Rezistența Ortodoxă

Etichetă: Îngrădire

  • De ce nu s-au îngrădit bătrânii sfinți contemporani?

    Panagiotis Makris | Decembrie 2014

    Prilejul pentru a scrie următorul text a fost conferința (parodie) ținută pe 27 noiembrie anul acesta de Sfânta Mitropolie a Pireului.

    După cum se știe, susținătorii interpretării opționale a Canonului 15 al Sinodului I-II folosesc adesea argumentul că bătrânii contemporani (Paisie, Porfirie, Iacov și alții) nu s-au îngrădit de erezia Ecumenismului și, prin extensie, de Patriarhii respectivi. Același argument a fost prezentat și de unul dintre vorbitorii de la conferința menționată, pr. Ioannis Fotopoulos. Prin acest text, nădăjduim să oferim răspunsuri satisfăcătoare pe această temă și să demonstrăm încă o dată caracterul obligatoriu al îngrădirii de moderna erezie a Ecumenismului.

    Primul care a folosit acest argument a fost pr. Epifanie Theodoropoulos în bine-cunoscuta lui carte „Cele două extreme”. El a încercat să justifice (și să susțină) propria sa abținere de la îngrădire, făcând referire la abținerea de la îngrădire a Sfântului Iustin Popovici.

    Mai exact, justificarea folosită de pr. Epifanie — și adoptată de toți susținătorii contemporani ai neîngrădirii — se referă la virtuțile și darurile Bătrânilor contemporani. Ei ne întreabă: Cum este posibil ca acești Bătrâni harismatici și virtuoși să fi fost duși în eroare?

    Trebuie mai întâi să înțelegem că alegerea drumului îngrădirii sau neîngrădirii trebuie să se întemeieze pe credința și tradiția atemporală a Bisericii noastre. Poziția vreunei persoane, oricât de virtuoasă ar fi, nu trebuie să fie călăuza noastră; acest rol îl are credința și tradiția atemporală a Bisericii. Nu ne putem baza decizia pe ceea ce a făcut acest sau acel Bătrân, deoarece acest lucru nu are relevanță pentru noi. Ceea ce contează este ce vom face noi. Nu vom da socoteală lui Dumnezeu pentru poziția pe care a avut-o un anumit Bătrân, ci pentru poziția pe care am avut-o noi înșine. Dacă Bătrânii nu au urmat credința și tradiția atemporală a Bisericii noastre cu privire la chestiunea îngrădirii, aceasta este treaba lor, nu a noastră, deoarece vom fi trași la răspundere doar pentru propriile noastre fapte, nu pentru ale altora. Vom răspunde dacă am urmat sau nu învățăturile Părinților. De ce anumite persoane virtuoase contemporane nu au făcut-o este problema lor, nu a noastră.

    Unii ridică obiecția că Părinții contemporani nu au lăsat îngrădirea ca moștenire.

    La acest argument răspundem că Biserica nu este o instituție creată în ultimul secol, încât să o evaluăm după un criteriu atât de îngust. Biserica a primit existență vizibilă (deoarece ea exista din veșnicie în firea ei necreată) în ziua Cincizecimii. Așadar, dacă cineva dorește să descopere poziția Bisericii în această privință, trebuie să pătrundă și să cerceteze atitudinea pe care Biserica a avut-o în această problemă încă din ziua apariției ei ca instituție vizibilă. Ca să nu mai vorbim că cineva ar putea merge chiar și mai înapoi, în epoca Vechiului Testament. Acolo va găsi că Dumnezeu poruncește israeliților să nimicească de pe fața pământului „toate regatele Canaanului”, tocmai pentru ca poporul Său ales să nu aibă niciun fel de contact cu cei de altă credință. Această poruncă nu a fost păstrată de israeliți, iar ca rezultat, ei s-au îndepărtat în cele din urmă de Dumnezeu, datorită influenței pe care au primit-o de la acele popoare. Așadar, dacă Bătrânii contemporani s-au îngrădit sau nu, aceasta este treaba lor. Noi trebuie să urmăm moștenirea lăsată de Sfinți de-a lungul veacurilor și să nu ne întemeiem judecata doar pe acțiunile Bătrânilor contemporani.

    Dacă cercetăm și găsim că Bătrânii contemporani diferă de sfinții din vechime cu privire la această chestiune, atunci trebuie să respingem poziția lor pe acest subiect ca fiind greșită și să nu o urmăm. În acest punct, nu trebuie să uităm că, potrivit Sfintei Scripturi, nu doar acești Bătrâni harismatici, ci chiar dacă toți îngerii din cer ar coborî și ne-ar învăța, prin cuvinte și fapte, că cei care țin credințe eretice și toți cei care public și sinodal încalcă una sau mai multe porunci evanghelice trebuie tratați altfel decât învață Apostolul Pavel și Evanghelistul Ioan Teologul, noi nu trebuie să fim convinși de ei. În schimb, trebuie să știm că „credința dată sfinților, odată pentru totdeauna” (Iuda 3) nu permite nici adăugire, nici scădere, nici măcar cu o iotă sau un punct (Mt. 5,18). Astfel, unii, deși fără intenție, îi micșorează pe acești bătrâni harismatici și îi prezintă ca fiind în opoziție cu Sfânta Scriptură și cu întreaga Tradiție Ortodoxă.

    Ridicați adesea argumentul: dacă Bătrânii s-au înșelat, atunci cum de s-a odihnit Duhul asupra lor, dându-le darurile pe care le aveau?

    Cu privire la daruri, trebuie să răspundem astfel:

    L-au întrebat pe Sfântul Atanasie cel Mare: „Cum se face că unii eretici săvârșesc adesea semne?”

    El a răspuns: „Aceasta nu ar trebui să ne mire. Căci L-am auzit pe Domnul spunând că mulți, în ziua aceea, vor zice: «Doamne, oare nu în numele Tău am scos demoni și am făcut multe lucrări mari?» Iar El le va spune: «Adevărat vă spun, nu v-am cunoscut niciodată; depărtați-vă de la Mine, voi, lucrători ai fărădelegii.» Adesea nu este virtutea făcătorului de minuni cea care săvârșește vindecarea, ci credința celui care se apropie de el. Căci este scris: «Credința ta te-a mântuit.» Mai mult, este necesar să știm și aceasta: că adesea unii oameni de puțină credință au adus lui Dumnezeu mari osteneli prin asceză și și-au primit răsplata în acest veac de la Dumnezeu — darul tămăduirilor și al prorociilor — pentru ca în veacul ce va să vină să audă: «Ți-ai primit deja cele bune și ostenelile tale; așadar, acum nu ți se mai datorează nimic.»(PG 28, 665).

    Un alt argument privește viața virtuoasă a Bătrânilor contemporani.

    La aceasta răspundem astfel: Sfântul Ignatie Teoforul ne spune: „Oricine vorbește împotriva celor rânduite, chiar dacă este vrednic de încredere, chiar dacă postește, chiar dacă practică înfrânarea, chiar dacă săvârșește semne sau prorocește, să-ți apară ca un lup în piele de oaie, lucrând pierzania oilor”.

    Prin cele de mai sus nu intenționăm să afirmăm că acești Bătrâni nu au fost Sfinți; ferească Dumnezeu. Dorim doar să arătăm că poziția noastră nu depinde de poziția pe care a luat-o unul sau altul dintre Bătrâni, ci de atitudinea pe care Biserica a susținut-o în chip neschimbat și dintotdeauna asupra acestei chestiuni.

    În plus, în ceea ce privește problema Bătrânilor, trebuie să ridicăm și următoarea obiecție: în afară de Bătrânii harismatici (Porfirie, Paisie, Filothei și alții) care s-au mutat la Domnul în comuniune cu erezia, există mulți alți Bătrâni la fel de importanți care au adormit despărțiți de erezie, precum: bătrânul Ieronim din Eghina, Sfântul Ioan Românul de la Hozeva, bătrânul Ghenadie din Akoumion, Creta (care aparținea facțiunii extremiste a vechi-calendariștilor mateiți), Haralambie Nebunul-pentru-Hristos din Kalamata, Sfânta Tarso Nebuna-pentru-Hristos, Părintele Serafim Rose, Sfinții Ioan Maximovici și Filaret, ierarhi ai Bisericii Ruse din afara granițelor, ale căror moaște sunt neputrezite, precum și moaștele recent descoperite ale Mitropolitului Constantin Essenky, tot al Bisericii Ruse din afara granițelor. Mulți dintre aceștia sunt recunoscuți chiar și de către nou-calendariști.

    Pentru a completa lista Bătrânilor harismatici și a Sfinților, trebuie să menționăm că, spre a demonstra unde se află Biserica, chiar și papistașii (catolicii) proclamă că au bătrâni harismatici și sfinți după schismă, precum și minuni care au loc în sânul lor, cum ar fi cele ale Maicii Domnului de la Lourdes, și așa mai departe.

    Trebuie să luăm în considerare și epoca în care au trăit aceste figuri sfinte contemporane (Paisie, Porfirie). Fiecare om este influențat, într-o anumită măsură, de timpul în care a trăit. Noi trăim în vremurile de pe urmă, unde, potrivit Sfinților, binele va fi numit rău și răul bine, alb va fi numit negru și negru alb. Pentru a da un exemplu:

    „Marele ecleziarh Silvestru Syropoulos descrie în memoriile sale o reacție remarcabilă și o îngrădire a poporului față de preotul parohiei lor. Acest preot, din ceea ce am putea numi simplă curiozitate, a dorit să vadă cum se făcea întronizarea noului Patriarh. Astfel, când Patriarhul Iosif a adormit în timpul Sinodului de la Ferrara-Florența, a fost ales, la îndemnul împăratului, mitropolitul latinocugetător și unionist Mitrofan al Cizicului. La această procesiune și ceremonie a fost prezent și episcopul latin Hristofor. Syropoulos descrie evenimentele și ceea ce are legătură cu preotul Teofilact astfel:

    «Mitropolitul Cizicului, deci, s-a pregătit și a primit mesajul; i-a chemat și pe mitropoliții Trabzonului și ai Heracleei să vină, conform mesajului, însă ei nu au venit. În ziua de miercuri, în care se prăznuia Sfânta Înviere a lui Hristos, care era și a patra zi a lunii mai, a venit la palatul imperial și a fost proclamat Patriarh de către împărat. Și noi eram de față la anunț și la proclamare și l-am însoțit până la Patriarhie. Episcopul latin Hristofor, reprezentantul Papei, era prezent pe toată durata drumului, rămânând în partea dreaptă a Patriarhului și nedepărtându-se deloc de el. Aceasta a provocat un și mai mare reproș și dezgust al poporului față de Patriarh, fiindcă îl socoteau ca îmbrățișând cugetarea latină. Poporul a primit binecuvântarea Patriarhului cu mare nemulțumire, iar unii chiar s-au retras pentru a nu vedea binecuvântarea lui. Să adaug o scurtă relatare spre a ilustra râvna fierbinte pentru Ortodoxie a acestui popor evlavios și cu adevărat creștin, care este, de altfel, încântătoare. Un anumit preot a dorit să vadă cum se făcea proclamarea Patriarhului; preotul se numea Teofilact. El a împrumutat un cal (căci nu avea unul) și a venit la palatul imperial. După ce a văzut proclamarea, a venit cu noi până la Patriarhie. Apoi s-a întors la locuința sa și, la vremea Vecerniei (căci era Praznicul Înălțării), a tras clopotul bisericii, dar nimeni nu a venit la biserica lui. Tot așa, nici la Utrenie nu a venit nimeni. A așteptat și în vremea Sfintei Liturghii ca cineva să-i aducă darurile euharistice, dar nimeni nu a făcut-o, și astfel nu a săvârșit Liturghia.

    Mâniat, el s-a apropiat de cei care veneau de obicei la biserică și i-a întrebat de ce nu au venit la biserică într-o asemenea zi de praznic. Ei au răspuns: Pentru că l-ai însoțit pe Patriarh și ai cugetat latinește. Preotul a zis: Cum am cugetat latinește? Am mers pur și simplu să văd ceremonia, pe care nu o mai văzusem niciodată. Nu am purtat veșminte liturgice, nici n-am cântat, nici n-am săvârșit vreun act preoțesc. Cum aș fi cugetat latinește? Ei au răspuns: Dar te-ai asociat și ai mers alături de cei care au cugetat latinește, în prezența Patriarhului latinocugetător, și ai primit binecuvântarea lui. Atunci preotul s-a întristat adânc și a căutat să îi îmblânzească prin jurăminte făcute pe credință că nu va mai merge niciodată la Patriarh și nu se va mai asocia cu cei apropiați lui. Abia atunci a reușit să îi convingă să se întoarcă la biserică. Dacă această mică povestire a adăugat oarecare savoare narațiunii, ea oferă totuși dovadă limpede pentru cei care doresc să înțeleagă dispoziția acestui popor creștin râvnitor, prin harul lui Dumnezeu, față de păstrarea învățăturilor sănătoase ale Bisericii și felul în care urăsc și resping ceea ce este fals și străin»” (Surse: Memoriile lui Silvestru Syropoulos, citate în Acordul Nepieritor al Sfinților Părinți privind Obligația Canonului 15 al Sinodului I-II cu privire la Încetarea Pomenirii unui Episcop care Propovăduiește Erezie în Biserică, de Ieromonahul Eftimie Trikaminas, p. 554).

    Această descriere scoate în evidență poziția poporului și rolul său în restaurarea Ortodoxiei. Poporul nu numai că își cunoștea credința, dar înțelegea și ce poziție trebuia să ia atunci când aceasta era trădată. Acea poziție era îngrădirea.

    Să luăm acum în considerare și cealaltă față (cea actuală) a monedei:

    Existența unor cazuri de comuniune bisericească între ortodocși și heterodocși, pe care le vom menționa mai jos, demonstrează că discordii „ecumeniste” — asemănătoare cu cele de astăzi — au avut loc chiar cu câteva decenii înainte de schisma din 1924, fără ca Părinții să întrerupă comuniunea bisericească cu cei responsabili de astfel de acțiuni…

    La începutul secolului al XIX-lea, „domnea printre mulți clerici și laici ortodocși o severă ignoranță și confuzie cu privire la relațiile dintre Ortodoxie și heterodocși… Unul dintre misionarii străini, Hartley, vorbitor de greacă, după ce a înființat o școală în Eghina, predica de la amvonul bisericii ortodoxe de pe insulă, avându-l printre ascultători pe atunci-episcopul de Talantion, Neofit Metaxas. Același om, chiar și ca episcop al Atticii, a menținut relații strânse cu misionarii străini, participând la înmormântări protestante efectuate în biserici ortodoxe.

    La primirea lui Otto, la prima sa sosire în Atena, Neofit, îmbrăcat în veșminte arhierești complete, îi avea în chiar alaiul său pe păstorii protestanți!

    O procesiune protestantă, un ierarh ortodox și un rege papistaș formau o compoziție ce amintea de o unitate ecumenistă exterioară! Ideile ecumeniste deja degradau profund Biserica din Grecia”.

