Rezistența Ortodoxă

Etichetă: Ieromonahul Theodoret Mavros

  • Binecuvântatul Părinte Theodoret despre întinarea prin comuniunea cu erezia

    Există însă și momente tragice – precum este epoca noastră – în care majoritatea preoților se află în comuniune cu erezia (adică a Ecumenismului) și o susțin. Toți acești preoți care știu (pentru că poate exista și vreun preot simplu și fără carte, precum părintele Planas, care nici nu știa cine era prim-ministrul Greciei și poate nu a auzit niciodată de erezie) — toți însă cei care cunosc erezia, ce se întâmplă atunci cu ei? Are loc un fapt cutremurător: nici aceștia nu primesc Trupul și Sângele lui Hristos spre luminare, ci spre osândă. Iar cei care îi urmează în cunoștință de cauză (luați aminte: în cunoștință de cauză, adică „știu ce face Bartolomeu, ce face Arhiepiscopul, știu ce fac toți, dar eu îl urmez pe preotul meu, nu mă interesează nimic”) pățesc același lucru ca preotul: adică participă, atât unul cât și celălalt, în chip nevrednic la Taina Euharistiei. Și atunci nu primesc Har, ci pedeapsă; nu vine luminarea, ci întunecarea.

    Din nefericire, oamenii privesc lucrurile foarte trupește. Pentru trup, putem merge la Londra sau la New York, putem chiar să ne vindem moșiile — dar ce blasfemii rostește Episcopul, Arhiepiscopul sau preoții care îl urmează nu ne interesează prea mult… Aceasta este tragedia epocii noastre. Și astfel avem copii nebotezați (căci atunci când te bag doar până la genunchi, ce botez mai este acela?), preoți întunecați, episcopi întunecați și o turmă care nu mai știe unde este dreapta și unde este stânga.

    Toți vom da socoteală înaintea lui Dumnezeu „în ziua aceea”, pentru că suntem oi raționale — și mai ales păstorii — și trebuie să știm unde mergem și ce căutăm. Iar dacă nu ne împlinim datoriile noastre, care sunt să cunoaștem Evanghelia și să știm ce spun Părinții, să citim și puțin din Viețile Sfinților, ca să vedem — așa cum vedem la sfinții de astăzi — pe unul arzând pe rug, pe altul căruia i se taie picioarele încet-încet… Toate acestea pentru ce le-au suferit? Pentru a se izbăvi de păcat, pentru a mărturisi și a dobândi Împărăția.

    Noi însă nu vrem deloc să ne ostenim. Și din acest punct să înțelegeți cât de înaltă este slujirea pe care o împlinește lupta cea sfântă a celor de stil vechi, care au altar curat. Nu există nimic mai cinstit și mai binecuvântat în vremea noastră decât un altar care nu este în comuniune cu erezia. Toate celelalte altare sunt întinate, și mergi să găsești lumină, dar afli osândă. Și chiar dacă aceia ne numesc pe noi schismatici, eretici… este precum spune zicala: „Strigă prima desfrânata către cea cinstită: «tu ești desfrânată!», ca să nu poată întoarce aceea același cuvânt împotriva ei.”1 Așa spun Părinții și Patericul.

    De aceea să slăvim pe Dumnezeu, mai întâi pentru că, prin jertfele și sudoarea părinților noștri, avem astăzi trei sute sau cinci sute de altare curate în Grecia, de stil vechi, unde credincioșii care doresc pot afla mântuirea și curăția. Ceilalți, cei nepăsători, îi va judeca Dumnezeu — după împrejurări, după cunoaștere și celelalte. Să slăvim pe Dumnezeu pentru aceasta, dar, în același timp, să avem și trezvie: trebuie să fim și noi veghetori, să știm pe cine urmăm, ce mărturisim.

    Altfel, vom ajunge și noi în primejdie, într-o clipă, așa cum spune Domnul, în anii de pe urmă, în vremurile de pe urmă, pe care deja le trăim și le străbatem: „Când va veni Fiul Omului, va mai găsi credință pe pământ?” — aceasta a subliniat-o mai mult. Va găsi oare credința pe care El ne-a dăruit-o de pe Golgota, împreună cu mântuirea noastră? Iată, aceasta este primejdia: și cel care va păstra credința și va avea și faptele, acela va avea în sine nădejde și îndrăzneală, că va vedea fața lui Dumnezeu și se va bucura de Împărăția Cerurilor. Amin.

    Sursa: https://krufo-sxoleio.blogspot.com/2017/05/blog-post_2.html

    1. Echivalentul acestei zicale în română ar fi binecunoscuta: „Hoțul strigă hoțul.” ↩︎

  • Este opțională sau obligatorie întreruperea comuniunii cu „păstorii” eretici?

    de Dimitrios Hatzinicolaou, fost Profesor asociat al Universității din Ioannina

    1. Introducere

    De la întreruperea comuniunii de către ortodocșii care au rămas la calendarul patristic (adică în 1924) și până astăzi, se ridică adesea – în chip necuvenit – întrebarea dacă ἀποτείχισις (separarea de „păstorii” eretici) este opțională sau obligatorie.

    Din învățătura și practica Bisericii reiese limpede și fără putință de tăgadă că întreruperea comuniunii este obligatorie (vezi mai jos, Secțiunea 3), deoarece nu ne putem împărtăși în același timp și cu Hristos și cu diavolul, după cuvântul: „Nimeni nu poate sluji la doi domni” (Matei 6,24).

    Cei care susțin că ar fi, chipurile, o opțiune, propovăduiesc o erezie, cunoscută sub numele de „potențialism” (Δυνητισμός)1, iar adepții ei sunt numiți „potențialiști” (Δυνητισταί). Această erezie a fost propovăduită, în urmă cu câteva decenii, de către răposatul arhimandrit pr. Epifanie Theodoropoulos.

    Unii dintre „potențialiști” au ajuns să se abată atât de mult, încât îi acuză pe cei care s-au despărțit de eretici ca fiind, chipurile, „presbiterieni” (!)2, adică ar crede că nu mai există Biserică vizibilă după „sinodul” din Kolymbari (2016) și după participarea „Bisericii Greciei” la schisma ucraineană (2019), și că, în consecință, dacă ar găsi un singur preot nepomenitor, s-ar împărtăși doar cu el.

    Fiindcă asemenea denaturări nu trebuie lăsate fără răspuns, prezentul articol își propune să arate limpede că cei care se despart de eretici prin îngrădire nu fac altceva decât să împlinească datoria lor, în timp ce cei care, având cunoștință despre realitățile bisericești, nu se despart, întăresc planurile întunecate ale ecumenismului.

    2. Canonul al XV-lea al Sinodului I-II

    „Potențialiștii” își concentrează atenția asupra Canonului 15 al Sinodului I-II (861 d.Hr.), dar trec cu vederea, în mod scandalo­s, învățătura și practica Bisericii! (cf. Pidalion, ed. a 11-a, 1993, ed. „Astir”, p. 345).

    Canonul se ocupă de două categorii de clerici care întrerup comuniunea cu întâistătătorii lor înainte de o judecată sinodală:

    a) cei care se separă pe motivul unui presupus delict al ierarhului lor, fără ca acesta să fi propovăduit public o erezie;
    b) cei care se separă pentru că ierarhul lor a propovăduit public o erezie condamnată de Sinoade sau de Părinți.

    Canonul spune că cei dintâi fac schismă, iar cei din a doua categorie sunt vrednici de cinste. El nu se ocupă de cei care nu se despart; aceștia nu intră în aria de aplicare a canonului. Tema canonului nu este ce trebuie făcut atunci când se propovăduiește erezia.

    Cel care crede că aceasta este tema canonului și încearcă să-l caracterizeze drept opțional sau obligatoriu îl interpretează greșit. Cineva poate invoca acest canon pentru a se despărți de eretici, dar nu îl poate invoca pentru a justifica faptul că nu se desparte!

    În cartea sa cunoscută, Cele două extreme: Ecumenism și Zelotism3, ed. a II-a, 1997, Mănăstirea „Preasfânta Născătoare de Dumnezeu Keharitomeni”, Troizina (p. 75–76), pr. Epifanie scrie:

    „Canonul este opțional și nu obligatoriu. … Citiți canonul cu atenție și veți vedea că nu legiferează o obligație, ci doar oferă un drept. Nicăieri nu spune că preoții sunt datori să se despartă de un astfel de episcop înainte de condamnarea lui, nici nu vorbește despre vreo pedeapsă sau chiar măcar de vreo mustrare împotriva celor care nu se despart” (sublinierea este a pr. Epifanie).

    Mai întâi, să notăm că importanți canonologi consideră canonul ca fiind obligatoriu.

    De pildă, Balsamon scrie că dacă întâistătătorul eretic „șoptește” în ascuns și cu reținere cele ale ereziei sale, atunci „nu este dator cineva să se despartă de el înainte de condamnare” (cf. G.A. Rallis și M. Potlis, Syntagma ton Theion kai Hieron Kanonon, vol. II, p. 695 – sublinierea a fost adăugată de autor).

    Interpretată prin contrast, această frază înseamnă că atunci când întâistătătorul propovăduiește public și pe față erezia, atunci cel aflat sub ascultarea lui este dator să se despartă de ierarhul eretic.

    Un alt exemplu: în studiul său special despre acest canon, canonologul sârb, Episcopul Dalmatiei și Istriei și profesorul Nicodim Milaș (1845–1915), scrie:

    „Dacă Episcopul sau Mitropolitul sau Patriarhul începe să propovăduiască în public, în biserică, o oarecare învățătură eretică potrivnică Ortodoxiei, atunci cei care i se supun au dreptul și totodată datoria de a se despărți îndată de el” (cf. Ieromonahul Theodoret Aghioritul, Antidotul: Respingerea articolelor împotriva zelotismului din cartea „Cele două extreme” a arhim. Epifanie Theodoropoulos, 1990, p. 54 – sublinierea se află în original).

    3. Învățătura limpede a Bisericii asupra subiectului

    Așa cum am amintit, abordarea acestei teme ar fi de-a dreptul lipsită de seriozitate științifică dacă s-ar reduce doar la canonul menționat și ar trece sub tăcere mărturiile Scripturii și ale Sfinților Părinți, care nu lasă nici cea mai mică îndoială cu privire la obligativitatea întreruperii comuniunii (ἀποτείχισις), la fel ca și în cazul celorlalte porunci evanghelice. Iată doar câteva exemple:

    (i) „Ce însoțire are lumina cu întunericul? Ce învoire are Hristos cu Veliar? Sau ce parte are credinciosul cu cel necredincios?… Pentru aceasta: «Ieșiți din mijlocul lor și vă osebiți, zice Domnul, și de necurat să nu vă atingeți»” (II Corinteni 6, 14-18).

