Rezistența Ortodoxă

Etichetă: Ieromonahul Theodoret Mavros

  • Îngrădirea de amăgirile contemporane (întrebări și răspunsuri)

    Nikolaos Mannis | 26 august 2013

    Pe blogul „Private Road” a fost publicat un articol foarte important, intitulat „Despre amăgirea ‘îngrădirii’ contemporane”, scris de teologul-filolog Kostas Nousis (în două părți).

    Acest articol este foarte important, așa cum am menționat mai devreme, pentru că ajută la separarea grâului de neghină. Dar să păstrăm ordinea.

    Cuvântul „ἀποτείχιση” provine din verbul ἀποτειχίζω, care înseamnă „a separa (a închide înăuntru sau în afară) ceva cu un zid” (Lexiconul concis al limbii grecești de Skarlatos D. din Bizanț, Atena 1839). Prin urmare, când creștinii ortodocși vorbesc despre îngrădire în vreme de erezie, ei se referă la separarea de eretici. Separarea de eretici este de la sine înțeleasă pentru toți creștinii ortodocși din toate epocile. Singurul care a încercat nu doar să o discrediteze, ci și să îi atribuie un sens complet diferit, prezentând-o ca schismă, a fost părintele Epiphanios Theodoropoulos, pe care îl citează domnul Nousis. Părintele Epiphanios a fost promovat atât în timpul vieții, cât și după moarte ca un „nou Zonaras”, un „mare canonist” și un „uriaș al dreptului canonic”.

    Ortodocșii însă, care nu s-au preocupat niciodată de ce spune lumea, ci de ce spune Dumnezeu prin Sfinții Părinți, au o altă opinie. Totuși, nu vom detalia aici asupra scrierilor domnului Nousis (care, fiind o copie a argumentelor părintelui Epiphanios, au fost deja demontate cu mulți ani în urmă de părintele Teodoret [Mavros] în lucrările sale „Dialogurile pustiei despre ecumenism” și „Antidotul”, lucrări pe care domnul Nousis, din păcate, pare să nu le cunoască). În schimb, vom răspunde la întrebările pe care le pune (întrucât el le solicită), cerându-i totodată să ofere răspunsuri la întrebările pe care i le vom adresa noi (care, la fel, nu sunt retorice).

    Domnul Nousis scrie: „Există o serie de întrebări (retorice doar pentru cei care doresc să se ascundă de ei înșiși și de alții) care cer răspuns din partea ‘antiecumeniștilor’ de astăzi și, în general, din partea zeloților.” Prezentăm întrebările domnului Nousis împreună cu răspunsurile noastre.

    ÎNTREBARE a domnului Nousis: Poate fi săvârșită Sfânta Liturghie fără pomenirea episcopului locului? Dacă da, este validă și în ce condiții?

    RĂSPUNS: Desigur, Sfânta Liturghie poate fi săvârșită fără pomenirea episcopului locului și totuși să fie validă (până la urmă, prin lucrarea Sfântului Duh se prefac pâinea și vinul în Trupul și Sângele Domnului, nu prin pomenirea episcopului). Un exemplu caracteristic este situația în care episcopul locului propovăduiește erezia, iar clericii săi încetează pomenirea numelui lui. De pildă, în timpul patriarhatului lui Nestorie al Constantinopolului, clericii ortodocși au încetat să îi mai pomenească numele și au fost chiar pedepsiți prin caterisire. Când s-a întrunit al Treilea Sinod Ecumenic, acesta i-a îndreptățit pe preoții ortodocși și l-a pedepsit pe ereticul Nestorie, care stăruia în amăgirea sa.

    ÎNTREBARE a domnului Nousis: Poate un cleric care s-a îngrădit de bunăvoie să își părăsească episcopul și să se alăture altuia sau oricărei eparhii pe care o dorește, oriunde în lume?

    RĂSPUNS: Un cleric care s-a separat de episcopul său neortodox nu trebuie să intre sub ascultarea altui episcop, ci să pomenească la Sfânta Liturghie „pentru arhiepiscopul nostru”, fără a rosti un nume, în așteptarea unei hotărâri sinodale. Totuși, în cazul unei erezii răspândite, el trebuie să caute alți credincioși ortodocși pentru a lupta împreună pentru Ortodoxie, împotriva ereziei, mărturisind credința și străduindu-se pentru convocarea unui mare Sinod care să readucă pacea în Biserică. Dacă printre acei luptători ortodocși se află un episcop ortodox care nu are comuniune cu cei neortodocși, atunci clericul poate pomeni temporar numele aceluia, până la convocarea unui Sinod.

    ÎNTREBARE a domnului Nousis: În cele din urmă, când este o decizie bisericească „nedreaptă” considerată valabilă? Poate oricine să o respingă pe baza propriei interpretări sau a interesului personal?

    RĂSPUNS: O decizie nedreaptă este nevalidă, mai ales dacă organismul care a emis-o greșește în chestiuni de credință. Asta se vede clar în cazul celor „caterisiți” de Nestorie, care nu au fost pedepsiți pentru vreo abatere, ci pentru că s-au separat pe drept de el. Prin urmare, oricine poate respinge o astfel de decizie, mai ales atunci când caterisirea se face din acest motiv. Oricum, dreptatea se va arăta în final — fie printr-o hotărâre sinodală în viața aceasta, fie în chip definitiv în viața viitoare. Citez și cuvintele regretatului teolog Aristotelis Delimpasis: „Acest lucru a fost scris de Sfântul Celestin al Romei despre ereziarhul Nestorie, care îi pedepsise pe ortodocșii din Constantinopol care se împotriveau ereziei lui. Concret, el a spus că Nestorie «nu putea nici să caterisească, nici să îndepărteze pe cineva din treapta sa» (Celestin al Romei, Migne PG 4, 1045), deoarece era eretic. De când și-a pierdut acest drept? Din clipa în care a început să-și proclame erezia: «din momentul în care a început să predice astfel de lucruri [eretice]» (ibid.). Prin urmare, hotărârea condamnatoare a ereticului Nestorie nu avea nicio validitate, nici măcar temporară (ibid.).” (Sursa: revista „Mărturisire bună”, nr. 58).

    ÎNTREBARE a domnului Nousis: Dacă nu, păcătuiește cineva respectând decizia și încercând să o răstoarne prin orice alte mijloace legale și legitime?

    RĂSPUNS: Sfântul Ioan Gură de Aur învață că există atât caterisire dreaptă, cât și nedreaptă (vezi Pidalion — tâlcuirea Canonului Apostolic 28): „Cel care este caterisit din invidie sau din alt motiv nedrept își adună o răsplată mai mare decât cea a preoției. Prin urmare, trebuie să se bucure și să nu se întristeze. Dar celor care i-au caterisit pe nedrept le aduce osândă.” Desigur, cine acceptă o decizie nedreaptă păcătuiește, pentru că se contrazice singur considerând caterisirea sa drept justificată. Însuși Sfântul Ioan Gură de Aur nu a acceptat „caterisirea” lui și a continuat să săvârșească slujbe în deplină conformitate cu canoanele.

    ÎNTREBARE a domnului Nousis: Din moment ce diferiți păstori de-ai noștri care participă la rugăciuni comune și dialoguri ecumeniste nu au fost până acum caterisiți sinodal, ne întinăm noi prin comuniunea cu ei?

    RĂSPUNS: Permite-mi să reformulez aceeași întrebare (chiar dacă retoric): din moment ce diferiți colaboratori de-ai noștri care participă la spargeri și jafuri bancare nu au fost încă condamnați legal pentru furt, suntem în siguranță dacă lucrăm cu ei? Așadar, răspunsul este: da, ne întinăm, și cu atât mai mult atunci când știm asta.

    ÎNTREBARE a domnului Nousis: Este întreaga Biserică Ortodoxă întinată de această erezie? Dacă da, unde se află curăția și cum și prin cine va începe vindecarea bisericească? Cine sunt clericii și mirenii „curați” de această boală și cum sunt ei definiți?

    RĂSPUNS: Da, este întinată într-o asemenea măsură încât întâistătătorii Bisericilor Locale și marea majoritate a episcopilor locali sunt purtători ai ereziei (situații de acest fel au existat, de pildă în timpul arianismului sau iconoclasmului). Curăția credinței se află la cei care nu au comuniune cu ecumeniștii, iar de la ei va începe vindecarea Bisericii, dacă și când va fi voia lui Dumnezeu. Prin urmare, cei „curați” de această boală sunt clericii și mirenii care nu au comuniune cu cei întinați de erezie.

    ÎNTREBARE a domnului Nousis: Cum se face că clericii și mirenii îngrădiți urmează calendarul nou? Dacă susțin că abordează ecleziologic ecumenismul, de ce nu fac asta prin întoarcerea la calendarul tradițional? Oricum, cum pot accepta iconomia toleranței față de calendarul nou și, în același timp, respinge acțiunile „ecumeniste” ale ierarhilor de azi? Doar dacă nu consideră schimbarea calendarului ca având legătură cu ecumenismul, caz în care trebuie să ne justifice suficient această poziție.

    RĂSPUNS: Întrebările sunt pe deplin îndreptățite. Totuși, nu le vom răspunde, pentru că noi urmăm calendarul bisericesc tradițional.

    ÎNTREBARE a domnului Nousis: Nu sunt oare și sfinții bătrâni contemporani ai Bisericii (cel puțin după majoritatea credincioșilor ortodocși) întinați de erezia ecumenistă?

    RĂSPUNS: În afară de faptul că acceptarea cuiva de către majoritate (mai ales într-o epocă în care știm cum se formează opinia publică) nu a fost niciodată criteriu al sfințeniei, nu putem răspunde dacă bătrânii contemporani ai Bisericii (cei promovați, pentru că există și alți bătrâni contemporani care nu sunt promovați) sunt sau nu întinați, deoarece NU trebuie să ne judecăm semenii, ci să procedăm după voia lui Dumnezeu1. În legătură cu aceasta, Sfântul Maxim Mărturisitorul scrie: „Cei trei tineri care nu s-au închinat chipului nu au condamnat pe nimeni, deși toți oamenii se închinau. Ei nu s-au uitat la faptele altora, ci s-au îngrijit ca ei înșiși să nu cadă din adevărata evlavie.La fel, Daniel, când a fost aruncat în groapa cu lei, nu a condamnat pe nimeni care nu se ruga lui Dumnezeu, potrivit poruncii lui Darius, ci s-a îngrijit de sine. A ales să moară decât să se depărteze de Dumnezeu și să fie biciuit de propria conștiință pentru încălcarea legilor firești. Să-mi dea și mie Dumnezeu să nu condamn pe nimeni și să nu spun că eu singur mă mântuiesc” (PG 90, 121).

    ÎNTREBARE a domnului Nousis: Cum sunt explicate darurile acestor oameni, precum și orice minune din Biserică (moaște, icoane etc.)?

    RĂSPUNS: În ceea ce privește darurile acestor oameni, din nou nu avem nimic de spus, mai ales când știm că există „harismatici” și „făcători de minuni” chiar și în afara Bisericii. Cât despre cum sunt explicate acestea și dacă Harul lui Dumnezeu lucrează, la aceasta va răspunde Sf. Atanasie în următoarea întrebare.

    ÎNTREBARE a domnului Nousis: Dacă Harul lui Dumnezeu nu lucrează în toate acestea, atunci ce anume se întâmplă?

    RĂSPUNS: Sf. Atanasie a fost întrebat: „Cum se face că unii eretici săvârșesc adesea semne?” El a răspuns: „Aceasta nu ar trebui să ne mire. Căci L-am auzit pe Domnul spunând că mulți, în ziua aceea, vor zice: ‘Doamne, oare nu în numele Tău am scos demoni și am făcut multe lucrări mari?’ Iar El le va spune: ‘Adevărat vă spun, nu v-am cunoscut niciodată; depărtați-vă de la Mine, voi, lucrători ai fărădelegii.’ Adesea nu este virtutea făcătorului de minuni cea care săvârșește vindecarea, ci credința celui care se apropie de el. Căci este scris: ‘Credința ta te-a mântuit.’ Mai mult, este necesar să știm și aceasta: că adesea unii, deși necredincioși, au adus lui Dumnezeu mari osteneli prin asceză, și și-au primit răsplata în acest veac de la Dumnezeu — darul tămăduirilor și al prorociilor — pentru ca în veacul ce va să vină să audă: ‘Ți-ai primit deja cele bune și ostenelile tale; așadar, acum nu ți se mai datorează nimic’” (PG 28, 665). Astfel, Harul lui Dumnezeu, care într-adevăr există, este legat direct de credința creștinilor și NU izvorăște de la ecumeniști sau de la cei aflați în comuniune cu ei.