    În 1837, Grigorie al VI-lea, Patriarhul Constantinopolului, a permis „săvârșirea de binecuvântări pentru armeni”, iar în 1874, Sfântul Sinod al Patriarhiei Constantinopolului a îngăduit împărțirea Aghiasmei Mari acestor eretici amintiți. În 1879, Sfântul Sinod al Patriarhiei Constantinopolului a permis, prin iconomie, ca preoții ortodocși „să boteze copiii armenilor, să administreze tainele în mod ortodox armenilor în ceasul morții ca armeni și să săvârșească cununiile lor în lipsa unui preot”, doar „în cazuri de necesitate urgentă și inevitabilă”. Cu alte cuvinte, „a fost introdusă comuniunea sacramentală cu armenii în Sfânta Euharistie, în Botez și în Cununie”. Până atunci, clericii ortodocși din Insulele Ionice „nu ezitau să boteze copiii britanicilor”, „când aceștia nu aveau preoți anglicani”, și de asemenea să oficieze nunțile și înmormântările „romano-catolicilor (uniați) din Siria”.

    Săvârșirea căsătoriilor mixte între ortodocși și heterodocși a fost permisă la mijlocul secolului al XIX-lea prin hotărâri atât ale Sfântului Sinod al Regatului Greciei, cât și ale Bisericii Constantinopolului.

    În 1869, Sfântul Sinod al Patriarhiei Constantinopolului a hotărât, de asemenea, că „în lipsa unui preot heterodox, persoanele heterodoxe pot fi îngropate de către preoți ortodocși după un Tipic stabilit în mod special și pot fi, de asemenea, înhumate în cimitire ortodoxe”.

    „În anul 1863, un cleric anglican a fost primit la Taina Sfintei Euharistii în Serbia, cu aprobarea Sfântului Sinod al Bisericii Sârbe” (Pentru detalii suplimentare, vezi cartea Epifanie Theodoropoulos, Cele două extreme și Vasileios Papadakis, Schisma zelotismului vechi-calendrist).

    Cele două exemple de mai sus ilustrează cât de profund a fost erodat ethosul ortodox în vremurile moderne. Din păcate, în loc să jelească acest fapt, unii (precum autorii cărților menționate anterior, Epifanie Theodoropoulos și Vasileios Papadakis) folosesc aceste acțiuni pentru a-și justifica refuzul de a se îngrădi. Această erodare a ethosului ortodox i-a influențat în mod firesc și pe Bătrânii contemporani. Mai mult, însuși bătrânul Paisie, într-o scrisoare din anul 1969 către pr. Haralambie Vasilopoulos, mărturisea: „Aș dori mai întâi să cer iertare de la toți pentru că îndrăznesc să scriu ceva, deoarece nu sunt nici sfânt, nici teolog”. Aceasta arată că Bătrânul — și, prin extensie, majoritatea Bătrânilor — nu aveau mare încredere în ei înșiși (din pricina smereniei) în privința problemelor teologice. Este de înțeles că, într-o epocă în care ethosul ortodox fusese erodat, iar opinii precum cele ale pr. Epifanie (privind o anumită interpretare) deveniseră bine cunoscute, bătrânii contemporani aveau să fie influențați de acestea. Mai ales dacă luăm în considerare că pr. Epifanie, privit drept un om de nădejde datorită reputației pe care și-o câștigase, era în mod firesc cineva ale cărui scrieri erau luate în seamă de către Bătrâni, cu atât mai mult dacă aceștia nu studiaseră și perspectiva opusă.

    Ar fi, de asemenea, înțelept să luăm în considerare patimile personale și temerile care puteau exista în fiecare Bătrân și care i-ar fi putut împiedica să se îngrădească. Este bine cunoscut faptul că Bătrânul Paisie a avut experiențe negative cu monahii zeloți ai Muntelui Athos atunci când a mers acolo pentru prima dată. Zeloții, din pricina „râvnei lor fără cunoștință”, l-au tulburat foarte mult pe Bătrân și i-au lăsat o impresie foarte negativă despre toți zeloții în general. Aceasta i-a influențat, fără îndoială, perspectiva asupra chestiunii îngrădirii. Dacă însă bătrânul ar fi întâlnit zeloți virtuoși, nu putem ști ce poziție ar fi luat cu privire la această problemă. În plus, starea jalnică a mișcării vechi-calendriștilor a constituit, probabil, un obstacol major pentru Bătrâni.

    Dar cum de au putut fi conduși în eroare Bătrânii luminați, se vor întreba unii.

    În primul rând, trebuie să înțelegem că iluminarea nu implică automat infailibilitate. În Biserica Ortodoxă, Sfinții nu sunt infailibili și de multe ori au căzut în erori semnificative. De exemplu, Sfântul Chiril îl considera pe Ioan Gură de Aur asemănător lui Iuda: „Poruncește ca numele lui Ioan să fie scos din lista episcopilor. Căci, dacă socotim că aceasta nu înseamnă nimic, să nu întristeze pe apostoli a avea trădătorul înscris printre ei. Și dacă se adaugă numele lui Iuda, unde va fi plasat atunci Matia? Prin urmare, dacă nimeni nu ar scoate pe Matia pentru a-l adăuga pe Iuda în rândul apostolilor, să rămână și să fie păstrat, vă rog, ca după Nectarie, vrednicul de pomenire, locul doi în ierarhie să fie ocupat de strălucitul Arsachie” (P.G. 77, 356B).

    Toate acestea s-au datorat spălării creierului la care fusese supus de către unchiul său, fostul Patriarh al Alexandriei, Teofil. Aceasta arată că experiențele și cunoștințele noastre personale joacă un rol în astfel de chestiuni.

    Este binecunoscută povestea despre bătrânul care ajunsese la un nivel duhovnicesc atât de înalt încât îngerii slujeau împreună cu el la Sfânta Liturghie. Totuși, când un diacon a vizitat odată micul paraclis unde slujea bătrânul pentru a participa la slujbă, a observat că slujba se desfășura după un tipic eretic. Când diaconul i-a atras atenția prima dată, bătrânul l-a ignorat; a doua oară, din nou l-a ignorat. La a treia ocazie, bătrânul s-a întors către înger și l-a întrebat: „Este adevărat ceea ce spune?” Îngerul a răspuns: „Da, este adevărat”. Atunci bătrânul a întrebat îngerul: „De ce nu m-ai corectat?” La care îngerul a răspuns: „Pentru că Dumnezeu dorește ca o persoană să fie corectată de o altă persoană”.

    Povestea de mai sus pare să fie perfect aliniată cu o altă relatare găsită în Gerontikon, care este următoarea: Un bătrân încerca să găsească tâlcuirea unui pasaj scripturistic. S-a rugat zile în șir, dar nu a fost în stare să primească un răspuns. Într-o zi, a hotărât să-și viziteze vecinul, un alt ascet, ca să-l întrebe. De îndată ce a pornit la drum, un înger a coborât din cer pentru a-i oferi tâlcuirea. Bătrânul l-a întrebat pe înger: „Unde ai fost în tot acest timp? De ce n-ai venit mai devreme?” Îngerul i-a răspuns: „Fiindcă Dumnezeu aștepta să te smerești mergând la o altă persoană”.

    Cu exemplele de mai sus, doresc să înțelegem că Dumnezeu nu va trimite îngeri din cer ca să ne îndrepte. Prin urmare, este irațional să ne așteptăm ca Bătrânii să se izoleze atunci când au fost dezinformați în privința a ceva; dacă nu era nimeni care să-i corecteze, cum ar fi putut fi ei corectați?

    Argumentul „nu ne izolăm fiindcă așteptăm ca Dumnezeu să-i lumineze pe bătrânii noștri cu privire la momentul în care ar trebui să o facă, iar noi îi vom urma” este complet deplasat și scos din context. Așa cum tocmai am arătat, asta nu se va întâmpla niciodată. Hristos a rânduit în Biserică învățători tocmai în acest scop. El este reprezentat în slujirea Sa didactică de cei care învață. Nimeni nu va merge direct la Hristos ca să-L roage să țină o predică sau să răspundă la o întrebare, ci vor merge la cei care învață și predică. Așa cum citim în 1 Corinteni 12:28–29: „Și pe unii i-a pus Dumnezeu în Biserică: întâi apostoli, al doilea proroci, al treilea învățători… Oare toți sunt apostoli? Oare toți sunt proroci? Oare toți sunt învățători?” Așadar, să nu aștepte nimeni o iluminare cerească sau un înger de sus care să-l călăuzească. „Au pe Moise și pe proroci; să-i asculte… Dacă nu ascultă de Moise și de proroci, nu vor fi convinși nici chiar dacă ar învia cineva din morți”(Luca 16:29, 31).

    Într-un timp în care nu se găsea nimeni care să-i mustre pe Bătrâni, cum ar fi putut ei să-și îndrepte greșeala? Totuși, în ciuda stereotipurilor care existau împotriva îngrădirii sau a încetării pomenirii, îl vedem pe Bătrânul Paisie sfărâmând aceste stereotipuri. Deși în 1969 scria: „Sunt de părere că nu este deloc bine să ne despărțim de Biserică de fiecare dată când Patriarhul greșește. Ci din interior, aproape de Biserica-Mamă, fiecare are datoria și obligația să lupte în felul său”, în cele din urmă el a cerut și a impus încetarea pomenirii Patriarhului chiar și în Sfânta Mănăstire Stavronikita. Acest lucru demonstrează caracterul obligatoriu al îngrădirii, fiindcă, dacă ar fi fost opțională, nu ar fi impus-o.

    În legătură cu cele de mai sus, unii ar putea menționa iluminarea dumnezeiască primită de Apostolul Pavel, care l-a condus la adevăr.

    În cazul Apostolului Pavel, a existat o intervenție dumnezeiască datorită bunei lui dispoziții. Totuși, trebuie să înțelegem că Dumnezeu nu intervine în toate cazurile. La câți alți evrei cu bună dispoziție a intervenit Dumnezeu în același fel ca în cazul Apostolului Pavel? Dacă nu cumva trebuie să presupunem că toți ceilalți evrei aveau o dispoziție rea.

    Cred, pe baza celor menționate, că problemele de credință sunt judecate exclusiv pe baza Sfintei Scripturi și a învățăturilor Sfinților, nu pe baza Bătrânilor harismatici. Aceasta deoarece intervin probleme personale și, uneori, exagerări omenești — manifestate printr-o râvnă nesănătoasă și inventivă, dorința de a-și înălța propriul Bătrân și de a-l dovedi a fi harismatic, și poate chiar promovarea acestor Bătrâni din motive comerciale (de exemplu, Bătrânul Iosif de la Vatoped, a cărui sfințenie este chiar pusă la îndoială de unii nou-calendariști1). Dincolo de aceasta, Dumnezeu nu este obligat, din motive cunoscute Lui, să ofere anumite daruri unor persoane anume. Mai mult, minunile permanente care au loc în Ortodoxie, precum Sfânta Lumină primită de ortodocși în Sâmbăta Mare la Ierusalim, nu dovedesc și nici nu certifică în mod necesar că umblăm corect în chestiunile credinței.

    Fraților, să rămânem statornici în buna mărturisire a îngrădirii noastre, fără a judeca pe nimeni pentru ceea ce a făcut sau nu a făcut, fiindcă NU TREBUIE să-i osândim pe semenii noștri, ci să umblăm așa cum voiește Dumnezeu.

    Să ținem strâns de cuvintele Sfântului Maxim: „Cei trei tineri care nu s-au închinat chipului nu au condamnat pe nimeni, deși toți ceilalți se închinau acestuia. Căci nu s-au ocupat de faptele altora, ci au avut grijă doar ca ei înșiși să nu cadă din adevărata evlavie. La fel, Daniel, când a fost aruncat în groapa cu lei, nu i-a condamnat pe cei care nu se rugau lui Dumnezeu, potrivit poruncii lui Darius, ci s-a preocupat de propria sa purtare. A ales să moară, decât să-L trădeze pe Dumnezeu sau să fie biciuit de propria conștiință pentru că ar fi încălcat legile firii. Să nu îngăduie Dumnezeu să judec pe cineva sau să spun că eu singur mă mântuiesc” (P.G. 90, 121).

    Pentru noi, sunt suficiente cuvintele Sfântului Marcu al Efesului:

    „Toți învățătorii Bisericii, toate Sinoadele și toate dumnezeieștile Scripturi sfătuiesc să fugim de cei cu credință diferită și să ne despărțim de comuniunea lor.”

    Sursa: https://orthodoxmiscellany.blogspot.com/2025/01/why-didnt-contemporary-saintly-elders.html

    1. Probabil aceasta era părerea generalizată la acel moment. Astăzi, mulți credincioși au avut parte de minuni la mormântul lui. Chiar Cuviosul Dionisie de la Colciu mărturisea despre el că are darul cuvântului (a da un cuvânt de folos potrivit), după cum și Bătrânul Iosif mărturisea despre harismele Cuviosului Dionisie. Iată minunata smerenie a sfinților contemporani! – n. trad. ↩︎

  • Este opțională sau obligatorie întreruperea comuniunii cu „păstorii” eretici?

    de Dimitrios Hatzinicolaou, fost Profesor asociat al Universității din Ioannina

    1. Introducere

    De la întreruperea comuniunii de către ortodocșii care au rămas la calendarul patristic (adică în 1924) și până astăzi, se ridică adesea – în chip necuvenit – întrebarea dacă ἀποτείχισις (separarea de „păstorii” eretici) este opțională sau obligatorie.

    Din învățătura și practica Bisericii reiese limpede și fără putință de tăgadă că întreruperea comuniunii este obligatorie (vezi mai jos, Secțiunea 3), deoarece nu ne putem împărtăși în același timp și cu Hristos și cu diavolul, după cuvântul: „Nimeni nu poate sluji la doi domni” (Matei 6,24).

    Cei care susțin că ar fi, chipurile, o opțiune, propovăduiesc o erezie, cunoscută sub numele de „potențialism” (Δυνητισμός)1, iar adepții ei sunt numiți „potențialiști” (Δυνητισταί). Această erezie a fost propovăduită, în urmă cu câteva decenii, de către răposatul arhimandrit pr. Epifanie Theodoropoulos.

    Unii dintre „potențialiști” au ajuns să se abată atât de mult, încât îi acuză pe cei care s-au despărțit de eretici ca fiind, chipurile, „presbiterieni” (!)2, adică ar crede că nu mai există Biserică vizibilă după „sinodul” din Kolymbari (2016) și după participarea „Bisericii Greciei” la schisma ucraineană (2019), și că, în consecință, dacă ar găsi un singur preot nepomenitor, s-ar împărtăși doar cu el.

    Fiindcă asemenea denaturări nu trebuie lăsate fără răspuns, prezentul articol își propune să arate limpede că cei care se despart de eretici prin îngrădire nu fac altceva decât să împlinească datoria lor, în timp ce cei care, având cunoștință despre realitățile bisericești, nu se despart, întăresc planurile întunecate ale ecumenismului.

    2. Canonul al XV-lea al Sinodului I-II

    „Potențialiștii” își concentrează atenția asupra Canonului 15 al Sinodului I-II (861 d.Hr.), dar trec cu vederea, în mod scandalo­s, învățătura și practica Bisericii! (cf. Pidalion, ed. a 11-a, 1993, ed. „Astir”, p. 345).

    Canonul se ocupă de două categorii de clerici care întrerup comuniunea cu întâistătătorii lor înainte de o judecată sinodală:

    a) cei care se separă pe motivul unui presupus delict al ierarhului lor, fără ca acesta să fi propovăduit public o erezie;
    b) cei care se separă pentru că ierarhul lor a propovăduit public o erezie condamnată de Sinoade sau de Părinți.

