Rezistența Ortodoxă

Etichetă: Invaliditatea tainelor

  • Tainele invalide și valide ale ereticilor

    Aristotel Delimbasis, teolog (+2007)

    TAINELE INVALIDE ALE ERETICILOR

    Tainele ereticilor condamnați nu dețin Harul Divin, ci sunt invalide și inexistente.

    Prin urmare, Canonul Apostolic 65 poruncește „caterisirea episcopului sau preotului care a acceptat botezul sau jertfa ereticilor”. „Căci ce înțelegere are Hristos cu Veliar? Sau ce parte are credinciosul cu necredinciosul?” (Canonul Apostolic 65). Aici, prin „eretici” se înțeleg aceia care au fost judecați și condamnați în mod bisericesc. „Prin eretici”, explică Sinodul II Ecumenic, „înțelegem atât pe cei care au fost condamnați anterior de Biserică, cât și pe cei care au fost ulterior anatematizați de noi” (Canonul 6 al Sinodului II Ecumenic).

    Același lucru a fost făcut de Sinodul de la Cartagina din mijlocul secolului al III-lea, format din episcopii care îl înconjurau pe Sfântul Ciprian. Prin canonul său unic, acesta a hotărât că Tainele „săvârșite” de eretici și schismatici, fiind „false și goale, sunt în întregime invalide” (Canonul Sinodului de la Cartagina).

    Pe baza canonului menționat mai sus al Sinodului de la Cartagina, ereticii și schismaticii condamnați sau „ramurile” lor (Canonul 47 al Sfântului Vasile cel Mare), adică cei proveniți din ei, erau rebotezați. „Noi”, spune Sfântul Vasile cel Mare, „rebotezăm astfel de persoane” (Canonul 47 al Sfântului Vasile cel Mare).

    SINODELE ECUMENICE

    Sinodul al VI-lea Ecumenic a confirmat canonul „stabilit de Ciprian” „și de Sinodul de la Cartagina convocat sub conducerea lui”, însă cu o deosebire.

    Sinodul Ecumenic a precizat că „obiceiul transmis lor” de a reboteza pe ereticii care reveneau (la Biserică), fiind o practică locală, „s-a folosit doar între ei”, adică între episcopii din Cartagina (Canonul 2 al Sinodului al VI-lea Ecumenic). Sinodul al VI-lea Ecumenic, pe lângă rebotezare, a acceptat și primirea ereticilor și schismaticilor condamnați prin Mirungere și lepădarea de erezie (Canonul 95 al Sinodului al VI-lea Ecumenic), întocmai cum procedase și Sinodul al II-lea Ecumenic (Canonul 7 al Sinodului al II-lea Ecumenic). Sfântul Vasile cel Mare este, de asemenea, de acord cu aceasta (Canonul 1 al Sfântului Vasile cel Mare).

    Acestea arată că respectivul Canon al Sinodului de la Cartagina a fost folosit în acele regiuni potrivit obiceiului transmis lor (episcopilor). Prin urmare, se arată că, încă de la început, canonul nu a fost aplicat în mod universal (Zonaras, PG 137, 1105) în ceea ce privește rebotezarea ereticilor și schismaticilor. Mai mult, în această privință, „prezentul canon nu a fost acceptat” de „Sfinții Părinți” ai Sinoadelor Ecumenice (Zonaras, PG 137, 1104).

    În consecință, Sinoadele Ecumenice proclamă Tainele ereticilor condamnați ca fiind invalide. Cu toate acestea, ele acceptă prin iconomie forma botezului lor pentru cei care se întorc la Ortodoxie, cu condiția ca acesta să fi fost săvârșit corect.

    TAINELE VALIDE ALE ERETICILOR

    Tainele ereticilor și schismaticilor care nu au fost încă condamnați nu sunt considerate invalide. Acest lucru este mărturisit de practica și învățătura Ortodoxiei.

    Sfântul Meletie al Antiohiei a fost hirotonit de cei numiți atunci „eretici noi” (Epifanie al Ciprului, PG 42, 429), adică de arieni. O parte dintre ortodocșii din Antiohia nu au acceptat comuniunea cu el „din pricina unor chestiuni canonice” (Epifanie al Ciprului, PG 42, 468). Cu toate acestea, el l-a botezat pe Sfântul Ioan Gură de Aur (Viața lui Ioan Gură de Aur pe scurt, PG 47, LXXXVII) și a prezidat Sinodul al II-lea Ecumenic, trecând la Domnul în timpul lucrărilor acestuia. În acea vreme, Sfântul Grigorie de Nyssa l-a lăudat pe Meletie ca pe un nou Apostol și „atlet înrudit” al sfinților (Grigorie de Nyssa, PG 46, 852). Biserica Ortodoxă îl cinstește ca sfânt la 12 februarie (Ceaslovul cel Mare).

    În mod similar, Sfântul Anatolie a fost „hirotonit de nelegiuitul Dioscor, în prezența lui Eutihie”, ereziarhul (Sinodul VII Ecumenic, Mansi 12, 1042). Dioscor l-a hirotonit pe Anatolie înainte de a fi caterisit, adică după Sinodul Tâlhăresc de la Efes și înainte de Sinodul IV Ecumenic, care i-a caterisit atât pe Dioscor, cât și pe Eutihie (Enciclopedia Teologică, vol. 2, p. 642). La acea vreme, exista opoziție în Constantinopol față de această hirotonie (ibid., Mansi 6, 44). Totuși, Sinodul al IV-lea Ecumenic l-a primit pe Anatolie ca exarh al său (Sinodul IV Ecumenic, Mansi 6, 565). Biserica Ortodoxă îl cinstește ca sfânt la 3 iulie.

    Mai mult, „majoritatea episcopilor care au participat la Sfântul Sinod al VI-lea Ecumenic fuseseră hirotoniți de eretici. Mai exact, fuseseră hirotoniți de Serghie, Pir, Pavel și Petru, conducătorii ereziei monotelite”. „Căci erezia în acea vreme a durat cincizeci de ani”. Și acești „Părinți ai Sinodului al VI-lea i-au anatematizat pe acești patru eresiarhi, deși ei înșiși fuseseră hirotoniți de ei” (Tarasie, președintele Sinodului VII Ecumenic, Mansi 12, 1047). Adică, deși fuseseră hirotoniți de cei pe care i-au anatematizat, erezia nelegiuită a monotelismului a fost judecată sinodal în acel moment.

    De asemenea, chiar și la Sinodul VII Ecumenic, care a condamnat erezia iconoclastă, episcopii iconoclaști au fost primiți. Unii dintre ei au mărturisit că „în această erezie ne-am născut, am fost formați și am crescut” (Sinodul VII Ecumenic, Mansi 12, 1031). Prin urmare, ei fuseseră botezați, hirotoniți și îndepliniseră toate celelalte funcții bisericești.

    Aceste măsuri au fost luate de Sinoadele Ecumenice ale Ortodoxiei deoarece Tainele ereticilor care nu au fost încă condamnați nu sunt considerate invalide. Acest lucru a fost declarat de Sinodul VII Ecumenic, prin președintele său, Sfântul Tarasie, care a spus că „hirotonia lor este de la Dumnezeu” (Sinodul VII Ecumenic, Mansi 12, 1042).

    O PROBLEMĂ REZOLVATĂ SINODAL

    Chestiunea valabilității Tainelor ereticilor care nu au fost încă condamnați a fost discutată la Sinodul al VII-lea Ecumenic și a fost rezolvată de acesta în Duhul Sfânt.

    Acest Sinod Ecumenic a examinat și a clarificat „prescripțiile canonice, îndrumările sinodale și acrivia Sfinților Părinți” referitoare la acest subiect. El a arătat că „toți au primit în unanimitate pe cei veniți din orice erezie”, „cu condiția să nu existe altă cauză canonică ce îl descalifică pe cel ce se apropie”. Adică, dacă nu există un impediment canonic la hirotonie. „Sfântul Sinod a declarat că lucrurile stau într-adevăr astfel” (Sinodul VII Ecumenic, Mansi 12, 1039).

    Sfinții Părinți i-au primit nu doar pe cei care fuseseră anterior hirotoniți ortodocși, apoi au căzut în erezie și s-au întors din ea, ci și pe cei hirotoniți de eretici. Din acest motiv, preasfințitul Patriarh Tarasie a spus: „Și într-adevăr, îi primim pe cei hirotoniți de eretici, așa cum a fost primit și Anatolie”. Căci „cu adevărat glasul lui Dumnezeu spune: «Fiii nu vor muri pentru păcatele părinților, ci fiecare va muri pentru păcatul său»”. Și mai departe, „hirotonia ereticilor care nu au fost condamnați este de la Dumnezeu” (Sinodul VII Ecumenic, Mansi 12, 1042). Aceeași învățătură a fost susținută și de Sfântul Vasile cel Mare, care „nu i-a declarat pe asemenea eretici ca fiind inacceptabili” (Sinodul VII Ecumenic, Mansi 12, 1050).