    ÎNTREBARE a domnului Nousis: Dacă, totuși, Harul lui Dumnezeu este într-adevăr lucrător și Biserica este vie, de ce unii care se îngrădesc aleg să se „dezlipească” de ea? Și dacă o fac, unde anume se duc și cu cine se aliniază?

    RĂSPUNS: În ceea ce privește Harul Dumnezeiesc, am răspuns deja mai sus. Cei care se îngrădesc de eretici NU se dezlipesc de Biserică, ci de eretici. Procedând astfel, ei exprimă autentic Biserica, deoarece nu se duc nicăieri, ci rămân statornici în ceea ce a fost predat. Să reflectăm împreună cu sfântul Patriarh Meletie Pigas: „Când ne vom ridica toți și vom sta înaintea înfricoșătorului scaun de judecată, pe cine vor recunoaște Părinții ca fiind ai lor? Pe cei care au părăsit credința și tradițiile patristice, sau pe noi, ortodocșii, care nu am schimbat nimic în niciun fel?” (Vasileios Knezis).

    ÎNTREBARE a domnului Nousis: Dacă acești bătrâni sunt considerați sfințiți și plini de darurile Sfântului Duh, de ce, aflându-se în aceleași condiții bisericești ca noi, nu s-au despărțit, îndemnați de o corespunzătoare „descoperire” a Sfântului Duh?

    RĂSPUNS: La aceasta s-a răspuns deja mai sus. Problema nu este ce nu fac bătrânii, ci ce au făcut Părinții (cei recunoscuți ca bătrâni sfinți).

    ÎNTREBARE a domnului Nousis: Oare cei care îndrăznesc sau plănuiesc întreruperea comuniunii de astăzi nu se situează ei înșiși deasupra acestor Bătrâni cu discernământ?

    RĂSPUNS: Oare cei care se împărtășesc cu ereticii și nu se îngrădesc nu se situează ei înșiși deasupra Sfinților (Sfinților recunoscuți) și a Părinților, care au întrerupt comuniunea cu ereticii, dându-ne pilda despre cum trebuie să răspundem ereziei?

    ÎNTREBARE a domnului Nousis: Mai simplu spus, dincolo de interpretările selective ale Canoanelor, ale Scripturii, ale Părinților și ale istoriei Bisericii, pe ce altceva își bazează clericii și mirenii contemporani tendințele și acțiunile separatiste? Și cât de siguri sunt ei că acțiunile lor se conformează voii lui Dumnezeu și nu sunt păcate?

    RĂSPUNS: Dacă Sfintele Canoane, Sfânta Scriptură, Sfinții Părinți și istoria Bisericii nu sunt suficiente ca temelii pentru noi, în comparație cu singura dumneavoastră temelie (bătrânii), avem și noi una asemenea: propriii noștri bătrâni, pe care nu îi veți găsi în suplimentele ziarelor sau pe marile site-uri, ci numai rugându-vă Domnului să vi-i descopere.

    Întrebările pe care le punem sunt puține, pentru că dorim sincer să intrăm în dialog. De asemenea, sunt puține pentru ca, în eventualitatea unui răspuns substanțial, să devină limpede intenția de dialog a dlui Nousis și felul în care o înțelege. Așadar, așteptăm răspuns doar la următoarele:

    1. Este ecumenismul o erezie? Dacă nu, de ce îl consideră erezie pr. Epiphanios, pe care îl citați în articolul dvs. (numindu-l în mod specific „mai rău decât toate ereziile”)?

    2. Dacă ecumenismul este o erezie, nu vorbește oare Canonul 15 al Sinodului I-II despre îngrădirea de cei care o propovăduiesc? Și, dacă acest Canon este măcar opțional, de ce sunt criticați cei care fac uz de el, din moment ce chiar și interpretarea lui ca opțional îi sprijină?

    3. Este posibil ca un episcop să fie eretic sau simplul fapt că este episcop exclude această posibilitate? Iar dacă este eretic, care trebuie să fie poziția credincioșilor față de el, potrivit învățăturii ortodoxe?

    Cu sinceritate,

    Nikolaos Mannis

    Profesor

    Sursa: https://krufo-sxoleio.blogspot.com/2013/08/blog-post_26.html

    1. Prin aceste răspunsuri, domnul Mannis nu promovează ideea greșită că nou-calendariștii nu mai au Har sau că bătrânii harismatici nu sunt sfinți, ci faptul că doar aceștia sunt promovați, cu toate că există mulți bătrâni harismatici care au fost nepomenitori. Aceasta se poate vedea și din articolele de pe site-ul lui: https://krufo-sxoleio.blogspot.com – n. trad. ↩︎

  • Când învățăturile patristice sunt distorsionate…

    Ieromonah Theodoret (Mavros) Aghioritul

    Este o realitate evidentă, pe plan politic, că niciun dictator nu ar putea rămâne la putere fără colaboratori.

    Exact același lucru se aplică și pe plan bisericesc. Niciun eretic nu ar putea prospera dacă nu ar avea pe cineva care să-i aplaude erezia — sau măcar să o tolereze în tăcere —, să se împărtășească împreună cu el și să-l urmeze.

    Pentru a fi mai clari: Ecumenismul a fost caracterizat ca pan-erezie de teologi și clerici de toate orientările. Deși a început timid, sub lozinca dragostei, astăzi a ajuns să proclame „cu fruntea sus” că Ortodoxia nu este Biserica, ci că împreună cu celelalte erezii — papismul și protestantismul — alcătuiește „Biserica”! Iar patriarhii ecumeniști au reușit aceasta deoarece au avut drept ajutoare și împreună-lucrători, în lucrarea lor nelegiuită, sute de episcopi și mii de preoți și monahi[n. tr. așa cum fac astăzi monahii Theologos și Pimen de la Chilia Buna Vestire din Sfântul Munte, care ne acuză că noi urâm atât erezia cât și ereticii, în schimb ei ăi iubesc pe eretic, dar urăsc erezia…ce dovadă de iubire au dat față de păstrătorii vechiul calendar…], care fie au aplaudat, fie au tăcut în fața trădării!

    Astfel, erezia Ecumenismului are două trăsături pe care vechile erezii nu le-au avut:
    mai întâi, un atac universal împotriva Bisericii Ortodoxe — nu doar împotriva unei singure dogme; iar apoi, aproape acceptarea generală a ereziei de către conducătorii și teologii Ortodoxiei, cu foarte puține excepții în rândul preoților și monahilor.

    Trebuie precizat că aceste excepții se referă doar la nivel teoretic — adică la cuvânt și la scris — fără nicio manifestare practică de împotrivire, precum ruperea comuniunii cu erezia.

    Partea cea mai dureroasă însă este justificarea pe care acești oameni, îmbrăcați în veșmânt clerical, o aduc ca să își sprijine poziția. Ei afirmă că procedează astfel pentru că doresc să rămână în Biserică, deoarece — susțin ei — dacă ar rupe comuniunea cu superiorii lor eretici sau cu cei care se împărtășesc cu aceia, s-ar afla imediat în afara Bisericii. Ce denaturare a învățăturii ortodoxe!

    În timp ce Sfintele Canoane și întreaga ceată a Părinților mărturisitori caracterizează ruperea comuniunii cu cei care propovăduiesc erezia drept o reacție mântuitoare și o apărare a Bisericii, acești oameni susțin exact inversul!

    Astfel, nu numai că se aliază cu erezia și o întăresc, ținându-și turma în neștiință lângă cei rătăciți, ci îi și insultă pe toți Părinții mărturisitori din trecut, numindu-i — implicit — oameni care au luptat în afara Bisericii, de vreme ce au făcut exact opusul a ceea ce fac aceștia astăzi.

    O dovadă limpede a poziției lor subiective și cu totul neortodoxe este că nu aduc nicio mărturie patristică în sprijinul afirmațiilor lor. Iar în lipsa dovezilor, născocesc mereu altele noi, spre alinarea celor care îi ascultă — deoarece, din când în când, ecumeniștii pe care îi urmează, prin cuvânt și faptă, le fac vechile argumente inutilizabile!..

    Scriem acestea deoarece, recent, în Orthodoxos Typos (nr. din 12 martie) a fost publicat un articol al starețului Sfintei Mănăstiri Grigoriu din Muntele Athos, în care — deși este condamnată „rătăcirea ecumenistă” a zilelor noastre — se accentuează în același timp că „noi rămânem în Sfânta noastră Biserică, deoarece credem că în Biserică, și nu în afara ei, putem lupta”.

    Adevărul însă este că poziția lor îi așază în afara Bisericii care luptă împotriva ereziei și, în consecință, în tabăra ereticilor cu care se împărtășesc. Iar dacă ținem seama că atoniții îl pomenesc pe Bartolomeu — conducătorul ecumeniștilor — putem înțelege gravitatea acestei afirmații, care, din păcate, exprimă gândirea comună a multora dintre atoniți (cu excepția, desigur, a părinților zeloți).

    Sunt suficiente doar cuvintele Sfântului Atanasie cel Mare, care îndeamnă pe credincioși să se roage sub cerul liber pentru a nu se împărtăși cu arienii (ΒΕΠΕΣ 33, 199), sau cele ale Sfinților Ioan Gură de Aur și Teodor Studitul, care arată că vrăjmașii lui Dumnezeu nu sunt numai ereticii, ci și cei ce se împărtășesc cu ei — chiar dacă teoretic resping erezia (P.G. 99, 1164 A) — pentru a răsturna din temelii articolul starețului.

    Tragic este faptul că starețul athonit, la finalul articolului său, invocă rugăciunile mărturisitorilor care „au luptat până la moarte” împotriva ereziei. Or istoriceste este demonstrat că această luptă „până la moarte” a fost purtată numai de cei care au rupt comuniunea cu erezia — și de aceea au fost exilați sau omorâți.

    În schimb, lucrarea celor care pretind că „luptă în Biserică” este descrisă cu exactă precizie de Sfântul Vasile cel Mare:

    „Dar împotriva noastră, pe lângă războiul deschis al ereticilor, s-a ridicat și atacul celor care par a fi ortodocși, care au adus Biserica în cea mai mare slăbiciune.” (Epistola 92)

    Sursa: https://orthodoxmiscellany.blogspot.com/2025/11/when-patristic-teaching-is-distorted.html

  • Combaterea amăgirilor mateite(2)

    Monah Damian Agiovasiliatis

    Despre termenii „potențial” (δυνάμει) și „actual” (ἐνεργείᾳ)

    Analizând numeroase trimiteri făcute de autori bisericești la termenii „potențial” și „actual”, am observat în multe cazuri o confuzie născută din felul în care sunt înțeleși acești termeni, astfel:

    a. Că termenii nu au aplicare în cele ce țin de cele dumnezeiești.

    b. Că un „potențial eretic” este cel care păstrează erezia doar în mintea sa, iar unul „actual” este cel care o propovăduiește în mod public.

    În primul caz, afirmația este adevărată atunci când cineva încearcă să tâlcuiască dogma trinitară sau hristologică, lucru prin fire imposibil și nu lipsit de primejdie.

    În al doilea caz, este adevărat doar ca mărturisire lăuntrică a celui rătăcit, în raport cu activitatea lui de a răspândi erezia către alți credincioși.

    Aceste situații nu ne privesc aici, deoarece în discuția de față este vorba despre evaluarea celui înclinat spre erezie (cleric sau mirean) în raport cu Dreptul Canonic, care cere existența unui for competent ce să cerceteze dacă acuzația este adevărată sau nu și să-i aplice pedeapsa prevăzută. Acest for poate să existe, dar să nu aplice porunca – fie din iconomie, fie din neputință (de exemplu din pricina tulburărilor politice sau bisericești). Este posibil și ca un asemenea for să fie constituit, dar, fiind el însuși sub acuzație de erezie, să nu „împartă drept cuvântul adevărului”, lucru dovedit de istoria Bisericii de multe ori.