    Canonul spune că cei dintâi fac schismă, iar cei din a doua categorie sunt vrednici de cinste. El nu se ocupă de cei care nu se despart; aceștia nu intră în aria de aplicare a canonului. Tema canonului nu este ce trebuie făcut atunci când se propovăduiește erezia.

    Cel care crede că aceasta este tema canonului și încearcă să-l caracterizeze drept opțional sau obligatoriu îl interpretează greșit. Cineva poate invoca acest canon pentru a se despărți de eretici, dar nu îl poate invoca pentru a justifica faptul că nu se desparte!

    În cartea sa cunoscută, Cele două extreme: Ecumenism și Zelotism3, ed. a II-a, 1997, Mănăstirea „Preasfânta Născătoare de Dumnezeu Keharitomeni”, Troizina (p. 75–76), pr. Epifanie scrie:

    „Canonul este opțional și nu obligatoriu. … Citiți canonul cu atenție și veți vedea că nu legiferează o obligație, ci doar oferă un drept. Nicăieri nu spune că preoții sunt datori să se despartă de un astfel de episcop înainte de condamnarea lui, nici nu vorbește despre vreo pedeapsă sau chiar măcar de vreo mustrare împotriva celor care nu se despart” (sublinierea este a pr. Epifanie).

    Mai întâi, să notăm că importanți canonologi consideră canonul ca fiind obligatoriu.

    De pildă, Balsamon scrie că dacă întâistătătorul eretic „șoptește” în ascuns și cu reținere cele ale ereziei sale, atunci „nu este dator cineva să se despartă de el înainte de condamnare” (cf. G.A. Rallis și M. Potlis, Syntagma ton Theion kai Hieron Kanonon, vol. II, p. 695 – sublinierea a fost adăugată de autor).

    Interpretată prin contrast, această frază înseamnă că atunci când întâistătătorul propovăduiește public și pe față erezia, atunci cel aflat sub ascultarea lui este dator să se despartă de ierarhul eretic.

    Un alt exemplu: în studiul său special despre acest canon, canonologul sârb, Episcopul Dalmatiei și Istriei și profesorul Nicodim Milaș (1845–1915), scrie:

    „Dacă Episcopul sau Mitropolitul sau Patriarhul începe să propovăduiască în public, în biserică, o oarecare învățătură eretică potrivnică Ortodoxiei, atunci cei care i se supun au dreptul și totodată datoria de a se despărți îndată de el” (cf. Ieromonahul Theodoret Aghioritul, Antidotul: Respingerea articolelor împotriva zelotismului din cartea „Cele două extreme” a arhim. Epifanie Theodoropoulos, 1990, p. 54 – sublinierea se află în original).

    3. Învățătura limpede a Bisericii asupra subiectului

    Așa cum am amintit, abordarea acestei teme ar fi de-a dreptul lipsită de seriozitate științifică dacă s-ar reduce doar la canonul menționat și ar trece sub tăcere mărturiile Scripturii și ale Sfinților Părinți, care nu lasă nici cea mai mică îndoială cu privire la obligativitatea întreruperii comuniunii (ἀποτείχισις), la fel ca și în cazul celorlalte porunci evanghelice. Iată doar câteva exemple:

    (i) „Ce însoțire are lumina cu întunericul? Ce învoire are Hristos cu Veliar? Sau ce parte are credinciosul cu cel necredincios?… Pentru aceasta: «Ieșiți din mijlocul lor și vă osebiți, zice Domnul, și de necurat să nu vă atingeți»” (II Corinteni 6, 14-18).

    (ii) „Cei care pretind că mărturisesc credința sănătoasă, dar se află în comuniune cu cei de alt cuget, dacă nu încetează după ce li se atrage atenția, pe aceștia nu numai că trebuie să-i socotim neîmpărtășiți, ci nici frați să nu-i numim” (Sfântul Vasile cel Mare, Patrologia Graeca 160, p. 101). Este important de observat că Sfântul nu vorbește despre eretici anume, ci despre „cei de alt cuget”!

    (iii) „Toți învățătorii Bisericii, toate Sinoadele și toate dumnezeieștile Scripturi ne sfătuiesc să fugim de cei de alt cuget și să ne despărțim de comuniunea cu ei” (Sfântul Marcu al Efesului, P.G. 160, p. 101). Așadar, întreaga Sfântă Scriptură, toate Sinoadele și toți Părinții îndeamnă pe credincios să înceteze comuniunea chiar și cu cei „de alt cuget”!

    (iv) „Sfântul Ioan Gură de Aur a rostit cu glas mare și puternic că vrăjmași ai lui Dumnezeu sunt nu doar ereticii, ci și cei care conștient se află în comuniune cu aceștia” (Sfântul Teodor Studitul, P.G. 99, p. 1049). Deci, potrivit Sfinților Ioan Gură de Aur și Teodor Studitul, comuniunea voită cu ereticii face pe credincios „vrăjmaș al lui Dumnezeu”!

    (v) „Anatema asupra celor care, cu știință, sunt în comuniune cu cei ce batjocoresc și necinstesc sfintele Icoane” (Sinodul VII Ecumenic, Actele I și V).

    Este binecunoscut faptul că există multe alte zeci de texte asemănătoare, pe care le lăsăm acum deoparte pentru economie de spațiu. Există, de asemenea, multe exemple de sfinți care au pus în practică această învățătură. Este, așadar, de neînțeles cum pot unii teologi să susțină că întreruperea comuniunii este opțională și, mai grav, să-i acuze pe cei care se despart de erezie de „protestantism”, când, potrivit canonului menționat, ar trebui să-i laude ca pe unii care apără Biserica de dezbinările provocate de erezia propovăduită.

    4. Alte contradicții și neînțelegeri ale „potențialiștilor”

    Părintele Epifanie se contrazice pe sine însuși, deoarece, pe de o parte, recunoaște că al 15-lea Canon al Sinodului I-II acordă dreptul întreruperii comuniunii („Cele două extreme”, p. 75) și că acest canon afirmă limpede că cei ce întrerup comuniunea nu fac schismă, ci sunt vrednici de laudă; pe de altă parte însă, îi condamnă ca schismatici tocmai pe aceia care folosesc acest drept!

    Căci, după părintele Epifanie, întreruperea comuniunii trebuie decisă de „ofițeri”, nu de „soldați”! („Cele două extreme”, p. 59). Iar prin „ofițeri” el înțelege episcopii, care, folosindu-se de o „iconomie” fără sfârșit (!), rămân în comuniune zeci de ani cu erezia ecumenismului („Cele două extreme”, p. 111), în timp ce pe episcopii care s-au despărțit de erezie îi considera „în afara Bisericii”!

    Mai afirmă părintele Epifanie că, înainte ca un credincios să-i numească pe ecumeniști „pseudo-episcopi” (termenul canonului 15), trebuie mai întâi să răspundă afirmativ la întrebarea: „Cred că întreaga Biserică Ortodoxă de pretutindeni a fost înghițită de rătăcire și că numai eu, împreună cu câțiva alții, am rămas păstrând adevărul?” (p. 58). Cu alte cuvinte, potrivit lui, nu este îngăduită lepădarea de „pseudo-episcopi” decât după ce aceștia vor fi reușit să distrugă Biserica!

    Dacă părintele Epifanie ar fi creat pur și simplu o nouă erezie și, asemenea tuturor ereziarhilor de până acum, ar fi câștigat adepți, rupându-i de Ortodoxie, răul nu ar fi fost atât de mare, chiar dacă numărul adepților ar fi fost ridicat. Căci, până la sfârșitul secolului al XIX-lea, înainte ca masonii să urce pe tronurile episcopale și patriarhale, Biserica avea puterea să lupte și să biruiască ereziile.

    Din păcate însă, erezia părintelui Epifanie provoacă o vătămare mult mai mare decât celelalte, deoarece se ascunde sub chip ortodox și constă în a împiedica Biserica să lupte împotriva ereziilor cu „foc adevărat”, adică prin lepădarea de episcopii eretici. Ea îngăduie doar proteste verbale și scrise („Cele două extreme”, p. 73-74), adică un simplu „război de hârtii”, cum l-a numit pe bună dreptate profesorul Ioan Kornarakis.

    Astfel însă, chiar și adevărații ostași ai lui Hristos ajung să fie derutați, dezarmați și paralizați, slăbind și anulând lupta anti-erezie a Bisericii; biruie erezia și se pierd multe suflete alese! Căci unii acceptă ecumenismul, amăgindu-și conștiința cu false „iubiri” propovăduite de ecumeniști, iar alții, deși nu sunt de acord, rămân totuși în comuniune cu el „până la un timp” („Cele două extreme”, p. 59).

    Aceștia rămân „suspinând” („Cele două extreme”, p. 69), dar totuși supuși „până la un timp” unor „pseudo-episcopi”, potrivit ereziei „potențialismului”, care, prin urmare, rătăcește pe cei aleși – în timp ce celelalte erezii atrag de obicei oameni care oricum erau nepăsători față de Ortodoxie și de dreapta viețuire.

    În ziarul bisericesc Ortodoxos Typos din 20.10.2023, teologul P. Trakadas subliniază că trebuie să răspundem corect la întrebarea fundamentală: „Care este Biserica canonică?” De acord! Să luăm răspunsul Sfinților.

    Sfântul Teodor Studitul spune: „Să nu punem sminteală în Biserica lui Hristos, care este definită și prin trei ortodocși, potrivit Sfinților; ca nu cumva, prin hotărârea Domnului, să fim osândiți” (P.G. 99, 1049C). Iar Sfântul Grigorie Palama spune: „Cei ce sunt ai Bisericii lui Hristos sunt ai adevărului, iar cei ce nu sunt ai adevărului nu sunt nici ai Bisericii lui Hristos” (Răsp. contra scrisorii lui Ignatie al Antiohiei, E.P.E. 3).

    Prin urmare, Biserica se află acolo unde se află Ortodocșii, chiar dacă sunt doar trei! Însă domnul Trakadas, săvârșind binecunoscutul sofism al „petiției de principiu”, afirmă că Biserica canonică este cea „recunoscută și aflată în comuniune cu celelalte Biserici”. Însă întrebarea este alta: Cine sunt cu adevărat creștinii ortodocși?

    De ce domnia sa ia drept dat faptul că „bisericile” așa-zisei „ortodoxii mondiale” sunt într-adevăr ortodoxe, ignorând evidența că acestea propovăduiesc deschis, fără rușine și la scară mondială, prin fapte și cuvinte, erezia ecumenismului?

    5. Concluzie

    Motivul pentru care Biserica a biruit ereziile până și în secolul al XIX-lea este acela că are încorporat un „mecanism automat de corectare”, care provoacă o reacție eficace (și nu un simplu „război pe hârtie”!) din partea mădularelor sănătoase ale Ei.

    Singura reacție canonică și eficace astăzi este îngrădirea de cel puțin opt erezii propovăduite de „episcopii” „ortodoxiei mondiale”, și anume:

    1. Ecumenismul, care a fost anatematizat de Biserica Ortodoxă Rusă din Diaspora (ROCOR) în 1983, și prin urmare se aplică Canonul 15 al Sinodului I-II din Constantinopol;
    2. Serghianismul (cf. colaborării dintre „guvern” și „biserică” în toate relele pe care singuri le-au adus asupra țării);
    3. Uniația (din 7 decembrie 1965, când s-a făcut oficial „ridicarea excomunicării” cu „papa”, care de atunci este pomenit în dipticele Patriarhiei de Constantinopol, după cum a denunțat în 1969 Mitropolitul Filaret al Bisericii Ruse din Diaspora în scrisoarea sa deschisă către „arhiepiscopul Americii” Iacov, și care niciodată nu a fost dezmințită; cf. http://orthodoxinfo.com/ecumenism/philaret_iakovos.aspx);
    4. Neo-iconoclasmul (cf. interdicției împărtășaniei, a închinării la sfintele icoane ș.a. în timpul „pandemiei”);
    5. Neo-arianismul (cf. noii erezii potrivit căreia Patriarhul Constantinopolului ar fi chipurile „primus sine paribus”, „primul fără de egali”, după cum Tatăl ar fi chipurile „primul fără de egali” în Sfânta Treime – învățătură blasfemiatoare și anti-trinitară);
    6. Ereziei „moartea ta este viața mea”, cu „vaccinurile” care au fost produse prin linii celulare provenite din prunci uciși anume pentru acest scop;
    7. Ideii că „homosexualitatea este de la Dumnezeu” și, prin urmare, nu putem să o condamnăm (cf. declarației „Mitropolitului de Nea Ionia” Gavriil, care nu numai că nu a fost caterisit, dar continuă să fie în comuniune cu ceilalți);
    8. „Potențialismul” (Δυνητισμός), care a constituit obiectul prezentului articol.

    „Episcopii” „Ortodoxiei Mondiale” participă, de asemenea, la multe schisme, și anume:

    1. cea legată de calendar;
    2. cea australiană;
    3. cea ucraineană;
    4. cea „vaccinistă” (cf. strigătelor absurde ale unor „pseudo-episcopi”, că cei ce refuză „vaccinul” ar fi chipurile „în afara Bisericii”, „naziști” ș.a.); și altele.

    Comuniunea bisericească cu asemenea lupi îmbrăcați în piele de oaie este păcat de moarte, dar erezia „potențialismului” (Δυνητισμός) paralizează și anulează acest „mecanism automat de corectare”.

    Prin urmare, întorcând asupra lor greaua acuzație pe care dl. Trakadas o aduce celor ce se îngrădesc (în Orthodoxos Typos, 20-10-2023, nr. 2467, p. 1), concluzionăm că, neîngrădindu-ne de ereticii ecumeniști, slujim planurilor subversive ale ecumenismului.

    Sursa: https://krufo-sxoleio.blogspot.com/2023/10/blog-post_28.html

    1. N. tr: A nu se confunda cu învățătura Bisericii despre modul de aplicare al pedepselor și despre „potențial” și „în fapt”. Vezi mai multe aici. Aici este vorba despre mentalitatea propovăduită la nivel ecumenic a pr. Epifanie Theodoropoulos cum că îngrădirea (ἀποτείχισις) nu ar fi obligatorie pentru toți credincioșii și clericii, ci doar o posibilitate și că nu există vină canonică asupra celor care rămân în comuniune cu episcopii ecumeniști, atâta vreme cât aceștia nu au fost condamnați sinodal. ↩︎
    2. N. tr: termenul grecesc este „Πρεσβυτεριανοί” și se referă la protestanții de tip Presbyterians (adică cei care practică „presbiterianismul”, o formă de organizare bisericească fără episcopi, unde conducerea este printr-un sinod de prezbiteri/„bătrâni”). Adversarii „apărătorilor îngrădirii” i-au acuzat ironic că, rupându-se de episcopii oficiali ecumeniști, ar ajunge să trăiască ca presbiterienii, adică fără ierarhie episcopală vizibilă, având doar preoți „singuratici” și o „pseudo-Biserică invizibilă”. ↩︎
    3. N. tr: Acesta este titlul cărții în Grecia, însă în România, această carte a fost distribuită sub titlul: Cele două extreme: Ecumenismul și Stilismul. ↩︎

  • Despre „episcopi” și „sinoade” paralele (Partea a III-a)

    În articolul precedent pe această temă (https://rezistentaortodoxa.org/2025/07/09/despre-episcopi-si-sinoade-paralele-partea-a-ii-a/) am scris, între altele, următoarele:
    „Prin faimoasa „Declarație” de supunere a Mitropolitului Serghie din 1927 către Guvernul Sovietic al lui Stalin, adevărații Ierarhi Ortodocși au reacționat până la moarte, fără să aștepte caterisirea lui Serghie, care de altfel nu a venit niciodată. Unii au întrerupt comuniunea cu el, alții au hirotonit în ascuns preoți, dar și ierarhi, pentru a păstori turma prigonită, iar alții au ținut chiar și sinoade (cel mai cunoscut fiind cel al Sfântului Ieromartir Iosif al Petrogradului, ai cărui urmași au fost numiți „Iosefiți”)”.