    (ii) „Cei care pretind că mărturisesc credința sănătoasă, dar se află în comuniune cu cei de alt cuget, dacă nu încetează după ce li se atrage atenția, pe aceștia nu numai că trebuie să-i socotim neîmpărtășiți, ci nici frați să nu-i numim” (Sfântul Vasile cel Mare, Patrologia Graeca 160, p. 101). Este important de observat că Sfântul nu vorbește despre eretici anume, ci despre „cei de alt cuget”!

    (iii) „Toți învățătorii Bisericii, toate Sinoadele și toate dumnezeieștile Scripturi ne sfătuiesc să fugim de cei de alt cuget și să ne despărțim de comuniunea cu ei” (Sfântul Marcu al Efesului, P.G. 160, p. 101). Așadar, întreaga Sfântă Scriptură, toate Sinoadele și toți Părinții îndeamnă pe credincios să înceteze comuniunea chiar și cu cei „de alt cuget”!

    (iv) „Sfântul Ioan Gură de Aur a rostit cu glas mare și puternic că vrăjmași ai lui Dumnezeu sunt nu doar ereticii, ci și cei care conștient se află în comuniune cu aceștia” (Sfântul Teodor Studitul, P.G. 99, p. 1049). Deci, potrivit Sfinților Ioan Gură de Aur și Teodor Studitul, comuniunea voită cu ereticii face pe credincios „vrăjmaș al lui Dumnezeu”!

    (v) „Anatema asupra celor care, cu știință, sunt în comuniune cu cei ce batjocoresc și necinstesc sfintele Icoane” (Sinodul VII Ecumenic, Actele I și V).

    Este binecunoscut faptul că există multe alte zeci de texte asemănătoare, pe care le lăsăm acum deoparte pentru economie de spațiu. Există, de asemenea, multe exemple de sfinți care au pus în practică această învățătură. Este, așadar, de neînțeles cum pot unii teologi să susțină că întreruperea comuniunii este opțională și, mai grav, să-i acuze pe cei care se despart de erezie de „protestantism”, când, potrivit canonului menționat, ar trebui să-i laude ca pe unii care apără Biserica de dezbinările provocate de erezia propovăduită.

    4. Alte contradicții și neînțelegeri ale „potențialiștilor”

    Părintele Epifanie se contrazice pe sine însuși, deoarece, pe de o parte, recunoaște că al 15-lea Canon al Sinodului I-II acordă dreptul întreruperii comuniunii („Cele două extreme”, p. 75) și că acest canon afirmă limpede că cei ce întrerup comuniunea nu fac schismă, ci sunt vrednici de laudă; pe de altă parte însă, îi condamnă ca schismatici tocmai pe aceia care folosesc acest drept!

    Căci, după părintele Epifanie, întreruperea comuniunii trebuie decisă de „ofițeri”, nu de „soldați”! („Cele două extreme”, p. 59). Iar prin „ofițeri” el înțelege episcopii, care, folosindu-se de o „iconomie” fără sfârșit (!), rămân în comuniune zeci de ani cu erezia ecumenismului („Cele două extreme”, p. 111), în timp ce pe episcopii care s-au despărțit de erezie îi considera „în afara Bisericii”!

    Mai afirmă părintele Epifanie că, înainte ca un credincios să-i numească pe ecumeniști „pseudo-episcopi” (termenul canonului 15), trebuie mai întâi să răspundă afirmativ la întrebarea: „Cred că întreaga Biserică Ortodoxă de pretutindeni a fost înghițită de rătăcire și că numai eu, împreună cu câțiva alții, am rămas păstrând adevărul?” (p. 58). Cu alte cuvinte, potrivit lui, nu este îngăduită lepădarea de „pseudo-episcopi” decât după ce aceștia vor fi reușit să distrugă Biserica!

    Dacă părintele Epifanie ar fi creat pur și simplu o nouă erezie și, asemenea tuturor ereziarhilor de până acum, ar fi câștigat adepți, rupându-i de Ortodoxie, răul nu ar fi fost atât de mare, chiar dacă numărul adepților ar fi fost ridicat. Căci, până la sfârșitul secolului al XIX-lea, înainte ca masonii să urce pe tronurile episcopale și patriarhale, Biserica avea puterea să lupte și să biruiască ereziile.

    Din păcate însă, erezia părintelui Epifanie provoacă o vătămare mult mai mare decât celelalte, deoarece se ascunde sub chip ortodox și constă în a împiedica Biserica să lupte împotriva ereziilor cu „foc adevărat”, adică prin lepădarea de episcopii eretici. Ea îngăduie doar proteste verbale și scrise („Cele două extreme”, p. 73-74), adică un simplu „război de hârtii”, cum l-a numit pe bună dreptate profesorul Ioan Kornarakis.

    Astfel însă, chiar și adevărații ostași ai lui Hristos ajung să fie derutați, dezarmați și paralizați, slăbind și anulând lupta anti-erezie a Bisericii; biruie erezia și se pierd multe suflete alese! Căci unii acceptă ecumenismul, amăgindu-și conștiința cu false „iubiri” propovăduite de ecumeniști, iar alții, deși nu sunt de acord, rămân totuși în comuniune cu el „până la un timp” („Cele două extreme”, p. 59).

    Aceștia rămân „suspinând” („Cele două extreme”, p. 69), dar totuși supuși „până la un timp” unor „pseudo-episcopi”, potrivit ereziei „potențialismului”, care, prin urmare, rătăcește pe cei aleși – în timp ce celelalte erezii atrag de obicei oameni care oricum erau nepăsători față de Ortodoxie și de dreapta viețuire.

    În ziarul bisericesc Ortodoxos Typos din 20.10.2023, teologul P. Trakadas subliniază că trebuie să răspundem corect la întrebarea fundamentală: „Care este Biserica canonică?” De acord! Să luăm răspunsul Sfinților.

    Sfântul Teodor Studitul spune: „Să nu punem sminteală în Biserica lui Hristos, care este definită și prin trei ortodocși, potrivit Sfinților; ca nu cumva, prin hotărârea Domnului, să fim osândiți” (P.G. 99, 1049C). Iar Sfântul Grigorie Palama spune: „Cei ce sunt ai Bisericii lui Hristos sunt ai adevărului, iar cei ce nu sunt ai adevărului nu sunt nici ai Bisericii lui Hristos” (Răsp. contra scrisorii lui Ignatie al Antiohiei, E.P.E. 3).

    Prin urmare, Biserica se află acolo unde se află Ortodocșii, chiar dacă sunt doar trei! Însă domnul Trakadas, săvârșind binecunoscutul sofism al „petiției de principiu”, afirmă că Biserica canonică este cea „recunoscută și aflată în comuniune cu celelalte Biserici”. Însă întrebarea este alta: Cine sunt cu adevărat creștinii ortodocși?

    De ce domnia sa ia drept dat faptul că „bisericile” așa-zisei „ortodoxii mondiale” sunt într-adevăr ortodoxe, ignorând evidența că acestea propovăduiesc deschis, fără rușine și la scară mondială, prin fapte și cuvinte, erezia ecumenismului?

    5. Concluzie

    Motivul pentru care Biserica a biruit ereziile până și în secolul al XIX-lea este acela că are încorporat un „mecanism automat de corectare”, care provoacă o reacție eficace (și nu un simplu „război pe hârtie”!) din partea mădularelor sănătoase ale Ei.

    Singura reacție canonică și eficace astăzi este îngrădirea de cel puțin opt erezii propovăduite de „episcopii” „ortodoxiei mondiale”, și anume:

    1. Ecumenismul, care a fost anatematizat de Biserica Ortodoxă Rusă din Diaspora (ROCOR) în 1983, și prin urmare se aplică Canonul 15 al Sinodului I-II din Constantinopol;
    2. Serghianismul (cf. colaborării dintre „guvern” și „biserică” în toate relele pe care singuri le-au adus asupra țării);
    3. Uniația (din 7 decembrie 1965, când s-a făcut oficial „ridicarea excomunicării” cu „papa”, care de atunci este pomenit în dipticele Patriarhiei de Constantinopol, după cum a denunțat în 1969 Mitropolitul Filaret al Bisericii Ruse din Diaspora în scrisoarea sa deschisă către „arhiepiscopul Americii” Iacov, și care niciodată nu a fost dezmințită; cf. http://orthodoxinfo.com/ecumenism/philaret_iakovos.aspx);
    4. Neo-iconoclasmul (cf. interdicției împărtășaniei, a închinării la sfintele icoane ș.a. în timpul „pandemiei”);
    5. Neo-arianismul (cf. noii erezii potrivit căreia Patriarhul Constantinopolului ar fi chipurile „primus sine paribus”, „primul fără de egali”, după cum Tatăl ar fi chipurile „primul fără de egali” în Sfânta Treime – învățătură blasfemiatoare și anti-trinitară);
    6. Ereziei „moartea ta este viața mea”, cu „vaccinurile” care au fost produse prin linii celulare provenite din prunci uciși anume pentru acest scop;
    7. Ideii că „homosexualitatea este de la Dumnezeu” și, prin urmare, nu putem să o condamnăm (cf. declarației „Mitropolitului de Nea Ionia” Gavriil, care nu numai că nu a fost caterisit, dar continuă să fie în comuniune cu ceilalți);
    8. „Potențialismul” (Δυνητισμός), care a constituit obiectul prezentului articol.

    „Episcopii” „Ortodoxiei Mondiale” participă, de asemenea, la multe schisme, și anume:

    1. cea legată de calendar;
    2. cea australiană;
    3. cea ucraineană;
    4. cea „vaccinistă” (cf. strigătelor absurde ale unor „pseudo-episcopi”, că cei ce refuză „vaccinul” ar fi chipurile „în afara Bisericii”, „naziști” ș.a.); și altele.

    Comuniunea bisericească cu asemenea lupi îmbrăcați în piele de oaie este păcat de moarte, dar erezia „potențialismului” (Δυνητισμός) paralizează și anulează acest „mecanism automat de corectare”.

    Prin urmare, întorcând asupra lor greaua acuzație pe care dl. Trakadas o aduce celor ce se îngrădesc (în Orthodoxos Typos, 20-10-2023, nr. 2467, p. 1), concluzionăm că, neîngrădindu-ne de ereticii ecumeniști, slujim planurilor subversive ale ecumenismului.