    Clericul care încalcă un anumit canon – fiecare canon prevăzând o pedeapsă concretă, precum caterisirea – până în clipa în care porunca canonului este aplicată asupra lui de autoritatea competentă, este considerat ca fiind sub acuzare înaintea acestui for, adică înaintea sinodului episcopilor vii. Expresia teologică pentru această stare este că acel cleric este considerat „potențial caterisit” [ἐν δυνάμει καθηρημένος].

    Dacă încălcarea privește un aspect dogmatic, adică avem erezie, atunci el este considerat „potențial eretic” (deoarece nu a fost încă deposedat de slujire de către sinod). Dacă este vorba de o abatere vindecabilă, este considerat „potențial schismatic”.

    Corespunzător, când un cleric este caterisit de sinod, el este „actualmente” caterisit, „actualmente” eretic sau „actualmente” schismatic.

    Dacă se acceptă cealaltă interpretare (cazul b), adică ereticii sau schismaticii sunt considerați direct „actual”, fără distincție, consecințele intră în conflict direct cu practica Bisericii și cu caracterul îndrumător al canoanelor, care poruncesc sinodului episcopilor vii să judece pe cel acuzat. Sfântul Nicodim spune limpede: „Canoanele poruncesc sinodului episcopilor vii să caterisească preoții sau să afurisească ori să anatematizeze pe mirenii care calcă Sfintele Canoane.” Ar fi desființată instituția sinodală însăși, ca organ judiciar al Bisericii, și în locul ei ar fi impusă ideea lipsită de temei a unei „pedepse ce se aplică singură” prin simpla existență a canonului.

    Dacă nu există caterisirea „potențială”, nu mai putem vorbi nici de starea de acuzare menită să grăbească judecata. El nu va mai fi caterisit deloc (deoarece nu mai este considerat acuzat), rămânând astfel liber în scaunul său, fără tulburare.

    La fel, dacă ierarhia unei Biserici locale care lunecă în erezie nu este considerată „potențial eretică”1, atunci acei episcopi nici măcar nu mai sunt considerați acuzați înaintea unui viitor sinod mai mare. Deci nu vor fi judecați și vor continua nestingheriți să vatăme turma Bisericii.

    Aceste consecințe absurde izvorăsc din contestarea acestor termeni. Totuși, contestatarii lor persistă, fără să vadă că teoria lor este incompatibilă cu practica sfintelor sinoade. Când vor înțelege că aceste slăbiciuni sunt „călcâiul lui Ahile” al contestatarilor stilului vechi și că adepții noului calendar, precum și athoniții pomenitori le-au folosit și continuă să le folosească2 pentru a-i deruta pe cei de bună-credință?

    O simplă citire a cărții inacceptabile a părintelui Epifanie Teodoropoulos, „Cele două extreme”, este suficientă pentru a vedea adevărul celor spuse. Acolo, el numește Ecumenismul pe drept „o extremă”, însă considerarea contestatarilor drept cealaltă extremă este greșită și de respins. El viza teoria nesănătoasă a automatismului (poena latae sententiae din dreptul papist). Însă ceea ce îi scapă părintelui Epifanie este că „potențialitatea” pe care o apăra și „automatismul” sunt cele două extreme opuse în interpretarea canonului 15 al Sinodului I-II. Dacă se acceptă prima, rămânem inerți în fața celor mai vădite trădări ale credinței ortodoxe. Dacă se acceptă a doua, nu doar că îi osândim pe clericii vinovați și pe cei care se împărtășesc conștient cu ei înainte de judecata sinodală, ci și pe mulți neștiutori care îi urmează cu bună credință. Iar, desigur, ne este luat dreptul de a invoca canonul 15 ca nepomenitori, deoarece teoria automatismului contrazice însăși ideea de „nepomenire”, care presupune așteptarea judecății sinodale și nu substituirea ei. În plus, uzurpăm competențe care aparțin exclusiv unui sinod mai mare al Bisericii, „judecătorul final al tuturor chestiunilor bisericești”.

    Mai mult, forul judiciar competent – sinodul episcopilor vii – poruncit de canoane să-i judece pe cei care încalcă legea lui Dumnezeu, își pierde autoritatea, iar convocarea lui devine lipsită de sens. Neputând ocoli totuși numeroasele sinoade locale și ecumenice ale Bisericii, cei care susțin această teorie au încercat să o justifice astfel: „Sinodul vine doar ca să numească erezia” și „hotărârea sinodului este doar o confirmare că cel condamnat este deja în afara Bisericii”.

    Întrebăm direct: dacă prin voia lui Dumnezeu s-ar convoca un sinod panortodox ca să judece ecumenismul contemporan, ar veni doar „să îl numească”? De ce s-ar teme ecumeniștii atunci? Cine îi va scoate din scaunele lor și din Biserica Ortodoxă? Iar dacă sinodul îi va caterisi sau excomunica, ar fi aceasta doar o „confirmare că erau deja în afara Bisericii”? Atunci de unde anume ar fi „caterisiți”?

    „Niciun eretic nu este în primejdie din pricina canoanelor consemnate în Pidalion dacă nu există un sinod viu de episcopi care să le aplice.”3 Canoanele se aplică membrilor Bisericii care s-au rătăcit, nu pentru a confirma că ei „erau deja în afara Bisericii”. Toate sinoadele, locale și ecumenice, mai întâi au identificat ereziile sau schismele, apoi le-au condamnat, iar în final i-au depus sau expulzat pe eretici; nu s-au mulțumit să îi „numească” într-un chip vag.

    Cine ar aștepta ca ucigașul fiului său să fie osândit de lege fără procuror, fără judecători și fără organele competente? Iar Sfânta Scriptură spune prin gura lui Nicodim: „Nu cumva Legea noastră judecă pe om fără să-l audă mai întâi și să știe ce face?” (Ioan 7,51).

    Să cugete fiecare la cât de mare este răspunderea celor care susțin această rătăcire și acționează potrivit ei, chiar și pentru un singur suflet „pentru care a murit Hristos”. Un suflet convins că trebuie să se despartă de Biserica nou-calendaristă ecumenistă, dar care se teme să se apropie de cei cu stil vechi pentru că aude că va fi rebotezat sau re-miruns. Iar despre celelalte Taine, administrate „din iconomie”, nici nu mai discutăm. Coerența teoriei lor ar cere repetarea tuturor. Și multe alte absurdități decurg din această teorie.

    Despre Canonul I al Sinodului III Ecumenic

    „…Dacă vreun mitropolit de eparhie, apostatisindu-se sau despărțindu-se de Sfântul și Ecumenicul Sinod, va trece către adunarea apostasiei(revoltei), sau după aceasta s-ar adăuga(unii cu dânsa), sau cele ale lui Celestin au cugeta sau va cugeta. Aceasta nicidecum nu poate lucra împotriva episcopului eparhiei, fiindcă este nelucrător, și scos de către sinod, de acum înainte de la toată bisericeasca împărtășire. Ci încă și se va supune întru totul episcopilor eparhiei, și mitropoliților de prin prejur care cugetă cele ale ortodoxiei, și din treapta episcopiei se va scoate.”

    Asupra aceleiași chestiuni, canoanele 2, 3 și 4 ale aceluiași Sinod prevăd dispoziții suplimentare.

    Nu putem trece cu vederea denaturarea interpretativă a acestui canon de către cunoscutul autor al (Dez)Acordului, deoarece, fiind interpretat greșit, a fost privit ca vârful de lance al teoriei privitoare la pierderea harului în Tainele acelora care nu au fost încă judecați ca eretici.

    După ce Sinodul III Ecumenic l-a depus și anatematizat pe nelegiuitul Nestorie, „după trei zile a venit și acest Ioan al Antiohiei, împreună cu Teodoret, cu Iva și cu 30 de episcopi, care, ori că scârbindu-se, pentru că nu au îngăduit venirea lor sinodul,(ori și pentru că avut prieteșug cu Nestorie) au prihănit caterisirea lui Nestorie, ca pe o nebinecuvântată, și întâi pricinuitor ca cum a caterisirii acestei fără cuvânt au numit pe Dumnezeiescul Chiril și pe Memnon al Efesului ca când ei ar fi fost îndreptători în sinod.” 4Ruptura dintre ei a ajuns atât de mare, încât, prin hotărâri sinodale, „cei cu Chiril i-au caterisit pe cei cu Ioan”, iar „cei cu Ioan i-au caterisit pe cei cu Sfântul Chiril.”5

    Despre acest caz vorbește canonul, numind în mod specific sinodul nelegiuit al lui Ioan al Antiohiei, împreună cu episcopii din jurul lui, drept „sinod al răzvrătirii”. Canonul se adresează limpede episcopilor ortodocși ai provinciei – celor care nu erau prezenți la Sinodul III Ecumenic. Le spune astfel: „Oricare mitropolit al provinciei care s-a unit sau se va uni în viitor cu cei pe care Sinodul Ecumenic i-a osândit” – adică cu episcopii din jurul lui Ioan al sinodului răzvrătirii – „unul ca acesta nu are nicio aputere a face ceva rău asupra episcopilor, sau și asupra mirenilor, asupra celor drepslăvitori. Fiindcă s-au făcut lepădat de la sinodul acesta despre toată bisericeasca împărtășire, și sfințita lucrare, și fiindcă are a se face de aici înainte cu totul lepădat din treapa episcopiei, încă și dintre însuși dreptslăvitorii episcopi, și mitropoliții ce sunt prin prejur”.6

    Cu alte cuvinte, Sinodul III Ecumenic îi înștiințează pe episcopii ortodocși absenți la acel moment că trebuie să se îndepărteze de orice mitropolit care s-a unit sau se va uni cu sinodul nelegiuit al lui Ioan al Antiohiei, deoarece acel mitropolit, prin hotărârea Sinodului, a fost lipsit de dreptul la comuniune bisericească și la slujire, aflându-se sub caterisire. Și nu se referă, așa cum afirmă greșit autorul, la o expulzare definitivă și încheiată din Biserică „fără a fi nevoie de hotărârea unui alt Sinod.”7 Întreaga frază reprezintă „accentul subliniat al sfântului canon, fără de care este imposibilă o interpretare corectă”8, și nu expresia izolată „de acum înainte”, așa cum susține autorul, care interpretează canonul cu exces de oportunism.

    Necesitatea caterisirii prin „hotărârea unui alt Sinod” este subliniată limpede în continuarea canonului: „Ci încă și se va supune întru totul episcopilor eparhiei, și mitropoliților de prin prejur care cugetă cele ale ortodoxiei, și din treapta episcopiei se va scoate.” Acțiunea verbului la viitor „se va supune” [ὑποκείσεται] este imposibilă și lipsită de sens dacă interpretăm expresia „de acum înainte” [ἐντεῦθεν ἢδη] în felul autorului. Ea nu poate fi identificată cu aceasta, deoarece ține de trecut, dacă ținem seama că acest canon a fost emis o dată pentru totdeauna de Sinodul III. Așadar, acțiunea lui „se va supune” se referă la cel indicat de canon drept „fiind deja scos din toată comuniunea bisericească și făcut fără putere”, adică un acuzat (persoană terță), după emiterea canonului, care urmează a fi în mod definitiv și deplin depus din „treapta episcopiei” de „episcopii eparhiei și mitropoliții învecinați”.

    În același fel, expresia „εἰς τό πάντῃ” se referă la „ὑποκείσεται” și este corect înțeleasă ca indicând modul9 – adică „se va supune” în toate chipurile, în toate modurile cu putință – și nicidecum Sfântul Nicodim nu este de acord cu autorul. Pentru că „faptul împlinit”10 al autorului înseamnă expulzarea „fără a fi nevoie de hotărârea unui alt Sinod”, adică, în logica lui, caterisirea automată prin simpla existență a canonului. Dar, neputând să ocolească caterisirea prin „episcopii provinciei”, adică printr-un sinod viu, și fiind constrâns de precizia canonului, trebuia neapărat să găsească o ieșire. Și iată! Spune: „Se vor întruni pentru a confirma înlăturarea deplină și definitivă a mitropolitului de pe tronul său…”11 Adică, în loc să recunoască actul caterisirii – care, pentru cititorii lui, ar fi greu de evitat, întrucât încă nu a fost săvârșit ca act deplin12 – îl redenumește „înlăturare deplină și definitivă”.

