodoxiei, iar nimeni nu îndrăznește să-i oprească… Și totuși vorbim despre „mărturisitori și martiri”!

Cireașa de pe tort au fost cuvintele Episcopului Elveției, Damaskinos, care, fără nici cea mai mică rușine, a propus ca Biserica să renunțe la

„această fariseică etalare a titlurilor ortodoxe”

imitându-l cu succes pe colegul său Mitropolitul Ioan de Pergam, care încă din 1988, în Duminica Ortodoxiei la Fanar, vorbise despre o „Ortodoxie narcisistă”!

Întrebăm: cum ar putea acești clerici să nu semneze unirea cu „frații papistași”, de vreme ce deja i-au recunoscut drept Biserică canonică?

Următorul pas va fi consfințirea acestor erezii prin Sinodul Panortodox care se pregătește.

Iar pentru a reveni la congresul amintit: de fiecare dată când vreun vorbitor îndrăznea, fie și în treacăt, să atingă problema primatului Fanarului asupra diasporei, imediat președintele și alți participanți greci îl asaltau cu întrebări, cerându-i explicații. Desăvârșiți supuși ai domnului Bartolomeu, hulitorul Sfinților Părinți!

Când unul dintre participanți a pus la îndoială caracterul canonic al Bisericii Romei, profesorul Vlasios Feidas s-a grăbit să afirme:

„Biserica Ortodoxă nu a considerat-o niciodată erezie.”
(referindu-se la papism, n.n.)

Toți ceilalți participanți au aprobat această opinie, atât de blasfemiatoare și lipsită de temei istoric, fără cea mai mică reacție de protest…

Biata Ortodoxie, câte umilințe mai ai de îndurat din partea teologilor tăi înveșmântați în slavă deșartă!

Căci, dacă domnul Feidas ar fi studiat măcar Pidalionul, și-ar fi amintit judecata marelui său alcătuitor și sfânt, Nicodim Aghioritul, care, rezumând credința Părinților și a Sinoadelor de dinainte, afirma limpede:

„Latinii sunt eretici de demult… sunt nebotezați.”

De altfel, Congresul Panortodox din 1948, de la Moscova, a proclamat că:

„Din trupul mistic al lui Hristos, papismul a transformat Biserica lui Dumnezeu cel viu într-o organizație politică lumească.”
(Karmiris, Syntagma ton theion kai ieron kanonon, vol. II, p. 949)

Și în alt loc al aceleiași decizii:

„Hotărârea noastră de a condamna papismul nu este întâmplătoare, ci izvorăște din principiile fundamentale ale vechii Biserici sobornicești ortodoxe, repetând pur și simplu Mărturisirea Patriarhilor Răsăritului din 1723 și 1894… De aceea, nu noi, ci evlavioasele buze ale Părinților Sinoadelor Ecumenice condamnă acum papismul pentru toate dogmele sale noi și străine.”

(cf. studiului pr. Emm. Kalyvas, Condamnarea papismului, Atena 1999, p. 88).

Din nefericire, acest congres s-a arătat mai interesat de… ecologie decât de Ortodoxia sângerândă — încă o dovadă a interesului participanților pentru cele pământești și pieritoare, nu pentru cele cerești și veșnice, pe care numai adevărata Ortodoxie le asigură.

Sursa: https://krufo-sxoleio.blogspot.com/2017/01/2007.html

de Ieromonahul Theodoret (+2007) Aghioritul

Sfântul Teodor Studitul și zelotismul

Este oare posibil ca cineva să scrie un eseu despre Ortodoxie și totuși să conțină erezii? Să vorbească despre frumusețe într-un mod cu totul lipsit de frumusețe? Să predice despre adevăr printr-o mulțime de minciuni? Să scrie biografia unui sfânt și totuși să falsifice lupta acestuia, doar pentru că nu se potrivește cu propriul său sistem de credință?

Din păcate, acest lucru se întâmplă adesea în zilele noastre. Citim în mod constant mesaje „bisericești” pline de învățături greșite, articole în reviste ecleziastice care insultă unicitatea Ortodoxiei, sau texte „anti-ecumeniste” care, în realitate, susțin înșelarea și amestecă hotarele dintre Ortodoxie și erezie. Și toate acestea provin din condeiul unor pretinși „ortodocși”…

În prezentul articol ne vom ocupa de o carte care falsifică și denaturează o perioadă crucială din viața unui sfânt. De ce? Pentru că autorul dorește — după cum crede el — să „umilească” pe creștinii luptători care, urmând urmele sfântului cu orice preț, constituie astăzi singura speranță și oază de Ortodoxie curată, în ciuda propriilor lor slăbiciuni și păcate.

Este vorba despre cartea teologului V. Tsingos, „Pozițiile ecleziastice ale Sfântului Teodor Studitul – Autoritate și primat” (Thessalonic, 1999, 406 pagini). Înainte ca autorul să abordeze pozițiile ecleziastice ale Sfântului, el prezintă biografia acestuia — și tocmai aici se produce falsificarea!

Să vedem, pe scurt, cum stau faptele în realitate.

Sfântul Teodor Studitul (759–826) a fost o personalitate monahală remarcabilă, cu daruri pastorale excepționale și o formare teologică desăvârșită. Ca egumen al celebrei Mănăstiri Studion, a luptat pentru sfintele Tradiții și dogmele Bisericii, fiind exilat de trei ori de către adversarii săi.

De două ori a fost trimis în exil pentru că a refuzat să accepte căsătoria nelegiuită a împăratului Constantin, iar a treia oară din pricina apărării sfintelor icoane.

Împăratul și-a găsit un om „după inima sa” în persoana egumenului Iosif, care a binecuvântat căsătoria nelegitimă.

Sfântul Teodor a întrerupt imediat comuniunea cu Iosif și cu toți cei care aveau legături euharistice cu acesta. Din iconomie, a continuat să pomenească pe patriarhul Tarasie, însă a evitat orice comuniune personală cu el (precum slujiri împreună sau hirotonii). Relațiile s-au restabilit pe deplin abia după prima sa întoarcere din exil (august 797), când patriarhul Tarasie l-a caterisit pe Iosif și a anulat căsătoria împăratului.