    Sursa: https://krufo-sxoleio.blogspot.com/2023/10/blog-post_28.html

    1. N. tr: A nu se confunda cu învățătura Bisericii despre modul de aplicare al pedepselor și despre „potențial” și „în fapt”. Vezi mai multe aici. Aici este vorba despre mentalitatea propovăduită la nivel ecumenic a pr. Epifanie Theodoropoulos cum că îngrădirea (ἀποτείχισις) nu ar fi obligatorie pentru toți credincioșii și clericii, ci doar o posibilitate și că nu există vină canonică asupra celor care rămân în comuniune cu episcopii ecumeniști, atâta vreme cât aceștia nu au fost condamnați sinodal. ↩︎
    2. N. tr: termenul grecesc este „Πρεσβυτεριανοί” și se referă la protestanții de tip Presbyterians (adică cei care practică „presbiterianismul”, o formă de organizare bisericească fără episcopi, unde conducerea este printr-un sinod de prezbiteri/„bătrâni”). Adversarii „apărătorilor îngrădirii” i-au acuzat ironic că, rupându-se de episcopii oficiali ecumeniști, ar ajunge să trăiască ca presbiterienii, adică fără ierarhie episcopală vizibilă, având doar preoți „singuratici” și o „pseudo-Biserică invizibilă”. ↩︎
    3. N. tr: Acesta este titlul cărții în Grecia, însă în România, această carte a fost distribuită sub titlul: Cele două extreme: Ecumenismul și Stilismul. ↩︎

  • Harul Divin și Îngrădirea

    de Nikolaos Mannis

    Ori de câte ori o erezie și-a făcut apariția în Biserică, potrivit a tot ceea ce citim în istoria Bisericii, ortodocșii au întrerupt în mod prompt (sau treptat, într-un interval de timp rezonabil) comuniunea cu exponenții ereziei; adică au procedat la îngrădirea de aceștia.

    Ortodocșii care s-au îngrădit nu s-au mulțumit doar cu întreruperea comuniunii, ci au întreprins o luptă majoră și sfântă pentru înăbușirea ereziei, prin condamnarea ei și prin îndepărtarea ereticilor nepocăiți din Biserică, prin convocarea unui Sinod Mare[n. tr. Pan-Ortodox]. Acest Sinod Mare constituia încununarea acelei lupte sfinte.1

    Nicăieri în istoria Bisericii nu citim că ar fi fost făcută vreo legătură între Harul dumnezeiesc și îngrădire. Îngrădirea se făcea pentru ca ortodocșii să nu devină părtași la erezie! Modul în care Biserica primea înapoi, în sânul ei, pe ereticii condamnați de un Sinod Mare era stabilit de acel Sinod însuși.(Despre primirea ereticilor, în general, a se vedea în mod special Sinoadele Ecumenice al II-lea și al VII-lea.)

    Această legătură între existența sau inexistența Harului dumnezeiesc (și, în consecință, între validitatea sau nevaliditatea Sfintelor Taine) și îngrădire a fost făcută abia în epoca recentă, pentru prima dată, în legătură cu cea mai recentă mare erezie care a lovit Biserica — ecumenismul, panerezie ce continuă să o lovească până astăzi.

    Astfel, după inovația calendaristică din 1924, primul pas semnificativ în aplicarea practică a ecumenismului, o parte dintre ortodocșii îngrădiți, care au refuzat să accepte noul calendar, au afirmat că Biserica de Stil Nou nu mai are Har dumnezeiesc și că Sfintele ei Taine sunt nevalide. Această părere a fost ridicată la rang de dogmă a Credinței, iar toți cei care nu o acceptau erau considerați excomunicați. În acest mod, din nefericire, a luat naștere celebra schismă matheistă, a cărei a 80-a aniversare este comemorată în acest an.2

    Mateiții, făcând pentru prima dată o legătură între două lucruri fără legătură între ele, adică între Harul dumnezeiesc și îngrădire, susțineau că, dacă Tainele inovatorilor ar fi valide, atunci îngrădirea de ei ar fi greșită. Părintele Evghenie Tombros3 scria, referindu-se la această chestiune: „Dacă [cei de Stil Nou] au Har, pe ce canon ne vom sprijini pentru a lepăda această Biserică? Și de ce să o lepădăm, dacă are Har și ne putem mântui și acolo? În acest caz, de ce să mai suferim persecuții, hărțuiri, osteneli, întemnițări, exil și lipsuri – toate în zadar?”

    Această opinie a pătruns în rândul multor membri ai Sinodului succesorilor Sfântului Hrisostom cel Nou al Florinei. Astfel, unul dintre cei influențați de ideile matheeiților, părintele Marcu Chaniotis, a afirmat în același duh: „De ce să părăsim Biserica de stil nou, dacă are Har?”

    În zilele noastre, această idee a influențat și pe unii dintre cei care, mai recent, s-au îngrădit de Biserica de stil nou. Părintele Eftimie Trikamenas4, de pildă, folosindu-se în mod greșit de cuvintele Sfântului Teodor Studitul (vezi mai jos), scrie: „Sfântul Teodor Studitul a fost foarte clar în opoziția sa față de tainele ereticilor din vremea lui; după ce mărturisitorii Ortodoxiei s-au îngrădit, el a învățat că acele taine sunt nevalide. A susținut aceeași poziție clară și în ceea ce privește bisericile ereticilor, învățând că, după o acceptare oficială a ereziei, Îngerul Păzitor al acelei biserici se retrage, iar ea devine o casă obișnuită, lipsită de orice sfințenie. Așadar, este limpede că, pentru Sfânt, îngrădirea înseamnă că te îndepărtezi de ceva care a căzut și s-a transformat, și nu că părăsești ceva ce, deși a căzut în ceea ce privește credința, păstrează totuși lucrarea mântuitoare și sfințitoare a Harului Duhului Sfânt în Sfintele Taine. Căci dacă energia sfințitoare [a Harului] se păstrează în Taine, cum este posibil să ne retragem prin îngrădire, atâta timp cât Duhul Sfânt nu S-a depărtat de la acele Taine sau de la acele Biserici, și astfel să ne arătăm mai „regi decât Regele”? Și de ce ar trebui Duhul Sfânt să aștepte și să nu Se retragă decât după hotărârea noastră sinodală, care, potrivit acestei logici, ar impune modul retragerii Sale?”

    Părintele Epifanie Teodoropoulos5 avea același mod de a gândi despre legătura dintre Harul dumnezeiesc și îngrădire, cu deosebirea că folosea această legătură în sens opus, pentru a ataca pe ortodocșii vechi-calendariști îngrădiți. În cunoscuta sa carte Cele două extreme, el scrie: „Dacă cei de stil nou au Taine valide, dacă Biserica Greciei are Har, atunci într-adevăr este o Biserică Ortodoxă, o Biserică a lui Hristos, iar oricine se desparte de ea devine schismatic.”

    Din păcate, această legătură necugetată dintre Harul dumnezeiesc și îngrădire, în diferitele ei interpretări, a influențat multe persoane, printre care și pe distinsul părinte Gheorghe Metallinos6. Acesta îi scria într-o scrisoare părintelui Theodoret (Mavros)7, care îl îndemna la îngrădire: „Din moment ce sfințirea există și în [Biserica] de stil nou, sunt convins că acolo există și Har, și deci și posibilitatea de mărturisire și mântuire.” În alt loc, el mai scria: „Văzând că sfințenia Bisericii mele rămâne necoruptă, am încredințarea că nu m-am rupt de Sfinții noștri și că Harul treimic lucrează și asupra noastră, nu prin vrednicia noastră, ci pentru mântuirea poporului nostru («Dumnezeu nu rânduiește toate, dar lucrează prin toate», cum spune Sf. Ioan Gură de Aur). Nu scriu acestea ca să vă provoc – vă respect hotărârea [de îngrădire] –, ci pentru a-mi justifica ezitarea…”8

    Această legătură neinspirată a produs pierderi tragice în lupta sfântă împotriva panereziei ecumenismului. O parte dintre ortodocși (adică mateiții) s-au rupt de ceilalți luptători de 80 de ani încoace; o altă parte (cei care „luptă” din interior) se opun acelorași mărturisitori ortodocși, pe care îi percep drept „extremiști”, în timp ce ei înșiși sunt în comuniune cu panerezia ecumenistă; iar o a treia parte, care nu dorește să se angajeze în lupta cea sfântă, se mulțumește cu ideea că „există Har” în Biserica de stil nou.

    Tuturor acestor curente, Sfinții contemporani Hrisostom al Florinei și Ieromonahul Teodoret (Mavros) le opun învățătura ortodoxă pe acest subiect, arătând că această concepție este greșită și primejdioasă pentru lupta vechi-calendaristă.

    Sfântul Hrisostom cel Nou a subliniat că ortodocșii trebuie „să rupă comuniunea bisericească cu inovatorii, chiar înainte de o judecată sinodală, ca nu cumva să fie și ei vinovați înaintea întregii Biserici”9, remarcând că mentalitatea mateiților, privind pierderea Harului dumnezeiesc și invaliditatea Tainelor, urmărește „pe de o parte, atragerea altor convertiți către calendarul vechi, agitând invaliditatea Tainelor celor de pe nou drept sperietoare, iar pe de altă parte, păstrarea acestor adepți, mai ales a celor naivi și căldicei, în lupta noastră sfântă.”10

    Răposatul părinte Teodoret a scris multe texte lămuritoare, în care a respins atât pozițiile mateiților și ale celor influențați de mentalitatea acestora, cât și pe cele ale adepților părintelui Epifanie și ale nou-calendaristilor conservatori: „Existența Harului nu garantează mântuirea. Cineva poate foarte ușor să se împărtășească ipostatic cu «Trupul și Sângele lui Hristos» și, cu toate acestea, să sufere chinurile iadului! Dovadă sunt cuvintele Domnului din Evanghelie, potrivit cărora cei care săvârșesc minuni, semne și profeții, dacă nu au virtute personală, vor suferi osânda iadului! (Matei 7, 21-23). Așadar, precum săvârșirea minunilor nu înseamnă asigurarea mântuirii, tot așa nici existența Harului în Biserica de pe nou nu impune – ba dimpotrivă, nu permite – părtășia cu ea, atâta timp cât ea promovează rătăcirea și inovația.”11

    „Părintele Evghenie [vezi nota 4 de mai sus] întreabă cu vehemență: «Pe ce Canon ne vom baza, deci, ca să ne dezicem de această Biserică», dacă cei de pe nou au Har? Ce poate fi mai naiv sau mai anti-tradițional decât această întrebare? Cu siguranță nu a citit niciodată minunatele cuvinte ale Sfântului Nicodim Aghioritul, care în lucrarea sa Despre împărtășirea deasă, scrie următoarele, deosebit de potrivite cu cazul nostru: «Timpul nu-mi va ajunge să enumăr nenumăratele exemple ale multor Sfinți care au suferit necazuri și moarte pentru rânduielile și Canoanele Bisericii».12

    Cu alte cuvinte, pentru fiecare Canon călcat în picioare, pentru fiecare instituție bisericească ce constituie o tradiție a Sfintei Ortodoxii și care este violată, credinciosul este chemat să reacționeze și chiar să-și verse sângele pentru a opri lucrarea inovatorilor. Ar fi cu adevărat o nebunie ca cei credincioși să aștepte mai întâi ca Tainele Bisericii inovatoare să se piardă (și cum ar fi înștiințați despre aceasta?), și abia apoi să reacționeze, abdicând de la responsabilitățile lor.”13

    [Într-o scrisoare către un alt cleric, părintele Theodoret scrie:] „Care Sfânt Părinte a emis vreodată o astfel de proclamație, părinte Marcu, și anume că dacă există Har, nu ar trebui să ne retragem din Biserică, chiar dacă Păstorii ei inovează călcând în picioare sfintele Canoane și toate tradițiile cinstite ale Ortodoxiei? Oare nu tună Sfântul Nicodim în lucrarea sa Despre împărtășirea deasă, spunând că: «Nu-mi ajunge timpul să enumăr nenumăratele exemple ale foarte multor Sfinți care au suferit lipsuri și moarte pentru rânduielile și Canoanele Bisericii»?