    Această interpretare este cu totul greșită. Contrazice duhul sfântului canon, care acordă timp celui înclinat spre erezie sau celui care se împărtășește cu un astfel de episcop, pentru a se pocăi de căderea sa, înainte de a fi expulzat definitiv și irevocabil „din treapta episcopiei” – așa cum am spus deja, nu prin puterea canonului, care doar prescrie pedeapsa, ci prin sinodul episcopilor vii.

    Același duh de milă se vede în toate canoanele care au caracter imperativ și care prescriu pedepse concrete pentru cei ce le încalcă. În schimb, această interpretare greșită alungă duhul de milostivire al canoanelor – sau, mai bine spus, al Sfintelor Părinți care le-au alcătuit – desființează caracterul lor imperativ adresat sinodului episcopilor vii, fără de care, după cuvântul Sfântului Ioan Gură de Aur, „legile sunt neputincioase dacă nu sunt puse în lucrare”, iar cei vinovați rămân neosândiți la nesfârșit.

    Sursa: https://orthodoxmiscellany.blogspot.com/2025/07/refutation-of-matthewite-delusions.html

    1. Ori de câte ori ne referim la o Biserică locală ca fiind „potențial” schismatică sau eretică, ori doar înclinată spre erezie sau ecumenism, avem în vedere întotdeauna faptul că este vorba despre preoțimea ei care a căzut și despre cei care se împărtășesc împreună cu aceasta. În problema de față, ierarhia este cea răspunzătoare și aflată sub acuzare, iar această Biserică locală nu este calificată ca „pseudo-biserică eretică”, așa cum mulți comentatori bisericești de astăzi afirmă și hulesc fără discernământ. ↩︎
    2. „Fiindcă, neavând tărie în propriile lor învățături, caută să o dobândească din slăbiciunile noastre; și pentru aceasta, precum muștele se așază pe răni, tot așa se reped și ei asupra nenorocirilor noastre — sau mai bine zis, asupra păcatelor noastre.”
      (Sfântul Grigorie Teologul, Cuvântarea teologică I către Eunomieni – Prolog) ↩︎
    3. Schisma calendarului: potențială sau actuală?, Ierom. Theodoret Mavros Aghioritul. https://rezistentaortodoxa.org/2025/06/19/o-evaluare-canonica-a-schismei-calendarului/ ↩︎
    4. Notă la Canonul 1 al Sinodului III Ecumenic, Pidalion, Editura AMD, București, 2015, p. 199. ↩︎
    5. Ibid. ↩︎
    6. Explicația Sfântului Nicodim la acest canon. ↩︎
    7. The Agreement of the Holy Fathers on the Manner of Receiving Heretics, de Mitropolitul Makarios, pp. 62–63. ↩︎
    8. Ibid. ↩︎
    9. Lexicon de I. Stamatakos. ↩︎
    10. The Agreement… ibid. ↩︎
    11. Ibid. ↩︎
    12. Este clar că „faptul împlinit” al autorului și „va fi supus” din canon sunt incompatibile din punct de vedere cronologic. ↩︎

  • Combaterea amăgirilor mateite (1)

    Caracterul imperativ al canoanelor și condițiile aplicării lor

    Monah Damian Agiovasiliatis

    Din cele optzeci și cinci de canoane ale Sfinților Apostoli, aproximativ șaptezeci au caracter imperativ. Pedepselor pe care le prescriu pentru toate încălcările canonice prevăzute le este atribuit verbul la viitor. Adică Apostolii înșiși, prin canoane, poruncesc ca aceste pedepse să fie aplicate de episcopii aflați în viață atunci, cei care trăiesc la momentul în care aceste încălcări canonice sunt comise de către făptuitorii responsabili. Sau, în situația în care sinodul episcopilor în viață nu poate fi convocat în perioada în care canoanele sunt încălcate, din diverse motive, atunci pedepsele trebuie aplicate de un sinod viitor, oricând ar fi acesta convocat.

    Sfântul Nicodim, referindu-se în general la toate canoanele ale căror pedepse au caracter imperativ – mai exact expresiile „să se caterisească”, „să fie anatema”, „să se afurisească”, „poruncim să fie caterisit” etc. – le interpretează cu mare simplitate și claritate. El nu lasă loc ideii că aceste canoane, prin propria lor putere și autoritate, îi judecă pe încălcători și mai ales într-un mod final și definitiv. Este, de altfel, absurd să se gândească cineva la așa ceva. În ceea ce privește modul în care pedepsele imperative trebuie aplicate, el însuși îi interpretează pe Sfinții Apostoli astfel:
    „Fiindcă nu zic că îndată acum cu lucrul se află caterisit oricare episcop sau preot[…], ci a se caterisi poruncind, adică a sta de față la judecată, și de se va dovedi că a făcut aceasta atunci să se dezbrace cu hotărârea voastră de preoție, aceasta poruncim. ”1

    Unii disting între încălcările care constituie greșeli personale de conduită și cele care constituie greșeli grave împotriva întregii comunități creștine, care scandalizează conștiința credincioșilor. În acest caz, cei numiți „pricinuitori de scandal” sunt ierarhii ecumeniști ai Bisericii nou-calendariste. Ei spun că aceste pedepse imperative se referă doar la greșeli personale și atrag atenția la afirmația că „aici sfântul (Nicodim) vorbește doar despre canoane și încălcări canonice, nu despre eretici și încălcări ale credinței.” (sic)2 Totuși, peste zece canoane apostolice care conțin imperative („să se caterisească” etc.) se referă la acțiuni ale clericilor care scandalizează conștiințele credincioșilor – cum ar fi rugăciunea în comun cu ereticii, acceptarea fără discernământ a botezului făcut de eretici, intrarea unui cleric sau mirean „în sinagoga iudeilor sau a ereticilor”. Când Canonul 45 spune: „Episcopul, presbiterul sau diaconul, îmoreună cu ereticii rugându-se, numai să se afurisească; iar de au dat lor voie, ca unor clerici a lucra ceva, să se caterisească”, vorbește oare doar de o greșeală personală, sau este vorba și de o chestiune de credință? Atunci de ce sunt ecumeniștii criticați pentru rugăciunea împreună cu ereticii? La fel, Canonul 46 spune: „Episcopul, sau prezbiterul, ereticesc botez primind, sau jertfă, a se caterisi poruncim. Că ce conglăsuire este lui Hristos cu veliar? Sau ce parte credinciosului cu necredinciosul?” – la ce se referă aceasta, dacă nu la chestiuni de credință?

    Dacă Sfântul Nicodim, „cel mai exact și atent”, ar fi considerat că în general, chestiunile privind canoanele și încălcările canonice privesc doar greșeli personale de conduită și „nu pe eretici și trădarea credinței”, nu ar fi diferențiat acele zece canoane „contradictorii” de celelalte, interpretându-le corespunzător pentru a le armoniza – după cum obișnuia – cu cele menționate în nota de subsol la canonul al treilea apostolic. Dar o asemenea interpretare ar fi răsturnat armonia Părinților într-o totală confuzie și discordanță, lucru pe care sfântul nu l-ar fi putut accepta.

    Este însă evident că sfântul se referă, în mod general, la toate canoanele care conțin aceste pedepse, care, spune el, „după meșteșugul gramaticii a treia persoană care nu este de față, la care spre a se da porunca acesta de nevoie trebuie a fi a doua persoană.”3 Aceasta se aplică atât „celor care încalcă canoanele prin greșeli personale”, cât și „celor care comit greșeli grave împotriva întregii comunități creștine și scandalizează conștiințele credincioșilor…”4 Și continuând, sfântul se referă la consecința neexecutării poruncii canoanelor, spunând că „însă dacă soborul nu va pune în lucrare caterisirea preoților, ori afurisirea, anatematisirea mirenilor, preoții aceștia și mirenii, nici caterisiți nu sunt cu lucrul nici afurisiți, ori anatematisiți.” 5

    Mai lămuritor este monahul învățat Neofit Kavsokalivitul, care împărtășește aceeași opinie cu Sfântul Nicodim, afirmând următoarele (traducerea noastră):
    „Când imperativele exprimă o poruncă referitoare la o a treia persoană care nu este prezentă, este necesar ca o persoană secundară să transmită porunca; dacă persoana a doua nu intervine, porunca referitoare la persoana a treia rămâne fără temei. Conform acestui lucru, pentru sfintele canoane, ca primă persoană sunt considerați cei care au stabilit aceste canoane sfinte; ca a doua persoană, cei cărora li se adresează instrucțiunea… adică ierarhii care vor judeca după legi; și ca a treia persoană, cei responsabili, despre care legile dau porunca. Așadar, rânduielile sfinte își păstrează autoritatea nealterată, dar nu acționează de la sine în mod automat. Întrucât porunca privește o a treia persoană, este necesar ca persoana a doua să o primească, să o transmită și apoi într-adevăr să pună în aplicare porunca primei persoane asupra celor din a treia persoană. Până când persoana a doua nu acționează asupra persoanei a treia conform poruncii primei persoane, aceasta din urmă nu este în fapt culpabilă prin simpla declarație a pedepsei. La fel, clericii hirotoniți cu bani (simoniștii)6, până când nu sunt judecați după canoane de către ierarhii judecători și depuși, nu încetează a fi preoți doar pe baza pedepsei legale, chiar dacă până atunci nu au fost eliberați de vinovăția lor; cu atât mai mult cu cât imperativele au sens la viitor, nu la prezent.”

    Iar Sfântul Ioan Gură de Aur, nebiruitul, spune că „legile, când nu sunt aplicate, devin neputincioase.” Dar cum sunt aplicate legile? Neofit spune: „Forma imperativă din rânduielile canonice are mai întâi și decisiv, prin persoana întâi, caracterul unui îndemn – adică actul de judecată este încredințat persoanei a doua, căreia i se adresează porunca.” Și iarăși, în expresia „să-ți fie ca un păgân și vameș”, persoana a doua este înțeleasă ca instrumentul Bisericii căruia i se adresează cuvântul dumnezeiesc (căci spune „iar de nu va asculta de Biserică”), pentru a proclama și aplica ceea ce este poruncit. Căci nu simplu, ci în mod necesar, condamnarea bisericească trebuie să preceadă – această condamnare fiind, după înțelegerea lor, aplicată de cei din Biserică responsabili cu judecarea treburilor bisericești (adică sinodul episcopilor în viață) – și abia apoi cel care nu ascultă de acest sinod poate fi pentru noi „ca un păgân și vameș”… Astfel, vocea de depunere a sfintelor canoane, fără un co-actor, nu poate în niciun caz să depună singură pe cel acuzat, doar prin puterea ei potențială de a depune.

    Prin urmare, este evident că „expresiile să se caterisească, să se afurisească, să se anatematisească etc. sunt imperative adresate încălcătorilor ca persoane terțe și sunt îndreptate către episcopii în viață, singurii competenți să aplice treburile bisericești (prin sinod local sau mai mare, în funcție de amploarea tulburării aduse trupului Bisericii), ca persoane secundare. Dacă acești episcopi nu acționează potrivit autorității date lor și actul depunerii sau excomunicării este neglijat, pedepsele rămân fără efect. Căci spune: «ce veți lega, va fi legat». Dar cum pot fi «legate» pedepsele despre acuzat dacă nu există nimeni care să le lege (adică să le impună)?”7

    Însă autorul, obiectând și insistând, spune că „despre astfel de persoane [adică ierarhii inovatori], Sfântul Sinod al Antiohiei a dat o judecată, zicând: «Pe acesta Sfântul Sinod l-a judecat de acum a fi străin de Biserică.»” (sic)8

    O asemenea teorie răstoarnă limpede funcționarea sistemului sinodal al Bisericii, dacă nu chiar sistemul sinodal însuși. Ea ignoră organul Bisericii care are misiunea de a birui minciuna cu adevărul, de a anatematiza și de a-i exclude cu autoritate pe cei ce rămân cu încăpățânare în erezie.