După moartea lui Tarasie (806), a urcat pe tron patriarhal Nichifor. La dorința și porunca împăratului, acesta a convocat un sinod și l-a repus în funcție pe Iosif, „din iconomie”. Sfântul Teodor a continuat să nu aibă comuniune cu Iosif și cu cei ce-l primeau în comuniune, păstrând însă aceeași atitudine față de patriarhul Nichifor pe care o avusese și față de Tarasie.

Așa au trecut doi ani, până când împăratul, pierzând răbdarea, l-a exilat pe Sfântul Teodor la Mănăstirea Sfântului Serghie.

În anul 809, la cererea expresă a împăratului, s-a convocat un nou „sinod”, care a hotărât restabilirea lui Iosif și al doilea exil al Sfântului Teodor, de această dată în insula Halki.

---

Întreruperea pomenirii patriarhului

În ziua următoare Sinodului, Sfântul Teodor i-a scris patriarhului, avertizându-l că dacă nu-l va caterisi pe Iosif, „va conduce Biserica spre o mare schismă”. „Mai bine”, spune el, „să gonești oaia bolnavă (Iosif), decât să se molipsească întreaga Biserică” (Epist. 1008C).

Deci purtătorul bolii este Iosif, nu eventuala „schismă” care s-ar fi produs din cauza separării — cum, din nefericire, afirmă domnul Tsingos (p. 80).

Sfântul Teodor a încetat imediat pomenirea numelui patriarhului Nichifor în toate slujbele, inclusiv în Sfânta Liturghie. Astfel, schisma (în sens de rupere de comuniune) se produsese deja.

Acest moment — al întreruperii totale a comuniunii cu patriarhul — domnul Tsingos îl trece sub tăcere complet, prezentându-l pe sfânt ca și cum ar fi păstrat aceeași atitudine ca înainte de sinodul din 809! El scrie:

„Este o realitate incontestabilă și o certitudine de neclintit că tradiția bisericească nu ar fi cinstit ca sfânt, vreme de atâtea veacuri, un schismatic. Sfântul Teodor Studitul nu a fost schismatic, nici măcar temporar, pentru ca apoi să se fi pocăit. În sprijinul acestora trebuie menționat că nu a fost condamnat de niciun sinod valid al vremii sale. De asemenea, în niciunul dintre scrierile sale nu apare îndemnând sau binecuvântând schisma ori răzvrătirea împotriva Bisericii. În protestele sale vehemente, frecvente, nu s-a lăsat dus până la a „ieși” din staulul Bisericii sau a crea grupări independente…”

„Atitudinea Sfântului Părinte față de toți superiorii săi duhovnicești s-a desfășurat în cadrul tradițional bisericesc, fiind o atitudine prudentă, echilibrată și, în mod evident, călăuzitoare pentru situațiile similare care se manifestă și astăzi.” (pp. 91–92)

---

Poziția reală a Sfântului Teodor

Înainte de a răspunde acestor afirmații false, să vedem ce spune însuși Sfântul Teodor în scrisorile sale, pe care autorul le-a ascuns.

Scriind egumenului Teofil, la puțin timp după „sinodul adulterin” din 809, Sfântul afirmă:

„O gravă erezie s-a proclamat ca dogmă în Biserica noastră. Această erezie a adulterului, care, odată cu răsturnarea Evangheliei și a Sfintelor Canoane, a fost pecetluită prin reabilitarea de către cei ce l-au judecat pe însuși cel adulterin. Căci, dacă au disprețuit Evanghelia, cu atât mai puțin i-a interesat să păzească Sfintele Canoane.

De aceea, am socotit de trebuință să te înștiințez, ca, știind că se propovăduiește o erezie, să te ferești de ea — adică să te ferești de eretici. Astfel, nici să nu ai comuniune cu ei, nici să-i pomenești în mănăstirea ta la Sfânta Liturghie. Căci s-au rostit amenințări mari și înfricoșate de către Sfinții Părinți împotriva celor care se împărtășesc cu ereticii, chiar și în simpla masă comună cu ei.

Dacă vei observa, însă, că nu am spus acestea mai înainte, ci îi pomeneam pe episcopii Bizanțului, să știi că aceasta era pentru că nu se convocase încă acel sinod și nu se propovăduise public acea dogmă rea și blestemată.

Iar înainte de acestea, nu era sigur să rupi complet comuniunea cu cei care încălcau legea; era de ajuns să eviți comuniunea personală cu ei și, din iconomie, să-i pomenești pentru o vreme limitată.

Dar acum, după ce s-a arătat pe față această nelegiuită erezie prin sinod, trebuie ca și tu, împreună cu toți ortodocșii, să reacționezi cu îndrăzneală, rupând orice comuniune personală cu cei de rea-credință și încetând pomenirea oricărui nume al celor ce au luat parte la sinodul adulterin sau care sunt de acord cu el.

Căci este drept, sfinte părinte, ca, fiind numit Teofil, să iubești pe Dumnezeu și în această privință. Căci Sfântul Ioan Gură de Aur a spus că dușmanii lui Dumnezeu nu sunt doar ereticii, ci și cei ce sunt în comuniune cu aceștia.”(Epistola către egumenul Teofil, 1048–1049)

---

Cei care se despart de cei rău-credincioși sunt vrednici de cinste

În scrisoarea amintită mai sus, se arată mai limpede decât lumina soarelui noua atitudine a Sfântului după sinodul din 809: o rupere deplină a comuniunii cu patriarhul și cu toți cei ce se aflau în legătură cu adulterul Iosif.

Potrivit însă domnului Tsingos, Sfântul Teodor „în pofida celor mai aspre dezacorduri și confruntări cu ei (Tarasie și Nichifor, n.n.) nu i-a repudiat și, după cum el însuși susține, niciodată nu a întrerupt pomenirea lor”! (p. 193).