    Sinodul al VII-lea Ecumenic a declarat, cu privire la ereticii necondamnați, că trebuie „primiți cei care se întorc din erezii” și cei hirotoniți de eretici, afirmând că „hirotonia lor este de la Dumnezeu”.

    CÂND SUNT INVALIDE TAINELE

    Când sunt considerate invalide Tainele unei anumite erezii? Atunci când acea erezie este condamnată în unanimitate.

    În această privință, Sinodul al VII-lea Ecumenic, prin președintele său, Sfântul Tarasie, afirmă: „Dacă se face o proclamație sinodală”, adică o hotărâre sinodală de condamnare împotriva ereziei, „și există unanimitate între Bisericile Ortodoxe”, atunci „oricine îndrăznește să fie hirotonit de ereticii nelegiuiți ai acestei erezii să cadă sub pedeapsa caterisirii. Sfântul Sinod a spus că aceasta este o judecată dreaptă” (Sinodul VII Ecumenic, Mansi 12, 1050).

    Condamnarea ereziei de către Biserici în unanimitate „în Ortodoxie”, sau condamnarea ei de către un Sinod general al Ortodoxiei, din nou în unanimitate „în Ortodoxie”, face ca Tainele ei să devină invalide.

    TAINELE CELUI CĂZUT ÎNTR-O EREZIE OSÂNDITĂ

    Cum sunt judecate Tainele unui ortodox care a căzut într-o erezie condamnată de sfintele Sinoade sau de Sfinții Părinți?

    „Nu există nimic despre care Părinții să nu fi vorbit” (Simeon al Tesalonicului, PG 155, 64). Din acest motiv, ei au revărsat lumina Ortodoxiei și asupra acestei chestiuni. Acest lucru este arătat de atitudinea sfinților față de ereziarhul Nestorie. Sfântul Chiril al Alexandriei îl acuza pe Nestorie că susține „opiniile lui Arie” (Chiril al Alexandriei, Migne 4, 1256). Adică, el credea și propovăduia o erezie condamnată de două Sinoade Ecumenice: Primul Sinod Ecumenic de la Niceea și al Doilea Sinod Ecumenic de la Constantinopol. Totuși, Tainele săvârșite de Nestorie nu au fost considerate invalide până la caterisirea lui de către cel de-al Treilea Sinod Ecumenic. Astfel, „nici unul dintre cei hirotoniți de el înainte de această caterisire nu a fost destituit”, după cum spune Sfântul Fotie cel Mare (PG 104, 1224).

    ÎNGRĂDIREA ȘI LUPTA

    Ce trebuie, așadar, să facă ortodocșii? Să aștepte judecata sinodală asupra ereticului, mai ales atunci când aceasta se amână sau, omenește vorbind, pare puțin probabil să aibă loc?

    Un episcop care, spune învățătura Ortodoxiei, propovăduiește public și „cu capul descoperit în Biserică” „orice erezie condamnată de sfintele Sinoade sau de Părinți”, este, potrivit rânduielii canonice a Bisericii, supus cercetării și judecății sinodale. După sfintele Canoane, un astfel de episcop este încadrat între „pseudo-episcopi și pseudo-învățători”.

    De aceea, ortodocșii sunt îndreptățiți să se despartă de el, întrerupând comuniunea cu el „mai înainte de hotărârea sinodală” (Canonul 15 al Sinodului I-II).

    Creștinii ortodocși care se despart în acest fel nu sunt „supuși osândei canonice”, ci sunt vrednici de laudă. Ei sunt demni de „cinstea” „cuvenită ortodocșilor”. Și „nu au sfâșiat unitatea Bisericii prin schismă, ci au luptat să o păzească de schisme și dezbinări” (ibid.). Adică, despărțirea este asumată ca mijloc de luptă împotriva ereziei pentru binele Bisericii Ortodoxe. Adevărații creștini ortodocși nu stau fără să acționeze prin despărțirea lor, ci luptă împotriva ereziei și pentru Ortodoxie „până la moarte”.

    Așadar: „Ieșiți din mijlocul lor și vă osebiți” (2 Corinteni 6,17), spune legea dumnezeiască, precum și: „Luptă pentru adevăr până la moarte” (Înțelepciunea lui Sirah 4,28) și „Fii credincios până la moarte și îți voi da cununa vieții” (Apocalipsa 2,10).

    TAINE ȘI PEDEPSE

    Unii vorbesc, cu sinceritate, zicând: Dacă acceptăm Tainele ereticilor necondamnați ca fiind valide, atunci trebuie să acceptăm și validitatea pedepselor lor împotriva ortodocșilor care se împotrivesc ereziei.

    Totuși, Sfinții Părinți ai Bisericii Ortodoxe învață altfel. Adică, Tainele unor astfel de eretici nu sunt considerate invalide, însă pedepsele impuse de ei sunt nule din punct de vedere bisericesc și fără efect. Sfântul Celestin al Romei a scris acestea despre ereziarhul Nestorie, care îi pedepsea pe creștinii ortodocși din Constantinopol care se împotriveau ereziei lui. Mai exact, el a afirmat că Nestorie „nu putea nici să caterisească, nici să îndepărteze pe cineva din treapta sa” (Celestin al Romei, Migne 4, 1045), deoarece era eretic. De când a pierdut această autoritate? Din momentul în care a început „să propovăduiască astfel de învățături eretice” (ibid.). Prin urmare, hotărârile condamnatoare ale ereticului Nestorie nu au avut nicio validitate, nici măcar temporară (ibid.).

    Așadar, Tainele unei persoane ortodoxe care a căzut în erezie sunt socotite invalide de la momentul caterisirii sale, pe când pedepsele sale sunt invalide din clipa în care începe să proclame erezia.

    COMUNIUNEA SACRAMENTALĂ

    Un duh inovator spune: Deoarece Tainele sunt valide, stăruim, pe bună dreptate, în inovația anti-tradițională și nu ne despărțim de inovatorii care mărturisesc Ecumenismul!

    Aceasta, însă, este lipsită de evlavie. Căci nu doar Harul dumnezeiesc mântuiește pe creștin, ci și „harul și adevărul” (Ioan 1,17), potrivit învățăturii Domnului: „Cel ce va crede și se va boteza se va mântui, iar cel ce nu va crede se va osândi” (Marcu 16,16). Și nu doar cel chemat la Sfântul Botez, care respinge cu totul chemarea mântuitoare, va fi osândit, ci și cel care, fiind botezat, cade mai târziu în necredința ereziei fără pocăință. Căci, deși Taina Botezului este Lumină, erezia este „întunericul cel mai din afară” (Dalmatie, Migne 4, 1257). Sfintele Canoane spun că Sfintele Taine „aduc mare osândă celor ce stăruie în erezie”. Astfel, în aceștia, „ceea ce în adevăr este lumină strălucitoare spre viață veșnică” devine „în amăgire o umbră mai întunecată și o stare mai osândită” (Canonul 77 al Sinodului din Cartagina). Prin urmare, Sinoadele Ecumenice rostesc înfricoșătoarea anatemă: „Celor ce cu știință se împărtășesc cu inovatorii — anatema” (Sinodul VII Ecumenic, Migne 13, 128).

    Sub anatema Sinoadelor Ecumenice ale Bisericii se află cei care „cu știință” (Teodor Studitul, PG 99, 1653) se împărtășesc din Tainele inovatorilor aflați sub judecată, deși aceste Taine sunt încă valide. Căci, după cum „tot ceea ce se face din neștiință se curățește” (ibid.), la fel și „ceea ce se face cu știință” (Sinodul VII Ecumenic, Migne 13, 128) „se va osândi” (Marcu 16,16).

    Sursă: Καλή Ομολογία (Mărturisire Bună), Nr. 58, https://krufo-sxoleio.blogspot.com/2013/08/blog-post_18.html.

  • Îngrădirea de amăgirile contemporane (întrebări și răspunsuri)

    Nikolaos Mannis | 26 august 2013

    Pe blogul „Private Road” a fost publicat un articol foarte important, intitulat „Despre amăgirea ‘îngrădirii’ contemporane”, scris de teologul-filolog Kostas Nousis (în două părți).

    Acest articol este foarte important, așa cum am menționat mai devreme, pentru că ajută la separarea grâului de neghină. Dar să păstrăm ordinea.

    Cuvântul „ἀποτείχιση” provine din verbul ἀποτειχίζω, care înseamnă „a separa (a închide înăuntru sau în afară) ceva cu un zid” (Lexiconul concis al limbii grecești de Skarlatos D. din Bizanț, Atena 1839). Prin urmare, când creștinii ortodocși vorbesc despre îngrădire în vreme de erezie, ei se referă la separarea de eretici. Separarea de eretici este de la sine înțeleasă pentru toți creștinii ortodocși din toate epocile. Singurul care a încercat nu doar să o discrediteze, ci și să îi atribuie un sens complet diferit, prezentând-o ca schismă, a fost părintele Epiphanios Theodoropoulos, pe care îl citează domnul Nousis. Părintele Epiphanios a fost promovat atât în timpul vieții, cât și după moarte ca un „nou Zonaras”, un „mare canonist” și un „uriaș al dreptului canonic”.