    Două sunt greșelile în raționamentul promotorului acestei teorii. Nădăjduim și ne rugăm să fi fost făcute din grabă. Prima, că a trunchiat canonul, prezentând doar părțile care îi slujeau accentuat scopului său. A doua, că ocolind toate sfintele canoane, a lăsat la o parte covârșitoarea majoritate dintre ele, care, fiind în același duh și având un caracter clar imperativ, nu îi susțin scopul, și „găsind o singură expresie” în Sinodul I de la Antiohiei, s-a agățat de ea ca să-și salveze poziția. Dar cum ar putea sfintele canoane să se contrazică între ele, când toate au fost alcătuite de Sfinții Părinți sinodali, luminați de unul și același Duh? Această metodă de argumentare cu fragmente trunchiate poate, desigur, sluji scopului propriu, însă vatămă duhul armonios al sfintelor canoane – și mai mult, îl vatămă pe cel care le folosește astfel – pentru că sfintele canoane nu cad niciodată în eroare.

    Cazul la care se referă Sinodul I de la Antiohia privește încălcarea regulii pascale stabilite de Sinodul I Ecumenic, care avusese loc doar cu șaisprezece ani înainte, unde cei care nu primeau hotărârea marelui sinod au fost, pe bună dreptate, mustrați cu tărie de sinodul local al Antiohiei: „De vor stărui împotrivindu-se”, spune, „mai cu prigonire celor bine dogmatisite”. Dar această expresie apăsată nu este decât o descurajare, și nu poate fi niciodată înțeleasă ca însemnând că clericul care încalcă regula pascală se desparte automat de Biserică – adică fără o hotărâre procedurală a superiorului său eclesial – ca și cum canonul întâi al acestui sinod local ar fi el însuși persoana a doua, sau ca și cum ar fi sinodul episcopilor în viață care judecă pe cel ce încalcă hotărârea.9

    Așadar, o consecință directă a caracterului imperativ al canoanelor este că pedepsele prescrise pentru încălcările canonice presupun existența unui organ judiciar competent al Bisericii. Acest organ este chemat să împlinească porunca canoanelor – adică a sinoadelor sau a părinților care le-au alcătuit – prin impunerea pedepsei prevăzute pentru fiecare faptă sancționabilă asupra celor care au încălcat aceste sfinte canoane.

    Sursa: https://orthodoxmiscellany.blogspot.com/2025/07/refutation-of-matthewite-delusions.html

    1. Notă la Canonul 3 Apostolic. Vezi Pidalion, Editura AMD, București, 2015, pp. 32-33. ↩︎
    2. The Agreement of the Holy Fathers on the Manner of Receiving Heretics, by Metropolitan Makarios, 2004, p. 54. ↩︎
    3. Notă la Canonul 3 Apostolic, op.cit. ↩︎
    4. The Agreement of the Holy Fathers…, p. 57. ↩︎
    5. Pidalion, p. 33 ↩︎
    6. Aici Neofit se referă la Epistola Canonică a Sfântului Patriarh al Constantinopolului Ghenadie (sec. al V-lea), la punctul: „Fie dară, că și este lepădat, și străin de toată ieraticeasca vrednicie, și Liturghie, și blestemului anatemei supus, atât cel ce socotește că-l va câștiga pe acesta prin bani, cât și cel ce fpgpduiește a-l da acesta prin bani, ori cleric de ar fi, ori mirean, sau de s-ar vădi, sau de nu s-ar vădi făcându- aceasta.” Iar admirabilul Sfântul Nicodim comentează aceasta, punând la tăcere pe interpreții moderni[n. tr. din păcate, în Ediția românească de la 1802 nu avem această notă]:
      „Unii defăimători ai clerului care spun că acum nu mai există Preoție, deoarece majoritatea sunt hirotoniți cu bani, se bazează pe aceste cuvinte ale Sfântului și spun că nu numai că Sfântul și Sinodul din jurul lui spun că unul ca acesta trebuie să fie respins de către Sinod – vorbind, adică, cu un verb la imperativ care, fără medierea unei a doua persoane, este incorect din punct de vedere gramatical – dar adaugă și expresia ‘este lepădat’, și aceasta fără a fi depus de alții. Dar să audă că expresia ‘să fie’ [n. tr. în Pidalionul românesc de la 1802 nu avem expresia aceasta, însă întâlnim „cu obșteasca hotărâre se osândește”]înseamnă că unul ca acesta urmează să fie aruncat afară efectiv și în realitate de către Sinodul care aplică Sfintele Canoane, în timp ce expresia ‘este’ înseamnă că este aruncat afară potențial și în termeni de vinovăție; pentru că, dacă ambele ar fi fost sinonime, ce nevoie ar fi fost de ambele ‘să fie’ și ‘este’? Sau, dacă ‘este’, atunci ce nevoie de ‘să fie’? Unul este viitor, celălalt prezent și, prin urmare, sunt opuse unul altuia. Cu toate acestea, spunând aceste lucruri, nu trecem sub tăcere faptul că este cu adevărat înfricoșător pentru cei care hirotonesc și sunt hirotoniți pe bani – ceea ce Sfântul aici declară afirmativ și definitiv, că astfel de persoane sunt imediat aruncate afară din Preoție.”
      Și: „Vezi cum Sfântul, având un mare zel de a dezrădăcina complet răul, a spus, sau de s-ar vădi, sau de nu s-ar vădi. Căci al doilea dintre cele patru (canoane), pe care l-a citat mai sus, spune: ‘Cel care încearcă aceasta (adică simonia) și este demascat, să fie în pericol în ceea ce privește rangul său propriu.’” ↩︎
    7. Textul părintelui Neophytos Kavsokalyvitul este extras din On the Potential and Actual Force of the Holy Canons. (Epitome of Holy Canons. Anthology. Publ. ASTIR, p. 167. Editată de Ierom. Theodoret Mavros.) ↩︎
    8. The Agreement…, p. 57. ↩︎
    9. N. tr. În acest sens, versiunea românească folosește termenii imperativi: „să fie neîmpărtășiți și lepădați de Biserică”. ↩︎

  • Scrisoarea Ierom. Theodoret Mavros către dl. Alexandros Kalomiros

    Respingere la paginile 91–92 din cartea „ΣΥΓΚΡΙΜΑΤΟΣ” a lui Alex. Kalomiros, secțiunea „Despre pierderea harului în Tainele nou-calendariste”…
    Sfântul Munte
    6 mai 1979

    Preaiubitul meu domnule Alexandru, Hristos a înviat!

    După scrisoarea domnului Hatzigiannakis și telegrama sa, prin care se cere ca frații din parohia dumneavoastră să primească doar o examinare scrisă a cunoscutei chestiuni privitoare la Sfintele Taine, din ascultare față de Starețul meu, vă trimit această scrisoare. Personal, socotesc că subiecte de o asemenea natură pot fi lămurite în chip adecvat numai prin discuție directă. Experiența mea în această privință este bogată, fiindcă nici cu răposatul părinte Marcu nu s-a ajuns la vreun rezultat, deși m-am ostenit mult.

    Așadar, considerând corectă poziția a VI-a (a nou-calendariștilor) din „Sygkrima”, pag. 90, trec la respingerea poziției dumneavoastră, așa cum apare la paginile 91–92 din aceeași lucrare.

    Mai întâi, vă informez că nici sinodul local al Romei, nici cel al Alexandriei nu l-au condamnat pe Nestorie ca persoană, așa cum afirmați, ci doar învățătura lui. Iată mărturia istoriei în această privință:

    „Pe baza tuturor acestora (predicile lui Nestorie și corespondența cu Chiril, n. mea), un sinod latin, întrunit la Roma în anul 430 sub Celestin, a condamnat învățătura lui Nestorie, iar același lucru l-a făcut și sinodul episcopilor din Egipt, întrunit în același an la Alexandria sub Chiril.”
    (I. Karmiris, Dogmatica și Simbolica Bisericii Ortodoxe, vol. I [1960], p. 141)

    Prin urmare, la întrebarea dumneavoastră plină de frământare „Când, în cele din urmă, a fost tăiat Nestorie din Biserică?”, istoria răspunde limpede: în anul 431, prin Sinodul III Ecumenic.

    Tocmai pentru aceasta, formulările din epistolele sinodale ale sinoadelor locale menționate:
    a) „este alungat din toată Biserica sobornicească” și
    b) „nu are nici parte cu noi, nici loc sau cuvânt între preoții și episcopii lui Dumnezeu”,

    au sens de viitor, adică: vei fi alungat… vei înceta să fii episcop, pentru că aceasta este hotărârea ce va fi dată împotriva ta în sinodul care urmează să te judece.

    Asemenea exemple găsim și în Scriptură. Astfel, în Facerea 2, 17 citim: „din pomul cunoștinței binelui și răului să nu mâncați; în ziua în care veți mânca din el, cu moarte veți muri”, deși (Adam și Eva) au murit după sute de ani.

    „Căci, după dumnezeiescul Hrisostom, îndoită este osânda celor vinovați: una prin hotărârea celui ce judecă, iar cealaltă prin însăși firea și urmarea faptei, adică cea viitoare. Așadar, Adam, în ziua în care a mâncat, a murit, deși era viu. Cum a murit? Prin hotărâre, spune el, nu încă prin urmarea firii și a faptului (iar ca să lămurească, adaugă): căci cel ce s-a făcut pe sine pasibil de pedeapsă este deja sub osândă, chiar dacă nu în fapt, deocamdată, ci prin hotărâre.” (Neofit Kavsokalivitul, Epitome a Canoanelor, p. 535, manuscris nepublicat)

    Referitor la poziţia de la pag. 92: „Sinodul însă nu alungă Harul, Dumnezeu nu primeşte porunci de la oameni, Sinodul pur şi simplu constată retragerea Harului şi proclamă, prin hotărârea sa, acest fapt” — am următoarele observații. Sinodul ia ceea ce a dat; adică harul preoției pentru săvârșirea Tainei. După cum a colaborat cu Dumnezeu la hirotonie ca să-i dea omului acel har (nu cred că şi acea colaborare poate fi negată), tot astfel, pentru a i-l lua, colaborează iarăşi cu Dumnezeu — aşa se arată clar din motivele invocate de Sinodul III Ecumenic. „Deci, Domnul nostru Iisus Hristos, defăimat de către el, A HOTĂRÂT, prin acest prea­sfânt Sinod, ca acelaşi Nestorie să fie străinat de demnitatea episcopală şi de orice cămară preoțească” (S., p. 90). Vedeţi ce scrie? „Hristos a hotărât PRIN prezentul prea­sfânt Sinod…” Ce poate fi mai limpede despre colaborarea amintită în condamnarea ereticilor? De aceea sinodul nu „constată pur şi simplu retragerea Harului”, cum afirmaţi (şi prin ce metodă ar face-o oare?), ci constată perseverarea sau nepăsarea ereticului faţă de doctrinele sale; iar atunci când constată neîntoarcerea lui, adică rezistenţa conştientă la noi, rămânerea lui în erezie, îl cateriseşte.

    Prin urmare afirmaţia dumneavoastră: „Deci separarea ereticului de Biserică nu are nicio legătură cu hotărârile sinodului clerical” (S., p. 53) este cu totul străină credinţei şi practicii Bisericii Ortodoxe. Sunt de acord doar cu un singur punct: orice păcat, şi deci şi erezia, înlătură din om harul personal — harul pe care îl are orice ortodox botezat — aşa cum în mod viu învaţă şi viaţa Sfântului Paisie cel Mare, când spune că ucenicul lui a pierdut harul lui Dumnezeu pentru că în faţa unui iudeu a arătat necredinţă. La fel l-a pierdut şi Adam imediat după neascultare.

    Harul suplimentar al clerului însă îl primim cu gândul că nu se pierde (căci darurile şi chemarea lui Dumnezeu sunt neschimbătoare), ci rămâne neputincios de a se face activ (se opreşte din lucrare — reţinere). Imediat odată cu condamnarea hotărâtă de sinod, acel har pe care sinodul i l-a dat este retras. Mai simplu: dacă socotim preotul o lampă şi curentul harul, sinodul face numai să îl desconecteze din circuit, astfel încât lampa nu se mai poate aprinde; în rest lampa rămâne din punct de vedere exterior lampa, dar fără lumină — adică preot fără putinţa de a săvârşi Taine. Aceasta este învăţătura Bisericii şi dogmatică. (Restul sunt doar raţionamente personale.)