Cele de mai sus sunt adevărate doar în privința patriarhului Tarasie; în vremea lui Nichifor, însă, întreruperea a fost deplină.

Și ne întrebăm: cum se face că lucrarea domnului Tsingos, „rodul unei îndelungate cercetări”, a omis tocmai acest fapt esențial, care îl prezintă pe Sfântul într-o lumină cu totul diferită față de imaginea pe care autorul încearcă să i-o atribuie?

În acest punct trebuie subliniat și un alt aspect important, care dovedește părtinirea și lipsa de obiectivitate științifică a domnului Tsingos.

În loc să compare pe Sfântul Teodor și pe așa-numiții „zeloți” în raport cu două realități de același ordin, adică erezia iconoclasmului și erezia ecumenismului, el reduce întreaga atitudine a Sfântului doar la chestiunea căsătoriei nelegiuite a împăratului, iar apoi compară acest episod cu atitudinea vechi-calendariștilor și a zeloților față de ecumenism (al cărui început concret a fost inovația calendaristică), pentru a-i face să pară fanatici și fără nicio legătură cu lupta Sfântului!

Dar și aici, după cum am văzut, el falsifică realitatea istorică. În acest fel, creează două falsuri grave în portretul acțiunii Sfântului, doar pentru a umili și discredita mișcarea actuală a vechilor-calendariști și zeloți din Grecia.

Adevărul însă este următorul:
Așa cum Sfântul Teodor s-a împotrivit căsătoriei necanonice a împăratului, tot astfel vechi-calendariștii s-au împotrivit inovației calendaristice, și așa cum el a luptat împotriva iconoclasmului, tot astfel zeloții de astăzi luptă împotriva ecumenismului. Prin urmare, identitatea între cele două situații (mutatis mutandis) este deplină și desăvârșită.

Sfântul Teodor, prin întreruperea pomenirii episcopului său, nu s-a temut să fie socotit schismatic. El nu era stăpânit de mentalitatea complexată a „conservatorilor” de astăzi, care se tem să-i lepede pe ierarhii lor rău-credincioși, de frică „să nu iasă din staulul Bisericii”!

Sfântul știa limpede că atitudinea sa era pe deplin acoperită de Sfânta Tradiție; de aceea spunea:

„Poruncă avem chiar de la Apostolul (Pavel): dacă cineva învață sau poruncește să facem altceva decât au rânduit Canoanele, trebuie să-l socotim de neacceptat și să nu-l mai numărăm între sfinți.” (Epistola 998A)

De aceea, cel care întrerupe comuniunea cu ereticii sau cu disprețuitorii Sfintelor Tradiții ale Bisericii nu devine niciodată schismatic, ci — după cum tâlcuiește Sfântul Nicodim Aghioritul în legătură cu canonul respectiv —

„…cei care se despart (de ierarhii rău-credincioși) nu numai că nu sunt condamnați pentru despărțirea lor, ci sunt vrednici de cinste ca adevărați ortodocși, deoarece prin acea despărțire nu provoacă o schismă în Biserică, ci dimpotrivă, o eliberează pe Biserică de schisma și erezia acelor pseudo-episcopi.”

Așadar, domnul Tsingos, temându-se „unde nu era teamă”, se grăbește să-l „scape” pe Sfântul Teodor de acuzația — inexistentă — de schismatic!

Dar, dimpotrivă, când vine vorba despre zeloți, nu are nicio ezitare în a-i stigmatiza: pentru el, aceștia sunt „în afara Bisericii”, deși s-au luptat pentru cauze mult mai însemnate decât căsătoria nelegiuită a unui împărat.

Ca judecător aspru, el ajunge să comenteze:

„Este un fapt că, în țara noastră, zeloții și vechi-calendaristii, din mai multe motive — inclusiv din neștiință — îl consideră pe Sfântul Teodor un zelot și un răzvrătit împotriva «ierarhiei bisericești oficiale», chiar un schismatic de dragul adevărului. Așa cum am arătat deja, el nu a fost nici una dintre acestea, în sensul în care se folosesc acești termeni astăzi.” (p. 92, nota 1)

Această afirmație a domnului Tsingos este nu doar falsă, ci și denaturată.

Vechi-calendariștii și, în general, toți cei care cinstesc luptele sfinților, îl consideră pe Sfântul Teodor un râvnitor al tradițiilor patristice, un luptător viteaz împotriva pretențiilor necanonice ale „pseudo-episcopilor” inovatori și rău-credincioși ai vremii sale.

Niciodată însă nu l-ar fi cinstit dacă ar fi fost, precum protestanții, un negator al ierarhiei bisericești sau al episcopatului ca instituție.

Expresia „ierarhia bisericească oficială” (ἐπισκοπικὸν κατεστημένον) nu a fost niciodată folosită ca insultă de către vechi-calendariști împotriva noilor-calendariști în cei 76 de ani de rezistență canonică ai lor!

Prin urmare, domnul Tsingos răstălmăcește adevărul, cu scopul de a păta chipul mărturisitor al vechi-calendariștilor.

Cât despre cealaltă afirmație a lui, că Sfântul Teodor ar fi fost „schismatic de dragul adevărului”, ea este parțial adevărată: într-adevăr, sfântul a pus în practică principiul patristic:

„Este mai bine să te desparți bine, decât să te unești rău.”

De altfel, termenul „schismatic”, încărcat mereu cu o conotație negativă, nu se aplică propriu-zis în cazuri precum acesta.

După Sfintele Canoane, cei care întrerup comuniunea cu ierarhii rău-credincioși nu se numesc schismatici,

„pentru că nu au pricinuit o schismă în Biserică prin despărțirea lor, ci dimpotrivă, au eliberat Biserica de schisma și erezia acelor pseudo-episcopi” (Sf. Nicodim Aghioritul).