    Sfântul Ieromartir Iosif (despre care a se vedea și aici: http://krufo-sxoleio.blogspot.com/2022/11/blog-post_20.html) a condus un sinod aparte de cel „oficial”, care îl recunoștea drept întâistătător pe Locțiitorul Patriarhiei Ruse, Mitropolitul Petru al Krutițului (care însă se afla în exil), și nu pe Locțiitorul-adjunct, Mitropolitul Serghie Stragorodski, care recunoștea statul. Sinodul „Iosefiților” (cum au fost numiți cu dispreț) a săvârșit în total cel puțin 28 de hirotonii de episcopi cunoscute1, dintre care unele chiar și atunci când existau deja episcopi ortodocși (nu ne referim la „Inovaționiști” și alți schismatici-eretici) care nu fuseseră caterisiți.

    Să vedem, cu titlu de exemplu, trei cazuri caracteristice, care dovedesc că și în alte părți cei care s-au despărțit de comuniunea cu Serghie au procedat, pentru binele Luptei, la hirotonii de Episcopi pe scaune ne-vacante:

    a) Episcopia Serpuhov

    Între 15 aprilie 1928 și 31 ianuarie 1930, episcopul oficial al Serpuhovului (oraș situat la sud de Moscova) a fost Manuel Lemeșevski2, colaborator al Mitropolitului Serghie Stragorodski.

    La 12 octombrie 1928 a fost hirotonit în ascuns, la Sankt Petersburg, Maxim Zizilenko3, ca Episcop al Serpuhovului, la cererea numeroșilor credincioși ai orașului care nu aveau comuniune cu Manuel și care dețineau jumătate din biserici. Hirotonia a fost săvârșită de Arhiepiscopul Dimitrie Lubinov al Gdovului împreună cu Episcopul Serghie Drazinin al Narvei, amândoi colaboratori ai lui Iosif al Petrogradului și, mai târziu, și ei înșiși ieromartiri.

    Se cuvine, de altfel, să menționăm că de curând (11 martie 2020) și Biserica Oficială a Rusiei a recunoscut sfințenia lui Maxim Zizilenko și a lui Serghie Drazinin4, deja recunoscuți ca sfinți de către Biserica Rusă din Diaspora(ROCOR) încă din 19815.

    b) Episcopia Pskov

    Între 16 septembrie 1927 și 12 noiembrie 1935, episcopul oficial – mai exact Arhiepiscopul – al Pskovului (oraș situat la sud-vest de Sankt Petersburg, aproape de granița cu Estonia) a fost Teofan Tuliakov6.

    La sfârșitul anului 1928 a fost hirotonit în ascuns, ca Episcop al Pskovului, Ioan Loskov, prieten al sus-menționatului Serghie Drazinin7.

    c) Episcopia Kronstadtului

    Între 28 august 1920 și 16 iunie 1933, Episcopul oficial al Kronstadtului (oraș insular din apropierea Sankt Petersburgului) a fost Benedict Plotnikov8.

    În anul 1930 a fost hirotonit în ascuns ca Episcop al Kronstadtului Alexie Teresihin9, de către sus-menționatul Episcop Serghie și Episcopul Vasile Dohtorov al Kargopolului10.

    Scopul acestui scurt articol nu este „doborârea” fraților, ci recunoașterea adevărului, deoarece este păcat ca cei care s-au despărțit de erezia ecumenismului să inventeze noi motive de dezbinare și să se lipsească de „cinstea cuvenită celor ortodocși”, care se dobândește numai atunci când „nu prin schismă au rupt unitatea Bisericii, ci au sârguit a izbăvi Biserica de schisme și dezbinări”.

    Repet, așadar, că problema cu așa-numiții G.O.C. (ortodocșii de stil vechi) nu constă în hirotoniile de episcopi „paraleli”, ci în părăsirea eclesiologiei ortodoxe care justifica aceste hirotonii (ca acte de iconomie spre slujirea pastorală a ortodocșilor luptători), precum și în adoptarea eclesiologiei eretice a zelo­tismului extrem, care este aceea ce face ca hirotoniile – fie de episcopi „paraleli” sau nu – (dar și orice altă acțiune) să fie vrednice de osândă, ca fiind potrivnice scopului luptei anti-eretice (care începe cu apărarea prin nepomenire, continuă cu protestul și mărturia Ortodoxă și se desăvârșește prin convocarea adevăratului Sinod Panortodox, singurul competent).

    1. https://azbyka.ru/otechnik/Iosif_Petrovyh/mitropolit-iosif-petrovyh-i-iosifljanskoe-dvizhenie/ ↩︎
    2. https://ru.wikipedia.org/wiki/%D0%9C%D0%B0%D0%BD%D1%83%D0%B8%D0%BB_(%D0%9B%D0%B5%D0%BC%D0%B5%D1%88%D0%B5%D0%B2%D1%81%D0%BA%D0%B8%D0%B9) ↩︎
    3. https://ru.wikipedia.org/wiki/%D0%9C%D0%B0%D0%BA%D1%81%D0%B8%D0%BC_(%D0%96%D0%B8%D0%B6%D0%B8%D0%BB%D0%B5%D0%BD%D0%BA%D0%BE) ↩︎
    4. http://www.patriarchia.ru/db/text/5605576.html ↩︎
    5. https://sinod.ruschurchabroad.org/Arh%20Sobor%201981%20spisok%20novomuchenikov.htm ↩︎
    6. https://ru.wikipedia.org/wiki/%D0%A4%D0%B5%D0%BE%D1%84%D0%B0%D0%BD_(%D0%A2%D1%83%D0%BB%D1%8F%D0%BA%D0%BE%D0%B2) ↩︎
    7. http://true-orthodox.narod.ru/library/history/bf1.html ↩︎
    8. https://ru.wikipedia.org/wiki/%D0%92%D0%B5%D0%BD%D0%B5%D0%B4%D0%B8%D0%BA%D1%82_(%D0%9F%D0%BB%D0%BE%D1%82%D0%BD%D0%B8%D0%BA%D0%BE%D0%B2) ↩︎
    9. http://true-orthodox.narod.ru/library/shkarovsky/priests/tereshihin.html și http://histor-ipt-kt.org/KNIGA/len.html ↩︎
    10. https://ru.wikipedia.org/wiki/%D0%92%D0%B0%D1%81%D0%B8%D0%BB%D0%B8%D0%B9_(%D0%94%D0%BE%D1%85%D1%82%D0%BE%D1%80%D0%BE%D0%B2) ↩︎

  • Îngrădirea doar pentru motive de erezie?

    Unii scriitori mai noi, care s-au ocupat cu problema îngrădirii(adică a întreruperii pomenirii episcopului și a comuniunii cu el), au susținut că aceasta este îngăduită numai în cazul în care episcopul propovăduiește public o erezie condamnată. Pentru a-și sprijini această opinie, aduc ca dovadă pasajul corespunzător din Canonul al XV-lea al Sinodului I-II:

    „Cei care, din pricina unei erezii condamnate de către sfintele Sinoade sau de către Părinți, se despart de comuniunea cu întâistătătorul lor, atunci când acesta propovăduiește erezia în mod public și cu îndrăzneală o învață în Biserică, aceia nu numai că nu vor fi supuși unei mustrări canonice pentru această despărțire, înainte de hotărârea sinodală, ci dimpotrivă, vor fi vrednici de cinstea cuvenită ortodocșilor.”

    Apărătorii acestei interpretări consideră că pentru niciun alt motiv nu se îngăduie îngrădirea. Însă asupra acestei probleme există și Canonul 31 Apostolic, pe care fie îl trec sub tăcere, fie îl interpretează greșit, pretinzând că ar fi fost clarificat de Canonul al XV-lea al Sinodului I-II (înțelegând prin „clarificare” tocmai opinia lor mai sus enunțată).

    Să vedem însă ce spune locul cu pricina din Canonul 31 Apostolic, cum îl tâlcuiesc canoniștii de seamă ai Bisericii, dar și care este învățătura patristică pe această temă:

    „Dacă vreun presbiter, disprețuindu-și episcopul, va aduna fără voia acestuia adunare separată și va ridica un altar de sine stătător, fără a fi osândit episcopul său în cele privitoare la dreapta-credință și la dreptate, să fie caterisit ca iubitor de întâietate.”

    Aici vedem că susținătorii opiniei amintite fac următoarea echivalare arbitrară:

    • „chestiune de evlavie și dreptate” (Canonul 31 apostolic) =
    • „chestiune de erezie” (Canonul al XV-lea I-II).

    Însă, prin această interpretare, se desființează modul de rezistență al clericilor și credincioșilor care se despart de un episcop nedrept, care astfel jefuiește și vatămă Biserica fără să fie împiedicat!

    Însă să dăm acum cuvântul canoniștilor:

    Balsamon: „Clericii și mirenii fiecărei cetăți sunt datori să se supună episcopului locului și împreună cu acesta să se adune și să slujească. Numai dacă îl vor condamna pe acesta ca necredincios sau nedrept, atunci, despărțindu-se de el, nu vor fi trași la răspundere. Dar cel ce va face altfel și se va despărți fără temei de episcopul său și va sluji de unul singur, dacă este cleric să fie caterisit ca iubitor de întâietate, iar dacă este mirean să fie afurisit. Însă toate acestea canonul rânduiește să se petreacă după prima, a doua și a treia avertizare… Trebuie observat că acest canon apostolic îngăduie fără primejdie ca preoții să se despartă de episcopii lor, atunci când îi osândesc ca necredincioși și nedrepți; și aceasta este o noutate, și anume cea a nedreptății. Pe de altă parte însă, chiar de ar fi episcopul sau preotul cel mai rău dintre toți, nimeni nu trebuie să se despartă de ei, ci mai degrabă să creadă că prin ei se sfințește, căci Dumnezeu – zice – nu îi hirotonește pe toți, dar lucrează prin toți.” (P. G. 137, 97).

    Zonaras: „Rânduiala ține laolaltă atât cele cerești, cât și cele pământești. Prin urmare, peste tot trebuie păstrată buna rânduială, și mai ales în cele bisericești, astfel încât presbiterii și ceilalți clerici să se supună episcopului. Iar dacă vreun presbiter, fără a-l fi osândit pe propriul său arhiereu, nici ca greșind în cele ale dreptei-credințe, nici ca făcând altceva împotriva datoriei și a dreptății, dar numai din iubire de întâietate va face adunare separată și va sluji de unul singur, ridicând un altar deosebit, canonul rânduiește să fie caterisit și el, și clericii care se adună împreună cu el, iar mirenii să fie afurisiți.” (P. G. 137, 100).

    Același Zonaras, referindu-se la același Canon și la tâlcuirea Canonului al XV-lea al Sinodului I-II, spune: „Canonul acesta (adică al XV-lea al Sinodului I-II) nu îi pedepsește pe cei care se despart din motiv dogmatic; iar Canonul 31 Apostolic îi socotește nevinovați și pe cei ce s-au despărțit de propriii lor episcopi, ca pe unii care vădit săvârșesc nedreptate.” (P. G. 137, 1069).

    Aristenos: „Cel ce se desparte de episcopul său fără motiv și ridică alt altar, împreună cu cei ce îl urmează vor avea aceeași soartă a căderii. Dacă cineva îl osândește pe episcopul său fără temei, fără ca acesta să se fi abătut nici în privința dreptei-credințe, nici în privința dreptății, și adună de unul singur popor și ridică un alt altar, acela să fie caterisit ca iubitor de întâietate, împreună cu clericii care îl urmează.” (P. G. 137, 100).

    Sfântul Nicodim Aghioritul: „Oricare presbiter ar disprețui pe propriul său episcop și, fără a-l fi cunoscut pe acesta ca greșind vădit în dreapta-credință sau în dreptate, adică fără a-l fi cunoscut că este vădit eretic sau nedrept, ar aduna separat pe creștini și, zidind altă biserică, ar sluji în ea deosebit, fără încuviințarea și știința episcopului său, unul ca acesta, ca iubitor de întâietate, să fie caterisit…” (Pidalion, ed. a 4-a, 1886, p. 40).

    Avem, așadar, două feluri de îngrădire: una necanonică și una canonică (adică întemeiată pe Sfintele Canoane).

    • Îngrădirea necanonică este atunci când se face sub pretextul unor acuzații („plângeri”) nedovedite împotriva episcopului („acuzații criminale”).
    • Îngrădirea canonică este în două cazuri:
      a) când episcopul propovăduiește pe față erezie sau învățătură străină, adică se abate de la învățătura ortodoxă;
      b) când este nedrept, adică greșește împotriva „datoriei și a dreptății”.

    Care sunt acele „acuzații criminale” pentru care nu trebuie să întrerupem comuniunea, dacă nu sunt dovedite?

    După cum tâlcuiesc canoniștii, acestea sunt: desfrânarea, sacrilegiul, hirotonia pe bani (simonia) și încălcarea canoanelor.

    Astfel, Balsamon spune:
    „…când cineva, sub pretextul vreunei pricini criminale, îl va osândi pe propriul său păstor… iar acuzațiile criminale sunt: desfrânarea, sacrilegiul și călcarea canoanelor.” (P. G. 137, 1068-1069).

    Zonaras: „…atunci când, sub pretextul unor crime (fapte grave), unii se despart de propriii lor ierarhi și dezbină unitatea Bisericii, adică atunci când îi acuză, de pildă, de desfrânare, de sacrilegiu, de hirotonie pe bani sau de alte asemenea lucruri.” (P. G. 137, p. 1069)

    Și nu trebuie să existe întreruperea comuniunii pentru asemenea încălcări, atâta timp cât nu sunt dovedite, deoarece – chiar dacă ar fi adevărate – ele au urmări personale asupra episcopului, și nu asupra Bisericii.

    Dacă însă devin vădite, adică sunt dovedite, atunci, pentru că au și urmări asupra Bisericii, este necesar să ne îngrădim de un astfel de episcop, așa cum învață și Cuviosul Teodor Studitul:

    „A te afla în comuniune cu un eretic sau cu cineva care trăiește pe față în viață rușinoasă te înstrăinează de Dumnezeu și te face părtaș al diavolului.” (P. G. 99, 1668).

    Pe scurt, dacă se aude despre un episcop, de pildă, că este desfrânat, atunci este oprit să întrerupem comuniunea cu el; iar clericul care ar folosi un astfel de zvon ca pretext pentru a o face, se caterisește de canoane ca iubitor de întâietate. Dar dacă episcopul desfrânează pe față și fără rușine, atunci, desigur, se impune întreruperea comuniunii, căci pe de o parte el săvârșește în chip dovedit ceva „împotriva datoriei și a dreptății”, iar pe de altă parte, comuniunea cu el ne înstrăinează de Dumnezeu și ne aruncă în partea diavolului!