    Şi voi, pentru cei care vor să se ocupe cu asemenea chestiuni, aţi scris: „Tainele bisericii şi tot ce priveşte Harul lui Dumnezeu sunt dincolo de raţiune şi înţelegere. Să nu bagăm în ele gândirea noastră orgolioasă, raţionalistă, cu pretenţia de a pricepe judecăţile lui Dumnezeu inaccesibile oamenilor şi îngerilor” (S., p. 65). Din păcate însă nu aţi respectat această regulă şi aţi proclamat tocmai contrariul a ceea ce am primit şi am învăţat.

    Referitor la sfântul Ipatie și la termenii „lup” sau „pseudo-episcop” din Sinodul II, vă spun că aceștia vor doar să arate că episcopul la care se referă a deviat de la învățătura dreaptă, nu însă că nu mai săvârșește Sfintele Taine. O interpretare literală a acestor termeni duce mereu la concluzii greșite. De altfel, și Ipatie, după logica strictă pe care o aplicați, nici măcar nu ar fi fost ortodox, să nu vă mirați de aceasta. Priviți cu atenție la concluziile ce reies din viața lui. Episcopul lui Ipatie era Eulalie. Amândoi îl aveau ca întâistătător pe patriarhul Nestorie. Dar până la depunerea lui Nestorie de către Sinodul III Ecumenic, Eulalie era în comuniune cu el, și în același timp era în comuniune și cu Ipatie(vezi viața sa extinsă și mențiunile din „Synkrima”, p. 92). Așadar, cineva ar putea să îi spună lui Ipatie, parafrazând puțin din „Synkrima” (p. 13): „De ce îl eviți pe Nestorie, dacă, de fapt, tot pe el îl pomenești?” Și aceasta pentru că îl pomenea pe Eulalie, iar Eulalie îl pomenea pe Nestorie, și astfel „toată aparenta ortodoxie (a lui Ipatie) se destramă” (p. 13).

    Litera, într-adevăr, ucide. Vă dau și un alt exemplu. Apostolul Pavel îl numește pe cel lacom „închinător la idoli” (Efeseni 5, 5). Dar majoritatea clericilor sunt lacomi, adică iubitori de argint, de avere, de aur, așadar ajung închinători la idoli. S-a auzit vreodată de un idolatru care să săvârșească Tainele creștine? Așadar, după această logică, orice cleric lacom nu ar săvârși Tainele!… [În aceeași categorie intră și expresia din „Sigilion”: „ca pe niște mădulare putrezite, tăindu-le”. „Putrezit” aici este echivalentul lui „pseudo-episcop” din Sinod.]

    Iar afirmația din scrisoarea dvs. către mine (1973), că „Sfinții Părinți nu au făcut niciodată deosebire între eretici, înainte de condamnarea sinodală, care ar avea Taine, și eretici după condamnarea sinodală, lipsiți de Taine”, seamănă perfect cu argumentul anti-isihast al anti-kollyvazilor din Athos:

    „Unde au scris Părinții că ne putem împărtăși fără post?” Și totuși, au arătat-o prin însăși practica lor, iar Biserica o mărturisește atât prin lucrarea ei vie, cât și prin alte formulări care poartă acest sens. Așa și aici, concluzia dumneavoastră se află în opoziție directă cu practica Bisericii.

    Acordul din Canonul 68 al Sfinților Apostoli, pe care îl invocați, în final, nu vă susține. Explic de ce: faptul că „iconomia a făcut ca hirotoniile iconoclaștilor să fie primite de Sinodul VII”, după cum scrie sfântul Nicodim, nu înseamnă că aceștia nu primiseră harul preoției. Aici, „iconomie” trebuie înțeles în legătură cu numeroasele abateri ale iconoclaștilor, atât ale celor care au fost primiți, cât și ale celor care i-au hirotonit, pentru că se aflau sub osânda caterisirii. Acest lucru reiese și din următoarele: același Sinod VII Ecumenic (Act. 1) îl arată pe președintele său, sfântul Tarasie, spunând: „Am dat ascultare poruncilor Părinților. Așadar, trebuie primiți cei hirotoniți de eretici?” Iar sfântul Sinod a răspuns: „Da, Stăpâne, am ascultat, și se cuvine a fi primiți” (Pidalion, p. 582, nota 1).

    Dacă însă am lua izolat aceste cuvinte ale sinodului, fără deosebirea dintre ereticii de dinainte și cei de după hotărârea sinodală, am ajunge la concluzia inadmisibilă că hirotoniile ereticilor trebuie primite în orice condiții și, prin urmare, și tainele lor. Dar că sfântul Nicodim socotea aceste hirotonii ca fiind săvârșite în interiorul Bisericii, o arată și exemplele pe care le dă în aceeași corespondență din Pidalion, p. 90: „Căci și patriarhul Anatolie a fost hirotonit de ereticul Dioscor și de sinodul eretic din jurul lui, iar sfântul Meletie al Antiohiei de arieni…”. Atât Dioscor, cât și arienii care l-au hirotonit pe Meletie au făcut acestea fiind încă în Biserică, adică înainte de a fi depuși sinodal, de aceea actele lor au fost primite.

    Mult mai limpede explică aceste lucruri marele Neofit Kavsokalivitul în „Epitome la Sfintele Canoane” (p. 527, nota 50), unde spune așa, și vă rog să cercetați cu atenție:

    „Să se știe că Sinodul VII, spre sfârșitul actului I, spune că Sinodul VI nu a respins hirotoniile date de învățătorii ereziei monothelite, întrucât pe mulți dintre membrii sinodului îi avea hirotoniți de ei. De aceea, trebuie luat în seamă cum se împacă acestea cu canonul 68 apostolic, care respinge necondiționat hirotoniile de la eretici, și cu epistola către nicopolitani a părintelui Vasile, care pe cei puși de mâini nelegiuite de eretici, spre surparea credinței, nici siliți, nici din ambiție, nu îi primea în rândul clerului.

    Trebuie avut în vedere dacă cei pomeniți nu au fost hirotoniți de unii care încă nu fuseseră judecați sinodal, fiind astfel socotiți încă între ortodocși. Căci pe întâistătătorii Sinodului IV, adică pe Anatolie al Constantinopolului și pe Maxim al Antiohiei, i-a hirotonit Dioscor al Alexandriei, monofizitul, înainte ca el însuși să fi fost judecat sinodal ca eretic. La fel, cei hirotoniți de monoteliți, de Serghie, Pyrrhus, Petru și Pavel, care au luat parte la Sinodul VI, abia după hirotonire s-au adunat și i-au anatemizat pe cei care îi hirotoniseră, ca eretici.

    De aceea, hirotoniile celor ce au luat parte la Sinoadele VI și IV nu au fost respinse, fiind săvârșite până atunci de persoane încă netrecute prin judecata sinodală și, astfel, nu de eretici declarați ca atare. Căci pe cei hirotoniți de eretici după hotărâre sinodală, Sinodul VII (la sfârșitul actului I) îi supune caterisirii. Dar cei bănuiți de erezie, însă nejudecați încă sinodal, erau socotiți încă în comuniune, iar hirotoniile lor s-au făcut de persoane aflate încă în comuniune. Cei care i-au dovedit eretici pe cei ce i-au hirotonit au făcut-o după hirotonire, nu înainte. De aceea, Sinodul VII a primit hirotoniile date de cei încă nejudecați sinodal ca eretici…”

    Toate cele de mai sus, iubite domnule Alexandru, ar trebui să vă convingă că teoria dumneavoastră privind pierderea harului la cei căzuți în erezie în mod conștient, înainte de o decizie sinodală, nu se susține.

    Și încă ceva: cine ne va spune fără greș că preotul A astăzi, preotul B mâine, sau preotul C poimâine au devenit eretici în mod conștient? Dumneavoastră? Eu? Spuneți că faptele lor arată aceasta. Da, dar se poate ca ele să nu izvorască din convingere eretică, iar judecați în sinod să se dovedească neeretici în mod conștient. Așadar, este nevoie de un organ oficial și definitiv care să confirme aceasta, iar acela este Biserica, prin sinod.

    Respingerea acestei poziții duce la o confuzie gravă. Iată un exemplu simplu, dintre multe altele pe care vi le-aș putea aduce. Scrieți în epistola dumneavoastră: „Nou-calendariștii nu au pierdut harul tainelor în 1924, pentru că erezia ecumenismului încă nu era manifestată…”. Da, dar ea era deja manifestată și asumată conștient de autorii enciclicei din 1920 și de cei care au pus-o în aplicare, patriarhi, episcopi și alții. Dacă, așadar, toți aceștia au pierdut harul de atunci, înseamnă că hirotoniile și celelalte slujiri ale lor „merg în gol”, cu urmarea că ar trebui să ne îndoim chiar și de propriul nostru botez.

    Și raționamentul dumneavoastră: „cei care sunt eretici în mod conștient pierd harul tainelor înainte de hotărârea sinodală, iar cei care doar au încălcat canoane sau legea morală sunt pasibili de judecată în fața unui sinod care va decide dacă îi caterisește sau nu, iar până atunci tainele lor sunt valide”, reprezintă doar o convingere personală. V-aș fi recunoscător dacă mi-ați arăta măcar un teolog sau Părinte al Bisericii care să susțină acest mod de a judeca.

    Și încă o adăugire: vă îndoiți că există canoane a căror încălcare însăși constituie proclamarea ereziei celui care le calcă? Ca un exemplu simplu, vă amintesc cele scrise de sfântul Nicodim în cunoscuta notă de la pagina 5 a Pidalionului (la final). După cum se vede, încălcarea Canonului 46 apostolic îl duce pe cel care îl încalcă la erezie, fiindcă acesta ajunge să creadă că există har și în afara Bisericii, luptând împotriva dogmei Bisericii celei una, adică împotriva unității ei. Și totuși, chiar și pentru acesta, potrivit aceluiași sfânt, se aplică distincția între „potențial” și „în fapt”.

    Acestea am avut de observat, prea iubite domnule Alexandru, cu privire la „comparativul” dumneavoastră și la scrisoarea trimisă, și le-am expus foarte pe scurt. Desigur, toate cele de mai sus ar fi putut fi spuse mult mai limpede și pe larg într-o convorbire, lucru care, poate, se va întâmpla cândva. Oricum, ar fi pentru noi o mare bucurie să vă găzduim în chilia noastră, împreună cu domnul Hatzigiannakis sau cu oricine altcineva, ca să putem discuta în tihnă nu doar această temă, ci și multe altele care ar trebui să preocupe un credincios în vremea noastră.

    În încheiere, vă urez sănătate dumneavoastră și familiei.
    Vă rog să transmiteți salutările mele domnului Hatzigiannakis și tuturor fraților întru Hristos din parohia dumneavoastră.

    Cu dragostea întru Domnul.

  • Ecumenismul și amuțirea ortodocșilor

    Ieromonah Theodoret Aghioritul

    Am scris de multe ori că, din păcate, teologii noștri nu se deosebesc de cler sau de monahism în ceea ce privește lipsa de cunoaștere și lipsa de interes față de chestiunile vitale ale credinței și mărturisirii ortodoxe. Și, deși unii dintre ei ar avea posibilitatea să se ocupe de chestiuni canonice, pentru a scoate la iveală amploarea apostaziei la care au ajuns episcopii lor, ei rămân în mod scandalos indiferenți, preocupându-se de orice altceva.

    Ignoră și evită să cunoască temeinic Sfântul Pidalion, care le-ar oferi arma potrivită pentru a înfrunta apostazia vremurilor noastre. Este oare un lucru lipsit de importanță sau secundar? Dacă în toate celelalte ar excela, dar ar neglija tema esențială a credinței, numai aceasta ar fi de ajuns să îi facă vinovați, alergând „în afara țintei”.

    Citesc multe reviste, cunosc diverse scrieri fără legătură cu misiunea lor, dar Sfântul Pidalion, în care se păstrează aproape întreaga Tradiție a Ortodoxiei, le este aproape necunoscut sau indiferent. Toate acestea le-am constatat de nenumărate ori în discuțiile cu ei și le vedem zilnic în publicațiile religioase pe care le scot. Nu este un detaliu minor. Arată sărăcia și unilateralitatea activității lor, lipsa de cuprindere a învățăturii lor. Pentru că Pidalionul ar trebui să fie busola și criteriul întregii lor lucrări. Din cauză că nu este așa, vedem rezultatele de azi: indiferența față de pan-erezia vremii, vestirea diluată și alterată a Evangheliei, admirarea unor personalități ale Apusului numite „sfinte”.