De aceea, Sfântul Teodor scrie fratelui și împreună-luptătorului său, Iosif al Tesalonicului, aceste cuvinte grăitoare:

„Nu ne despărțim de Biserica Sobornicească din pricina unui om, ci ne despărțim de cei care au aprobat fapta adulterului, pentru că aceea nu este Biserica Domnului.
Dacă aceea ar fi Biserica, atunci, într-adevăr, noi ne-am fi despărțit de Biserică din pricina unui om cu care ea s-a unit, refuzând să primim pe adulterinul. Dar, fiindcă aceia nu sunt Biserica lui Dumnezeu, ei înșiși, de fapt, s-au despărțit de Biserica lui Dumnezeu din pricina acelui om cu care s-au unit.” (p. 88, traducere a domnului Tsingos)

Aprecierea Sfântului despre sinodul din 809 este cutremurătoare:

„Cei ce au alcătuit acel sinod nu fac parte din Biserica lui Dumnezeu!”

Și aceasta, pentru că faptele lor nu aveau nicio legătură cu adevărul.

Mai târziu, Sfântul Grigorie Palama va exprima aceeași idee într-o formulă lapidară:

„Cei ce sunt ai Bisericii lui Hristos sunt ai adevărului; iar cei ce nu sunt ai adevărului, nu sunt ai Bisericii lui Hristos.”

Prin urmare, autorul studiului dovedește că nu înțelege și confundă principiul ordinii și al acțiunii canonice a Bisericii.

De aceea, nu vede nicio asemănare între Sfântul Teodor și vechi-calendariști.
El crede cu tărie că Sfântul a fost un „zelot”, dar „fără fanatismul zeloților contemporani”.

Să-l urmărim, așadar, mai departe…

Identitatea celor două forme de „zel”

„Mulți cercetători l-au considerat pe Teodor Studitul drept un zelot sau chiar drept conducătorul grupării zeloților, scoțând în evidență latura negativă a zelului — atunci când acesta se manifestă prin acțiuni care duc la fanatism. Mulți, mai ales în zilele noastre, încearcă să creeze anumite «modele» de zeloți, pentru a-și «justifica» propriile lor opinii.

Părerea noastră este că, în ceea ce-l privește pe Sfântul Părinte, deși într-adevăr a arătat un zel vrednic de admirație în toate faptele sale, totuși el nu a fost zelot în sensul pe care îl are acest cuvânt astăzi. Prin urmare, «eticheta» de zelot îl nedreptățește și nu corespunde realității.” (p. 127, nota 1)

Dar sunt oare așa lucrurile? Sfântul nu are într-adevăr niciun punct comun cu zeloții contemporani? Noi credem cu tărie că da, are!

Căci dacă Sfântul, pentru o căsătorie nelegiuită — și încă una împărătească —, a întrerupt comuniunea cu episcopul său, după ce un sinod a îndreptățit fapta și a reabilitat preotul care a binecuvântat acea nuntă, cu atât mai mult erau îndreptățiți să-l imite pe Sfântul Teodor zeloții din vremea noastră, în cazul inovației calendaristice, care a zguduit în mod real și vizibil întreaga Ortodoxie!

Și, așa cum în vremea iconoclasmului 98% dintre episcopii Bizanțului aplaudau pe iconoclaști, în același timp Sfântul Teodor era biciuit și trimis în exil, întocmai cum s-a întâmplat și cu zeloții în anul 1924. Atunci, episcopii Greciei au fost indiferenți față de prima aplicare practică a ecumenismului — noul calendar — pentru ca astăzi să ajungă să fie în comuniune și să-i laude pe principalii ecumeniști ai vremurilor noastre.

Iată, deci, identitatea de atitudine și de drum între Sfântul și zeloții credincioși, în vremea răspândirii învățăturii greșite!

De ce, așadar, autorul lucrării monografice dă dovadă de părtinire și denaturează istoria?

Desigur, înțelegem că nu avem nimic în comun cu perspectiva sa, întrucât el îi absolvă și îi primește cu liniște pe susținătorii și propovăduitorii panereziei contemporane, socotindu-i păstori ai săi, în timp ce pe cei care luptă împotriva ereziei îi consideră „în afara Bisericii”! Ne întristează sincer acest fapt, căci din anii lungi de studiu al scrierilor Sfântului Părinte și mai ales din viața sa mărturisitoare, autorul n-a învățat nimic…

Scriem acestea pentru că este limpede efortul autorului de a-l prezenta pe Sfântul Teodor ca fiind cu totul străin și diferit de zeloții de astăzi, care pe bună dreptate îl au ca model în luptele lor.
Domnul Tsingos știe bine acest lucru și, de aceea, se străduiește prin orice mijloc — deși în zadar — să dovedească faptul că Sfântul ar fi urmat „calea împărătească”, în timp ce zeloții ar fi fanatici și adepți ai extremelor!

Iată, deci, ce mai scrie în lucrarea sa — și cât de nereușit:

„Nu este deloc întâmplător faptul că, în Grecia, mulți zeloți anti-ecumeniști și vechi-calendariști recunosc în persoana Sfântului Părinte apărătorul autonomiei bisericești, al Ortodoxiei și al acriviei în privința credinței și a Sfintelor Canoane. Totuși, în privința opiniilor sale despre Biserica Romei, paradoxal, tac și nu se referă deloc la el, deoarece, probabil, îl consideră «filopapist» și, prin urmare, deviat și îndepărtat de restul tradiției patristice.” (p. 260)

Concluzia sa este întru totul subiectivă!
Adevărul este cu totul altul.

Zeloții — și în general toți cei care se împotrivesc ereziei — nu au socotit niciodată că Sfântul Părinte, prin expresiile sale politicoase, ar fi acordat un primat de putere episcopului Romei. Sfântul avea obiceiul să se adreseze cu aceeași deferență și altor patriarhi, de pildă patriarhului Ierusalimului, căruia îi scria:

„Tu ești cel dintâi dintre patriarhi…”

Pe de altă parte, Roma încă nu-și manifestase atunci pretențiile eretice și megalomane, precum primatul, infailibilitatea, Filioque etc. De aceea Sfântul Teodor scria așa cum scria — iar zeloții nu-l critică pentru aceasta.