    Dar chiar și înainte de Sfântul Nicodim, oare nu marele Atanasie Parios, împreună cu dumnezeiescul Hrisostom, laudă poporul credincios din Constantinopol care a îndurat iadul pe pământ deoarece nu a vrut să accepte pe altcineva pe tronul nedrept alungatului Hrisostom, Arhiereul lor? «Unii au fost bătuți, alții aruncați în temniță; alții au fost uciși — unii în fapt, alții doar cu voința… — preferând să facă și să sufere orice, numai să nu se împărtășească cu nelegiuirea celor care au cutezat asemenea lucruri.»14 Auziți, părinte Marcu? Au răbdat toate acestea «pentru a nu se împărtăși», și totuși nu s-a vorbit despre pierderea Harului de către cei aflați de partea opusă a Sfântului Părinte. Iar Hrisostom continuă: «Spune-mi, sunt acestea lucruri mici, când Biserica câștigă o așa mare ceată de Mucenici? Căci toți aceștia sunt Mucenici.»

    Auziți, preacucernice Părinte? Sfântul Hrisostom socotește ca Mucenici pe toți cei care nu s-au împărtășit cu călcătorii unui singur Canon sfânt. Niciodată aceștia nu și-au închipuit să proclame ceea ce dumneavoastră și urmașii dumneavoastră afirmați: «De vreme ce este Har, de ce să nu ne împărtășim cu cei care au introdus inovația calendarului?» Sau vă îndoiți că exista Har la prigonitorii Sfântului Părinte, dat fiind că conducătorul lor și succesorul, Arsachie, a ajuns Sfânt?”15

    [Într-un alt loc, părintele Theodoret scrie că:] „Argumentul [părintelui Epifanie Theodoropoulos] este fundamental înșelător și viclean. Aceasta pentru că este posibil ca un singur episcop sau o singură Biserică să aibă Har, dar să fie potențial schismatică sau eretică — o învățătură pe care însuși părintele Epifanie o acceptă! Credinciosul care se împărtășește din Potirul unei astfel de Biserici Îl primește pe Hristos, dar spre osândă și nu spre luminare și îndumnezeire, așa cum se întâmplă întotdeauna cu cei care se împărtășesc cu nevrednicie. Această osândă va fi diferită ca natură, în funcție de gradul de conștientizare al rătăcirii. În consecință, atunci când un credincios ortodox, fie el mirean sau cleric, se retrage dintr-o astfel de Biserică potențial schismatică sau eretică și rupe orice comuniune cu ea, el nu devine schismatic, ci este, potrivit învățăturii sfintelor Canoane, vrednic de laudă!”16.

    Dar și alții, precum regretatul teolog Aristotelis Delembases, au demonstrat din scrierile Părinților lipsa oricărei legături între Harul dumnezeiesc și întreruperea comuniunii. Iată două extrase grăitoare din scrierile sale: «Dacă ne-am îngrădit, adică ne-am separat și nu ne împărtășim cu Tainele ereticilor care s-au abătut de la Ortodoxie înainte de o hotărâre sinodală (judecată și condamnare), o facem într-un mod plăcut lui Dumnezeu. Nu pentru că Tainele săvârșite de ei nu ar fi lucrătoare, ci pentru ca, împărtășindu-ne cu ei, să nu păcătuim și, astfel, să îmbrățișăm erezia și, neidentificând un eretic ca fiind un eretic, să pricin uim sminteală împreună cu el.» (Καλὴ Ὁμολογία).

    «Îngrădirea de un episcop aflat sub influența ereziei nu are loc pentru că el a pierdut Harul, ci pentru că el a căzut, propovăduind erezia, și din cauza acestei porunci: căci dacă un episcop este „rău”, „pentru credință fugi de el și retrage-te”, poruncește Dumnezeu prin Sfinți.»17

    Cât despre poziția adoptată de părintele Evthymios Trikamenas și cei împreună cu el, singurul lucru care trebuie subliniat este că întreaga lor doctrină eclesiologică despre pierderea Harului și Tainele nevalide se bazează pe o folosire greșită a scrierilor Sfântului Teodor Studitul, care și-a exprimat punctele de vedere în această privință după condamnarea oficială și sinodală a iconoclaștilor de către cel de-al Șaptelea Sinod Ecumenic, căci atunci (în a doua fază a iconoclasmului) a trăit și a mărturisit acest Sfânt Părinte și Mărturisitor al Bisericii.

    Doresc cu sinceritate ca toate cele scrise aici să contribuie la o disociere între cele două chestiuni în discuție, și anume Harul dumnezeiesc și îngrădirea, care nu au legătură una cu alta, astfel încât această despărțire să îi elibereze pe foștii noștri frați dintr-o dureroasă schismă de 80 de ani și pe potențialii noștri frați dintr-o comuniune de moarte cu panerezia [ecumenismului], pentru ca, în cele din urmă, să putem lupta cu toții împreună pentru ziua când Ortodoxia va străluci până la marginile pământului, printr-un Mare Sinod al celor cu adevărat ortodocși.

    Sursa: https://krufo-sxoleio.blogspot.com/

    1. De aici își au originea Sinoadele Ecumenice, care au fost convocate nu — așa cum greșit cred unii — pentru a defini Credința, ci pentru a combate ereziile. Ele au apărat și au protejat Credința deja existentă, pe care Hristos a dăruit-o, Apostolii au propovăduit-o, iar Părinții și Sfinții Bisericii au păstrat-o (cf. Sf. Atanasie cel Mare). ↩︎
    2. Cei trei episcopi din Biserica de Stat a Greciei — între care se numără și Sfântul Hrisostom al Florinei, „Părintele” mișcării — care au respins adoptarea Calendarului papal de către Sfântul Sinod, în al doilea deceniu al secolului trecut, s-au îngrădit și au revenit la respectarea Calendarului Bisericesc tradițional. Pentru a asigura o administrație bisericească acestei Biserici în rezistență, au hirotonit episcop un călugăr atonit plin de râvnă, în scaunul de Vrestina, care, la rândul său, a declarat că Biserica de Stat a Greciei este lipsită de Har, provocând astfel o schismă, care până în ziua de azi este reprezentată de o mică minoritate a vechi-calendariștilor greci. ↩︎
    3. Unul din cei mai vocali apologeți mateiți († 1982). ↩︎
    4. Ieromonah al Bisericii Oficiale a Greciei, părintele Eftimie, s-a îngrădit de ierarhia sa inovatoare și, pentru acest act de conștiință, a fost caterisit în anul 2007. ↩︎
    5. Un ieromonah erudit (†1989), mult respectat pentru realizările sale duhovnicești, părintele Epifanie a fost, paradoxal, și un polemist adesea ofensator și destul de răutăcios împotriva vechi-calendaristilor din Grecia. ↩︎
    6. Un preot erudit și evlavios, fost decan al Facultății de Teologie a Universității din Atena, părintele Gheorghe, a susținut întotdeauna o viziune moderată și un respect empatic față de vechi-calendariștii greci. Câteva dintre studiile sale academice au fost publicate în revista Orthodox Tradition. ↩︎
    7. Un cunoscut zelot athonit și teolog învățat († 2007), a fost profund respectat de regretatul părinte Serafim (Rose) și a fost strâns legat de Biserica Ortodoxă Rusă din Afara Granițelor. A trecut la Domnul înainte de reunificarea acesteia cu Patriarhia Moscovei, pe care nu o susținea. ↩︎
    8. Vezi: http://vasilevousa1453.blogspot.gr/2017/02/blog-post.html ↩︎
    9. “Enciclică Pastorală”, Atena, 1 iunie 1944. ↩︎
    10. „Clarificarea Mitropolitului Hrisostom asupra Enciclicei sale pastorale”, 18 ianuarie 1945. Sfântul Hrisostom considera, în esență, această mentalitate ca fiind, în cel mai bun caz, o tactică, iar în cel mai rău caz, implicit nesinceră și divizatoare. ↩︎
    11. „A doua scrisoare deschisă către Părintele Evghenie Tombros”, Muntele Athos și Atena, 1972. ↩︎
    12. Vezi Ieromonahul Patapie și Arhiepiscopul Hrisostom, Mana din Athos: Problema împărtășaniei dese pe Sfântul Munte la sfârșitul secolului al XVIII-lea și începutul secolului al XIX-lea (Oxford: Peter Lang, 2006), p. 164. ↩︎
    13. Schisma calendarului (Muntele Athos și Atena: 1973), p. 9. ↩︎
    14. Sfântul Ioan Gură de Aur, „Omilie către cei scandalizați de necazuri”, §19, PG 52:518-519, citat de Sfântul Atanasie Parios, Declarație despre adevărul privind tulburările de pe Sfântul Munte, cap. 14. ↩︎
    15. “Al doilea răspuns către Monaul Marcu Chaniotes,” Sfântul Munte, 19 decembrie, 1975. ↩︎
    16. Antidotul, carte în curs de traducere și publicare în limba română. ↩︎
    17. Sf. Ioan Hrisostom, PG 63:231, în scrierea lui Delembasis Πάσχα Κυρίου
      (Paștile Domnului). ↩︎

  • O evaluare canonică a „schismei” calendarului

    Către redacția ziarului „Orthodoxos Typos” [1976]
    de părintele Teodoretos (Mavros) din Sfântul Munte (+2007)

    Citind cu atenție cele scrise până acum în „Orthodoxos Typos” și „Vocea Ortodoxiei” și fiind parțial de acord cu pozițiile exprimate de vechii-calendariști, dar deloc cu ale dumneavoastră, trimitem această contribuție „pentru iubirea adevărului și a Ortodoxiei”, nădăjduind că, prin aceasta, vom reuși să interpretăm mai limpede aspectele necunoscute și greșit înțelese ale problemei calendarului.