    Ortodocșii însă, care nu s-au preocupat niciodată de ce spune lumea, ci de ce spune Dumnezeu prin Sfinții Părinți, au o altă opinie. Totuși, nu vom detalia aici asupra scrierilor domnului Nousis (care, fiind o copie a argumentelor părintelui Epiphanios, au fost deja demontate cu mulți ani în urmă de părintele Teodoret [Mavros] în lucrările sale „Dialogurile pustiei despre ecumenism” și „Antidotul”, lucrări pe care domnul Nousis, din păcate, pare să nu le cunoască). În schimb, vom răspunde la întrebările pe care le pune (întrucât el le solicită), cerându-i totodată să ofere răspunsuri la întrebările pe care i le vom adresa noi (care, la fel, nu sunt retorice).

    Domnul Nousis scrie: „Există o serie de întrebări (retorice doar pentru cei care doresc să se ascundă de ei înșiși și de alții) care cer răspuns din partea ‘antiecumeniștilor’ de astăzi și, în general, din partea zeloților.” Prezentăm întrebările domnului Nousis împreună cu răspunsurile noastre.

    ÎNTREBARE a domnului Nousis: Poate fi săvârșită Sfânta Liturghie fără pomenirea episcopului locului? Dacă da, este validă și în ce condiții?

    RĂSPUNS: Desigur, Sfânta Liturghie poate fi săvârșită fără pomenirea episcopului locului și totuși să fie validă (până la urmă, prin lucrarea Sfântului Duh se prefac pâinea și vinul în Trupul și Sângele Domnului, nu prin pomenirea episcopului). Un exemplu caracteristic este situația în care episcopul locului propovăduiește erezia, iar clericii săi încetează pomenirea numelui lui. De pildă, în timpul patriarhatului lui Nestorie al Constantinopolului, clericii ortodocși au încetat să îi mai pomenească numele și au fost chiar pedepsiți prin caterisire. Când s-a întrunit al Treilea Sinod Ecumenic, acesta i-a îndreptățit pe preoții ortodocși și l-a pedepsit pe ereticul Nestorie, care stăruia în amăgirea sa.

    ÎNTREBARE a domnului Nousis: Poate un cleric care s-a îngrădit de bunăvoie să își părăsească episcopul și să se alăture altuia sau oricărei eparhii pe care o dorește, oriunde în lume?

    RĂSPUNS: Un cleric care s-a separat de episcopul său neortodox nu trebuie să intre sub ascultarea altui episcop, ci să pomenească la Sfânta Liturghie „pentru arhiepiscopul nostru”, fără a rosti un nume, în așteptarea unei hotărâri sinodale. Totuși, în cazul unei erezii răspândite, el trebuie să caute alți credincioși ortodocși pentru a lupta împreună pentru Ortodoxie, împotriva ereziei, mărturisind credința și străduindu-se pentru convocarea unui mare Sinod care să readucă pacea în Biserică. Dacă printre acei luptători ortodocși se află un episcop ortodox care nu are comuniune cu cei neortodocși, atunci clericul poate pomeni temporar numele aceluia, până la convocarea unui Sinod.

    ÎNTREBARE a domnului Nousis: În cele din urmă, când este o decizie bisericească „nedreaptă” considerată valabilă? Poate oricine să o respingă pe baza propriei interpretări sau a interesului personal?

    RĂSPUNS: O decizie nedreaptă este nevalidă, mai ales dacă organismul care a emis-o greșește în chestiuni de credință. Asta se vede clar în cazul celor „caterisiți” de Nestorie, care nu au fost pedepsiți pentru vreo abatere, ci pentru că s-au separat pe drept de el. Prin urmare, oricine poate respinge o astfel de decizie, mai ales atunci când caterisirea se face din acest motiv. Oricum, dreptatea se va arăta în final — fie printr-o hotărâre sinodală în viața aceasta, fie în chip definitiv în viața viitoare. Citez și cuvintele regretatului teolog Aristotelis Delimpasis: „Acest lucru a fost scris de Sfântul Celestin al Romei despre ereziarhul Nestorie, care îi pedepsise pe ortodocșii din Constantinopol care se împotriveau ereziei lui. Concret, el a spus că Nestorie «nu putea nici să caterisească, nici să îndepărteze pe cineva din treapta sa» (Celestin al Romei, Migne PG 4, 1045), deoarece era eretic. De când și-a pierdut acest drept? Din clipa în care a început să-și proclame erezia: «din momentul în care a început să predice astfel de lucruri [eretice]» (ibid.). Prin urmare, hotărârea condamnatoare a ereticului Nestorie nu avea nicio validitate, nici măcar temporară (ibid.).” (Sursa: revista „Mărturisire bună”, nr. 58).

    ÎNTREBARE a domnului Nousis: Dacă nu, păcătuiește cineva respectând decizia și încercând să o răstoarne prin orice alte mijloace legale și legitime?

    RĂSPUNS: Sfântul Ioan Gură de Aur învață că există atât caterisire dreaptă, cât și nedreaptă (vezi Pidalion — tâlcuirea Canonului Apostolic 28): „Cel care este caterisit din invidie sau din alt motiv nedrept își adună o răsplată mai mare decât cea a preoției. Prin urmare, trebuie să se bucure și să nu se întristeze. Dar celor care i-au caterisit pe nedrept le aduce osândă.” Desigur, cine acceptă o decizie nedreaptă păcătuiește, pentru că se contrazice singur considerând caterisirea sa drept justificată. Însuși Sfântul Ioan Gură de Aur nu a acceptat „caterisirea” lui și a continuat să săvârșească slujbe în deplină conformitate cu canoanele.

    ÎNTREBARE a domnului Nousis: Din moment ce diferiți păstori de-ai noștri care participă la rugăciuni comune și dialoguri ecumeniste nu au fost până acum caterisiți sinodal, ne întinăm noi prin comuniunea cu ei?

    RĂSPUNS: Permite-mi să reformulez aceeași întrebare (chiar dacă retoric): din moment ce diferiți colaboratori de-ai noștri care participă la spargeri și jafuri bancare nu au fost încă condamnați legal pentru furt, suntem în siguranță dacă lucrăm cu ei? Așadar, răspunsul este: da, ne întinăm, și cu atât mai mult atunci când știm asta.

    ÎNTREBARE a domnului Nousis: Este întreaga Biserică Ortodoxă întinată de această erezie? Dacă da, unde se află curăția și cum și prin cine va începe vindecarea bisericească? Cine sunt clericii și mirenii „curați” de această boală și cum sunt ei definiți?

    RĂSPUNS: Da, este întinată într-o asemenea măsură încât întâistătătorii Bisericilor Locale și marea majoritate a episcopilor locali sunt purtători ai ereziei (situații de acest fel au existat, de pildă în timpul arianismului sau iconoclasmului). Curăția credinței se află la cei care nu au comuniune cu ecumeniștii, iar de la ei va începe vindecarea Bisericii, dacă și când va fi voia lui Dumnezeu. Prin urmare, cei „curați” de această boală sunt clericii și mirenii care nu au comuniune cu cei întinați de erezie.

    ÎNTREBARE a domnului Nousis: Cum se face că clericii și mirenii îngrădiți urmează calendarul nou? Dacă susțin că abordează ecleziologic ecumenismul, de ce nu fac asta prin întoarcerea la calendarul tradițional? Oricum, cum pot accepta iconomia toleranței față de calendarul nou și, în același timp, respinge acțiunile „ecumeniste” ale ierarhilor de azi? Doar dacă nu consideră schimbarea calendarului ca având legătură cu ecumenismul, caz în care trebuie să ne justifice suficient această poziție.

    RĂSPUNS: Întrebările sunt pe deplin îndreptățite. Totuși, nu le vom răspunde, pentru că noi urmăm calendarul bisericesc tradițional.

    ÎNTREBARE a domnului Nousis: Nu sunt oare și sfinții bătrâni contemporani ai Bisericii (cel puțin după majoritatea credincioșilor ortodocși) întinați de erezia ecumenistă?

    RĂSPUNS: În afară de faptul că acceptarea cuiva de către majoritate (mai ales într-o epocă în care știm cum se formează opinia publică) nu a fost niciodată criteriu al sfințeniei, nu putem răspunde dacă bătrânii contemporani ai Bisericii (cei promovați, pentru că există și alți bătrâni contemporani care nu sunt promovați) sunt sau nu întinați, deoarece NU trebuie să ne judecăm semenii, ci să procedăm după voia lui Dumnezeu1. În legătură cu aceasta, Sfântul Maxim Mărturisitorul scrie: „Cei trei tineri care nu s-au închinat chipului nu au condamnat pe nimeni, deși toți oamenii se închinau. Ei nu s-au uitat la faptele altora, ci s-au îngrijit ca ei înșiși să nu cadă din adevărata evlavie.La fel, Daniel, când a fost aruncat în groapa cu lei, nu a condamnat pe nimeni care nu se ruga lui Dumnezeu, potrivit poruncii lui Darius, ci s-a îngrijit de sine. A ales să moară decât să se depărteze de Dumnezeu și să fie biciuit de propria conștiință pentru încălcarea legilor firești. Să-mi dea și mie Dumnezeu să nu condamn pe nimeni și să nu spun că eu singur mă mântuiesc” (PG 90, 121).