În plus, însuși domnul Tsingos recunoaște acest lucru, căci, în concluzia lucrării sale, el afirmă:

„Din studiul aprofundat al scrierilor studitiene nu se poate demonstra o recunoaștere a primatului papal în sensul ulterior, vatican, al termenului.” (p. 365)

Așadar, de ce încearcă cu orice preț să defăimeze zelul ortodox?

Cu exact treizeci de ani în urmă (1969), a fost publicată la Tesalonic teza de doctorat a lui Haralambos Tzogas, intitulată „Disputa despre pomeniri în Sfântul Munte în secolul al XVIII-lea”, care, din nefericire, caracteriza mișcarea Kollyvazilor drept „o manifestare fanatică a zelului”!

Din păcate, domnul Tsingos, urmând metoda acestei teze, a încercat la rândul său să prezinte în lucrarea lui noua mișcare tradiționalistă a zeloților antiunioniști ca fiind, și ea, un produs al fanatismului! Ne întristează această abordare, ca și faptul că profesorul Facultății de Teologie din Tesalonic care l-a supravegheat și îndrumat a îngăduit o asemenea direcție.
Desigur, nu criticăm celelalte poziții juste din lucrarea sa.

Teza anticolivazilor nu a avut însă nicio rezonanță, nici în popor, nici în gândirea teologică — care, în majoritatea ei, a continuat să-i cinstească pe Kollyvazi. Credem că același lucru se va întâmpla și cu cele scrise împotriva zelului ortodox în lucrarea domnului Tsingos.

Faptele, de altfel, îl contrazic zilnic, întrucât ele confirmă — teoretic și practic — dreptatea poziției antiunioniștilor vechi-calendariști. Și cu cât va trece timpul, cu atât se vor arăta mai drepți, căci adevărul biruie întotdeauna, și nimic nu este mai tare decât el.

(august 1999)

Sursa: https://krufo-sxoleio.blogspot.com/2017/01/2007.html

de Ieromonahul Theodoret (+2007) Aghioritul

Ce spun sfinții Bisericii și Istoria despre „pedepsele” păstorilor inovatori și de rea-credință.

Dimineața zilei de 14 aprilie 1926, după noul calendar.
Piața Mitropoliei era plină de oameni de tot felul — bărbați, femei, copii, bătrâni, monahi și monahii — care discutau aprins, gesticulând și privind spre strada Filothei, unde se aflau birourile Sinodului. În scurt timp urma să fie judecate de către Tribunalul Sinodal patru monahii de la Mănăstirea Kehrovouniou din Tinos: egumena și trei surori, fiindcă refuzaseră să accepte inovația calendarului papistaș.

Aproape întreaga obște a mănăstirii urmaseră egumena în mărturisirea ei, însă sinodalii hotărâseră să le judece doar pe acestea patru, considerate „instigatoarele rezistenței”.

Puțin mai târziu au sosit cei șapte ierarhi care urmau să alcătuiască „sfânta cercetare” — un proces al Ortodoxiei în anul 1926, împotriva a patru monahii! Președintele tribunalului: arhiepiscopul Hrisostom Papadopoulos, alesul revoluției din 1923.

Când președintele a intrat ultimul în sală, unul dintre episcopi le-a îndemnat pe monahii să se plece și să facă metanie înaintea „Preafericitului”. Răspunsul a venit hotărât de la monahia Evpraxia:

— „Considerăm că e mai bine să înceapă judecata cât mai curând. Noi metanie înaintea unor episcopi inovatori nu facem.”

— „Ce dată avem astăzi?”, a întrebat președintele, deschizând procesul.

— „Întâi aprilie, ziua Sfintei Maria Egipteanca”, au răspuns imediat acuzatele.

Membrii sinodului au zâmbit.
Apoi, președintele, vizibil tulburat, le-a expus motivele schimbării calendarului și le-a chemat să uite „calendarele vechi și cele asemenea lor”.

Atunci, stareța Melania nu a mai putut răbda: a scos din sfintele ei veșminte Pidalionul și, cu glas plin de îndrăzneală, a spus:

— „Cum vreți să urmez această inovație, de vreme ce însuși acest Sfânt Pidalion spune că Dumnezeu nu o voiește?”

În acel moment, președintele a suspendat ședința.
Între timp, câțiva „binevoitori”, cunoscuți și necunoscuți, au reușit să o convingă pe egumenă să-și ceară iertare și să se întoarcă la mănăstire — lucru pe care, din nefericire, după unele ezitări, l-a acceptat.

Astfel, la reluarea procesului, sentința de condamnare a vizat doar cele trei monahii: Evpraxia, Melania și Kassiana.
Pedeapsa, cea mai grea dintre toate, a fost rostită cu solemnitate de către arhiepiscopul inovator, în tăcerea mormântală a sălii:

AFURISIRE, adică „de acum înainte vor fi considerate lepădate nu doar din rândurile monahale și dezbrăcate de orice chip călugăresc, ci și tăiate din Biserică” — după cum spunea actul oficial.

La auzul sentinței, monahiile și-au făcut semnul crucii și au șoptit:

„Îți mulțumim, Doamne, că ne-ai învrednicit să trăim acest mare ceas!”

Puțin după aceea au ieșit din clădirea de pe strada Filothei liniștite și pline de har, în timp ce mulțimea care le aștepta afară le săruta hainele și mâinile.

Pentru încă o dată, străjerul Ortodoxiei — poporul lui Dumnezeu — a biruit. Pentru acest popor, monahiile Kassiana (Konsta), Melania (Minardou) și Evpraxia (Filippidou), care au fost „afurisite” pentru Ortodoxie de către schismatici, vor fi cinstite ca mărturisitoare de Biserica mucenicească a Adevăraților Creștini Ortodocși, în veci.