    În privința încălcărilor de canoane, observa foarte just părintele adormit întru Domnul, Theodoret[Mavros], că acestea „trebuie înțelese întotdeauna ca încălcări personale și nicidecum ca desființare a Bisericii sau disprețuire a rânduielilor canonice și a Tradițiilor Bisericii” (Ecclesiastiki Paradosis, nr. 117, 2001).

    Tâlcuind, de asemenea, același părinte, Canonul 31 Apostolic, scria lămuritor, rezumând ceea ce am spus mai sus: „Canonul se referă la erezie și la nedreptate, adică la căderi care nu se limitează doar la episcopul care păcătuiește, ci ating, pe de o parte, învățătura Bisericii, iar pe de altă parte, dreptatea față de poporul păstorit de el.” (Considerații canonice asupra schismei calendarului, Atena, 1976, p. 16).

    Foarte grăitoare este și învățătura Sfântului Atanasie cel Mare asupra acestei teme:
    „Dacă vezi, frate, că are chip de evlavie, să nu te uiți la aceasta, căci s-ar putea să poarte piele de oaie, iar numele lui să fie de presbiter, de episcop, de diacon sau de ascet, ci mai curând să cercetezi faptele lui: dacă este cumpătat, dacă este iubitor de străini, dacă este milostiv, dacă este iubitor de oameni, dacă este statornic în rugăciuni, dacă este răbdător. Dacă însă își are pântecele ca dumnezeu și gâtlejul nesățios, iubind banii și neguțărind credința, lasă-l, căci nu este păstor cunoscător, ci lup răpitor. Dacă știi să judeci pomii după roade, după firea lor, după gust, după calitate, cu atât mai mult trebuie să-i judeci pe negustorii lui Hristos după faptele lor, căci purtând înfățișarea evlaviei, suflet au diavolesc. Și precum nu aduni struguri din spini sau smochine din ciulini, tot așa nu ai ce bine să aștepți de la călcători de lege sau ce folos să înveți de la trădători. Pe aceștia să-i ocolești ca pe niște lupi arabi, ca pe spinii neascultării și ca pe ciulinii nedreptăților și ca pe pomii cei răi. Iar dacă vezi pe unul înțelept, după cum sfătuiește înțelepciunea, să mergi către el dis-de-dimineață și să calci pragurile ușii lui, ca să te înveți de la el umbrele legii și darurile harului. Căci nici cuvântul meșteșugit, nici înfățișarea înșelătoare nu duc în Împărăția cerurilor, ci credința desăvârșită și lipsită de viclenie, împreunată cu purtarea virtuoasă și strălucitoare.” (P. G. 26, 1253).

    Și în alt loc:
    „Mergând pe calea cea neabătută și aducătoare de viață, să scoatem ochiul care ne smintește – nu pe cel trupește văzut, ci pe cel duhovnicesc: adică, dacă episcopul sau presbiterul, care sunt ochii Bisericii, se poartă rău și smintesc poporul, trebuie să fie alungați. Căci este mai de folos să ne adunăm fără ei într-un locaș de rugăciune, decât împreună cu ei să fim aruncați, împreună cu Ana și Caiafa, în gheena focului.” (idem, p. 1257).

    În încheiere, trebuie subliniat că scopul îngrădirii este întotdeauna acela de a provoca o judecată sinodală și o hotărâre dreaptă. Dacă însă Sinodul încearcă să acopere pe episcopul căzut, atunci nu face decât să se dovedească pe sine ca pseudosinod, iar îngrădirea continuă până când un Sinod mai mare va da soluția. De notat că ultimul for decizional pentru Biserica Ortodoxă îl constituie Sinodul Ecumenic sau Panortodox.

  • Despre „episcopi” și „sinoade” paralele (Partea a II-a)

    de Nikolaos Mannes

    Cu adevărat îmi este foarte neplăcut să contrazic pozițiile unor părinți și frați buni și luptători, când marea problemă din Biserică în acest moment este Hidra Lerneană1 a ereziilor, cu capetele ecumenismului, neocatolicismului din Fanar, episcopocentrismului, serghianismului, dar și zelotismului extrem.

    Totuși, sunt nevoit să o fac, pentru binele adevărului și la îndemnul multor părinți și frați, cu speranța că voi contribui la corectarea erorilor, dar și la unitatea după Dumnezeu, care poate veni doar prin acceptarea greșelilor de ambele părți.

    După cum se știe, acum aproximativ șase ani am redactat un text în care răspundeam obiecțiilor unor noi schismatici care respingeau ca precedent istoric acceptabil existența unui al doilea Episcop sau Sinod într-o regiune fără ca primul să fi fost mai înainte înlăturat. În acel text (aici: http://krufo-sxoleio.blogspot.com/2016/08/blog-post_30.html) am oferit trei exemple care contrazic această poziție: a) cazul lui Evagrios/Demofil în Constantinopol, b) cazul Sfântului Meletie/Paul în Antiohia și c) cazul hirotoniei unei noi ierarhii în Uniunea Polono-Lituaniană.

    Recent, iubitul ieromonah Evghenios din Kastanoussa, Serres, a încercat să demonstreze că aceste exemple nu sunt valabile (folosind anumite contraargumente, pe care le vom vedea mai jos), și că oriunde există un al doilea Episcop sau Sinod în aceeași regiune înseamnă Schismă, adică despărțire de Biserica lui Hristos. Acum două zile a fost postat și un video legat de acest subiect în care este menționat din nou același ieromonah (împreună cu tovarășii săi, Părintele Savvas, Părintele Alypios și dl. Georgios Vlamakis – cunoscuți mie și foarte iubiți pentru caracterul și lupta lor) (video aici: https://www.youtube.com/watch?v=7ZBgKHyRpe0).

    Încep cu al treilea exemplu (cazul hirotoniei unei noi ierarhii în Comunitatea Polono-Lituaniană), unde preotul Evghenios are dreptate, iar eu greșesc. Sunt de acord cu el că acest exemplu nu-mi susține poziția, deoarece, înainte de hirotonia noii ierarhii (în 1620, de către Teofan din Ierusalim), a avut loc caterisirea dreptă a arhiepiscopilor (uniați – n. trad.) făcători de abateri (în 1596, de către Sinodul Ortodox de la Brest). Nu știam acest lucru când am scris primul articol și, cercetând procesul-verbal al sinodului, pe care l-am găsit ulterior, am confirmat această informație.

    În ceea ce privește primul și al doilea exemplu, părintele Evghenios greșește. Înainte de a demonstra acest lucru, doresc să-i mulțumesc pentru că mi-a oferit ocazia să cercetez mai adânc subiectul și să exprim speranța că va recunoaște și el eroarea, aplicând declarația sa că îl interesează cu adevărat Adevărul.

    Referitor la cazul Evagrios/Demofilos, părintele Evghenios susține că Demofilos fusese deja caterisit în 359 de către Sinodul de la Arimin, iar restabilirea sa nu este valabilă pentru ortodocși, deci ortodocșii au procedat corect hirotonindu-l pe Evagrios, deoarece Demofilos era deja caterisit.

    Această opinie a părintelui Evghenios (că nu există o restabilire a lui Demofilos) este însă demolată categoric prin următoarele:

    a) faptul că Demofilos, ca episcop activ al Veriei (Macedonia), a fost transferat în 370 la Constantinopol;

    b) prezența episcopului ortodox al Heracleii, Teodor, care l-a întronizat pe Demofilos2.

    c) din acceptarea însuși a Sfântului Vasile cel Mare că Demofilos a fost Arhiepiscop al Constantinopolului și, după cum a aflat din zvonuri, acesta se prefăcea ortodox și evlavios, ademenind pe mulți; nicăieri nu menționează că Demofilos ar fi fost caterisit (vezi Scrisoarea 48 către Sfântul Eusebiu din Samosata, P.G. 32, 386).

    Când a murit împăratul Valens (mare prigonitor al ortodocșilor), Sfântul Grigorie Teologul, în calitate de Episcop al Sasimelor, a venit la începutul anului 379 la Constantinopol și a păstorit adevărații ortodocși ca Episcop paralel în același oraș, înainte ca Demofilos să fie caterisit (aceasta s-a întâmplat în 380, când al II-lea Sinod Ecumenic a ales noul Arhiepiscop al Constantinopolului, Sfântul Nectarie, caterisind totodată și celălalt Episcop paralel, pe faimosul Maximos Cuninicul, care fusese hirotonit de alexandrini). Prin urmare, pentru a doua oară după Evagrios, ortodocșii din Constantinopol au acceptat un Episcop paralel fără să fi fost caterisit Demofilos.

    Referitor la a doua situație (așa-numita schismă din Antiohia), părintele Evghenios susține că hirotonia lui Paulin de către Lucifer din Cagliari a fost necanonică și că Sfântul Meletie a fost Episcopul canonic. Desigur, nu contestăm acest lucru, dar este o deviere de la subiect! Pentru că problema noastră aici este hirotonia unui Episcop în locul altuia, înainte de caterisirea acestuia din urmă. Și întreb: A fost hirotonit Paulin ca Episcop al Antiohiei în timp ce exista deja Episcopul arian oficial recunoscut (Euzoius), dar și un Ortodox (Sfântul Meletie), da sau nu? A fost recunoscut de Sfântul Atanasie cel Mare și, în general, de Bisericile Alexandriei, Romei și Apusului, da sau nu? Ei bine, argumentul că „asta niciodată nu s-a întâmplat” este demontat, iar toate celelalte sunt simple vorbării inutile! Singurul lucru pe care îl poate face cineva încăpățânat în această poziție este să prezinte pe Sfântul Atanasie ca pe un partener al unui schismatic. Însă nici măcar Sfântul Meletie nu îl considera pe Paulin schismatic, ba chiar îi propusese să păstorească împreună Antiohia (doi Episcopi în același oraș!) până când unul dintre ei ar fi murit primul! Iată cuvintele lui (în traducere): „Pentru că Domnul a pus grija acestor oi în mâinile mele, iar tu ai răspunderea celorlalte oi și pentru că ne împărtășim în credință, de aceea, dragul meu prieten, să unim oile noastre și să punem capăt dezbinării pentru conducerea lor. Și hrănind oile împreună, să le păstorim în comun. Dacă tronul de episcop este cauza dezbinării, această dezbinare o voi încerca să o evit. Pe acest tron voi pune Sfânta Evanghelie și noi să ne așezăm de-o parte și de alta. Iar dacă eu voi muri primul, tu, prietenul meu, vei păstra conducerea turmei singur. Dacă tu vei muri primul, atunci eu, după puterile mele, voi avea grijă de oi” (vezi Theodoritos Kyrrhos, „Istorie Bisericească”, P.G. 82, 1201).

    Ce se întâmplă aici, părinte Evghenios? Doi episcopi în același oraș și Sfântul Meletie, care propune asta, este considerat încălcător al canoanelor?

    ***

    În plus, profit de ocazie să adaug încă patru exemple care nu au fost menționate până acum, și care nu doar confirmă existența acceptată și atestată istoric a episcopilor și sinoadelor paralele, ci și infirmă acuzația că această situație ar produce schismă — în sensul desprinderii de Biserica Una, Sfântă, Sobornicească și Apostolică. Ea produce schismă doar în sensul unei diviziuni interne bisericești:

    A. Doi episcopi la Roma (secolul al III-lea).

    În anul 217, după trecerea la cele veșnice a Papei Zefirin, a fost ales un nou papă, Callistus, însă o parte a Bisericii s-a opus, l-a considerat eretic și, fără să-l caterisească mai întâi pe Callistus, a ales papă pe Sfântul Hipolit — primul antipapă3 al Bisericii din Roma. Această situație, cu doi episcopi ortodocși paraleli, a durat 17 ani, inclusiv pe timpul succesorilor Sfântului Callistus (care a fost martirizat în 222), Sfântului Urban (martirizat în 230) și Sfântului Pontian. Ultimul a fost exilat în Sardinia împreună cu Sfântul Hipolit, cu care a împăcat diviziunea, iar imediat după (în 235), amândoi au fost martirizați. (Vezi Blasius Feidas, lucrarea citată, pag. 294-296 și Philaretos Vafeidis, „Istorie Bisericească I”, Constantinopol, 1884, pag. 115-116)”.

    Β. Episcopi paraleli în Constantinopol (secolul al XIII-lea)

    În anul 1261, Sfântul Arsenie Autoreianul, Patriarhul Constantinopolului, a anatemizat pe Mihail al VIII-lea Paleologul deoarece a orbit pe moștenitorul legitim minor al tronului, Ioan al IV-lea Lăscăriciul, și i-a uzurpat tronul devenind un trădător. Mihail a câștigat treptat sprijinul majorității membrilor Sinoadelor, care au convocat o adunare ce a absolvit și caterisit pe Sfântul Arsenie în mod nedrept și cu acuzații false în anul 1264. Această caterisire a cauzat o mare schismă în Biserica Locală din Constantinopol, deoarece mulți susținători ai Sfântului Arsenie s-au separat de ierarhia oficială și de noul patriarh Gherman al III-lea (patriarh 1265-1266). Această schismă internă bisericească a fost atât de mare încât, după cum notează istoricul Pachymeres, oamenii se împărțeau chiar în familii. Ea a continuat și în timpul patriarhatului Sfântului Iosif I Galisiotul (patriarh 1266-1274 și 1282-1283). În anul 1274 a fost semnată pseudo-unirea de la Lyon, pe care Sfântul Iosif a refuzat-o, iar în locul lui a fost instalat cunoscutul latinofil Ioan al XII-lea Vekkos (patriarh 1274-1283). Susținătorii Sfântului Iosif au rupt comuniunea bisericească cu ierarhia oficială, iar în Constantinopol s-au format trei facțiuni: „uniștii” (enotici), care formau Biserica oficială și două facțiuni ortodoxe separate: „arsenianiții” și „iosifiții”, care nici măcar nu se împărtășeau între ei. Astfel, în 1274, în Constantinopol se pomeneau trei episcopi: un eretic, Vekkos, care încă nu fusese caterisit (caterisit în 1283) și era pomenit de Uniști și doi ortodocși: Sfântul Iosif, pomenit de iosifiți, și mitropolitul exilat al Sardelor, Andronic, pomenit de arsenianiți (Andronic a preluat păstorirea după moartea Sfântului Arsenie în 1273).

    În tabăra arsenianiților s-au produs numeroase diviziuni interne. Sfântul Teoleptos din Filadelfia, un iosifit și profesor al Sfântului Grigorie Palama, scria despre ei că erau împărțiți în multe grupuri și facțiuni, fiecare cu proprii conducători și pretinzând autoritate: „Unii spun: eu sunt al patriarhului cutare, altul spune: eu sunt al altuia, iar altul spune că aparține unui al treilea arhiepiscop…” („Revista de studii bizantine”, V (1947), București, 1947, p. 131, nota 1).