    ÎNTREBARE a domnului Nousis: Cum sunt explicate darurile acestor oameni, precum și orice minune din Biserică (moaște, icoane etc.)?

    RĂSPUNS: În ceea ce privește darurile acestor oameni, din nou nu avem nimic de spus, mai ales când știm că există „harismatici” și „făcători de minuni” chiar și în afara Bisericii. Cât despre cum sunt explicate acestea și dacă Harul lui Dumnezeu lucrează, la aceasta va răspunde Sf. Atanasie în următoarea întrebare.

    ÎNTREBARE a domnului Nousis: Dacă Harul lui Dumnezeu nu lucrează în toate acestea, atunci ce anume se întâmplă?

    RĂSPUNS: Sf. Atanasie a fost întrebat: „Cum se face că unii eretici săvârșesc adesea semne?” El a răspuns: „Aceasta nu ar trebui să ne mire. Căci L-am auzit pe Domnul spunând că mulți, în ziua aceea, vor zice: ‘Doamne, oare nu în numele Tău am scos demoni și am făcut multe lucrări mari?’ Iar El le va spune: ‘Adevărat vă spun, nu v-am cunoscut niciodată; depărtați-vă de la Mine, voi, lucrători ai fărădelegii.’ Adesea nu este virtutea făcătorului de minuni cea care săvârșește vindecarea, ci credința celui care se apropie de el. Căci este scris: ‘Credința ta te-a mântuit.’ Mai mult, este necesar să știm și aceasta: că adesea unii, deși necredincioși, au adus lui Dumnezeu mari osteneli prin asceză, și și-au primit răsplata în acest veac de la Dumnezeu — darul tămăduirilor și al prorociilor — pentru ca în veacul ce va să vină să audă: ‘Ți-ai primit deja cele bune și ostenelile tale; așadar, acum nu ți se mai datorează nimic’” (PG 28, 665). Astfel, Harul lui Dumnezeu, care într-adevăr există, este legat direct de credința creștinilor și NU izvorăște de la ecumeniști sau de la cei aflați în comuniune cu ei.

    ÎNTREBARE a domnului Nousis: Dacă, totuși, Harul lui Dumnezeu este într-adevăr lucrător și Biserica este vie, de ce unii care se îngrădesc aleg să se „dezlipească” de ea? Și dacă o fac, unde anume se duc și cu cine se aliniază?

    RĂSPUNS: În ceea ce privește Harul Dumnezeiesc, am răspuns deja mai sus. Cei care se îngrădesc de eretici NU se dezlipesc de Biserică, ci de eretici. Procedând astfel, ei exprimă autentic Biserica, deoarece nu se duc nicăieri, ci rămân statornici în ceea ce a fost predat. Să reflectăm împreună cu sfântul Patriarh Meletie Pigas: „Când ne vom ridica toți și vom sta înaintea înfricoșătorului scaun de judecată, pe cine vor recunoaște Părinții ca fiind ai lor? Pe cei care au părăsit credința și tradițiile patristice, sau pe noi, ortodocșii, care nu am schimbat nimic în niciun fel?” (Vasileios Knezis).

    ÎNTREBARE a domnului Nousis: Dacă acești bătrâni sunt considerați sfințiți și plini de darurile Sfântului Duh, de ce, aflându-se în aceleași condiții bisericești ca noi, nu s-au despărțit, îndemnați de o corespunzătoare „descoperire” a Sfântului Duh?

    RĂSPUNS: La aceasta s-a răspuns deja mai sus. Problema nu este ce nu fac bătrânii, ci ce au făcut Părinții (cei recunoscuți ca bătrâni sfinți).

    ÎNTREBARE a domnului Nousis: Oare cei care îndrăznesc sau plănuiesc întreruperea comuniunii de astăzi nu se situează ei înșiși deasupra acestor Bătrâni cu discernământ?

    RĂSPUNS: Oare cei care se împărtășesc cu ereticii și nu se îngrădesc nu se situează ei înșiși deasupra Sfinților (Sfinților recunoscuți) și a Părinților, care au întrerupt comuniunea cu ereticii, dându-ne pilda despre cum trebuie să răspundem ereziei?

    ÎNTREBARE a domnului Nousis: Mai simplu spus, dincolo de interpretările selective ale Canoanelor, ale Scripturii, ale Părinților și ale istoriei Bisericii, pe ce altceva își bazează clericii și mirenii contemporani tendințele și acțiunile separatiste? Și cât de siguri sunt ei că acțiunile lor se conformează voii lui Dumnezeu și nu sunt păcate?

    RĂSPUNS: Dacă Sfintele Canoane, Sfânta Scriptură, Sfinții Părinți și istoria Bisericii nu sunt suficiente ca temelii pentru noi, în comparație cu singura dumneavoastră temelie (bătrânii), avem și noi una asemenea: propriii noștri bătrâni, pe care nu îi veți găsi în suplimentele ziarelor sau pe marile site-uri, ci numai rugându-vă Domnului să vi-i descopere.

    Întrebările pe care le punem sunt puține, pentru că dorim sincer să intrăm în dialog. De asemenea, sunt puține pentru ca, în eventualitatea unui răspuns substanțial, să devină limpede intenția de dialog a dlui Nousis și felul în care o înțelege. Așadar, așteptăm răspuns doar la următoarele:

    1. Este ecumenismul o erezie? Dacă nu, de ce îl consideră erezie pr. Epiphanios, pe care îl citați în articolul dvs. (numindu-l în mod specific „mai rău decât toate ereziile”)?

    2. Dacă ecumenismul este o erezie, nu vorbește oare Canonul 15 al Sinodului I-II despre îngrădirea de cei care o propovăduiesc? Și, dacă acest Canon este măcar opțional, de ce sunt criticați cei care fac uz de el, din moment ce chiar și interpretarea lui ca opțional îi sprijină?

    3. Este posibil ca un episcop să fie eretic sau simplul fapt că este episcop exclude această posibilitate? Iar dacă este eretic, care trebuie să fie poziția credincioșilor față de el, potrivit învățăturii ortodoxe?

    Cu sinceritate,

    Nikolaos Mannis

    Profesor

    Sursa: https://krufo-sxoleio.blogspot.com/2013/08/blog-post_26.html

    1. Prin aceste răspunsuri, domnul Mannis nu promovează ideea greșită că nou-calendariștii nu mai au Har sau că bătrânii harismatici nu sunt sfinți, ci faptul că doar aceștia sunt promovați, cu toate că există mulți bătrâni harismatici care au fost nepomenitori. Aceasta se poate vedea și din articolele de pe site-ul lui: https://krufo-sxoleio.blogspot.com – n. trad. ↩︎

  • Tainele ereticilor înainte de judecata sinodală

    George D. Dimakopoulos | 23 august 2018

    Prolog

    Cea mai mare parte a textului care urmează derivă din al treilea memoriu al vrednicului de pomenire Mitropolit de Oropos și Filli, Kiprian, adresat fericitului Înaltpreasfințit Mitropolit Calist (Makris) al Corintului, în anul 1983 (Protocol nr. 65a, datat 31 mai), cu privire la binecunoscutele neînțelegeri dintre cei doi ierarhi pe tema valabilității Sfintelor Taine în Biserica înnoitoare.

    Am îndepărtat, pe propria noastră răspundere, anumite referințe personale, pentru ca textul pe care îl prezentăm aici – ca o formă de lucrare duhovnicească – să poată sluji la clarificarea, înțelegerea și aprofundarea unei probleme care, de-a lungul istoriei bisericești, chiar în mijlocul atâtor erezii labirintice, demonice și multiple ca forme, a căror actualitate s-a arătat din plin, niciodată nu a fost ridicată, de către ortodocșii care s-au îngrădit, problema preoției și a valabilității Sfintelor Taine săvârșite de eretici încă nejudecați sinodal.

    Astăzi, la 35 de ani după 1983 – anul în care a fost scrisă această scrisoare – problemele ridicate în textul următor continuă să frământe, chiar și în prezent, credincioși care susțin poziții eclesiologice opuse, contrare sau chiar potrivnice.

    Ceea ce se caută însă nu este doar prezentarea opiniilor existente, ci și felul în care acestea sunt introduse spre reflecție și cugetare.

    Speculația nelegiuită, necuviincioasă și lipsită de evlavie, precum și „distorsionarea” grosolană și sintactic coruptă promovată de cei care împroașcă cu noroi, plini de mândrie, cuget înalt și trufie megalomană, care sunt călăuziți de regula diavolească a proverbialei „aroganțe matheite”, nu sunt trăsături ale unor oameni — cu atât mai puțin ale acelora care se numesc pe sine „ortodocși”.