    Dimpotrivă, studierea vie a Pidalionului îi face pe oameni mărturisitori ai Bisericii, iconomi credincioși ai moștenirii sfinte. Așa au lucrat și cei ce s-au sfințit înaintea noastră, încât viața și faptele lor au devenit adaosuri luminoase în cartea vie a Tradiției. Gândirea lor era exprimarea cuvintelor dumnezeiești. Lucrarea lor era expresia „cugetului patristic”, adică participare vie la rădăcinile sfinte ale trecutului. „Fidelitatea față de Tradiție nu este o devoțiune față de vechime, ci legătura vie cu plinătatea vieții creștine. Chemarea la Tradiție nu este apel la modele arhaice, ci la experiența universală a Bisericii, la plinătatea cunoașterii ei.” („Sfinții Colivazi”, Martie 1997)

    Participarea la această plinătate va aduce roadele ei: sfințenia vieții și slujirea credincioasă a moștenirii sfinte. Nu este vorba despre repetarea inertă a credinței, ci de „continuarea creatoare a Tradiției, pornind din viața în Hristos” (G. Florovski).

    Astăzi însă, în mediile teologice și bisericești, se observă o schismă gravă: accentul exagerat pe fapte în detrimentul credinței curate. Iar când spunem credință curată, înțelegem cea lăsată de Sfinții Părinți, nu cea propovăduită de teologii și clericii ecumeniști. De unde au preluat aceștia slujirea împreună cu papa? Rugăciunea comună cu budiști, musulmani și închinători la foc, ca la Assisi, Vancouver și Canberra? De unde au învățat că ereticii sunt moștenitori ai harului și părtași Sfintelor Taine? De unde au luat îndrăzneala de a sluji cununii, botezuri și înmormântări împreună cu ereticii? De a altera rânduiala Botezului? De a numi papismul „Biserică soră” și de a interzice rebotezarea lor? De a prigoni și defăima pe cei care îi mustră, numindu-i „schismatici” și „ereticii”?

    Toate acestea, pentru că au rupt legătura cu Tradiția. Pentru că insultă Sfântul Pidalion, numind canoanele „ziduri ale rușinii”. Și mai grav: unii clerici și mireni văd trădarea, o denunță în scris, dar îi consideră în continuare pe episcopii căzuți drept „drept-învățători ai adevărului”. Se tem să nu fie sancționați sau afurisiți de ei. O teologie schizofrenică, fără nicio legătură cu măreția Părinților.

    Printre cei mai responsabili sunt monahii și monahiile, pentru că viața lor se rânduiește după canoane. Ce răspuns vor da lui Dumnezeu pentru tăcerea lor? Cum îi vor privi, la Judecată, pe mărturisitorii de odinioară care au fost surghiuniți și chinuiți pentru lucruri infinit mai mici, în timp ce ei i-au urmat pe episcopii aliați cu erezia?

    Se justifică spunând că „păstrează mănăstirile” și le „restaurează”, dar această laudă e zadarnică, pentru că prin aceasta se întreține și se întărește erezia. La fel se lăudau și egumenii din vremea iconoclasmului, care păstrau mănăstirile, dar erau în comuniune cu ereticii. Către ei scrie Sfântul Teodor Studitul:

    „O, împietrire! O, răzvrătire împotriva lui Dumnezeu! Hristos era tăgăduit… episcopii erau surghiuniți… monahi și monahii, mireni și mirence, unii bătuți, alții închiși, alții flămânzi, alții schingiuiți… alții omorâți… iar tu, nenorocitule, robit de comuniunea cu erezia, stând în pierzare, deși o numești mănăstire, te lauzi că «îți merge bine»! Ce templu ai păstrat, dacă l-ai întinat pe cel care ești tu însuți? Ce frați ai salvat, dacă s-au pierdut prin comuniunea ta cu erezia?” (PG 99, 1337C)

    Este vremea ca stareți și starețe să se trezească: ori mărturisesc, ori se retrag. Dacă nu se pocăiesc, spune același sfânt, „nu mai pot fi numiți creștini”.

    („Aghioritul”, iulie-august 1997)

    Sursa: https://krufo-sxoleio.blogspot.com/2016/10/2007.html

  • Ortodoxia în prigoană (3)

    de Ieromonahul Theodoret (+2007) Aghioritul

    Adunări ortodoxe în absența Ortodoxiei

    În zilele noastre, congresele teologice și conferințele — locale sau panortodoxe — au devenit un fenomen obișnuit. La fel de obișnuite sunt și cuvântările festive rostite în Duminica Ortodoxiei, în biserici sau în săli.

    Însă, din toate acestea, lipsește duhul autentic al Ortodoxiei. Domină vorba goală, pentru că lipsește fapta care să o adeverească.

    În prezentul articol ne vom ocupa de trei astfel de întâlniri care au avut loc la Atena.

    A. Prima dintre acestea a fost Al VIII-lea Congres de Teologie al Întregii Elade (3–5 septembrie 1999), având ca temă:

    „Biserica în fața marilor probleme sociale.”

    Au fost analizate diverse probleme sociale, dar a lipsit tocmai tema care ar fi trebuit să-i preocupe cel mai mult pe credincioși: prezența ereziei în zilele noastre.

    Nimeni dintre participanți nu a făcut vreo referire la problemele create de Patriarhia Constantinopolului, prin rugăciunile și slujbele comune cu ereticii Apusului, prin recunoașterea monofiziților drept „ortodocși” (în 1990) și prin recunoașterea papismului ca „Biserică egală în cinste” cu Biserica Ortodoxă (în 1993), adică având harul dumnezeiesc și, prin urmare, oferind mântuire adepților săi!

    Acest congres ar fi fost o ocazie strălucită pentru toți participanții să mărturisească, într-un cadru comun, unicitatea Ortodoxiei, condamnând în același timp acțiunile ecumeniste ale propriei lor Biserici.

    S-ar putea spune: „Dar este posibil ca cei care tac tot anul și sunt indiferenți la trădarea actuală, să devină mărturisitori în timpul congresului?” În mod normal, nu. Dar există și cazuri când cineva, deși se teme să spună adevărul singur, o face atunci când mulți alții semnează împreună cu el.

    Din nefericire, nici acest lucru nu s-a întâmplat, deoarece spiritul mărturisitor lipsea din Comitetul Organizatoric al congresului. Mii de teologi la un loc și nicio singură reacție împotriva panereziei vremurilor noastre!

    Ce ar fi spus acești participanți, dacă, în timpul unei molime cumplite, s-ar fi convocat un Congres Național al Medicilor cu tema „beneficiile gimnasticii de dimineață”? Cam același lucru au făcut și ei, în ciuda laudelor lor verbale aduse Ortodoxiei.

    Puterea și cinstea Ortodoxiei nu stau în vorbe, ci în puterea faptelor și a mărturisirii împotriva ereziei, acestui dușman de moarte al credinței.

    Au pierdut ocazia de a se exprima colectiv și de a atrage atenția poporului, care este mișcat mai ales de cuvântul însoțit de faptă.

    Ce folos poate avea credinciosul din triumfalismul oratorilor despre teologia patristică, dacă îi vede pe cei care o slujesc adormiți în fața ereziei? Cum să creadă că reprezintă o „epopee duhovnicească”, când îi vede aplaudând pe ecumeniștii contemporani care batjocoresc glasul Părinților și acționează împotriva lui?

    Dacă studentul teologiei patristice nu s-a împărtășit din puterea mântuitoare a acesteia, ci, dimpotrivă, o trădează prin faptele sale, cum va putea poporul să o respecte?

    Când tăcerea față de adevăr „ascunde pe Hristos în mormânt”, de ce n-ar fi fost același lucru și în cazul acestui congres?

    B. Din păcate, aceeași greșeală au comis-o organizatorii congresului de mai sus și atunci când, în Duminica Ortodoxiei din anul 2000, l-au invitat să țină cuvântul festiv pe Preasfințitul Episcop al Prevezei, Meletie Kalamaras — cel care a scandalizat de multe ori plinătatea ortodoxă prin cuvinte și fapte.

    L-a scandalizat:
    a) în 1990, când, ca reprezentant al Bisericii Greciei, a semnat Declarația comună cu monofiziții, conform căreia „timp de 1500 de ani am avut aceeași credință hristologică autentică și continuitate apostolică neîntreruptă”!

    Pentru a-și susține această poziție antiortodoxă, a ironizat și a atacat dur pe cei care au îndrăznit să scrie împotriva acestei declarații greșite.

    b) A scandalizat prin apărarea repetată a „Scrisorii Sfinte”, un text plin de erori dogmatice.

    c) A scandalizat când le-a impus preoților din eparhia sa să citească rugăciunile Vecerniei Pogorârii Duhului Sfânt și ale Bobotezei în limba populară(modernă).

    d) În fine, a scandalizat prin cartea sa despre Antihrist, în care susține poziții antitradiționale și contrare Sfinților Părinți.

    A predicat apoi că „amenințarea la adresa Ortodoxiei este păcatul clerului — al meu, al arhiereilor, al preoților. Noi nu călăuzim poporul cum trebuie.” Dar aceste cuvinte nu folosesc, pentru că trebuie să fie însoțite de fapte.

    Este nevoie de pocăință practică și schimbare reală de direcție. Din păcate, se întâmplă tocmai contrariul!

    Cum să conducă drept poporul când recunosc preoția papistașilor, dar o refuză pe cea a vechilor-calendariști?

    Degradarea a mers departe, pentru că de aproape un secol Biserica Greciei și teologii ei aplaudă vânzarea Ortodoxiei pe care Fanarul o săvârșește cu sânge rece.

    C. A treia adunare a fost Congresul Interortodox „Ortodoxia în fața celui de-al treilea mileniu”, care a avut loc între 4 și 8 mai 2000, convocat și organizat de Sfântul Sinod al Bisericii Greciei.

    Asemenea Congresului de Teologie al întregii Elade, și acesta a analizat diversele provocări ale epocii asupra Ortodoxiei, dar tema ereziei ecumenismului, care frământă Biserica încă din 1920, a fost păstrată cu grijă în lada frigorifică.

    Dimpotrivă, s-au auzit necontenit laude la adresa patriarhilor de Constantinopol din ultimele decenii, ca și cum ar fi adus vreun bine Ortodoxiei!

    Cincizeci de ani, Athenagoras, Dimitrie și Bartolomeu vând comoara Ortodoxiei, iar nimeni nu îndrăznește să-i oprească… Și totuși vorbim despre „mărturisitori și martiri”!

    Cireașa de pe tort au fost cuvintele Episcopului Elveției, Damaskinos, care, fără nici cea mai mică rușine, a propus ca Biserica să renunțe la

    „această fariseică etalare a titlurilor ortodoxe”

    imitându-l cu succes pe colegul său Mitropolitul Ioan de Pergam, care încă din 1988, în Duminica Ortodoxiei la Fanar, vorbise despre o „Ortodoxie narcisistă”!

    Întrebăm: cum ar putea acești clerici să nu semneze unirea cu „frații papistași”, de vreme ce deja i-au recunoscut drept Biserică canonică?

    Următorul pas va fi consfințirea acestor erezii prin Sinodul Panortodox care se pregătește.

    Iar pentru a reveni la congresul amintit: de fiecare dată când vreun vorbitor îndrăznea, fie și în treacăt, să atingă problema primatului Fanarului asupra diasporei, imediat președintele și alți participanți greci îl asaltau cu întrebări, cerându-i explicații. Desăvârșiți supuși ai domnului Bartolomeu, hulitorul Sfinților Părinți!

    Când unul dintre participanți a pus la îndoială caracterul canonic al Bisericii Romei, profesorul Vlasios Feidas s-a grăbit să afirme:

    „Biserica Ortodoxă nu a considerat-o niciodată erezie.”
    (referindu-se la papism, n.n.)