Se cuvine notat că, dintre judecătorii sinodali:
– Mitropolitul Antonios al Iliei a fost ulterior caterisit fiind considerat comunist;
– Mitropolitul Panteleimon al Chiosului „nu s-a descompus” după moarte;
– Arhiepiscopul Hrisostom Papadopoulos, pe patul de moarte, l-a chemat cu disperare pe vrednicul păstor al Vechilor Calendariști, Hrisostom Kavouridis, pe care îl caterisise și îl exilase, cerându-i iertare;
– iar Mitropolitul Athanásios al Tinosului a murit, după trei ani, la spitalul „Evangelismos”, de o boală incurabilă.

În schimb, monahiile mărturisitoare au adormit în pace multă, cu trupurile lor descompuse întru totul și cu oase strălucitoare la dezgropare, dovadă că nedreapta afurisire a inovatorilor s-a întors asupra propriilor lor capete, potrivit cuvintelor sfinților Bisericii noastre.
(cf. Ta Pátria, 1979, p. 31 ș.u.)

---

Vechi este acest rău.
Prigonirea adevărului de către lucrătorii minciunii și ai rătăcirii are o istorie foarte veche.

Încă din vremea Domnului nostru, când cărturarii și fariseii au văzut că nu reușeau să împiedice poporul să asculte și să se minuneze de învățătura lui Iisus, și fiindcă nu puteau prin dialog să dovedească că Domnul este „amăgitor de popor”, au recurs la violență.

Au hotărât, așadar, că „oricine va mărturisi pe Iisus că este Hristosul, să fie dat afară din sinagogă”. Cu alte cuvinte, îl afuriseau, lipsindu-l de dreptul de a se ruga împreună cu ceilalți în sinagogă și de a aduce jertfă în Templul din Ierusalim.

Cu toate acestea, puterea adevărului nu îi lăsa în pace: mii de iudei, atât în vremea Domnului cât și după propovăduirea Apostolilor, au început să devină creștini, disprețuind blestemele fariseilor și afurisirile lor.
Căci, așa cum spune Scriptura:

„Adevărul este mare și mai tare decât toate.”¹

De atunci, mai ales după încetarea persecuțiilor, diversele forme de rătăcire și erezie au început să lovească cu putere Biserica lui Hristos.

Oameni care grăiau strâmb și nu cruțau turma, văzând că erezia lor întâmpina împotrivire din partea adevăraților fii ai Bisericii, au recurs la violență și prigoană pentru a birui.

a) Astfel, când patriarhul Constantinopolului Nestorie (sec. V) a început să propovăduiască blasfemii împotriva Născătoarei de Dumnezeu, clerul și poporul s-au ridicat de îndată și, înainte ca un sinod să-l judece, au întrerupt comuniunea bisericească cu el. Nestorie a reacționat cu afurisiri, caterisiri, bătăi și închisori, dar nu a reușit nimic (cf. Sp. Mēlias, Praktika Synodon, vol. 1, p. 442 sq.).

Aceasta, pentru că alți păstori buni, veghetori și plini de râvnă, s-au unit cu turma cea evlavioasă și, cu jertfelnicie, l-au caterisit pe hulitorul Maicii Domnului (cf. MANSI, 4, 1081 sq.).

b) Același lucru s-a întâmplat mai târziu, în cazul Sfântului Ioan Gură de Aur.
Dușmanul sfântului, Teofil al Alexandriei, a venit la Constantinopol și, împreună cu alți potrivnici ai bunului păstor, a alcătuit un „pseudo-sinod” prin care l-au caterisit pe sfânt — fără nici cel mai mic temei.

Însă credincioșii din Constantinopol n-au ținut seama de hotărârea nedreaptă a acestui „sinod tâlhăresc” și l-au asigurat pe împărat că „Ioan nu este caterisit”.

La fel a făcut și papa Romei, Inocențiu, respingând acea hotărâre nedreaptă. Rezultatul a fost că vrăjmașii Sfântului s-au făcut de rușine, iar el însuși s-a slăvit și mai mult.

c) În vremea iconoclasmului (sec. VIII), aproape toți episcopii Bizanțului au urmat pe împăratul iconoclast și au prigonit pe puținii clerici și mireni ortodocși care li s-au împotrivit.

Pentru că Sfântul Ioan Damaschin, prin puterea argumentelor sale, a combătut erezia, sinodul iconoclast din anul 754 l-a anatematizat astfel:

„Pe Mansur, cel cu nume rău și cu gând saracin, anatema!
Pe iconolatrul și falsificatorul Mansur, anatema!
Pe dascălul necredinței și răstălmăcitorul Scripturii, anatema!”
(Mansi, XIII, 356)

La fel au făcut și împotriva Sfântului Gherman al Constantinopolului.

d) În secolul al XVIII-lea, la Sfântul Munte Athos, monahi de mare virtute și învățătură — numiți batjocoritor de potrivnici „Colivazi” — au fost afurisiți pe nedrept de Patriarhia Ecumenică, deși urmau cu credincioșie Sfânta Tradiție.

Între conducătorii lor duhovnicești, Sfântul Macarie al Corintului și Sfântul Nicodim Aghioritul s-au sfințit, iar moaștele altora, ca ale cuviosului Parthenie, au fost găsite bine-mirositoare; alții s-au arătat mari dascăli ai neamului: Neofit Kavsokalivitul și Atanasie din Paros.

e) În anul 1930, arhiepiscopul Hrisostom a pedepsit din nou nouă monahii din aceeași mănăstire Kehrovuni. Pe trei dintre ele — Callistratia, Pelaghia și Magdalena — pentru că l-au mustrat cu tărie în timpul procesului (6 aprilie 1930), le-a dezbrăcat de chipul monahal, iar pe celelalte șase le-a exilat în alte mănăstiri, pedeapsă care însă nu s-a mai aplicat.

f) Același arhiepiscop, împreună cu sinodul său, în 1935, l-a caterisit și exilat pe primul conducător al vechilor-calendariști, fostul mitropolit Hrisostom de Florina (Kavouridis)[actualul Sfânt Hrisostom cel Nou], pentru că, împreună cu alți doi ierarhi, s-au îngrădit de Biserica înnoitoare a lui Papadopoulos.