    Și atâta timp cât mișcarea nobilă, insuflată de Dumnezeu, a neo-kollyvazilor (adică a vechilor-calendariști) rămâne închisă, sigilată și redusă la o „chestiune de familie”, fără a se deschide societății și provocărilor noi deja prezente în rândul clerului și al credincioșilor, frații noștri de curând îngrădiți vor continua să audă mai puternic ecoul „machiavelismului matheit”, care își strigă nebunește și egoist deviza:

    „Cu cât ești mai fanatic, cu atât ești mai credincios!”

    În schimb, în bogata învățătură patristică – care nu are nicio legătură cu isteria fără sens a matheismului – Părinții, dincolo de actul îngrădirii și de cercetarea continuă, atentă și temeinică pe care o făceau față de ereticii încă nejudecați, acționau cu dragoste jertfelnică, cu discernământ și cu evlavie plăcută lui Dumnezeu, iar nu cu vocabularul străzii, al gloatei și al mulțimii; nu prin scrieri murdare și gălăgioase ca niște „chimvale răsunătoare”, asemenea celor promovate de autismul ideologic al falsei lupte împotriva ereziei de sorginte matheită.

    Am ajuns (mulți dintre noi) la un punct nelegiuit, lipsit de evlavie și de sfințenie, în care credem că cu cât cineva este mai anti-nou-calendarist, cu atât este mai ortodox!…

    Iar dacă cineva – precum autorul textului de mai jos – scrie cu precizia Părinților că, în cazul ereticilor încă nejudecați, Tainele rămân, ca act de iconomie și milă față de partea neștiutoare și ignorantă a turmei lor, dar sunt totodată osândite și lipsite de har pentru cei care cu bună știință împărtășesc cugetul eretic, atunci un astfel de om este imediat considerat… filo- sau cripto-ecumenist.

    Dar aceste gânduri nu sunt ale lui Dumnezeu — ele sunt roadele diavolului…

    A. Îngrădirea de inovatori și eretici

    Este bine cunoscut faptul că lupta noastră sfântă este prevăzută de Tradiția Ortodoxă. Ea este exprimată prin Canonul al 15-lea al Sinodului I-II (861), care îi laudă ca vrednici de cinste pe cei ce se îngrădesc pe sine – adică se despart de episcopul lor „înainte de o hotărâre sinodală”, atunci când acesta propovăduiește „pe față”, „cu capul descoperit” și „în Biserică” o erezie „condamnată de Sfintele Sinoade sau de Sfinții Părinți” — adică deja osândită.

    Cei care s-au împotrivit inovației calendaristice din 1924 și, mai general, ereziei ecumenismului, s-au îngrădit pe sine, despărțindu-se de inovatori și de cei înclinați spre erezie, începând o luptă sfântă, antieretică. Luminându-i pe cei neștiutori și pregătind terenul, ei priveau către un Sinod Panortodox sau Ecumenic, către o judecată și o hotărâre sinodală cu privire la inovația întreprinsă.

    Istoria Bisericii noastre mărturisește că un astfel de Sinod a fost întotdeauna precedat de o perioadă de frământare — o perioadă presinodală — în care între creștini domnea tulburare și dezbinare din pricina ereziei propovăduite. Desigur, în acele vremuri nu se ridica problema validității sau nevalidității Sfintelor Taine, ci mai curând cea a îngrădirii de cei înclinați spre erezie, a denunțării înșelării, a luminării și a luptei pentru convocarea unui Sinod competent.

    Până la întrunirea unui Sinod — singurul organ cu autoritate de a hotărî în privința unei erezii și a ereticilor — Harul dumnezeiesc, lucrând în chip filantropic, continua să lucreze pentru mântuirea poporului lui Dumnezeu cel neștiutor sau prigonit, dar în orice caz, spre osânda ereticilor și a celor care în cunoștință de cauză împărtășesc cugetul lor, așa cum se va arăta mai jos.

    B. Sfintele Taine ale ereticilor înainte de judecata sinodală

    Adevărul celor de mai sus este întărit de Sfântul și Marele Sinod al VII-lea Ecumenic, când președintele său, Sfântul Tarasie, a spus:

    „Primim pe cei hirotoniți de eretici”, până ce se va da o hotărâre sinodală cu privire la erezia lor.

    „Dar dacă se va face o hotărâre sinodală și va fi o învoire a Bisericilor întru Ortodoxie” și împotriva ereziei, „cel ce va îndrăzni să se hirotonească de către ereticii nelegiuiți va cădea sub caterisire. Iar Sfântul Sinod a spus: aceasta este o judecată dreaptă.” (PG 12, 1042)

    C. Modul primirii celor hirotoniți de eretici

    Această poziție este întărită și de modul în care au fost primiți cei hirotoniți de eretici. Astfel, Patriarhul Constantinopolului și președintele Sinodului IV Ecumenic, Anatolie, „fusese hirotonit de către nelegiuitul Dioscor, în prezența lui Eutihie”, întemeietorul ereziei (PG 12, 1042).

    De asemenea, „cei mai mulți dintre episcopii care au participat la sesiunile Sinodului al VI-lea Ecumenic” fuseseră „hirotoniți de către Serghie, Pir, Pavel și Petru, conducătorii ereziei monoteliților” (PG 12, 1047).

    D. Cazul lui Nestorie

    Cele de mai sus sunt confirmate și de următoarele: Sfântul Sinod al III-lea Ecumenic, înainte de condamnarea sinodală a eresiarhului Nestorie, îl numește pe acesta „prea cucernic” și „stăpân” (PG 4, 1180–1181). Prin hotărârea de condamnare însă, îl caracterizează ca „preanelegiuit” (PG 4, 1212). Este de remarcat că Sinodul nu a ridicat problema nevalidității Tainelor săvârșite de el înainte de condamnarea finală.

    Din acest motiv, spune Sfântul Fotie cel Mare:

    „După depunerea lui Nestorie, nici unul dintre cei hirotoniți de el nu a fost caterisit.” (PG 104, 1224)

    E. Pilda Sfântului Teodor Studitul

    Cuviosul egumen al Mănăstirii Studion, Sfântul Teodor, s-a despărțit de două ori de comuniunea cu doi patriarhi ai Constantinopolului, din pricina ereziei moechianilor (a celor care justificau căsătoria nelegiuită a împăratului), pe care o numea „răsturnarea a toate, până la venirea lui Antihrist” (PG 99, 1025).

    Și totuși, el nu a ridicat niciodată problema nevalidității Tainelor. Când a reluat comuniunea, s-a împărtășit cu patriarhii „într-o prietenie și mai fierbinte”, cu bucurie duhovnicească (PG 99, 165, 257).

    F. Condamnarea anterioară

    Unii susțin, cu simplitate, că nu este nevoie de o judecată sinodală, deoarece Biserica a condamnat deja în trecut inovația sau erezia care acum este propovăduită. Totuși, în cazul Cuviosului Teodor, vedem contrariul. El nu a ridicat problema nevalidității Tainelor, deși erezia moechianilor, ca încălcare a Legii Evanghelice și Canonice, fusese deja condamnată, atât în general, cât și în mod particular.

    În general, de pildă, prin Canonul 1 al Sinodului II Ecumenic, prin care ni se poruncește „să anathematizăm orice erezie”. Iar în mod specific, această erezie anticanonică fusese osândită prin Canonul 2 al Sinodului VI Ecumenic:

    „Dacă cineva va fi găsit că inovează sau încearcă să răstoarne vreun canon, să fie supus pedepsei acelui canon.”

    După cum tâlcuiește Sfântul Nicodim Aghioritul, „acesta trebuie să primească pedeapsa pe care acel canon o rânduiește”.

    G. Autoritatea bisericească competentă

    De ce, deci, Sfântul Mărturisitor Teodor a păstrat această atitudine, deși erezia fusese deja condamnată de Biserică? Pentru că, potrivit Tradiției Ortodoxiei, pedepsele canonice se aplică de către o a treia parte – adică de către autoritatea bisericească competentă, Sinodul vremii.

    Prima parte este Sinodul Ecumenic care a emis canonul, a doua este cel care îl calcă, iar a treia este judecătorul.

    Sfântul Nicodim Aghioritul scrie:

    „Dacă Sinodul nu împlinește efectiv depunerea preoților, excomunicarea sau anatema asupra mirenilor, atunci acei preoți și mireni nu sunt de fapt depuși, excomunicați sau anatematizați.”

    Ei se află „sub sentință, într-adevăr – aici, în viața aceasta, sub pedeapsa depunerii sau excomunicării, iar acolo, în viața viitoare, sub judecata lui Dumnezeu.”

    Și același sfânt adaugă (în nota 2 la tâlcuirea Canonului 3 apostolic):

    „Acești dumnezeiești Apostoli se explică limpede prin canonul lor 66, căci nu spun că episcopul sau preotul care primește botezul ereticilor este deja depus în fapt, ci: poruncim să fie depus – adică să fie adus la judecată, și dacă se va dovedi că a făcut aceasta, atunci, prin hotărârea voastră, să fie lipsit de preoție; aceasta poruncim.”