    După moartea lui Mihail și urcarea pe tron a evlaviosului Andronic al II-lea, acesta a convocat o Sinod care a restabilit Ortodoxia, a anatematizat pseudo-unirea și pe uniști, și a încercat să încheie schisma dintre arsenianiți și iosifiți prin alegerea unui nou patriarh agreat de ambele facțiuni. Noul patriarh a fost Grigorie al II-lea Cipriotul (patriarh 1283-1289), sub care a fost convocată Sinodul de la Adramyttion (1284) pentru rezolvarea schismei. O facțiune moderată a arsenianiților a propus o „judecată divină”: două documente (Tomoi), unul cu opiniile arsenianiților și altul cu cele ale iosifiților, au fost puse într-o cutie de argint și ținute toată noaptea în foc, în timp ce participanții se rugau. A doua zi, cele două documente erau arse complet! O parte din arsenianiți s-a împăcat atunci cu Biserica oficială, însă restul au continuat ruptura și au fost anatematizați. O altă grupare arseniană s-a împăcat cu Biserica oficială prin aducerea moaștelor Sfântului Arsenie în 1285, la porunca împăratului, care dorea cu ardoare încheierea schismei. În perioadele patriarhatelor Sfântului Atanasie I (1289-1293, 1304-1310) și Ioan al XII-lea (1294-1304) s-au produs treptate reconcilieri ale arsenianiților cu Biserica oficială. Istoricul Pachymeres scria că „membrele și părțile Bisericii, care ieri și până acum trei zile se certau și erau despărțite violent, au început să se adune și să se împace, fără însă a aduce pace deplină Bisericii” (P.G. 144, 205-206). Ultimii arsenianiți radicali (pe care Sfântul Atanasie îi numea „dezrădăcinați”, o parafrazare a cuvântului „zeloți”) s-au întors în Biserica oficială în 1310, în timpul patriarhatului lui Nifon I (1310-1315), într-o ceremonie specială în Hagia Sofia, în fața moaștelor Sfântului Arsenie. Toate aceste reintegrări au fost făcute fără repetarea Sfintelor Taine sau alte proceduri (cum ar fi ungerea cu Sfântul și Marele Mir sau instalarea), ceea ce ar fi fost necesar dacă ar fi fost considerați schismatici, cum pretinde pr. Evghenios (pentru mai multe detalii, vezi de exemplu: Pari Gounaridis, Mișcarea arseniană, Atena, 1999).

    C. Episcopi paraleli și Sinoade în America (secolul XX)

    Până la începutul secolului XX, milioane de ortodocși emigranți – ruși (și, în general, slavi), greci și arabi – ajunseseră în Statele Unite și formaseră structuri bisericești. Bisericile locale (în special Patriarhiile Rusiei – pentru ruși – și Antiohiei – pentru arabi, precum și Bisericile Greciei – pentru greci) creaseră primele jurisdicții, care ulterior au evoluat în sinoade distincte, cum ar fi cea a Bisericii Ruso-Ortodoxe Greco-Catolice din America (mai târziu Mitropolia și în prezent Biserica Ortodoxă din America), Arhiepiscopia Greco-Ortodoxă din America, Arhiepiscopia Ortodoxă Siriană a Americii de Nord, Biserica Ortodoxă Rusă din Diaspora, și altele.

    Astfel, în SUA (dar și în Canada, și mai târziu în America de Sud) s-au format multe sinoade, iar fenomenul de a exista mulți episcopi ortodocși în fiecare oraș a devenit obișnuit.

    Când părintele Evghenie Tompros a susținut pe Vitalie, episcopul Rus al diasporei din Montreal, împotriva grecilor care hirotoniseră un episcop în același oraș, marele și inegalabilul teolog părintele Teodoretos Mavros i-a răspuns potrivit: „Exact asta înseamnă să înțelegem spiritul Canoanelor și să nu ne agățăm de litera lor, așa cum fariseii se țineau de litera Legii și îl acuzau pe Domnul că ar fi încălcat-o pentru că a vindecat o femeie în ziua de sâmbătă!”

    D. Episcopi și Sinoade paralele în Uniunea Sovietică (secolul XX)

    Exemplul așa-numitei „Biserici a Catacombelor” sau „Adevărata Biserică Ortodoxă” din Uniunea Sovietică este cel mai caracteristic exemplu al ceea ce se întâmplă atunci când, pe de o parte, conducerea unei Biserici Locale se supune unui stat ateu (un fapt fără precedent în Istoria Bisericii), iar, pe de altă parte, condițiile mondiale, precum și apostazia fără precedent, nu favorizează rezolvarea problemei.

    Odată cu faimoasa „Declarație” de supunere a mitropolitului Serghie din 1927 față de guvernul sovietic al lui Stalin, adevărații ierarhi ortodocși au reacționat până la moarte, fără să mai aștepte caterisirea lui Serghie – care, de altfel, nu a avut loc niciodată. Unii au întrerupt comuniunea cu el, alții au hirotonit în ascuns preoți și chiar episcopi, pentru a păstori turma prigonită, iar alții au format chiar și Sinoade (cea mai cunoscută fiind cea a ieromartirului Iosif din Petrograd, ai cărui urmași au fost numiți „iosifiți”).

    Arhiepiscopul Leon al statului Chile (membru, la acea vreme, al Bisericii Catacombelor) menționează ulterior, în apărarea sa cu privire la hirotonirile grecilor vechi-calendariști la care a participat, următoarele: „Și în Rusia am participat la astfel de hirotoniri secrete. Biserica Catacombelor niciodată nu s-a blocat în litera legii. S-au făcut hirotoniri în taină, iar episcopii hirotoniți își ascundeau titlul” (vezi N. Mánnis, Leul Ortodoxiei, Atena, 2021, p. 205). În același duh, Averchie de Syracuse – care l-a susținut, împreună cu Sfântul Ioan Maximovici – a declarat de asemenea: „Nu putem aborda Canoanele într-un mod legalist. Canoanele au fost făcute pentru om, și nu omul pentru Canoane. Sâmbăta a fost făcută pentru om, și nu omul pentru Sâmbătă” (ibidem, p. 202–203).

    Îmi doresc sincer ca părintele Evghenie să recunoască faptul că marea problemă cu vechii-calendariști (G.O.C.) NU este hirotonia de episcopi, ci eclesiologia greșită pe care au adoptat-o mulți dintre aceștia. Aceasta constă în faptul că ei consideră că doar ei constituie Biserica, respingând Sfintele Taine (aplicând chiar și rebotezări), ba chiar și pe sfinții din afara rândurilor lor.

    Aceasta este, de fapt, problema – și aici trebuie să ne concentrăm cei cu judecată sănătoasă din ambele părți. Să colaborăm, așadar, cu mireni, monahi, preoți și chiar episcopi care au convingeri eclesiologice corecte și succesiune apostolică canonică, dar mai ales au smerenie – căci numai aceasta poate atrage mila lui Dumnezeu, pentru ca Sfânta Luptă să aibă izbândă.

    Sursa: https://krufo-sxoleio.blogspot.com/2018/12/blog-post_52.html

    1. Cf. Wikipedeia, În mitologia greacă, Hidra era un șarpe monstruos din Lerna, avându-i ca părinți pe Typhon și Echidna. Cuibul ei era situat în lacul din Lerna, în regiunea Argolis. ↩︎
    2. Vezi Filostorgiu, Istoria Bisericească, P.G. 65, 576 ↩︎
    3. Cf. Wikipedia, Un antipapă este cineva care a pretins a fi papă ca urmare a unor alegeri papale, contestate de anumiți cardinali. Acești antipapi erau în opoziție cu candidatul ales în mod oficial de electorii papali (începând din Evul Mediu, purtând numele de Colegiul Cardinalilor). Unii dintre conducătorii unor mici biserici, care s-au autonumit în fruntea comunităților lor, sunt numiți de asemenea „antipapi.” ↩︎

  • Despre „episcopi” și „sinoade” paralele (Partea I)

    de Nikolaos Mannes

    Atât cei de stil nou (sub părintele Efthymios Trikaminás), cât și cei de stil vechi, recent retrași din comuniune, îi critică pe Ortodocșii autentici pentru că au format un „sinod paralel” (față de cel recunoscut de stat) în anul 1935 și pentru că ulterior au hirotonit „episcopi paraleli”, în mitropoliile în care existau deja episcopi de stil nou.

    Ei scriu: „Dacă se întemeiază un sinod paralel cu cel eretic sau este hirotonit un episcop într-o eparhie, fără ca episcopul eretic existent să fi fost mai întâi condamnat, atunci se încetează întreruperea comuniunii, deoarece se creează o altă, nouă «Biserică».”1

    „Nu cred că se va găsi vreun exemplu în Ortodoxie în care, într-o singură eparhie bisericească, să existe și să-și exercite îndatoririle simultan doi episcopi — unul ortodox și unul eretic — și două sinoade corespunzătoare, care să funcționeze concomitent și paralel, fără ca erezia să fi fost mai întâi condamnată de un sinod ortodox. Și mai ales un exemplu prin care sfinții ne-ar fi învățat prin faptele lor că acesta este un drum canonic de luptă și de mărturisire în vreme de erezie.”2

    „Nu avem însă în istoria bisericească niciun exemplu în care, în vreme de erezie, să fi existat și să fi funcționat în același loc două sinoade paralele — unul al ortodocșilor și unul al ereticilor — în înțelesul că ortodocșii s-au delimitat (prin întreruperea comuniunii) de eretici și au așezat episcopi în alte poziții paralele, fără, desigur, ca erezia să fi fost condamnată și acești episcopi să fi fost așezați printr-un sinod.”3

    „Situația a fost menținută între cele două tabere — inovatorii ‘de stil nou’ și tradiționaliștii ‘de stil vechi’ — până în anul 1935, an în care trei mitropoliți ai Bisericii Greciei au întrerupt comuniunea cu ierarhia inovatoare și au restabilit comuniunea eclezială cu partea luptătoare și canonic împotrivitoare a ortodocșilor. Însă, în loc ca această binecuvântată decizie a celor trei să devină începutul și piatra de temelie a vindecării schismei de facto și al restaurării integrale a ortodoxiei sănătoase, a devenit, din păcate, începutul unor mari nenorociri. Eroarea uriașă a celor trei n-a fost alta decât hirotonirea a patru ieromonahi și astfel constituirea unui „sfânt sinod” paralel cu cel al inovatorilor calendarului!”4

    „Sinodul este singurul organ competent care poate condamna pe eretic și să ridice un nou episcop ortodox pe tronul episcopal; în niciun caz nu este îngăduit ca o eparhie să aibă mai mult de un ocupant în același timp. Această tradiție a fost respectată atât de ortodocși, cât și de eretici; de aceea, întotdeauna fiecare tabără a luptat pentru a înălța în rang episcopal pe cei cu aceleași convingeri ca ei. Prin urmare, când G.O.C. (Ortodocșii Autentici din Grecia) au ajuns la punctul întreruperii comuniunii, trebuiau să lupte pentru a-i alunga pe episcopii eretici și să ridice ortodocși în locul lor. În schimb, ei au creat noi scaune episcopale, paralele cu cele existente!”5

    Să vedem însă, una câte una, obiecțiile celor recent retrași din comuniune:

    1. Nu există în Istoria Bisericească exemplu în care să existe, în aceeași episcopie, episcop ortodox și eretic, înainte de condamnarea celui de-al doilea.

    Această obiecție a fost formulată de pr. Efthymios Trikaminás, în timp ce dl. Tsallos adaugă că această „tradiție” ar fi fost, chipurile, respectată atât de eretici, cât și de ortodocși.

    La această obiecție a răspuns pr. Iosif prin scrierile sale6, în care demonstrează că un asemenea lucru nu este valabil și aduce câteva exemple istorice. Deși astfel se dovedește că această presupusă „tradiție” nu a fost „respectată” nici de eretici, nici de ortodocși, pr. Efthymios, prin răspunsurile sale7 și aflându-se într-o poziție dificilă (din moment ce s-a dovedit clar existența simultană a unui episcop eretic și a unuia ortodox în aceeași episcopie), a susținut că nu voia să spună că nu au existat asemenea exemple, ci că nu au existat din partea sfinților, ca exemple de luptă canonică și vrednice de urmat!

    Astfel ajungem să examinăm a doua obiecție.

    • Nu există în Istoria Bisericească exemplu în care ortodocșii să fi hirotonit un episcop „paralel” cu cel eretic, înainte de condamnarea acestuia, și mai ales ca acest lucru să fi fost considerat de sfinți drept exemplu de luptă canonică.

    Și totuși, există. Să vedem în mod caracteristic trei astfel de exemple:

    1. Sfântul Eustatie al Antiohiei îl hirotonește pe Evagrie în Constantinopol.

    Ne aflăm în Constantinopol în anul 370. Turma ortodoxă se află sub prigoană din partea împăratului arianofron Valens și este lipsită de episcop. În acel an moare episcopul oficial (adică recunoscut de Stat) arianofron al Constantinopolului, Eudoxie, și este ales ca succesor tot un arianofron, Demos. Ortodocșii reacționează8 și, profitând de prezența Sfântului Eustatie al Antiohiei în Cetate (care, după întoarcerea sa din exil, se ascundea din cauza urcării pe tronul imperial a lui Valens), îl aleg ca episcop ortodox al Cetății pe Evagrie, pe care îl hirotonește Sfântul Eustatie. Acest fapt îl înfurie pe Valens, care îi arestează și îi exilează pe amândoi (hirotonit și hirotonisitor). De altfel, în Constantinopol se mai afla, în acea perioadă, și un alt episcop, ales de către Anomei (ramura extremă a arienilor), numit Florențiu9. Se cuvine a menționa că toți acești eretici (Omieni, Anomei, Macedonieni ș.a.m.d.) erau încă nejudecați, adică Sfântul Eustatie a așezat episcop ortodox ÎNAINTE DE JUDECAREA SINODALĂ și de caterisirea acestor eretici, care a avut loc în anul 380, prin Sinodul II Ecumenic10.

    2. Lucifer de Cagliari îl hirotonește pe Paulin în Antiohia.

    Cu câțiva ani mai devreme, și anume în anul 362, sosește în Antiohia episcopul de Cagliari, Lucifer, care se afla în ținuturile Orientului Mijlociu, exilat de către arienofroni. Scopul vizitei sale în Antiohia era de a ajuta la înlăturarea Schismei Antiohiene, întrucât partea sănătoasă (a ortodocșilor) se împărțise în două facțiuni: „Eustatienii” (care se despărțiseră de „Biserica oficială” după nedreapta caterisire a Sfântului Eustatie al Antiohiei) și „Meletienii” (care se despărțiseră de „Biserica oficială” după nedreapta caterisire a Sfântului Meletie al Antiohiei).
    Acolo, Lucifer intră în comuniune bisericească cu „Eustatienii”, și pentru că a fost de acord cu ei în privința înțelesului termenilor „ousia” (ființă) și „hypostasis” (ipostază) – din cauza limbii, întrucât limba latină, fiind limitată, reda ambele noțiuni prin cuvântul „substantia” –, i-a considerat pe „Meletieni” ca triteiți și pe Sfântul Meletie ca eretic, așadar îl hirotonește și îl așază ca episcop ortodox al cetății pe conducătorul „Eustatienilor”, Paulin. Trebuie menționat că în Antiohia exista și episcopul „oficial”, arianofronul Euzoiu, iar mai târziu s-a adăugat și un al patrulea episcop, apolinaristul Vitalie. Vedem, așadar, că Lucifer, considerând că nu există episcop ortodox, hirotonește și el, ÎNAINTE DE JUDECAREA SINODALĂ și caterisirea ereticilor, un episcop pentru ortodocși. Această faptă a fost considerată dreaptă atât de către Sfântul Atanasie cel Mare și Biserica Alexandriei, cât și de către Biserica Romei, iar și Bisericile din Asia Mică ar fi considerat-o corectă, DACĂ NU AR FI ȘTIUT că Sfântul Meletie era ortodox în cuget (Sfântul Vasile cel Mare a depus mari eforturi pentru a-l convinge pe Sfântul Atanasie de acest lucru și a reușit abia cu puțin timp înainte de adormirea acestuia din urmă)11.