Acesta, neținând seama de „caterisirile” schismaticilor, a continuat douăzeci de ani să păstorească turma Adevăraților Ortodocși, cu blândețe și dragoste părintească, prorocindu-și chiar moartea (1955).

g) În 1974, Patriarhia Ecumenică a impus pedeapsa caterisirii și dezbrăcării de chip monahal egumenului Mănăstirii Esfigmenu, părintele Atanasie, precum și monahilor Efrem, Hariton și Chiriac, din pricina opunerii lor hotărâte față de erezia ecumenismului.

Aproape întregul Sfânt Munte a reacționat față de această hotărâre sacrilegă, iar aplicarea ei a fost zădărnicită.

---

Din puținele exemple pe care le-am amintit se vede limpede că acolo unde domnește violența, acolo se află și minciuna și rătăcirea.

Hristos a spus: „Cel ce voiește, să vină după Mine” — dar schismaticii nou-calendariști „îl corectează”, zicând: „Vrei, nu vrei, trebuie să ne urmezi; altfel te vom afurisi, te vom caterisi și, cu ajutorul Cezarului, te vom exila!”

Iată roadele inovației și ale învățăturii strâmbe: pervertirea adevărului și a duhului creștinismului, care, prin acești oameni, este hulit astăzi înaintea necredincioșilor și ereticilor.

---

Pedeapsa pseudo-păstorilor, judecată de Sfinți

„Precum păsările zboară și se întorc, așa blestemul nedrept nu va ajunge la nimeni.”²

Aceasta spune Sfânta Scriptură despre afurisirile și pedepsele nedrepte — că „blestemele și anatemele nedrepte”, oricât ar fi învăluite în citate biblice, nu se prind, ci, potrivit Scripturii, se aseamănă cu păsările negre și cu gheare ascuțite, care flămânzind zboară prin văzduh, dar în cele din urmă se întorc asupra capului celui care le-a aruncat.

Și cum ar putea fi altfel? Vai de noi, dacă cele dumnezeiești ar sluji dorințelor nelegiuite ale episcopilor!

Sfântul Dionisie Areopagitul scrie:

„Ierarhii insuflați de Dumnezeu trebuie să folosească afurisirile și toate puterile ierarhice numai astfel încât lucrarea lor să fie mișcată de lucrarea dumnezeiască, de harul dumnezeiesc.”

Tâlcuind aceste cuvinte, Sfântul Maxim Mărturisitorul adaugă:

„Dacă un ierarh afurisește fără scop drept și binecuvântat, nu va avea judecata dumnezeiască de partea sa; căci doar în acord cu voia lui Dumnezeu trebuie să afurisească, nu după propria sa voință.”
(Pidalion, p. 36)

Iar marele Teodor Studitul, „neînfricatul mărturisitor al adevărurilor teantropice ortodoxe”, scrie:

„Nici o putere nu le-a fost dată ierarhilor ca să calce Sfintele Canoane, ci numai să se țină de cele rânduite și să urmeze cele bine statornicite. Și când le este dat să lege și să dezlege, nu o pot face oricum, ci numai dacă este în acord cu măsura adevărului.”
(PG 99, 985)

La rândul lor, Constituțiile Apostolice spun:

„Așa cum pacea trimisă, dacă nu găsește vrednic primitor, se întoarce asupra celor ce au trimis-o, tot astfel — și chiar mai mult — blestemul, dacă nu există un vinovat vrednic de el, din pricina nevinovăției celui vizat, se întoarce asupra capului celui care l-a rostit nedrept.”
(Cartea a 3-a, cap. 15)

Sfântul Fotie cel Mare scrie la rândul său:

„A fost odinioară înfricoșătoare anatema, când era folosită de propovăduitorii evlaviei împotriva celor vinovați de necredință. Dar de când nesocotita nebunie a nelegiuiților a îndrăznit să întoarcă această anatema, pe care ei înșiși îl poartă asupra capetelor lor, împotriva celor care se luptă pentru Ortodoxie, acel cumplit anatema s-a prefăcut într-o joacă — ba chiar este primit cu bucurie de cei credincioși,
de vreme ce este rostit de cei necredincioși.”
(Către Ignatie al Claudiopolisului)

Cele de mai sus au fost confirmate și de un Sinod Ecumenic, care a vestit până la marginile lumii că anatema rostită de cei 339 de episcopi rău-credincioși împotriva Sfântului Ioan Damaschin și a celorlalți credincioși iubitori de icoane a rămas asupra propriilor lor capete pentru totdeauna:

„Căci anatema pe care ei înșiși au rostit-o, asupra lor rămâne în veci.”(Mansi 13, 341)

---

Judecătorii mărturisitorilor din Spetses

Biserica Greciei, din anul 1924, prin aplicarea inovației calendaristice — născută din erezia ecumenismului — a devenit schismatică.

De atunci, ierarhia ei nu a rămas doar în această cădere a schismei menționate (fie că o numim „în potență” sau „în fapt”, vinovăția pentru aceasta o poartă deplin), ci, pășind „cu picior vesel” în comuniune cu Patriarhia Ecumenică și cu Patriarhia Moscovei (în ciuda „ridicării” necanonice a anatemelor dintre Fanar și Roma și a „paharului comun” dintre Moscova și Vatican), a devenit părtașă ereziei Vaticanului.

Continuând calea anti-ortodoxă începută în 1924 de Meletie Metaxakis și Hrisostom Papadopoulos, și prigonind prin afurisiri, caterisiri, exiluri și violențe de tot felul pe evlavioșii păstrători ai vechiului calendar, care, ca fii adevărați ai Ortodoxiei, se împotrivesc ereziei veacului nostru, această ierarhie s-a dovedit a fi slujitoare întunecată a ereziei ecumenismului, pe care o propovăduiește fără rușine.