    Aceasta este și în duhul Canonului 15 al Sinodului I-II, care îi laudă pe cei ce se îngrădesc pe sine „înainte de judecata sinodală” de episcopul ce propovăduiește erezia – zicând „înainte de judecata sinodală”, tocmai pentru că o astfel de judecată este, desigur, presupusă chiar și pentru cel care a propovăduit erezia.

    H. Erezie condamnată și necondamnată

    De aceea, Sfântul Teodor Studitul a scris că împărtășirea cu erezia deja condamnată a iconoclaștilor din vremea sa este „o despărțire de Hristos” (PG 99, 1276).

    Iar așa-numita „dumnezeiască împărtășire” a iconoclaștilor osândiți nu este „pâine comună, ci o otravă ce înnegrește și întunecă sufletul” (PG 99, 1189).

    Cât despre moechianii care încă nu fuseseră judecați în acel timp, el spune:

    „Ne împărtășim de la orice preot care nu este învinuit. De aceea nu ne împărtășim de la (preotul) Iosif, căci a fost acuzat în mod public. Și, cu siguranță, cei care slujesc împreună cu el vor fi considerați și ei învinuiți.” (PG 99, 1065–1068)

    I. Cazul armenilor

    Isaac Armeanul scrie că creștinii armeni „s-au abătut” de la „tradițiile Sfântului Grigorie (Luminătorul Armeniei) și ale celorlalți Părinți”. Între altele, au schimbat și datele sărbătorilor. Și totuși, „în ceea ce privește credința și Sinodul ținut la Calcedon și învățătura despre cele două firi în Hristos, Dumnezeul nostru, ei nu aveau nicio îndoială; de aceea, timp de 103 ani după Sinodul de la Calcedon” au rămas în comuniune cu Biserica.

    Biserica Ortodoxă, în acel răstimp, nu a considerat Sfintele lor Taine nevalide, până când aceștia „nu s-au despărțit de comuniunea” Ortodoxiei, lepădând Sfântul și Marele Sinod al IV-lea Ecumenic (PG 132, 1256–1257).

    J. Abaterea de la „hotarele” patristice

    După această scurtă prezentare, credem cu smerenie că este o greșeală a ridica problema validității Tainelor. Este, prin urmare, nevoie să umblăm pe „calea împărătească” și să nu ne abatem de la „hotarele cele vechi, pe care le-au așezat Părinții” (Pilde 22, 28).

    Această „cale împărătească” este protestul bun, necesar și de folos, prin îngrădirea față de inovatori și eretici; este și formarea plinătății neînnoite a Bisericii, a cărei păstorire bineplăcută lui Dumnezeu, prin Harul Său, în dragoste și smerenie, va oferi cea mai bună mărturie a Credinței, astfel încât tulburarea dintre ortodocși să înceteze prin întoarcerea la rânduiala sărbătorească străveche și încercată de timp.

    Astfel, vor fi evitate dezbinările, schismele și inovațiile făcute „în numele luptei împotriva inovației”, precum și căderile „spre dreapta”, înstrăinarea de adevăr, de dragoste și de Harul Mântuitorului nostru Hristos, sfâșierea continuă în grupări potrivnice între ele și, ca urmare, sminteala și pierderea sufletelor.

    Această „cale împărătească” a fost urmată întotdeauna și de Biserica Rusă din Diaspora, sub Mitropolitul (Sfântul) Filaret, care, înainte de anul 1965 (când s-au ridicat anatemele dintre Roma și Constantinopol), a rămas în comuniune cu cei de stil nou.

    În septembrie 1974, ea a hotărât următoarele:

    „Cu privire la întrebarea despre prezența sau absența Harului dumnezeiesc în rândul nou-calendariștilor, Biserica Ortodoxă Rusă din afara granițelor nu se consideră pe sine, nici pe vreo altă Biserică Locală, îndreptățită să dea o decizie finală, deoarece o evaluare categorică asupra acestei chestiuni poate fi făcută numai de un Sinod Ecumenic convocat în chip canonic și competent, cu participarea obligatorie a Bisericii libere a Rusiei.”

    K. „Dar dacă nu se va convoca niciun Sinod Ortodox?”

    Această întrebare este adesea ridicată ca un argument „puternic” de către susținătorii învățăturii greșite despre pierderea Harului.

    Mai întâi, trebuie să ne întrebăm în ce măsură am contribuit noi înșine la convocarea unui astfel de Sinod dorit.

    În al doilea rând, orice răspuns care ar afirma că oricine poate proclama, înainte de judecata sinodală, că inovatorii au căzut din Harul dumnezeiesc, este contrar Tradiției.

    Credem cu smerenie că un astfel de act este necuvenit și anti-bisericesc, din mai multe motive, dar mai ales din următorul: pentru o judecată și o condamnare împotriva cuiva este nevoie de convocarea unui tribunal alcătuit din persoane competente, având de față și pe cei judecați.

    Suntem noi astăzi — câțiva episcopi — aceia competenți pentru o astfel de judecată? Putem noi să-i chemăm pe cei supuși judecății? Avem noi acordul deplin al tuturor creștinilor ortodocși din lume care luptă acum lupta cea bună a credinței? Știm noi tainele lăuntrice și ascunse ale acelora pe care îi osândim cu atâta ușurință și la modul general — poate chiar pe unii care, la un moment dat, se vor alătura taberei ortodocșilor celor drept-lucrători?

    Pentru o înțelegere mai deplină, aduc următorul exemplu: sprijinitorul eresiarhului Eutihie la „Sinodul tâlhăresc” din Efes, Iuvenalie al Ierusalimului, a fost primit de Sfântul Sinod IV Ecumenic printr-o simplă trecere la Ortodoxie.

    „Preacucernicul episcop Iuvenalie, ridicându-se, a trecut de partea cealaltă; iar răsăritenii și ceilalți episcopi preacucernici, fiind cu el, au strigat: Dumnezeu te-a adus cu dreptate, ortodoxule, bine ai venit!” (PG 12, 1034)

    Câți „Iuvenalii” or fi, pe care poate îi osândim dinainte — și încă fără autoritate —, dar care, la vremea potrivită și cu binecuvântarea lui Dumnezeu, ar putea auzi și ei cuvintele: „Bine ai venit!”

    Ortodoxia noastră a dat deja răspunsul la această întrebare. Atunci când judecata sinodală a inovatorilor și a celor înclinați spre erezie întârzie sau, din firea împrejurărilor, este cu neputință, ortodocșii se păzesc înaintea lui Dumnezeu prin îngrădirea canonică și prin lupta antieretică.

    L. Părerea ortodoxă a Părintelui (Sfântului) Iustin Popovici

    De altfel, graba și nerăbdarea noastră privind convocarea unui Sinod și rostirea unei hotărâri nu sunt pe deplin îndreptățite. Toate sunt orânduite prin Pronia dumnezeiască — mai ales dacă luăm aminte că astăzi Biserica lui Hristos, în cea mai mare parte, nu este nici liberă, nici în pace.

    O prigoană cumplită, de tot felul, s-a ridicat împotriva credinței celei adevărate. Sfânta noastră Biserică se află de mulți ani pe Crucea mărturisirii și a muceniciei.

    De aceea, de mare greutate este părerea mărturisitorului contemporan cu noi, Părintele Iustin Popovici, care a scris, între altele, în renumitul său Memorandum către Sinodul Bisericii Ortodoxe Sârbe:

    „Poate că astăzi trebuie, între altele, să ne amintim și să înțelegem următorul fapt: în vremea prigoanelor împotriva Bisericii nu s-au ținut Sinoade Ecumenice — dar aceasta nu înseamnă, desigur, că Biserica lui Dumnezeu nu funcționa sau că nu respira sinodal. Dimpotrivă, acea perioadă a vieții și lucrării Ei a fost cea mai roditoare și mai dinamică.
    Iar atunci când, mai târziu, a urmat o altă epocă și s-a întrunit primul Sinod Ecumenic, episcopii mucenici au putut veni și fi de față la el, purtând încă rănile proaspete, semnele și vânătăile prigoanelor și închisorilor, fiind încercați în focul mărturisirii — și acolo, înaintea Sinodului fraților lor și a întregii lumi, au putut să dea liber mărturia lor despre Hristos, mărturisindu-L ca Dumnezeu și Domn și Mântuitor al lumii și al neamului omenesc.”
    (Memorandum…, p. 19, Atena, 1977)

    Prin urmare, îngrădirea canonică și lupta antieretică bineplăcută lui Dumnezeu sunt cele trebuincioase astăzi, împreună cu rugăciunea fierbinte, pentru ca filantropia lui Dumnezeu să dăruiască ceea ce este mai de folos Sfintei Sale Biserici.