    3. Așezarea unei „ierarhii paralele” în Confederația Polono-Lituaniană de către Teofan al Ierusalimului (vezi și partea a II-a a articolului pentru lămuriri despre înțelegerea greșită a subiectului de către autor – n. trad.).

    În anul 1596, cinci dintre cei șapte episcopi ortodocși ai Statului Polono-Lituanian12, și anume: Mihail al Kievului, Ipatie al Vladimirului, Chiril al Luțkului, Grigorie al Polațkului, Iona al Pinskului și Dionisie al Helmului, îl recunosc pe Papă drept întâiul episcop, fără a modifica vreo altă dogmă sau tradiție (Unirea de la Brest). Singurii care nu l-au recunoscut pe Papă și au întrerupt comuniunea cu ceilalți au fost Ghedeon al Leontopolei și Mihail al Peremîșlului, care, împreună cu alți ortodocși, în Sinodul Local de la Brest, au anatematizat Unirea și i-au condamnat pe apostați.

    În anul următor, Sfântul Meletie Pigas, Patriarhul Alexandriei, trimite o scrisoare către Ghedeon al Leontopolei, sfătuindu-l să încerce să adune un Sinod de cel puțin trei episcopi cu scopul de a desemna un nou Mitropolit13 și de a hirotoni noi episcopi, pentru a reface Ierarhia14. Acest lucru nu a fost posibil, iar după câțiva ani au adormit și cei doi episcopi rămași, Ghedeon și Mihail, lăsând turma fără episcop.

    Refacerea Ierarhiei și așezarea unui Sinod „paralel” (față de cel uniat recunoscut oficial de Stat) a avut loc, în cele din urmă, în anul 1620. Patriarhul Ierusalimului Teofan, în urma unei călătorii prin Rusia, vizitează Kievul. Pe 15 august săvârșește o Liturghie festivă în Lavra Sfântului Teodosie, unde se adună o mare mulțime de ortodocși, care îi adresează o stăruitoare cerere să hirotonească Arhierei pentru Biserica Locală, începând cu Mitropolitul Kievului. Această cerere a fost sprijinită și de cazaci, care l-au asigurat pe Patriarh că, în cazul în care Statul ar încerca să-l persecute pentru fapta sa, îl vor apăra cu armele. Se redă în continuare descrierea emoționantă a primei hirotonii15: „Teofan, cântărind bine lucrul și măsurând însemnătatea deosebită a faptei sale, prin care urma să fie distrus uniatismul și să triumfe ortodoxia, a hotărât cu curajul său caracteristic să împlinească cererea atât de gravă a ortodocșilor. Așadar, le-a poruncit să-i indice, cu cea mai mare precauție și în taină, candidații. După ce acest lucru s-a întâmplat, hirotonia primului episcop a avut loc în noaptea de 6 octombrie, în Mănăstirea de lângă Școala greco-slavonă, ale cărei ferestre au fost acoperite cu perdele groase. Liturghia și întreaga slujbă a hirotoniei s-au desfășurat în secret, în șoaptă, cu cântările intonate încet de călugărul grec Gavriil, unul dintre însoțitorii patriarhali”16.

    Printr-o proniatoare coincidență, în zonă se aflau și alți doi Arhierei – Neofit al Sofiei și Avraamie al Stagonului –, și astfel a fost posibilă prima hirotonie. Treptat, au fost hirotoniți șapte Arhierei: Mitropolitul Kievului și episcopii celorlalte șase eparhii ale Statului. Așadar, nu a fost vorba doar de așezarea unor „episcopi paraleli”, ci a unei „Sinod paralel”17!

    Statul nu a recunoscut Ierarhia Ortodocșilor, deoarece – așa cum scrie profesorul Vasios Feidas – s-a susținut că episcopii acelor eparhii (uniați) încă trăiau18, exact același argument pe care îl invocă astăzi cei recent rupți de comuniune (nepomenitorii). Vedem chiar că este folosită nu doar aceeași argumentație, ci și aceeași terminologie („Sinod paralel”). Iată ce scrie critic, istoricul uniat contemporan John-Paul Himka: „Cu ajutorul celor din urmă (călugări și cazaci) și fără aprobarea statului, a fost restaurată în 1620 o ierarhie ortodoxă paralelă (n. trad. parallel în original) față de ierarhia uniată. Postul (episcopal) avea acum doi episcopi ruteni (ucraineni): pe Iosafat Kunsevici pentru uniați și pe Meletie Smotrînskî pentru ortodocși”19.

    Statul Polono-Lituanian nu doar că nu a recunoscut Ierarhia ortodocșilor, ci i-a și prigonit cu furie20, iar abia în 1632 – după doisprezece ani de cumplite persecuții – a fost silit (datorită prezenței semnificative a deputaților ortodocși) să recunoască, sub anumite condiții, Mitropolia Kievului (pe vremea lui Petru Movilă) și doar alte patru eparhii21.

    4. Cei trei Arhierei care s-au desprins în 1935 de Ierarhia inovatoare și au preluat păstorirea Adevăraților Ortodocși (Biserica vechi calendaristă) nu trebuiau să înființeze un „Sinod paralel” și să hirotonească „episcopi paraleli”.

    Așa cum am văzut mai sus, în vreme de erezie generalizată, cei despărțiți ortodocși au dreptul nu numai să aibă episcopi proprii, ci și să folosească orice mijloc legitim pentru a o combate.

    Pentru o astfel de perioadă de erezie trebuie să avem în vedere principiul „din necesitate și din lege se face derogare”. Necesitatea, adică o forță superioară, justifică încălcarea legii. Acesta este un principiu fundamental atât al dreptului civil, cât și al dreptului bisericesc.

    Pentru a înțelege acest lucru trebuie dat un exemplu caracteristic. Încălcarea semaforului și viteza excesivă sunt infracțiuni sancționate de Codul Rutier. Dar atunci când o autospecială de pompieri, o ambulanță sau o mașină de poliție sunt chemate într-o situație de urgență, ele pot să meargă cu viteză excesivă, încălcând semaforul, deoarece nu sunt obligate să respecte aceleași reguli ale Codului Rutier. Deci întrebarea care trebuie pusă este următoarea: „A fost necesară înființarea unei Sinod ‘paralel’ pentru Biserica veche calendaristă sau nu?”

    După cum reiese din scrierile conducătorului luptei Bisericii vechi calendariste, Sfântul Ierarh Hrisostom de Florina, desigur că a existat nevoie de înființarea unui Sinod, care însă nu a fost considerat o „altă”, „nouă”, „paralelă” sau „a doua” Biserică, iar privirea ierarhului de Florina era mereu îndreptată spre convocarea unui Sinod Panortodox, la care tindea această luptă:

    „Văzând noi asemenea nedreptăți și fărădelegi ale Bisericii și nevrând să avem din pricina lor conștiința noastră împovărată, după ce în zadar, de multe ori, am rugat în Sinodul Ierarhiei ca acesta să revină la calendarul sărbătorilor moștenit de la străbuni și să unească pe creștini prin înlăturarea scandalului provocat, am fost aduși, cu multă durere și strâmtorare a inimii, la hotărârea de a ne declara printr-un act scris în stare de întrerupere a comuniunii bisericești cu Biserica conducătoare și de a oferi o ocrotire pastorală părții celor care urmează calendarul sărbătorilor vechi, cel statornicit de Sinodul I Ecumenic… Noi, având în vedere Sfintele Canoane și Statutul bisericesc, din moment ce am fost declarați demiși fără vreo procedură, am ajuns la concluzia că Sinodul conducător a aprobat actul nostru de întrerupere a comuniunii, așa încât trebuia și noi să ne îngrijim, ca autoritate bisericească provizorie a celor de stil vechi, de trebuințele religioase ale acestora, dintre care cea dintâi era hirotonirea de episcopi în regiunile unde existau mase compacte de credincioși de stil vechi. Iată de ce am procedat la hirotonirea a patru episcopi, așa cum aveam dreptul potrivit cu sfintele și dumnezeieștile Canoane. La această hirotonie a episcopilor am procedat și pentru trebuințele religioase ale celor peste opt sute de filiale (parohii – n. trad.) ale celor de stil vechi din diferite regiuni, dar și pentru a da Bisericii conducătoare și Guvernului prilejul să înțeleagă și să aprecieze cum se cuvine gravitatea demersului nostru, care urmărea ridicarea scandalului și unirea creștinilor prin restatornicirea tradiției liturgice ortodoxe și multiseculare.” („Calendarul în raport cu Biserica Ortodoxă de Răsărit” – 31/3/1938)

    „Nimeni dintre cunoscătorii temeinici ai Dreptului Canonic și cei care au simțire ortodoxă nu poate susține cu seriozitate că vechii-calendariști constituie o a doua Biserică Ortodoxă în cadrul Statului, ci [ei reprezintă] Biserica Ortodoxă Autocefală a Greciei, cea moștenită de la strămoși și neînnoită. Căci, oricât ar apărea, din punct de vedere exterior și al manifestării credinței, ca având un cult propriu, locașuri proprii de rugăciune și slujitori proprii, totuși aceștia, deși se află în nepărtășie cu ierarhia înnoitoare, ca unii ce țin cu tărie de Tradiții și de Sfintele și Dumnezeieștile Canoane, nu constituie, din punct de vedere canonic, o Biserică separată de aceea cu care au întrerupt temporar comuniunea bisericească din motive canonice, ci [constituie] straja neadormită, care veghează neîncetat pe meterezele (zidurile de apărare ale unei cetăți sau ale unei fortificații – n. trad.) de diamant ale Uneia Biserici Ortodoxe Elene… Partea vechilor-calendariști, nefiind constituită și recunoscută ca Biserică de sine stătătoare de către un Sinod Panortodox, nu poate constitui o Biserică distinctă de aceea din care s-a desprins temporar, pentru a nu deveni părtașă la [vina] ierarhiei din pricina inovației unilaterale. Și nu numai că această parte nu divizează Biserica, ci ea constituie, în cadrul Bisericii Autocefale a Greciei, latura luminoasă și nepătată a conștiinței Ortodoxe a acesteia. Așadar, noi, cei care urmăm rânduiala liturgică tradițională și respectăm, așa cum se cuvine, mai degrabă rânduielile apostolice și sinodale decât hotărârile necanonice ale ierarhiei, nu constituim o Biserică schismatică separată, ci, în cadrul Uneia Biserici, noi am salvat hrisoavele Tradițiilor Bisericești și continuăm Istoria și caracterul Ortodoxiei Bisericii Autocefale a Greciei.” („Apologie în fața Curții de Apel din Atena”, Atena, 29 martie 1940)

    „…Recunoaștem că această acțiune (n.n. hirotoniile din 1935) a fost pripită și, din punct de vedere canonic, riscantă și prematură; însă am întreprins-o cu nădejdea că Sinodul nostru Arhieresc, fiind statornic în rânduielile ortodoxe și în sfintele tradiții, va fi recunoscut, fie și din iconomie bisericească, de către celelalte Biserici Ortodoxe, până la o soluționare validă a disputei legate de calendar, printr-un Sinod Panortodox…” („Memoriu apărător pentru restaurarea Calendarului Bisericesc Strămoșesc”, 1945)

    „În ce privește acordarea acestei libertăți (n.n. exercitarea datoriilor religioase ale vechi-calendariștilor), ierarhia nou-calendariștilor opune veto-ul, adică refuzul, susținând că statul nu poate avea pe teritoriul său două Biserici Ortodoxe, una nou-calendariștă și una vechi-calendaristă. În această privință, noi nu suntem de acord, susținând că, prin acordarea din iconomie a libertății pentru organizarea religioasă a vechi-calendariștilor până la o soluționare validă și canonică a problemei calendarului — cu adevărat disputată, cum am afirmat în fața viitorului Sinod Panortodox — nu se creează o a doua Biserică, ci o minoritate a Bisericii care este în dezacord cu majoritatea ierarhiei și continuă istoria Bisericii Grecești, păstrând ortodoxia nealterată de inovația calendaristică. Opinia ierarhiei, conform căreia prin acordarea libertății vechi-calendariștilor s-ar crea o a doua Biserică și un stat în stat, după cum spun, nu este adevărată, pentru că Bisericile nu încolțesc ca ciupercile în curtea Bisericii, ci sunt întemeiate și înzestrate prin Har și Taine de către întreaga Biserică, care este păstrătoarea Harului și binecuvântării. Această opinie a ierarhiei, conform căreia o parte a clericilor și a laicilor se desparte temporar de Biserică din motive de dezacord față de o problemă bisericească disputată și vindecabilă conform Sfântului Vasile cel Mare, până la ridicarea dezacordului de către un Sinod Panortodox Canonic, are iz de protestantism, care oferă unor persoane individuale dreptul de a întemeia o Biserică separată fără opinia și binecuvântarea întregii Biserici. Și aceasta, pentru că protestanții cred și susțin că inspirația și voința Sfântului Duh în chestiunile credinței și sfințirii se arată și prin indivizi, în opoziție cu opinia Bisericii Ortodoxe, care crede și mărturisește că inspirația și lucrarea Sfântului Duh se manifestă prin întreaga Biserică care interpretează și mărturisește drept Cuvântul adevărului dumnezeiesc… Noi, însă, păstorii vechi-calendariștilor, cunoscători ai dreptului canonic și cu puls ortodox, susținem că nu suntem o a doua Biserică în stat, ci strigăm cu voce tare și clar că rămânem credincioși datelor și nouă predate de cele 7 Sinoade Ecumenice Sfinte, reprezentând, deși minoritari, Biserica Greacă strămoșească și neschimbată, a cărei istorie o continuăm sub înțelesul cel mai autentic al ortodoxiei. Adevărat este că, oricât am apărea, în aparenta noastră slujire, cu locașuri proprii de rugăciune și slujitori proprii, cu toate că trăim în necomunicare cu ierarhia inovației, totuși noi nu suntem o a doua Biserică, ci reprezentăm sfânta și nevinovata înțelegere a ei și paznicii neobosiți ai Bisericii Elene, veghetorii atenți asupra fortărețelor zidite de Dumnezeu și nebiruite ale Ortodoxiei păstrate.” („Respingerea tratatului calendaristic a Preasfințitului Mitropolit Dorotheos Kottaras”, Decembrie, 1947)

    „…Conducerea ierarhică, prin inovația calendaristică, a încetat să mai reprezinte adevăratul înțeles ortodox al Bisericii Grecești. Prin urmare, aceasta, desprinsă din trunchiul Bisericii Ortodoxe, a devenit o Biserică separată, diferită de spiritul vechi, autentic și nealterat al Ortodoxiei, punându-se astfel sub judecata întregii Biserici Ortodoxe universale. Prin aceasta, conducerea ierarhică a abătut de la sfințenia ortodoxiei stricte, în ciuda aparențelor exterioare și a numărului său, încetând, așa cum s-a spus mai sus, să reprezinte adevăratul înțeles ortodox al Bisericii Grecești. Acest adevărat înțeles și importanță ortodoxă sunt reprezentate de ierarhii, clerul și poporul care urmează vechea tradiție calendaristică, stabilită de Sinoadele Ecumenice și confirmată prin actul veșnic al întregii Biserici Ortodoxe. Astfel, în stat nu există două Biserici Ortodoxe, ci una singură, al cărei rit și formă sunt reprezentați de majoritatea ierarhiei, dar spiritul și înțelesul ortodoxiei sunt reprezentați de minoritatea ierarhiei și comunității vechi-calendariste.” („Răspuns luminător la memoriul ierarhiei Bisericii dominante a Greciei în legătură cu problema calendarului”, Atena, 1948)