    • Calendarul iulian, judecat exclusiv din punct de vedere astronomic, nu constituie o Tradiție a Bisericii, în ciuda sfințeniei pe care a dobândit-o prin întrebuințarea sa de către Biserică. Prin urmare, orice calendar poate fi folosit de Biserică, atâta vreme cât nu violează rânduiala liturgică a acesteia.
    • În consecință, calendarul iulian poate fi schimbat sau corectat, cu consimțământul unanim al Bisericilor Ortodoxe, cu condiția ca rațiunea pastorală care impune această schimbare să fie una serioasă și ca îndreptarea să nu contrazică litera și duhul Canonului 1 al Sinodului din Antiohia.
    • Totuși, prin schimbarea (sau îndreptarea, cum preferați) din 1924, s-a descoperit următoarele: s-a dovedit absența totală a unui motiv pastoral care să justifice schimbarea — fapt confirmat constant de Bisericile care au păstrat calendarul vechi și care au refuzat să participe chiar și la Congresul „Pan-Ortodox” din 1923. Mai mult, prin ruperea unității liturgice ortodoxe care a urmat, a ieșit la iveală roada rea și amară a schimbării, slujind scopuri cu totul străine și neortodoxe.

    Dovadă a celor de mai sus este:

    1. Enciclica patriarhală din 1920 „Către Bisericile lui Hristos de pretutindeni”, în care se afirmă necesitatea reînnoirii și întăririi, mai presus de toate, a iubirii dintre Biserici, astfel încât acestea să nu se mai privească unele pe altele ca străine și deosebite, ci ca rude și apropiate în Hristos, împreună-moștenitoare și părtașe ale făgăduinței lui Dumnezeu în Hristos!!! Pentru a se atinge această dragoste, au fost propuse 11 puncte, primul fiind „adoptarea unui calendar unificat…” (I. Karmiris, DSMN, vol. 2, pp. 958-959). Trebuie menționat că această Enciclică este considerată de ecumeniștii ortodocși drept „marea cartă a ecumenismului ortodox” („Eirenopoioi”, p. 25, ed. I). Cu alte cuvinte, problema calendarului a fost împinsă exclusiv din dorința de a uni Bisericile și constituie preambulul și introducerea în tristele evenimente ce au urmat, culminând cu multiple acte anti-canonice și trădări ale Ortodoxiei Părinților noștri: rugăciuni în comun, ridicarea anatemelor, declarații eretice etc., cu Patriarhia Ecumenică a Constantinopolului în frunte și cu sprijinul celorlalte Biserici Ortodoxe.
    2. Congresul „neortodox” (așa cum l-a caracterizat vrednicul de pomenire Mitropolit Irineu al Cassandrei) din 1923, care „a fost convocat cu scopul promovării unității” (Procese-verbale, p. 27). În cadrul acestuia s-a hotărât nu doar „reforma calendarului” (p. 21), ci și schimbarea Pascaliei și a săptămânii bisericești (pp. 53, 57), chiar dacă scopurile nu au fost atinse din pricina reacției conștiinței ortodoxe. Dacă mai luăm în considerare și faptul că însuși [Meletie] Metaxakis, referindu-se la constituirea congresului din 1923, a declarat: „Nu suntem adunați ca un sinod ale cărui decizii ar putea fi aplicate ca prevederi canonice” (pp. 36, 49), și că puțin înainte de inovație, succesorul său pe Tronul Ecumenic, Grigorie al VII-lea, „a fost îndrumat” de către Hrisostom [Papadopulos] al Atenei să accepte schimbarea, acesta din urmă hotărând în mod unilateral și în ciuda ezitărilor și temerilor lui Grigorie, schimbarea calendarului, cu sprijinul Ministerului Afacerilor Externe (Eustratiadou, Adevărul real despre calendarul bisericesc, pp. 53–56), atunci se înțelege cât de lipsită de însemnătate și seriozitate este afirmația ziarului Orthodoxos Typos, care spune: „Biserica noastră, cu consimțământul Patriarhiei Ecumenice primate, a acceptat corectarea calendarului iulian simultan cu aceasta”.

    Dar ce importanță are dacă, chiar și cu acordul reciproc, două Biserici locale au decis și au aplicat respectiva corectare? Reacția celorlalte Biserici, în ciuda păstrării comuniunii prin iconomie – lucru cu certitudine nesănătos – doar pentru a evita o schismă, arată în chip vădit caracterul necanonic al acestei acțiuni. Prin urmare, deși schimbarea sau corectarea calendarului este admisibilă, atâta timp cât un motiv pastoral serios o justifică – așa cum am spus mai înainte –, tocmai din pricina lipsei acestui motiv, tot ceea ce ține de această corectare a fost făcut în mod greșit.

    De aceea, propunerea Bisericii oficiale a Greciei privind problema calendarului, înaintată în 1971 comitetului competent al viitorului Sinod Panortodox, a menționat, între altele, următoarele aspecte importante: „Între cei ce urmează calendarul vechi și cei ce urmează pe cel nou, există o diferență permanentă de 13 zile în ceea ce privește prăznuirea tuturor sărbătorilor așa-numite fixe. Aceasta constituie un fapt fără precedent în istoria Bisericii, căci, deși în primele secole existau diferite calendare și un calendar liturgic încă nedefinitivat, niciodată nu s-a întâmplat ca un același eveniment (de pildă, Adormirea unui sfânt) să fie prăznuit la date diferite, precum se întâmplă astăzi. Neînțelegerea devine și mai accentuată în marile sărbători ale Nașterii Domnului, Botezului și Adormirii Maicii Domnului. Unii postesc, în timp ce alții prăznuiesc. Această diferență naște întrebarea: «Cine anume prăznuiește cu adevărat, noi sau Biserica?» Răspunsul: «noi», golesc sfințenia praznicului, făcând din el o chestiune personală a fiecăruia. Răspunsul: «Biserica» impune prăznuirea unitară, căci Biserica este una” (p. 10).

    Chiar și Patriarhul Ecumenic Ioachim al III-lea, în anul 1901, a caracterizat corectarea celor 13 zile drept „nebunească și lipsită de sens” – deși o prevedea ca pe o corectare făcută în unanimitate între Bisericile Ortodoxe –, dar totuși aceasta a fost făcută, și unilateral, ceea ce a condus la consecințele tragice mai sus menționate. Propunerea Bisericii Greciei, evaluând considerațiile lui Ioachim, a notat: „Din păcate, acest glas al rațiunii a fost trecut cu vederea și, fără niciun temei eclesiologic, calendarul iulian a fost corectat, iar Biserica s-a divizat între cei care au acceptat corectarea și cei care au respins-o!” Iar după câteva considerații privind faptul că Biserica are autoritate să regleze anumite anomalii în prăznuirea sfinților „spre folosul credincioșilor”, încheie: „Cu certitudine, nimic nu poate fi socotit folositor dacă se face însoțit de smintirea conștiinței celor credincioși!” (p. 32).

    Toate cele de mai sus condamnă în mod limpede poziția ziarului Orthodoxos Typos, care afirmă că este o greșeală din partea vechi-calendaristilor să insiste că sărbătorile trebuie prăznuite laolaltă de toți ortodocșii. (A se vedea și Canonul 56 al Sinodului al VI-lea Ecumenic).

    Problemele vindecabile în Biserică

    Examinând mai adânc și cu mai multă atenție definiția schismei dată de Sfântul Vasile cel Mare – „schisme se numesc acelea care, din pricini bisericești și vindecabile, au dus la separarea unora de alții” –, observăm următoarele:

    1. Problemele vindecabile pot proveni din partea celor care provoacă schisma, precum în cazul eustatienilor, care respingeau căsătoria și consumul de carne. În acest caz, pricina a fost creată în întregime de aceștia, prin greșita lor interpretare și neascultare față de învățătura Bisericii, iar cei „de care s-au despărțit” – adică episcopul, sinodul etc. – nu poartă nicio răspundere pentru crearea problemei, nici pentru despărțirea ce a urmat.
    2. Avem însă și cazuri în care pricina vindecabilă este creată de episcop (sau sinod), nu prin acțiuni arbitrare sau necanonice, ci încercând, cu o lăudabilă previziune pastorală, să ocrotească o parte vulnerabilă a turmei sale. În astfel de cazuri, unii credincioși, neînțelegând corect cele întreprinse (care, la suprafață, pot părea inovatoare și potrivnice tradiției, dar în esență sunt fără vină și chiar vrednice de laudă), se despart de comuniunea cu acel episcop. Un exemplu clasic este cel al schismei catharilor, care nu primeau în comuniune pe cei căsătoriți de două ori sau pe cei ce căzuseră în păcat, și în vremuri mai apropiate, cel al schismei staroverilor din Rusia, care au respins reformele liturgice corecte și necesare ale Bisericii lor. Deși ambele grupări păreau că păzesc tradițiile, ele au fost condamnate, întrucât era vorba de o reînnoire necesară și obligatorie, nu de o inovație condamnabilă. Se înțelege, bineînțeles, că înainte de orice schimbare trebuie epuizate toate mijloacele posibile de pregătire a turmei și de evitare a smintelii. Din păcate, în cazul staroverilor, această prevedere pastorală a lipsit.
    3. Mai există și o altă situație în care pricina vindecabilă este din nou generată de episcop (sau Biserică), dar ea este într-adevăr minoră și poate fi îndreptată. Este vorba despre păcate și abateri personale ale episcopului („acuzații penale”), pentru care credinciosul nu are voie să se despartă de comuniunea cu el, ci trebuie să acționeze cu modestie și prin rânduiala ierarhică, pentru a preveni un scandal și mai mare. Astfel, chiar dacă episcopul este sursa problemei, din pricina naturii private a faptei, cel care se separă de el este socotit vinovat de schismă, chiar dacă episcopul însuși va trebui să dea socoteală înfricoșătoare înaintea lui Dumnezeu.