Episcopii ei, pentru această purtare, sunt vrednici de caterisire (Mansi 12, 1115), și prin urmare, nici una dintre „pedepsele” lor împotriva clericilor, monahilor și mirenilor care stau ortodox nu are cea mai mică valoare sau greutate pentru cei pedepsiți — precum nici pentru toți cei care sunt în comuniune cu acești mărturisitori,
încercând să păstreze ceea ce dărâmă și risipesc pseudo-episcopii înnoitori.

Că aceștia sunt cu adevărat pseudo-păstori se dovedește și din ultima lor hotărâre sinodală împotriva mărturisitorilor din Spetses, în care, cu fățărnicie teatrală, afirmă că Biserica Greciei nu urmează nici o „panerezie”, nici nu este „vinovată de schismă”, pentru că „o asemenea acuzație nu a fost niciodată discutată, dovedită sau măcar indicată de vreo autoritate bisericească ori judecătorească”!

Și toate acestea le scriu pentru a respinge acuzele pe care, clar și argumentat, le-a adresat arhimandritul Hrisostom Spyrou către „Preasfințitul Ierotheos” și către Biserica acestuia.

Dar această „nevinovăție” ipocrită și prefăcută le este spulberată fără cruțare de un fost aliat al lor, care, într-o clipă de luciditate, scria în 1980:

„În realitate, în 1965 s-a făcut «ridicarea intercomuniunii» între ortodocși și latini; s-a săvârșit în tăcere «unirea Bisericilor», după calculele latinilor din Vatican și ale uniaților Fanarului. După aceasta, teoretic, ortodocșii și catolicii suntem uniți într-o singură Biserică și putem avea liberă împărtășire euharistică.”
(X. Athonitul, Orthodoxos Typos, 5 septembrie 1980)

Ce au de răspuns, așadar, disprețuitorii Ortodoxiei? Trebuie să înțeleagă limpede că măștile lor au căzut, iar poporul ortodox își dă seama tot mai mult de trădarea săvârșită împotriva celor sfinte.

De aceea, pentru toți credincioșii evlavioși, arhimandritul Hrisostom Spyrou și monahiile Elisabeta, Synkletiki, Olimpiada, Eufimia, Haris, Ioana și Teodoti sunt mărturisitori ai credinței și adevărați străjeri ai tradițiilor ortodoxe.

„Pedepsele” rostite împotriva lor de păstorii înnoitori ai Bisericii lui „Serafim” (patriarhul contemporan) se întorc, ca păsările ce zboară, asupra propriilor lor capete, după cuvântul Scripturii.

Iar pentru îndrăzneala episcopilor Tribunalului Sinodal de a-i „pedepsi”, măcar „pe hârtie”, cu pedeapsa neexistentă a „dezbrăcării de chip monahal”, pe părintele Hrisostom, pe stareța Elisabeta (Vrondamiti) și pe monahiile Synkletiki (Mexia) și Olimpiada (Koliva), acești episcopi s-au făcut nu doar nedrepți, ci și sacrilegi, arătând întunericul medieval care domnește în birourile lor sinodale.

Cum au putut ignora învățătura Bisericii, care interzice dezbrăcarea monahilor de chipul lor prin canonul 19 al Sinodului VII Ecumenic?

Comentând acest canon, profesorul de Drept Canonic al Universității din Atena, K. Mouratidis, scrie:

„Orice dispoziție care se împotrivește acestui canon este necanonică și, în Grecia, neconstituțională.”
Și conchide: „Prin urmare, impunerea pedepsei dezbrăcării monahului de chipul său și readucerea lui în rândul mirenilor este IMPOSIBILĂ, fiind necanonică și neconstituțională, căci caracterul permanent al făgăduinței monahale o exclude cu totul.”

Dar pentru acești pseudo-păstori, toate acestea sunt „povești”; de aceea, nesățioși în sacrilegiu, au mai adăugat și pedeapsa exilului asupra mărturisitorilor din Spetses, ca „să scape o dată pentru totdeauna” de ei.

Cât se amăgesc! Singurul lucru pe care îl reușesc prin toate acestea este să proclame ei înșiși că au încetat să fie adevărații reprezentanți ai Ortodoxiei, adevărații păstori ai oilor lui Hristos.

Întrebăm: De ce nu arată aceeași râvnă și împotriva nenumăraților eretici și necredincioși care înconjoară, la propriu, Grecia noastră, pricinuind pierderea a mii de suflete?

Iată cum un fiu duhovnicesc al lor îi mustra de curând pentru această trădare:

„Voi, sfinți părinți, care vedeți statul jefuindu-vă autoritatea duhovnicească asupra turmei voastre și, prin legi potrivnice lui Dumnezeu, batjocorindu-vă, nu aveți nici un dram de bărbăție și demnitate ca să protestați și să vă apărați? De ce nu apărați dogmele creștine? De ce sunteți de acord cu întreruperea și desființarea Sfintei Tradiții? Cum va putea candela personalității voastre să lumineze și să călăuzească tinerii eleni pe calea lui Dumnezeu, când Duhul Sfânt v-a părăsit?”
(Ekklesiastikos Agon, februarie 1984, p. 6)

După toate acestea, cum ar putea Dumnezeu să asculte și să colaboreze cu asemenea „caterisiri”, „dezbrăcări” și „exiluri” ale acestor oameni, de vreme ce faptele lor sunt o provocare și o insultă continuă adusă dreptății dumnezeiești?

Slavă și cinste, deci, oricărui om — cleric, monah sau mirean — care, în zilele noastre, mărturisește cu îndrăzneală Ortodoxia, chiar dacă este „caterisit”, „dezbrăcat” sau „exilat” de asemenea pseudo-păstori.

Să fie sigur că, în ziua aceea, va auzi din gura cea adevărată:

„Bine, slugă bună și credincioasă… intră în bucuria Domnului tău”,

iar „cununa vieții” și „veșmântul alb” îi vor împodobi sufletul în Raiul lui Dumnezeu, în vecii vecilor.

Sursa: https://krufo-sxoleio.blogspot.com/2017/01/2007.html

---

1. 1 Ezra 4, 35. ↩︎
2. Pilde 26, 2. ↩︎