    Toate acestea nu înseamnă că cei ce urmează inovației calendaristice sunt dezvinovățiți. Stăruind în ea, se află, fără îndoială, sub învinuire înaintea lui Dumnezeu și a Bisericii.

    M. Sfântul Chiril al Kazanului, Noul Mucenic Rus

    Înainte de a încheia această scrisoare, socotim de trebuință să amintim cuvintele de mare însemnătate ale Sfântului Chiril, Mitropolitul Kazanului (+1936/1937), Noul Mucenic al Rusiei.

    El a fost silit să se despartă de comuniunea cu Mitropolitul Serghie și cu cei de un cuget cu el, atunci când acesta s-a aliat nelegiuit cu regimul comunist din Rusia și a acționat și a propovăduit împotriva Evangheliei.

    În apărarea sa, Sfântul Chiril a scris:

    „Nu mă despart de nimic sfânt, de nimic care aparține Bisericii. Mă tem doar să nu mă alipesc de ceva care izvorăște din păcat. De aceea, nu sunt în comuniune cu Mitropolitul Serghie și cu cei de un cuget cu el, deoarece nu am alt mijloc prin care să mustru pe fratele meu care păcătuiește…
    Recunosc că este datoria mea arhipăstorească să evit comuniunea cu Mitropolitul Serghie. Prin acest act nu afirm nicidecum că Harul lipsește din Sfintele Taine ale serghianiștilor (ferească Dumnezeu un asemenea gând!), ci subliniez că nu doresc să mă fac părtaș la păcatele altora…”

    Și adresându-se celui rătăcit, Serghie, scria:

    „Te miri că nu slujesc împreună cu tine, dar nu te socotesc nici pe tine, nici pe mine în afara Bisericii… Nu slujesc împreună, nu pentru că Taina Trupului și Sângelui lui Hristos nu s-ar împlini în slujirea noastră comună, ci pentru că împărtășirea din Potirul Domnului ar fi pentru amândoi spre osândă, fiindcă starea noastră lăuntrică ne lipsește de putința de a aduce, în pace, „mila păcii, jertfa laudei…”

    Puțin înainte de mucenicia sa, a mai scris:

    „… Mi se pare că nu deosebești cum se cuvine faptele Mitropolitului Serghie și ale celor de un cuget cu el, care sunt săvârșite canonic, prin Harul dumnezeiesc al Preoției, de acele acte care sunt împlinite cu viclenie omenească și în afara dreptății sacramentale, precum sunt diversele caterisiri, și altele asemenea.
    Acestea sunt acte tainice doar în înfățișare, dar în esență sunt o uzurpare a autorității sacramentale și, prin urmare, hulitoare și lipsite de Har.

    Totuși, Sfintele Taine ale serghianiștilor, care au fost hirotoniți canonic, sunt, fără îndoială, Taine mântuitoare pentru cei ce le primesc cu simplitate și credință, fără îndoieli cu privire la validitatea lor, neștiind că ceva este greșit în rânduiala bisericească serghianistă.
    Dar, în același timp, aceste Taine devin osândă pentru cei ce le săvârșesc și pentru cei care se împărtășesc cu ele în deplină cunoștință de cauză, știind rătăcirea serghianismului, căci lipsa lor de împotrivire arată o indiferență vinovată față de batjocorirea Bisericii.
    De aceea, este necesar ca un episcop sau un preot ortodox să evite rugăciunea în comun cu serghianiștii. Același lucru se aplică și mirenilor care au o înțelegere conștientă a acestor realități ale vieții bisericești.”

    Cel mai mic dintre episcopi,
    † Kyprian, Mitropolit de Oropos și Filli

    Sursa: https://orthodoxmiscellany.blogspot.com/2025/06/the-mysteries-of-heretics-before.html

  • Demontarea categorică a rătăcirii despre Tainele considerate invalide

    În anii 1970, și având ca prilej deschiderile ecumeniste ale lui Athenagoras, a fost exprimată de către un cunoscut scriitor părerea că atunci când un cleric cade în erezie, își pierde automat (adică fără să fie judecat de un Sinod) preoția și Sfintele Taine pe care le săvârșește sunt invalide. La aceste opinii a răspuns în chip răsunător un vestit ieromonah al vremii, zdrobindu-le literalmente, așa cum va constata cititorul. Deoarece aceste păreri continuă să aibă susținători și astăzi, publicăm această respingere categorică a lor, adaptată lingvistic și fără a menționa pe cei implicați de atunci, pe de o parte pentru că sunt deja adormiți și se află în judecata lui Dumnezeu, iar pe de altă parte pentru a ne concentra pe sensul celor scrise și nu pe autorii lor, care în alte chestiuni au greșit amândoi.

    Citind cineva cele două publicații ale domnului K., constată în ele poziții ecleziologice cu totul noi și neobișnuite. Iată ce crede dl. K. despre Episcopii care propovăduiesc învățături eretice, dar nu au fost condamnați de Biserică:

    „Un episcop eretic încetează să mai fie episcop, își pierde preoția, se află în afara Bisericii. Cei care îl urmează prin pomenire, nu mai urmează un episcop, ci un om care a căzut din Harul Arhieresc. Dar când episcopul cade din Har, cum este cu putință să nu cadă și turma lui? De unde își primesc mandatul preoțesc presbiterii? Este oare în stare un arhiereu căzut să dea Trupul și Sângele lui Hristos turmei lui? Canonul al 15-lea al Sinodului I-II scrie limpede că episcopul eretic nu este episcop, ci pseudo-episcop, deci și pseudo-preot. Liturghiile lui sunt pseudo-liturghii, hirotoniile lui pseudo-hirotonii, Mirul lui nu este Sfânt Mir, toate tainele lui sunt lipsite de conținut sfințitor.”

    Așadar, potrivit noului mare ecleziolog dl. K., episcopul căzut în erezie pierde automat Harul dumnezeiesc și nu mai poate săvârși Taine, chiar dacă încă nu a fost condamnat de Biserică și nu a fost tăiat sinodal de Trupul Ei, nici nu a încetat el însuși comuniunea cu Biserica. Îl rugăm deci să ne dea răspuns la cele două întrebări de mai jos:

    1. Patriarhul Athenagoras are sinceritatea să nu-și ascundă convingerile eretice, ci să le proclame public și pe față (mai ales în ultimele săptămâni). Potrivit dlui K., el este deja mort din punct de vedere bisericesc, lipsit de arhierie și a încetat să mai transmită Har dumnezeiesc. Să admitem că este așa!

    Dar un alt Patriarh (vorbind ipotetic), deși este mare eretic, primind în întregime erezia lui Arie, se teme totuși să o propovăduiască public și pe față, de frica caterisirii și a excomunicării, dar face altceva: îi cheamă în particular pe diverși episcopi și preoți ai săi și discută, chipurile nepărtinitor, teme teologice, între care și învățătura lui Arie. În aceste discuții, la început își exprimă o simpatie foarte subtilă pentru Arie, apoi una mai evidentă și așa mai departe. În felul acesta cercetează cu dibăcie dispozițiile interlocutorilor. Dacă vede o opoziție puternică, se retrage cu multă iscusință, încât interlocutorul nici nu își dă seama de convingerile Patriarhului. Dar văzând la alți interlocutori o rezistență mică și slabă, continuă, întotdeauna cu multă inteligență, „catehizarea” și, în timp, convinge un număr însemnat de clerici, dar și de mireni, că Arie avea dreptate. Toți însă, temându-se de consecințe, nu își propovăduiesc pe față convingerile, ci fac inițieri de adepți în mod tainic și conspirativ. Iar ceilalți clerici, cei cu adevărat ortodocși, nici nu își imaginează că Patriarhul lor, împreună cu unii episcopi, sunt eretici de temut; de aceea, complet neștiutori, continuă în cea mai deplină armonie comuniunea cu ei.

    Se întreabă, așadar, dl. K.: Acest Patriarh este bisericește viu sau mort? Mai are Arhierie sau a fost lipsit de ea în mod automat? Săvârșește Taine și transmite Harul dumnezeiesc sau nu?

    Dacă răspunde „nu”, se întreabă din nou: Și atunci ce mai rămâne în picioare? Cine poate ști dacă primește într-adevăr Taine de la orice cleric, din moment ce este cu neputință să cunoască gândurile pe care le are acesta în adâncul sufletului său? Totul în Biserică atârnă atunci în aer!…

    Dacă răspunde „da”, se întreabă din nou: Așadar, toată chestiunea ține de ipocrizie și de viclenie? Mă explic: un Patriarh sau un Episcop al Bisericii Ortodoxe poate să creadă în toate ereziile sau să fie cu totul necredincios. Poate chiar să-și învețe ereziile sau necredința, atrăgând adepți la ele. Este de ajuns să aibă inteligența sau, mai degrabă, viclenia satanică de a nu se expune. Să acționeze meșteșugit, ascuns și conspirativ. Atunci este „cap viu”, are Arhierie, săvârșește adevărate Taine, este izvor al Harului dumnezeiesc!… Dar dacă săvârșește „imprudența” sau „prostia” de a se expune și de a-și descoperi deschis și sincer convingerile, atunci totul se schimbă! Dumnezeu îl dezbracă imediat pe acel nebun de orice Har, iar el devine de acum „cap mort”, care nu mai săvârșește nicio Taină și nu mai transmite niciun Har.