    Despărțirile necesare și lăudabile

    Pornind de la cele de mai sus, se ridică întrebarea: doar cauze „vindecabile” pot fi provocate de un episcop, sinod etc.? Cu siguranță că nu, așa cum nici credincioșii nu provoacă întotdeauna doar probleme vindecabile, ci și erezii grave. Așadar, în ce mod poate deveni un episcop autorul unei cauze nevindecabile în Biserică? Foarte simplu: atunci când predică public sau acționează într-un mod care aduce o gravă ofensă credinței și dreptății, potrivit Canonului 31 Apostolic, care spune: „Dacă vreun preot, nesocotindu-și propriul episcop, înființează o adunare separată și ridică un altar diferit, fără ca episcopul să fi fost condamnat pentru credință sau dreptate [adică fără să fi fost cunoscut ca eretic evident sau om nedrept, potrivit expresiei din Pidalion], să fie caterisit ca unul iubitor de putere…”

    Zonaras, explicând termenul „dreptate”, spune: „împotriva datoriei și a dreptății” (S, ST, 213). În consecință, nu doar pentru erezie, ci și pentru orice faptă a episcopului care este „împotriva datoriei și dreptății”, clericii și credincioșii aflați sub autoritatea sa pot întrerupe comuniunea cu el, conform canonului de mai sus. În cazul păcatelor personale ale episcopului, precum și în cazul încălcărilor canonice private, am acceptat că nu se creează schisme. Însă aici canonul se referă la erezie și nedreptate, care nu se limitează la episcopul păcătos, ci afectează, pe de o parte, învățătura Bisericii și, pe de altă parte, drepturile turmei aflate sub grija lui. Deși sensul literal al canonului se poate opri aici, spiritul lui merge mai departe. Căci dacă încălcarea drepturilor turmei justifică separarea de păstor, cu atât mai mult atunci când episcopul predică public, în cuvânt sau faptă, împotriva tradițiilor sfinte. Nu face parte din datoria și obligațiile sale, asumate la hirotonia episcopală, păstrarea tuturor rânduielilor apostolice și bisericești, scrise și nescrise, potrivit îndemnului apostolic: „Stați neclintiți și țineți predaniile”? Și nu a adăugat mai târziu Biserica, întărind: „Dacă cineva respinge orice predanie scrisă sau nescrisă, să fie anatema”?

    Același principiu din Canonul 31 Apostolic se regăsește și în Canoanele 13 și 14 ale Sinodului I-II din 861. Potrivit acestora, orice întrerupere a comuniunii de către un cleric inferior față de superiorul său este aspru pedepsită, cu condiția ca superiorii să nu fie „necredincioși sau nedrepți”, conform Canonului 31, iar separarea să nu fi avut loc „doar pe baza auzirii unor acuzații penale posibile” (Balsamon, S, B, 690). Zonaras și Balsamon consideră „acuzațiile penale” ca incluzând fapte precum sacrilegiul, simonia, desfrânarea și, în general, încălcări ale canoanelor, care trebuie înțelese mereu ca păcate personale și nu ca dispreț sau ignorare a ordinii canonice și a Tradiției Bisericii în aspectele care privesc Biserica în ansamblu.

    Același sinod, completând Canoanele 13 și 14, formulează în mod explicit și pozitiv, în Canonul 15, (având în vedere că referințele anterioare la „acuzații penale” provin din comentarii și nu din textul canonic propriu-zis) cazul în care cel care se separă nu doar că nu este pedepsit, ci dimpotrivă, este vrednic de laudă. Un asemenea caz este atunci când episcopul propovăduiește public „cu capul descoperit”, adică clar și fățiș.

    Când Sfinții Părinți ai Sinodului I-II vorbesc despre erezie în acest Canon 15, oare se referă la erezie în sens strict, adică la coruperea dogmelor, sau la ceva mai larg? Pentru a clarifica acest aspect, ne ajută foarte mult Canonul 4 al aceluiași sinod, unde cuvântul „erezie” apare de două ori, referindu-se la iconoclasm. Dacă avem în vedere că iconoclasmul, cel puțin în faza sa inițială, a fost o răsturnare a formelor de evlavie și cult, precum și a rânduielii Bisericii – rânduieli păstrate și exprimate în sfintele canoane și în Tradiția generală a Ortodoxiei – devine ușor de înțeles că Părinții Sinodului au folosit termenul „erezie” în sens larg, incluzând și încălcarea tradițiilor eclesiastice. De aceea, Biserica condamnă cu aceeași gravitate atât pe eretici, cât și pe cei care disprețuiesc Tradițiile ei, cu anatema, știind bine că orice respingere sau dispreț față de acestea atinge chiar inima propovăduirii mântuirii, a Evangheliei harului. „Cei care cutează să gândească sau să învețe altfel,” spune Sinodul VII Ecumenic, „sau să respingă tradițiile eclesiastice, așa cum fac ereticii nelegiuiți, și să introducă vreo inovație… poruncim să fie caterisiți” (Tomusul Sinodului VII Ecumenic). Cu alte cuvinte, Sinodul îi echivalează pe cei care disprețuiesc Tradițiile sfinte cu ereticii și le aplică aceeași pedeapsă.

    Cât despre Tradițiile Apostolice, nimeni nu ar susține că respingerea lor nu oferă un temei legitim pentru întreruperea comuniunii. Dar putem spune același lucru și despre celelalte, adică Tradițiile Eclesiastice? Cu siguranță da, căci orice respingere a acestora constituie erezie în sens larg.

    Așadar, ceea ce Canonul 31 Apostolic a intenționat să transmită prin termenii „credință și dreptate” poate fi, într-adevăr, considerat cuprins în termenul „erezie”, așa cum este folosit în Canonul 15 al Sinodului I-II, conform celor de mai sus. Să nu uităm, de asemenea, că „sfintele canoane nu constituie o parte autonomă, independentă și autosuficientă a surselor Revelației, ci sunt integrate organic în întreaga Sfântă Tradiție a Bisericii, interpretând Sfânta Scriptură și fiind interpretate prin ea și prin referința la întreaga Sfântă Tradiție.” Iar practica Bisericii în această privință ne învață că fiii ei credincioși au luptat nu doar pentru dogme, ci în egală măsură și pentru Tradiții, ori de câte ori acestea au fost disprețuite de către diferiți nelegiuiți de-a lungul secolelor.

    Sfântul Nicodim este extrem de clar în această privință. El scrie: „Timpul nu mi-ar ajunge să enumăr nenumăratele exemple de sfinți care au suferit și au murit pentru legile și canoanele bisericești.” (Despre Împărtășirea deasă, p. 108, ediția 1962).

    În lumina celor de mai sus, orice insistență de a interpreta cuvântul „erezie” din Canonul 15 al Sinodului I-II doar după sensul său literal, ignorând spiritul său și practica generală a Bisericii, ne-ar conduce la acceptarea ideii că, indiferent de disprețul sau violarea Tradițiilor sfinte de către episcop, clerul și credincioșii de sub ascultarea sa nu ar putea întrerupe comuniunea cu el. Aceasta ar însemna chiar dacă el ar disprețui și ar introduce inovații în ce privește icoanele sfinte, impedimentele la căsătorie, monahismul, posturile, formele comune și consacrate de cult etc. Dar cine ar putea afirma asemenea lucruri fără a deveni, în esență, protestant?

    Considerații finale

    După toate cele expuse, se ridică, firesc, întrebarea finală: pot fi considerate urmările pricinuite de inovația calendarului drept o problemă vindecabilă, care să nu justifice separarea turmei de cei care au provocat-o? Sau această separare a fost impusă, așa cum deja s-a arătat? În încercarea de a anula urmările acestei fapte, scrieți: „Calendarul nostru liturgic, așa cum am subliniat, este o tradiție bisericească. Este o hotărnicire a Părinților, care nu trebuie și nu poate fi schimbată. Și, spre întărire, întrebăm cu îndrăzneală, curaj și cutezanță: Care sărbătoare, măcar una, a fost schimbată? Care a fost desființată? Care a încetat să mai existe? Niciuna, niciodată.”

    Acest tip de argumentație nu este altceva decât o eschivare condamnabilă de la fondul problemei, căci scopul calendarului liturgic nu este doar de a indica poporului sărbătorile ciclului anual bisericesc, reglementând astfel posturile și celelalte rânduieli ale credincioșilor, ci mai ales acela de a asigura unitatea și comuniunea tuturor acestora. Tocmai acest lucru fusese subliniat cu claritate de propunerea oficială a Bisericii Greciei! Când această unitate nu este realizată, adică atunci când nu există o prăznuire comună, avem o violare fățișă, cel puțin parțială, a tradiției sfinte a calendarului liturgic. Căci atunci când această comuniune nu este păstrată, mai ales în marile praznice, se rupe tocmai vădirea exterioară a Bisericii celei Una, Sfinte, Sobornicești și Apostolești, iar Biserica, icoana Împărăției cerești, se înfățișează ca un chip al dezordinii și al haosului – realitate care nu vine de la Dumnezeu și care nu poate fi bineplăcută nici Lui, nici Bisericii triumfătoare, care statornicise și păstrase această ordine.

    De aceea, inovația calendaristică din 1924 trebuie socotită o faptă înrudită îndeaproape cu reforma iconoclastă, care, sub pretextul unei cinstiri mai „spiritualizate” a lui Dumnezeu, încerca să abolească tradițiile! Asemenea și aici, sub masca unei acurateți cronologice mai mari, dar în realitate dintr-o intenție eretică – aceea a unirii cu papistașii, pe care doar cu trei ani înainte îi declaraseră oficial „moștenitori împreună cu noi ai Împărăției lui Dumnezeu”, recunoscând hirotoniile anglicanilor chiar înainte de congres (în 1922), în timp ce lumea greacă deplângea catastrofa din Asia Mică – Patriarhia Ecumenică, cu inițiativa Bisericii Greciei, a desființat o rânduială de veacuri a cultului pe plan pan-ortodox!

    Chiar dacă acest pseudo-sinod eretic ar fi desființat doar o singură sărbătoare comună, aceasta ar fi fost suficientă ca să nu fie acceptată de credincioși – cu atât mai mult de cei ai Bisericii Greciei și ai Patriarhiei, căci tocmai Meletie Metaxakis și Hrisostom Papadopoulos erau promotorii inovației. Prin urmare, reacția conștiinței ortodoxe la schimbările din 1924 este nu doar îndreptățită, ci demnă de laudă, fiind pe deplin acoperită de sfintele canoane și de întreaga practică a Bisericii.