    „De aceea, și atâta timp cât vechii-calendariști (păstrătorii calendarului vechi) consideră — pe drept, după ei și după toți cei ce cinstesc dumnezeieștile și sfintele canoane — că Biserica dominantă [de stat] s-a abătut de la culmea Ortodoxiei, ca urmare a inovației calendaristice contrare Sfintelor Canoane și vătămătoare pentru Dogma unității exterioare a Bisericii, aceștia sunt îndreptățiți, potrivit cu Canonul al 15-lea al Sinodului I-II din Constantinopol, ca — chiar și înainte de o judecată sinodală — să întrerupă comuniunea duhovnicească cu Biserica oficială și să-și rânduiască un altar propriu pentru săvârșirea cultului lor, slujit de clerici de aceeași cugetare cu ei, de la care și numai de la aceștia primesc harul și sfințenia spre împlinirea conștiinței lor.” („Memoriu al Ierarhiei Adevăraților Creștini Ortodocși către Excelența Sa, Domnul Ministru al Cultelor și al Educației Naționale”, Atena, 1949)

    „A existat în trecut o epocă în care aproape întreaga ierarhie din Statul Bizantin a fost atrasă în erezia blestematului Arie, împreună cu autoritatea bizantină, epocă în care ideea Ortodoxiei Bisericii Oficiale era reprezentată de un mic grup de ortodocși din Constantinopol, care nu fuseseră întinați de murdăria arianismului. Această grupare se afla sub păstorirea lui Grigorie Teologul, care, în paraclisul Sfintei Anastasia, prin predici insuflate de mireasma dulce și dumnezeiască a Ortodoxiei, trăsnea erezia cea rea și pierzătoare de suflet a lui Arie. Grigorie Teologul și gruparea sa nu au format o Biserică separată, deși rupseseră comuniunea bisericească cu ierarhia arianizată, ci, dimpotrivă, ca ortodocși au devenit mai apoi arvuna întoarcerii întregii Biserici în sânul Ortodoxiei, prin respingerea ereziei și a învățăturii stricate a lui Arie. Astfel, dat fiind că existența Bisericii este constituită de duhul Ortodox, și nu de formă și număr, este de la sine înțeles că noi constituim și reprezentăm Biserica veche și neatinsă de inovații a Greciei, ca urmași ai tradițiilor părintești și ai rânduielilor ortodoxe, iar nu ierarhii inovatori, care reprezintă doar forma și numărul.” („Observații asupra amendamentelor la articolele 1 și 2 ale Proiectului de Constituție al Comisiei pentru revizuirea Constituției”, redactat de dl. K. Tsatsos, deputat de Atena, Atena, 1949)

    Trebuie să fie înțeles că, de la sine, întreruperea pomenirii sau hirotonirea de episcopi „paraleli” nu este nici ceva pozitiv, nici negativ pentru Biserică22. Dacă aceste moduri de reacție împotriva ereziei au ca scop mulțumirea de sine, ele sunt de respins. Dacă însă au ca scop trezvia și eliberarea de erezie prin lupta ortodoxă antieretică, atunci sunt vrednice de laudă.

    Astfel, dacă considerăm ca scop în sine fie întreruperea pomenirii („întrerupem comuniunea și, fiindcă ne-am eliberat de comuniunea cu erezia, nu ne mai pasă ce se va întâmpla”), fie Sinodul „paralel” („avem episcopii noștri și, fiindcă ne-am eliberat de comuniunea cu erezia, nu ne mai pasă ce se va întâmpla”), ne aflăm într-o rătăcire. Dimpotrivă, dacă socotim întreruperea pomenirii ca mijloc și Sinodul „paralel” ca o stare provizorie, și dacă înțelegem că este „vreme de mărturisire, vreme de împotrivire, vreme de luptă”23, și deci continuăm neîncetat Sfânta Luptă pentru zdrobirea ereziei și triumful Ortodoxiei, prin convocarea unui Mare Sinod Ortodox, atunci mergem pe drumul cel bun!

    Citim într-o carte profundă a Sfântului Părinte Gheron Hrisostom din Spetses următoarele cuvinte importante: „Noțiunea de Împotrivire Ortodoxă (Ὀρθοδόξου Ἐνστάσεως) include «întreruperea pomenirii», dar nu se epuizează în aceasta. Este necesară o luptă continuă, o «stăruitoare și neînduplecată împotrivire» — după cum spune Marele Vasile — «pentru Adevăr», care începe practic cu «întreruperea pomenirii», continuă cu proclamarea Adevărului și cu demascarea rătăcirii, și se desăvârșește prin condamnarea ereziei și a ereticilor nepocăiți de către un Sinod Ortodox”24

    Așadar, scopul Luptei este convocarea unui Sinod Ortodox. Spre aceasta tindea și întreruperea pomenirii, dar și formarea Ierarhiei vechi-calendariștilor în 1935, după cum am văzut mai sus. Și atunci era prezent în principal modernismul calendarului. Odată cu trecerea anilor, pe măsură ce planul ecumenist s-a dezvăluit tot mai mult, nevoia de episcopi ortodocși a devenit și mai mare, deoarece trăim APOSTAZIA ECUMENISTĂ, asemănătoare cu apostazia Uniației de la Brest, dar la scară globală! Astăzi, marea majoritate a episcopilor din „bisericile ortodoxe oficiale” îl consideră pe Papa drept primul arhiereu și recunosc (chiar și sinodal, prin Pseudo-Sinodul din Kolymbari) caracterul eclesial al ereticilor din Apus. Au sau nu au, așadar, ortodocșii dreptul de a avea episcopi și de a alcătui Sinoade locale? Bineînțeles că au! Ceea ce nu au dreptul este să se mulțumească cu ideea că ei constituie Biserica și să creadă că nu mai este nevoie de Lupta pentru un Mare Sinod Ortodox, care să-i unească pe toți ortodocșii adevărați și să condamne erezia. Cei care, dintre ortodocși, adoptă astfel de păreri și practic25, devin piedică în calea Luptei și, fie și inconștient, slujesc ereziei!

    Nimeni nu contestă că, în aproape o sută de ani de Luptă a vechi-calendariștilor, nu s-au făcut greșeli și nu au existat diviziuni fără motiv real. Însă astăzi există speranță. În 2014 a avut loc unirea celor două mai mari Sinoade ale vechi-calendariștilor pe baza unui important Document Ecleziologic. În acesta (mai exact în partea a VII-a) se proclamă necesitatea unui Mare Sinod al ortodocșilor adevărați, astfel:

    „Ceea ce este necesar astăzi este ca, pe temeiul Mărturisirii comune și corecte a Credinței, să aibă loc unirea într-un Trup comun a tuturor Bisericilor Locale ale Ortodoxiei Autentice, în vederea creării premiselor pentru constituirea/convocarea unui Mare Sinod General al acestora, de amploare și autoritate panortodoxă, pentru o combatere eficientă a ereziei ecumenismului, precum și a sincretismului de multe forme, dar și pentru soluționarea diverselor probleme și chestiuni de natură practică și pastorală, care decurg din acestea și frământă viața Bisericii în general și a credincioșilor în special, astfel încât să fie asigurată legătura Păcii și a Iubirii în Hristos. Această nevoie devine de înțeles din faptul că adevărata Biserică, ca Trup real al lui Hristos, este prin însăși firea ei Sobornicească în plinătatea Adevărului, Harului și Mântuirii, și se exprimă sinodal prin Episcopii ei în fața învățăturilor străine și a scandalului mondial cauzat de acestea; de aceea, ea trebuie să urmărească, pe de o parte, formularea Adevărurilor Credinței, pentru delimitarea Adevărului de minciună, iar pe de altă parte, mustrarea și condamnarea rătăcirii și a stricăciunii provocate de erezie și de eretici, pentru protejarea Turmei, constatând și proclamând căderea deja existentă a ereticilor. Astfel, într-un Mare și General Sinod al Bisericii Ortodoxe Autentice, se cuvine să se proclame întregii lumi, pe de o parte, Nădejdea Unică care se află în noi, ca singura ieșire din toate impasurile «pentru cei ce vor moșteni mântuirea», iar pe de altă parte, opoziția completă și definitivă, ca realități mutual exclusive, între Ortodoxie și sincretism, între direcția ecumenistă și cea serghianistă, spre slava Tatălui și a Fiului și a Sfântului Duh, prin rugăciunile Maicii Domnului, ale Apostolilor și ale Părinților”26.

    De aceea, din 2014 și până astăzi, urmăm conștient și exclusiv Sinodul vechi-calendariștilor (urmașii cugetului fostului Mitropolit Hrisostom de Florina, care au Succesiune Apostolică de la Biserica Rusă din Diaspora) sub conducerea Arhiepiscopului acestuia, Preafericitul Kallinikos, deoarece acesta luptă pentru Ortodoxie prin convocarea unui Mare Sinod Ortodox.

    Chemăm, așadar, pe fiecare credincios bine intenționat, fie cleric, fie mirean, să se alăture rândurilor Sfintei Lupte, părăsind păstorii mincinoși ecumeniști și pe cei care sunt în comuniune cu ei, și respingând tacticile introvertite și drumurile solitare care ascund mândrie și nepăsare față de Biserică.

    Câți sunteți credincioși, veniți!

    Sursa: https://krufo-sxoleio.blogspot.com/2016/08/blog-post_30.html

    1. Pr. Efthymios Trikaminas, Acordul de-a lungul timpului al Sfinților Părinți…, Trikala, 2012, p. 245. ↩︎
    2. Idem, p. 248. ↩︎
    3. Idem, p. 314. ↩︎
    4. Pr. Georgios Angelakakis, Ecumenismul (poziții, principii, probleme, soluții), p. 15. ↩︎
    5. Panagiotis Tsallos, Ce este Adevărul? ↩︎
    6. Călugărul Iosif, Răspuns (1) (2012), Răspuns (1) extins (2012) și Răspuns (2) (2014) către pr. Efthymios Trikaminas. ↩︎
    7. Pr. Efthymios Trikaminas, Contra-răspuns (1) și Contra-răspuns (2) către călugărul Iosif. ↩︎
    8. Și Demofilos se mută din Berroia la Constantinopol, răspunzând sinodal la votul regelui Valens… este instalat la Constantinopol de către Teodor, episcopul Heracleei. Se considera că acesta avea privilegiul unei asemenea slujiri. Mulți din mulțimea prezentă, la înscăunarea lui Demofilos, strigau în loc de «vrednic este» «nevrednic este»” (P.G. 65, 576). ↩︎
    9. P.G. 65, 556 și 569. ↩︎
    10. Despre hirotonia lui Evagrios de către Sfântul Eustathios vedeți la Socrate Scolasticul (P.G. 67, 497-500) și Hermias Sozomen (P.G. 67, 1328). ↩︎
    11. Despre hirotonia lui Paulinus de către Luciferius vedeți la Socrate (P.G. 67, 388-389) și Sozomen (P.G. 67, 1249-1252). ↩︎
    12. https://en.wikipedia.org/wiki/Polish%E2%80%93Lithuanian_Commonwealth ↩︎
    13. Acolo, mitropolitul desemna „primul” al Bisericii Locale. În corespondența noastră, adică „Arhiepiscop-mitropoliți”, acolo era „Mitropolit-episcopi”. ↩︎
    14. Întreaga scrisoare în Farul Bisericesc, vol. 56 (1974), p. 536-541. Partea relevantă la p. 538. ↩︎
    15. O, dacă ar fi trăit atunci „inchizitor al Dreptului Canonic” – și profesor al noilor despărțiți – Epifanie Theodoropoulos, ce ar fi spus despre această „ilegalitate”. ↩︎
    16. Chrysostomos Papadopoulos, Patriarhii Ierusalimului ca conducători spirituali ai Rusiei în secolul al XVII-lea, Ierusalim, 1907, p. 60. ↩︎
    17. Cei hirotoniți au fost Iov de Kiev, Iosif de Vladimir, Isaachie de Lutsk, Meletie de Polotsk, Avraam de Pinsk (din Stagoi), Paisie de Chelm și Isaia de Peremyshl. ↩︎
    18. Cei mai cunoscuți episcopi uniați au fost Iosif de Kiev și Iosafat de Polotsk, un criminal feroce, ucis de zeloții ortodocși care nu mai suportau atrocitățile sale (una dintre acestea era profanarea cimitirelor ortodoxe, deoarece ordona să se dezgroape morții ortodocși pentru a fi mâncați de câinii vagabonzi). A fost canonizat de papistași și cinstit ca martir… ↩︎
    19. John-Paul Himka, Religia și Naționalitatea în Ucraina de Vest, Montreal și Kingston: McGill-Queen’s University Press, 1999, p. 28 (traducerea mea – a autorului). ↩︎
    20. Un viitor articol va trata aceste persecuții și tragicile asemănări cu persecuțiile noilor calendaristi împotriva vechi-calendariștilor în Grecia. ↩︎
    21. Pentru reînființarea ierarhiei în Ucraina de către Teofan din Ierusalim, vezi: a) Andrzej Borkowski, Lupta Patriarhiilor Ortodoxe împotriva Uniaților, Atena, 2008, p. 235; b) Chrysostomos Papadopoulos, op. cit., p. 60; c) Theodoros Vallianos, Istoria Bisericii Ruse, Atena, 1851, p. 196; d) Vlasios Feidas, Istorie Bisericească a Rusiei, 5-a ed., Apostoliki Diakonia, Atena, 2005, p. 290; e) pr. Georgios Florovsky, Repere ale Teologiei Ruse, partea I, editura Pournaras, Salonic, 1986, p. 95. ↩︎
    22. Separarea de eretici este bineînțeles mântuitoare la nivel personal, deoarece prin îndepărtarea de eretici, cel care se separă se eliberează de comunitatea sufocantă a ereziei. ↩︎
    23. Sf. Teodor Studitul, P.G. 99, 1013. ↩︎
    24. Arhimandrit Chrysostomos Spyrou, Despărțirea mea, Spetses, 2008, p. 32-33. ↩︎
    25. Negarea necesității Marelui Sinod Ortodox este susținută de matheiți, din cauza pozițiilor lor ecleziologice bine cunoscute. Dar și de noii calendariști „nou despărțiți”, care „profețesc” că „erezia de pe urmă nu va fi condamnată de un Sinod Bisericesc”, adoptând astfel o atitudine introvertită și fatală (limitându-se doar la separare), influențată de ecleziologia eretică a lui Epifanie Theodoropoulos, care identifică Biserica lui Hristos cu cei care o conduc de moment (vezi aici: https://paterikiparadosi.blogspot.gr/2016/08/blog-post_40.html). ↩︎
    26. Biserica Ortodoxă Adevărată în fața ereziei ecumeniste, Probleme dogmatice și canonice (http://www.ecclesiagoc.gr/index.php/ekklisiologika/384-i-gnisia-or8odoksi-ekklisia-enanti-tisairesews-tou-oikoymenismou-8emata-dogmatika-kanonika). ↩︎