    Oare crede dl. K. că pot fi susținute serios astfel de lucruri? Desigur, canonul al 15-lea al Sinodului I-II vorbește despre erezia care este propovăduită public și pe față, dar face aceasta pentru a stabili situația în care preotul poate să înceteze pomenirea episcopului eretic, și nu pentru a stabili poziția episcopului eretic înaintea lui Dumnezeu. Pentru Dumnezeu, episcopul eretic este eretic fie că își învață erezia public și pe față, fie că o predă în particular și ascuns, fie chiar dacă o ține doar tainic în adâncul inimii sale. Se poate crede oare că Dumnezeu doar în primul caz îl dezbracă pe episcop de Har, iar în al doilea și al treilea caz continuă, răsplătind într-un fel frica și viclenia ereticului, să-l învăluie cu Harul dumnezeiesc?

    1. Au existat de-a lungul timpului Episcopi și chiar Patriarhi, care deși au căzut în erezii și le-au predicat în mod public, totuși nu au fost condamnați până la moartea lor, ci au murit episcopând sau patriarhând!… Dacă, potrivit dlui K., erezia izgonește în mod automat și imediat Harul, dacă, după el, slujbele episcopului căzut în erezie „sunt pseudoslujbe, hirotoniile lui sunt pseudohirotonii, Sfântul Mir al lui nu este Sfânt Mir, toate tainele lui sunt lipsite de conținut sfințitor”, atunci ce a mai rămas în picioare în Biserică? Căci acești Patriarhi au hirotonit episcopi, aceia pe alții, și așa mai departe. Nu s-a rupt, atunci, succesiunea apostolică, din moment ce „hirotoniile lor sunt pseudohirotonii”? Nu s-a alterat iremediabil Preoția? Va spune, poate, dl. K., că, fie și mai târziu, Biserica „a reglat” aceste chestiuni. Dar cei credincioși care au murit până în vremea „reglării”, ce s-a ales de ei, de vreme ce Tainele pe care le primeau în viață erau „lipsite de conținut sfințitor”?

    Mai rămâne încă o problemă de analizat: dacă episcopul (sau preotul) căzut în erezie săvârșește valid Taine până ce este caterisit sinodal și este tăiat din Trupul Bisericii sau până ce el însuși rupe comuniunea cu Ea, atunci de ce canonul Sinodului I-II îi caracterizează pe acești episcopi drept „pseudepiscopi”, dacă se referă la ei înainte de condamnarea sinodală? Foarte simplu: pentru că orice episcop care cade în erezie devine de îndată, în mod POTENȚIAL, pseudepiscop. Prin căderea sa în erezie a creat premisele pentru a fi caterisit și tăiat din Trupul Bisericii. Și nu mai rămâne decât actul condamnării de către Biserică pentru ca el să fie, ACTUALMENTE, un instrument mort și inutil. Până însă să se întâmple aceasta, adică până la condamnarea lui de către Biserică, episcopul sau preotul căzut în erezie continuă, prin dumnezeiasca iconomie, să transmită Harul dumnezeiesc. Desigur, aceasta o face Dumnezeu nu dăruind ceva episcopului sau preotului eretic, ci dăruind pleromei Bisericii. Oare și atunci când Dumnezeu lucrează prin clerici hoți, desfrânați, adulteri, blasfemiatori și alții asemenea, le dăruiește lor? Desigur că nu! Dăruiește pleromei Bisericii!

    Dacă, desigur, un episcop care cade în erezie rupe legăturile cu Biserica, adică încetează comuniunea cu Ea, pleacă din Ea și creează o „biserică” separată sau se alipește de o altă „biserică” eretică, atunci el devine un instrument mort, chiar dacă nu a fost încă condamnat sinodal. Biserica este tezaurul Harului, iar episcopul care rupe comuniunea cu Ea devine un canal gol. De unde va primi Harul, ca să-l transmită altora? Dar episcopul care continuă să-și exercite funcțiile arhierești înlăuntrul Bisericii, chiar dacă a căzut în erezie, săvârșește cu adevărat Taine până ce este condamnat sinodal.

    Hirotoniile de clerici ortodocși săvârșite de episcopi eretici, dar care încă acționau înlăuntrul Bisericii, nu au fost niciodată considerate îndoielnice de către Biserică și nici nu a fost nevoie pentru ele de aplicarea „iconomiei”. Amintesc doar două exemple: Sfântul Chiril al Ierusalimului a fost hirotonit episcop de către mitropolitul arian Acachie al Cezareei, care încă se afla și acționa înlăuntrul Bisericii. Sfântul Anatolie a fost hirotonit patriarh al Constantinopolului de către patriarhul monofizit al Alexandriei, Dioscor, înainte ca acesta să fie caterisit de Sinodul IV Ecumenic și alungat din Biserică. Este, de asemenea, foarte demn de atenție faptul că de fiecare dată când episcopi sau patriarhi care predicau idei eretice erau chemați de Sfintele Sinoade să fie judecați, erau chemați cu toată ordinea bisericească ca episcopi sau patriarhi în funcție! Iar când erau caterisiți, erau caterisiți „de Harul Arhieriei”, „de vrednicia patriarhală sau episcopală”, „erau dezbrăcați de Harul Arhieriei” etc. Până în ultima clipă, așadar, Biserica îi socotea ca arhierei în funcție! Abia după condamnarea de către Ea îi socotea lipsiți de Har, dezbrăcați de Arhierie.

    – «Nestorie a fost înlăuntrul Bisericii în tot timpul dinaintea anatemei lui?», întreabă triumfător dl. K.

    – Da, domnule, a fost! Adică era Arhiereu în funcție al Bisericii lui Hristos. Dacă nu era pentru tine, era pentru Sfântul Chiril, era pentru Sinodul Bisericii Alexandrine, era pentru chiar cel de-al III-lea Sinod Ecumenic! Ai citit vreodată cele trei celebre scrisori ale Sfântului Chiril către Nestorie, care i-au fost trimise după ce acesta a început să predice erezia? Ai văzut cum îl salută pe deja ereticul Nestorie?
    Scrisoarea întâi: «Către preacucernicul și iubitorul de Dumnezeu EPISCOP, CO-SLUJITORULUI Nestorie, Chiril Episcopul, bucurie în Domnul».
    Scrisoarea a doua: «Către preacucernicul și iubitorul de Dumnezeu CO-SLUJITORULUI Nestorie, Chiril, bucurie în Domnul».
    Scrisoarea a treia: «Către preacucernicul și preaevlaviosul CO-SLUJITORULUI Nestorie, Chiril și Sinodul adunat în Alexandria din jurisdicția Egiptului, bucurie în Domnul». Ce mai vrei?

    De asemenea, al III-lea Sinod Ecumenic întrunit la Efes sub președinția Sfântului Chiril, a trimis, printr-o comisie de șase episcopi (onorând astfel vrednicia episcopală a lui Nestorie), pe ereziarh să se prezinte înaintea sa pentru a fi judecat. Acesta a refuzat să vină. Sinodul, socotind învățătura lui ca eretică, l-a condamnat în lipsă. «…Lăcrimând de multe ori (spun Părinții Sinodului în hotărârea de condamnare), am ajuns la această tristă hotărâre împotriva lui: Domnul nostru Iisus Hristos, Cel hulit de el, a hotărât PRIN PREZENTUL SFÂNT ȘI ECUMENIC SINOD ca însuși Nestorie să fie străin de vrednicia episcopală și de orice adunare preoțească». Auzi, dle K.? Era deci sau nu era NestoriE arhiereu în funcție până la condamnarea lui de către Sinodul al III-lea Ecumenic?

    Dl. K. dogmatizează că episcopul care predică public o erezie devine, prin simpla sa faptă, străin de Arhierie și nu mai transmite nici un Har. Însă Sinodul al III-lea Ecumenic, care hotărăște fără greș, proclamă limpede că nu prin altceva, ci doar prin condamnarea sinodală, și numai prin aceasta, Nestorie a devenit „străin de vrednicia episcopală”! La fel și hotărârea infailibilă a Sinodului al VII-lea Ecumenic confirmă și proclamă că nu altceva, ci decizia Sinodului al III-lea Ecumenic de la Efes l-a izgonit pe Nestorie din Biserică: «…Așa cum a dogmatizat mai înainte Sinodul de la Efes, și pe nelegiuitul Nestorie și pe cei împreună cu el, ca pe unii ce introduceau o doime de persoane, i-a scos afară din Biserică».

    Aceasta spun Sinoadele Ecumenice. Ce vrea, așadar, dl. K.? Să-l proclamăm mai presus și mai autentic decât Sinoadele Ecumenice?

    Sursa: https://krufo-sxoleio.blogspot.com/2025/03/blog-post_21.html