    Și, pentru a vorbi mai limpede despre scopurile ascunse ale așa-numitului „Congres Pan-Ortodox” din 1923, să amintim mărturia proceselor-verbale: în timpul uneia dintre ședințe, episcopul anglican Charles Gore, cunoscut specialist în chestiunile Răsăritului Ortodox, s-a prezentat pe neașteptate și a spus printre altele: „…al doilea pas [către unirea cu ortodocșii] va fi chestiunea calendarului, care ne va aduce la prăznuirea comună a sărbătorilor… Ieri am înmânat Preafericirii Voastre două documente: unul cu semnăturile a 5.000 de preoți anglicani care declară că nu văd nicio piedică în calea unirii depline… iar celălalt conține propuneri concrete despre cum s-ar putea realiza această unire.” (p. 87)

    Întrebăm: Când au fost strânse aceste semnături? Cu ce scop? Nu cumva înainte, și mai ales după recunoașterea „hirotoniilor” acestora, cu scopul unirii cu ortodocșii, folosind congresul din 1923 ca instrument potrivit pentru acest plan nelegiuit? Acest fragment singur este suficient pentru a justifica poporul lui Dumnezeu, care, cu glas profetic, a exclamat la schimbarea calendarului: „Ne-au latinizat!” – reacționând cu toată ființa împotriva dușmanilor din afară ai Ortodoxiei, dar și a dictatorilor lăuntrici și păstorilor inovaționiști.

    Sperăm că nu veți îndrăzni să numiți cele relatate mai sus drept „pretexte post-factum”, fiindcă ele au precedat inovația, și nici să le comparați cu acțiunile unilaterale și necanonice din trecutul pre-1920, care nu aveau nici promovare pan-ortodoxă, nici acceptare, fiind fapte izolate și personale, necunoscute poporului și, prin urmare, fără a cere de la acesta vreo reacție.

    E adevărat că în reacția calendaristică au existat unele neregularități canonice, cauzate în special de ieromonahii și monahii conducători ai mișcării, nu însă de ierarhia lor, care, deși uneori a fost antrenată greșit, s-a menținut adesea în hotarele rânduielii. Mult mai grav decât aceste scăpări este însă faptul că s-a declarat pierderea harului de către Biserica inovatoare. Iar ceea ce dumneavoastră considerați a fi a doua mare abatere – și anume necomuniunea cu celelalte Biserici păstrătoare ale vechiului calendar – nu are temei, căci, „după cum corect consemnează istoria mișcării lor,” vechii-calendaristi au căutat în mai multe rânduri să intre în comuniune cu aceste Biserici, spre a constitui un sinod care să „corecteze dezordinea și situația necanonică ivită.” Nu au reușit, deoarece aceste Biserici au preferat comuniunea cu inovaționiștii, în detrimentul celor slabi în cele lumești, dar tari în adevăr.

    În concluzie, subliniem că lupta sfântă a vechilor-calendaristi este pe deplin îndreptățită – atât datorită schimbării unilaterale a calendarului, cât și datorită intențiilor profund necanonice ale congresului din 1923, prin care forțele anti-ortodoxe, dinlăuntrul și din afara Bisericii, căutau să înfăptuiască – sau măcar să declanșeze – unirea minciunii cu adevărul! De aceea, socotim că schisma ivită este vrednică de laudă, potrivit Canonului 15 al Sinodului I-II și cuvântului patristic: „Este bine a ne despărți în chip drept.” Considerăm, de asemenea, că Biserica Greciei poartă răspunderea principală pentru ivirea nu doar a acestei schisme, ci și a ruperii unității liturgice a întregii Ortodoxii, fapt care a făcut-o „potențial schismatică” față de Bisericile care au păstrat vechiul calendar.

    Astfel, mărturisitorii locali ai „tradițiilor vechi” s-au dovedit credincioși în cele mici, și de aceea au fost găsiți vrednici și în cele mari – anume în „rezultatul actual al inovației din 1923”, care nu este altceva decât o erezie vădită și o abatere dogmatică gravă.

    Theodoretos Monahul

    Schitul Sf. Ana, Iunie 1976

    Sursa:https://orthodoxmiscellany.blogspot.com/2024/01/canonical-view-of-calendar-schism.html

  • Antidotul pentru Otrava ”Celor Două Extreme”

    De Monahul Damianos Agiovasiliatis | 27 Martie, 2017

    Într-un articol recent (Orthodoxos Typos – 16 februarie 2017), persoana și cartea Cele două extreme a Părintelui Epifanie Theodoropoulos sunt elogiate până la delir de către monahul athonit Arsenie de la Sfânta Mănăstire Kutlumuș, acesta descriindu-l pe autor ca pe o autoritate în discernământul spiritual privind interpretarea Sfintelor Canoane și, în general, ca pe un „ghid al luptei.” Care este însă această „luptă” a admiratorilor Părintelui Epifanie și unde îi conduce ea? Vom vedea mai departe.

    Se consideră imperativ, având în vedere evoluția problemelor ecleziastice din ultimele decenii— în special astăzi, după așa-numitul Mare Sinod din Creta, care constituie apogeul panereziei ecumenismului— să se dezvăluie imensa pagubă pe care această carte a Părintelui Epifanie a provocat-o în conștiința credincioșilor Bisericii Nou-Calendariste. Oricât s-ar strădui cineva, în discuțiile cu un cleric, monah sau mirean din rândul nou-calendaristilor, să arate Canoanele și să dovedească faptul că tradiția nepieritoare a Sfinților Părinți ai Bisericii noastre interzice comuniunea cu ereticii, și că, în vremuri de primejdie pentru credință, cauzată de primatele eretice ale Bisericii Ortodoxe, încetarea pomenirii acestora de către credincioși devine imperativă, toate aceste argumente și dovezi cad în gol—sau, mai precis, într-o „gaură neagră” pe care, din păcate, Părintele Epifanie a reușit să o creeze printr-o nouă și inventată ecleziologie. Și, deși aceștia nu neagă inspirația divină a cuvintelor și îndemnurilor sfinților, paradoxal, fac exact opusul, confirmând astfel cu tărie cuvintele Apostolului Pavel, care profetic a descris suferințele din zilele de pe urmă —adică zilele noastre— menționând, pe lângă diferitele păcate pe care le condamnă, că și frații noștri „au înfățișarea dreptei credințe, dar îi tăgăduiesc puterea.” (2 Tim. 3:5)

    În cartea Cele două extreme, trebuie să recunoaștem, există o încercare—dezvoltată cu o îndemânare admirabilă—de a deturna Consensus Patrum, așa cum îl numesc teologii contemporani, în ceea ce privește modul de a înfrunta ereziile și ereticii înainte de condamnarea lor sinodală. „Gaura neagră” a Părintelui Epifanie, prin care a subminat literalmente ecleziologia ortodoxă patristică, constă în principal în interpretarea greșită a Canonului 15 al Sinodului I-II și în consecințele acestei interpretări, care pot fi rezumate astfel:

    a)Probleme triviale – astfel de lucruri s-au mai întâmplat înainte.
    b)Relațiile sociale sunt lipsite de orice importanță.
    c)Ascultare față de Biserică (= Administrație).
    d)Nu trebuie să creăm o schismă în Biserică.
    e)Canonul 15 al Sinodului I-II este opțional, nu obligatoriu; el conferă dreptul de a înceta pomenirea, dar nu obligă la acest lucru.
    f)Nu există niciun pericol de întinare, nici prin pomenirea Patriarhului, deoarece acesta nu a fost încă condamnat, și cu atât mai puțin prin împărtășirea cu cei care îl pomenesc sau cu alți ecumeniști.
    g)Pierdem atât de mulți tineri—chiar trebuie să ne ocupăm acum de astfel de lucruri?
    h)Protectorii sunt informați.

    Deși argumentele sale sofistice au fost complet respinse—până la fărâmițare—de regretatul Ieromonah Theodoret Mavros în lucrarea sa intitulată Antidotul, cu toate acestea, Cele două extreme a fost distribuită pe scară largă în librăriile religioase din întreaga țară[n.tr. este vorba de Grecia], în timp ce Antidotul a fost abia disponibilă, ba chiar interzisă, astfel încât găsirea ei necesita norocul unui căutător de aur. Pentru a demonstra acest lucru, voi împărtăși pe scurt o experiență personală.

    Spre sfârșitul anilor 1990, am mers împreună cu un prieten într-un pelerinaj la Mănăstirea Dionisiou de pe Muntele Athos pentru a vorbi cu un monah al mănăstirii care era compatriotul nostru. Printre altele, discuția noastră s-a îndreptat către problema pomenirii Patriarhului Dimitrie de la acea vreme și a comuniunii cu ecumenismul. Am spus ce aveam de spus, iar la plecare i-am oferit Antidotul pentru a-l studia mai atent, în liniște. Totuși, un ieromonah care trecea pe acolo, văzând cartea, s-a repezit brusc și i-a smuls-o literalmente din mâini, spunând: „Nu vei citi această carte.” Era evident că o recunoscuse, iar la vederea ei s-a comportat ca un taur înfuriat. Cartea, desigur, a fost confiscată, iar bucuria noastră pentru pelerinaj s-a transformat în tristețe și neliniște—nu din cauza cărții în sine, ci din cauza a ceea ce se petrecea, în ansamblu, pe Muntele Athos.

    Cum să nu existe, așadar, clerici, monahi și mireni care îmbrățișează Cele două extreme ca pe o a doua Evanghelie? Unde ar putea găsi Părintele Arsenie, monahul de la Dionisiou, și atât de mulți alți clerici, monahi și mireni, contra-argumentul ortodox fără Antidotul?

    Citind articolul Monahului Arsenie, exagerările cu privire la înțelepciunea, claritatea spirituală și autoritatea infailibilă a Părintelui Epifanie fac să fie „mai strălucitor decât soarele” faptul că toate eforturile sale până atunci au fost o încercare disperată de a reduce la tăcere vocea propriei conștiințe în ceea ce privește comuniunea cu ereziarhul de la Fanar[n.tr. Constantinopol]. Cum să nu fie tulburată conștiința sa, când, citind iar și iar viețile și scrierile sfinților, descoperă că Sfântul Maxim Mărturisitorul a fost exilat de trei ori pentru că a refuzat să intre în comuniune cu patriarhii monoteliți?

    Sau când citește directiva Sfântului Vasile cel Mare: „Cei care, prefăcându-se că mărturisesc dreapta credință ortodoxă, se împărtășesc cu cei ce cugetă altfel, aceștia, dacă nu încetează după mustrare, nu numai că trebuie socotiți excomunicați, dar nici măcar să nu fie numiți frați”?

    Sau a Sfântului Atanasie cel Mare: „Mergând pe calea dreaptă și dătătoare de viață, să tăiem ochiul care ne smintește, nu cel trupesc, ci cel duhovnicesc. Adică, dacă episcopul sau preotul, care sunt ochii Bisericii, se poartă rău și smintesc poporul, aceștia trebuie îndepărtați. Căci mai bine este să ne adunăm la rugăciune fără ei decât să fim aruncați împreună cu ei în Gheena focului, asemenea lui Anna și Caiafa”1.

    Sau a Sfântului Teodor Studitul: „Căci Ioan Hrisostom a declarat cu glas mare și puternic că sunt vrăjmași ai lui Dumnezeu nu doar ereticii, ci și cei care se împărtășesc cu aceștia”2.

    Sau din scrisoarea Părinților Athoniți către împăratul latinofil Mihail Paleologul: „Și cum poate sufletul ortodox să rabde acestea și să nu se retragă imediat din comuniunea celor care l-au pomenit și să nu-i considere pe aceștia ca pe cei care au profanat cele dumnezeiești?… Pe lângă aceasta, comuniunea aduce întinare chiar și numai prin simpla menționare a lui, chiar dacă cel care îl pomenește este ortodox” și că „mare este importanța pomenirii”?

    Și dacă ar fi crezut că ecumeniștii nu sunt eretici, atunci, desigur, cuvintele de mai sus ale sfinților nu l-ar fi mișcat, căci el însuși ar fi fost un ecumenist. Cu toate acestea, din modul în care se exprimă în articolul său, reiese că avea anumite sensibilități ortodoxe.

    Grea era povara conștiinței, așadar, și era imperativ să găsească o soluție. Poate cunoscând calea corectă de a înfrunta pan-erezia, dar fiind evident influențat de critica și propaganda intensă—comparativ cu Grecia—împotriva vechi-calendarismului din ultimele patru decenii în cercurile monahale athonite, cu excepția Mănăstirii Esfigmenu, el pare să fi fost derutat. „Nimeni nu se îndoiește”, spune el acum, „că Biserica noastră a suferit mult din cauza acestor două extreme: ecumenismul și zelotismul”. Un caz clasic de auto-sugestionare subiectivă prin excluderea oricărui alt argument, încercând să se convingă de ceea ce, în realitate, se îndoiește! Astfel, se explică delirul, dar nu este altceva decât lecția pe care ne-o oferă următoarea fabulă.

    Odată, un măgar s-a plâns stăpânului său (pe care îl ducea zilnic timp de o oră în oraș pentru cumpărături și, la întoarcere, îi dădea drumul să se bucure de pășune) că este obosit și l-a rugat să nu-l mai trateze atât de aspru cu poveri grele în viitor. „Foarte bine”, a spus omul, „mâine voi avea mai multă grijă de tine”. Dis-de-dimineață, l-a dus la moară, l-a legat de un capăt al osiei pietrei rotunde, iar la celălalt capăt a atârnat un sac cu orz. Cu un mecanism potrivit, a adus sacul aproape de botul măgarului și, după ce acesta a mâncat puțin, l-a tras înapoi la loc. Acest lucru s-a repetat de trei-patru ori, până înspre sfârșitul zilei. La început, măgarul a fost încântat de povara mai ușoară pe care trebuia să o tragă, dar a continuat să facă cercuri nesfârșite, încercând să ajungă la iubitul său orz, pentru a-și satisface în sfârșit foamea.

    În mod similar, „eliberați” de povara inițială a greutății conștiinței, Părintele Arsenie, precum și majoritatea monahilor athoniți (din cele 19 mănăstiri), își petrec viața monahală în comuniune cu ereticul Bartolomeu, departe, desigur, de practica mărturisitoare a Sfinților Părinți ai Bisericii noastre și de tradiția ortodoxă.

    Prin urmare, după ce și-a „odihnit” conștiința tulburată, în articolul său ajunge la o concluzie „triumfală”, ca și cum ar vorbi din gura Părintelui Epifanie:

    „Veniți toți cei osteniți și împovărați de jugul greu al celor două extreme, și eu vă voi odihni. Luați asupra voastră jugul căii de mijloc și împărătești și veți învăța că acolo se află blândețea și smerenia lui Hristos, și veți afla odihnă și pace sufletelor voastre. Căci jugul căii de mijloc și împărătești este bun și sarcina sa foarte ușoară.”

    Ce sfânt a vorbit vreodată cu o asemenea autoritate, folosind chiar cuvintele lui Hristos, pretinzând că oferă odihnă creștinilor prin noi teorii necunoscute tradiției Bisericii? Fără îndoială, o astfel de afirmație este demnă de aroganța autorității papale. Ce sfânt a aplicat vreodată, atunci când credința era în pericol, așa-zisa cale de mijloc și împărătească? Ce este această cale de mijloc, când ei se împărtășesc cu o extremă?

    Omul fie se aliniază cu Ortodoxia, fie o respinge. Omul fie acceptă lumina adevărului, fie o respinge. Nu există teren neutru între adevăr și minciună sau rătăcire. Și, deoarece Sfinții Părinți definesc că împărtășirea prin pomenire aduce întinare, este clar că, fără ortopraxie3 în chestiuni de credință, însăși Ortodoxia este aruncată deoparte.

    La începutul predicării unei doctrine eretice, ar fi putut exista o anumită toleranță, dar astăzi, după un secol de activitate ecumenistă, cum poate cineva să fie în comuniune cu ecumeniștii și să se odihnească în credința greșită că aceasta este în acord cu ortopraxia sfinților mărturisitori?

    Iată mai jos motivul pentru care Părintele Theodoret, puțin apreciat de către nou-calendaristi, dar mare înaintea lui Dumnezeu și excelent exemplu al trăirii Ortodoxiei practice, a ales acest titlu specific în lucrarea sa de respingere a cărții Cele două extreme.

    „Părintele Epifanie Theodoropoulos, prin lucrarea sa Cele două extreme, a devenit cel mai puternic aliat al ecumeniștilor, cel mai bun avocat al ‘căldiceilor’ și al ‘conservatorilor’ indiferenți, cel mai strălucit sprijin pentru teologii raționaliști și pentru interpreții greșiți ai Istoriei Bisericii și ai Sfinților Canoane.”4

    Adresându-i-se direct prin dialogul lor scris, el i-a spus:

    „Nu numai că nu ai ajutat Ortodoxia prigonită, dar, în lupta ei disperată de a scăpa din îmbrățișarea mortală a cadavrului papal, ai fi răspuns mereu, aproape cu sadism: ‘Răbdare, O, Maică, până la vremea hotărâtă, până la Potirul comun, și atunci vei vedea ce copii eroici ai!’5[…] Așadar, acceptându-i pe cei care sunt în comuniune cu Patriarhul și pomenindu-l în același timp—deoarece, se presupune, că nu există pericol de întinare (!)—când și cine va reuși vreodată să oprească avansul heterodocșilor? Când își vor da seama credincioșii că erezia este propovăduită, astfel încât să reacționeze? Într-adevăr, doar cu astfel de ajutoare a reușit Athenagoras ceea ce a făcut, iar succesorul său demn continuă acum într-o măsură și mai mare![…] Aceeași responsabilitate pe care o au cei care oferă pornografie și droguri tinerilor astăzi o poartă și Părintele Epifanie, precum și cei care distribuie Cele două extreme, în ceea ce privește răspândirea ereziei pe teritoriul Greciei! Și totuși, pentru Nou-Calendaristi, el continuă să fie considerat noul Zonaras!”6

    Fiind un adevărat athonit, Părintele Theodoret cunoștea foarte bine persoanele și problemele din Grădina Maicii Domnului și, din acest motiv, spunea mereu cu durere și întristare despre binecunoscutul Părinte Paisie[n. tr. Aghioritul]: „Cum să nu ajungem la confuzia de azi, când Părintele Paisie, vorbind despre Patriarhul Bartolomeu (alături de care s-a fotografiat cu mândrie), spunea că ‘Dumnezeu a rânduit cel mai bun patriarh pentru aceste vremuri grele’”7? Când chiar el a încercat să justifice ceea ce nu poate fi justificat, recurgând la argumente naive și superficiale, precum următoarele?

    a) Patriarhul Dimitrie este o ramură uscată, dar sprijină vița-de-vie, adică Biserica!
    b) Dacă nu ne place Papandreou, ar trebui să părăsim Grecia? La fel, dacă nu ne place Dimitrie, ar trebui să părăsim Biserica? – Însă întreaga Sfântă Tradiție subliniază că cel care se retrage de la propovăduitorul ereziei și rupe comuniunea cu el nu părăsește Biserica, ci mai degrabă „o păstrează” de schisme și diviziuni!
    c) Strig, oricine vine la chilia mea, protestez. Dacă strig mai tare, mă vor alunga de pe Muntele Athos. Nu înțelegeți? – Îl înțelegem, dar el nu înțelege. Ce anume? Cuvântul părintesc al Sfântului Teodor Studitul:

    „Dar de ce preferăm mănăstirile în locul lui Dumnezeu și confortul acestei vieți în locul suferinței pentru bine? Unde este zicerea: «Iată, nu voi opri buzele mele, Doamne, Tu ai cunoscut»? Unde este slava și puterea rânduielii noastre?”8

    Într-adevăr, fără Cele două extreme, conștiința tulburată a multor clerici, monahi și credincioși i-ar fi condus, fără îndoială, la practica ortodoxă a separării de comuniunea cu ecumeniștii. În loc să le aducă ușurare, să le ușureze povara și să le ofere odihnă, dimpotrivă, i-a prins într-o capcană, transformând în cele din urmă povara inițială, grea dar plină de speranță, într-o mișcare circulară neîncetată—de la complacere la un război pe hârtie împotriva ecumenismului, de la războiul pe hârtie, cu un zel și mai mare, la anti-zelotism, și înapoi la complacere, și așa mai departe.

    Sursa în limba engleză: https://orthodoxmiscellany.blogspot.com/2025/02/the-antidote-to-poison-of-two-extremes.html

    1. P.G. 35, 33. ↩︎
    2. P.G. 99, 1049A. ↩︎
    3. Ortopraxia reprezintă trăirea practică a adevărului credinţei creştine, în dragoste şi dreptate, după ce acesta a fost cunoscut şi experiat. ↩︎
    4. Theodoretos Ieromonahul. Athonite. Iulie 1997. ↩︎
    5. Theodoretos Ieromonahul, Antidotul, p. 152. ↩︎
    6. Op. cit. p. 147. ↩︎
    7. Kathimerini, 27.11.1993. ↩︎
    8. P.G. 99, 1120D. ↩︎