    Toți ceilalți participanți au aprobat această opinie, atât de blasfemiatoare și lipsită de temei istoric, fără cea mai mică reacție de protest…

    Biata Ortodoxie, câte umilințe mai ai de îndurat din partea teologilor tăi înveșmântați în slavă deșartă!

    Căci, dacă domnul Feidas ar fi studiat măcar Pidalionul, și-ar fi amintit judecata marelui său alcătuitor și sfânt, Nicodim Aghioritul, care, rezumând credința Părinților și a Sinoadelor de dinainte, afirma limpede:

    „Latinii sunt eretici de demult… sunt nebotezați.”

    De altfel, Congresul Panortodox din 1948, de la Moscova, a proclamat că:

    „Din trupul mistic al lui Hristos, papismul a transformat Biserica lui Dumnezeu cel viu într-o organizație politică lumească.”
    (Karmiris, Syntagma ton theion kai ieron kanonon, vol. II, p. 949)

    Și în alt loc al aceleiași decizii:

    „Hotărârea noastră de a condamna papismul nu este întâmplătoare, ci izvorăște din principiile fundamentale ale vechii Biserici sobornicești ortodoxe, repetând pur și simplu Mărturisirea Patriarhilor Răsăritului din 1723 și 1894… De aceea, nu noi, ci evlavioasele buze ale Părinților Sinoadelor Ecumenice condamnă acum papismul pentru toate dogmele sale noi și străine.”

    (cf. studiului pr. Emm. Kalyvas, Condamnarea papismului, Atena 1999, p. 88).

    Din nefericire, acest congres s-a arătat mai interesat de… ecologie decât de Ortodoxia sângerândă — încă o dovadă a interesului participanților pentru cele pământești și pieritoare, nu pentru cele cerești și veșnice, pe care numai adevărata Ortodoxie le asigură.

    Sursa: https://krufo-sxoleio.blogspot.com/2017/01/2007.html

  • Ortodoxia în prigoană (2)

    de Ieromonahul Theodoret (+2007) Aghioritul

    Sfântul Teodor Studitul și zelotismul

    Este oare posibil ca cineva să scrie un eseu despre Ortodoxie și totuși să conțină erezii? Să vorbească despre frumusețe într-un mod cu totul lipsit de frumusețe? Să predice despre adevăr printr-o mulțime de minciuni? Să scrie biografia unui sfânt și totuși să falsifice lupta acestuia, doar pentru că nu se potrivește cu propriul său sistem de credință?

    Din păcate, acest lucru se întâmplă adesea în zilele noastre. Citim în mod constant mesaje „bisericești” pline de învățături greșite, articole în reviste ecleziastice care insultă unicitatea Ortodoxiei, sau texte „anti-ecumeniste” care, în realitate, susțin înșelarea și amestecă hotarele dintre Ortodoxie și erezie. Și toate acestea provin din condeiul unor pretinși „ortodocși”…

    În prezentul articol ne vom ocupa de o carte care falsifică și denaturează o perioadă crucială din viața unui sfânt. De ce? Pentru că autorul dorește — după cum crede el — să „umilească” pe creștinii luptători care, urmând urmele sfântului cu orice preț, constituie astăzi singura speranță și oază de Ortodoxie curată, în ciuda propriilor lor slăbiciuni și păcate.

    Este vorba despre cartea teologului V. Tsingos, „Pozițiile ecleziastice ale Sfântului Teodor Studitul – Autoritate și primat” (Thessalonic, 1999, 406 pagini). Înainte ca autorul să abordeze pozițiile ecleziastice ale Sfântului, el prezintă biografia acestuia — și tocmai aici se produce falsificarea!

    Să vedem, pe scurt, cum stau faptele în realitate.

    Sfântul Teodor Studitul (759–826) a fost o personalitate monahală remarcabilă, cu daruri pastorale excepționale și o formare teologică desăvârșită. Ca egumen al celebrei Mănăstiri Studion, a luptat pentru sfintele Tradiții și dogmele Bisericii, fiind exilat de trei ori de către adversarii săi.

    De două ori a fost trimis în exil pentru că a refuzat să accepte căsătoria nelegiuită a împăratului Constantin, iar a treia oară din pricina apărării sfintelor icoane.

    Împăratul și-a găsit un om „după inima sa” în persoana egumenului Iosif, care a binecuvântat căsătoria nelegitimă.

    Sfântul Teodor a întrerupt imediat comuniunea cu Iosif și cu toți cei care aveau legături euharistice cu acesta. Din iconomie, a continuat să pomenească pe patriarhul Tarasie, însă a evitat orice comuniune personală cu el (precum slujiri împreună sau hirotonii). Relațiile s-au restabilit pe deplin abia după prima sa întoarcere din exil (august 797), când patriarhul Tarasie l-a caterisit pe Iosif și a anulat căsătoria împăratului.

    După moartea lui Tarasie (806), a urcat pe tron patriarhal Nichifor. La dorința și porunca împăratului, acesta a convocat un sinod și l-a repus în funcție pe Iosif, „din iconomie”. Sfântul Teodor a continuat să nu aibă comuniune cu Iosif și cu cei ce-l primeau în comuniune, păstrând însă aceeași atitudine față de patriarhul Nichifor pe care o avusese și față de Tarasie.

    Așa au trecut doi ani, până când împăratul, pierzând răbdarea, l-a exilat pe Sfântul Teodor la Mănăstirea Sfântului Serghie.

    În anul 809, la cererea expresă a împăratului, s-a convocat un nou „sinod”, care a hotărât restabilirea lui Iosif și al doilea exil al Sfântului Teodor, de această dată în insula Halki.

    Întreruperea pomenirii patriarhului

    În ziua următoare Sinodului, Sfântul Teodor i-a scris patriarhului, avertizându-l că dacă nu-l va caterisi pe Iosif, „va conduce Biserica spre o mare schismă”. „Mai bine”, spune el, „să gonești oaia bolnavă (Iosif), decât să se molipsească întreaga Biserică” (Epist. 1008C).

    Deci purtătorul bolii este Iosif, nu eventuala „schismă” care s-ar fi produs din cauza separării — cum, din nefericire, afirmă domnul Tsingos (p. 80).

    Sfântul Teodor a încetat imediat pomenirea numelui patriarhului Nichifor în toate slujbele, inclusiv în Sfânta Liturghie. Astfel, schisma (în sens de rupere de comuniune) se produsese deja.

    Acest moment — al întreruperii totale a comuniunii cu patriarhul — domnul Tsingos îl trece sub tăcere complet, prezentându-l pe sfânt ca și cum ar fi păstrat aceeași atitudine ca înainte de sinodul din 809! El scrie:

    „Este o realitate incontestabilă și o certitudine de neclintit că tradiția bisericească nu ar fi cinstit ca sfânt, vreme de atâtea veacuri, un schismatic. Sfântul Teodor Studitul nu a fost schismatic, nici măcar temporar, pentru ca apoi să se fi pocăit. În sprijinul acestora trebuie menționat că nu a fost condamnat de niciun sinod valid al vremii sale. De asemenea, în niciunul dintre scrierile sale nu apare îndemnând sau binecuvântând schisma ori răzvrătirea împotriva Bisericii. În protestele sale vehemente, frecvente, nu s-a lăsat dus până la a „ieși” din staulul Bisericii sau a crea grupări independente…”

    „Atitudinea Sfântului Părinte față de toți superiorii săi duhovnicești s-a desfășurat în cadrul tradițional bisericesc, fiind o atitudine prudentă, echilibrată și, în mod evident, călăuzitoare pentru situațiile similare care se manifestă și astăzi.” (pp. 91–92)

    Poziția reală a Sfântului Teodor

    Înainte de a răspunde acestor afirmații false, să vedem ce spune însuși Sfântul Teodor în scrisorile sale, pe care autorul le-a ascuns.

    Scriind egumenului Teofil, la puțin timp după „sinodul adulterin” din 809, Sfântul afirmă:

    „O gravă erezie s-a proclamat ca dogmă în Biserica noastră. Această erezie a adulterului, care, odată cu răsturnarea Evangheliei și a Sfintelor Canoane, a fost pecetluită prin reabilitarea de către cei ce l-au judecat pe însuși cel adulterin. Căci, dacă au disprețuit Evanghelia, cu atât mai puțin i-a interesat să păzească Sfintele Canoane.

    De aceea, am socotit de trebuință să te înștiințez, ca, știind că se propovăduiește o erezie, să te ferești de ea — adică să te ferești de eretici. Astfel, nici să nu ai comuniune cu ei, nici să-i pomenești în mănăstirea ta la Sfânta Liturghie. Căci s-au rostit amenințări mari și înfricoșate de către Sfinții Părinți împotriva celor care se împărtășesc cu ereticii, chiar și în simpla masă comună cu ei.

    Dacă vei observa, însă, că nu am spus acestea mai înainte, ci îi pomeneam pe episcopii Bizanțului, să știi că aceasta era pentru că nu se convocase încă acel sinod și nu se propovăduise public acea dogmă rea și blestemată.

    Iar înainte de acestea, nu era sigur să rupi complet comuniunea cu cei care încălcau legea; era de ajuns să eviți comuniunea personală cu ei și, din iconomie, să-i pomenești pentru o vreme limitată.

    Dar acum, după ce s-a arătat pe față această nelegiuită erezie prin sinod, trebuie ca și tu, împreună cu toți ortodocșii, să reacționezi cu îndrăzneală, rupând orice comuniune personală cu cei de rea-credință și încetând pomenirea oricărui nume al celor ce au luat parte la sinodul adulterin sau care sunt de acord cu el.

    Căci este drept, sfinte părinte, ca, fiind numit Teofil, să iubești pe Dumnezeu și în această privință. Căci Sfântul Ioan Gură de Aur a spus că dușmanii lui Dumnezeu nu sunt doar ereticii, ci și cei ce sunt în comuniune cu aceștia.”(Epistola către egumenul Teofil, 1048–1049)

    Cei care se despart de cei rău-credincioși sunt vrednici de cinste

    În scrisoarea amintită mai sus, se arată mai limpede decât lumina soarelui noua atitudine a Sfântului după sinodul din 809: o rupere deplină a comuniunii cu patriarhul și cu toți cei ce se aflau în legătură cu adulterul Iosif.

    Potrivit însă domnului Tsingos, Sfântul Teodor „în pofida celor mai aspre dezacorduri și confruntări cu ei (Tarasie și Nichifor, n.n.) nu i-a repudiat și, după cum el însuși susține, niciodată nu a întrerupt pomenirea lor”! (p. 193).

    Cele de mai sus sunt adevărate doar în privința patriarhului Tarasie; în vremea lui Nichifor, însă, întreruperea a fost deplină.

    Și ne întrebăm: cum se face că lucrarea domnului Tsingos, „rodul unei îndelungate cercetări”, a omis tocmai acest fapt esențial, care îl prezintă pe Sfântul într-o lumină cu totul diferită față de imaginea pe care autorul încearcă să i-o atribuie?

    În acest punct trebuie subliniat și un alt aspect important, care dovedește părtinirea și lipsa de obiectivitate științifică a domnului Tsingos.

    În loc să compare pe Sfântul Teodor și pe așa-numiții „zeloți” în raport cu două realități de același ordin, adică erezia iconoclasmului și erezia ecumenismului, el reduce întreaga atitudine a Sfântului doar la chestiunea căsătoriei nelegiuite a împăratului, iar apoi compară acest episod cu atitudinea vechi-calendariștilor și a zeloților față de ecumenism (al cărui început concret a fost inovația calendaristică), pentru a-i face să pară fanatici și fără nicio legătură cu lupta Sfântului!

    Dar și aici, după cum am văzut, el falsifică realitatea istorică. În acest fel, creează două falsuri grave în portretul acțiunii Sfântului, doar pentru a umili și discredita mișcarea actuală a vechilor-calendariști și zeloți din Grecia.

    Adevărul însă este următorul:
    Așa cum Sfântul Teodor s-a împotrivit căsătoriei necanonice a împăratului, tot astfel vechi-calendariștii s-au împotrivit inovației calendaristice, și așa cum el a luptat împotriva iconoclasmului, tot astfel zeloții de astăzi luptă împotriva ecumenismului. Prin urmare, identitatea între cele două situații (mutatis mutandis) este deplină și desăvârșită.

    Sfântul Teodor, prin întreruperea pomenirii episcopului său, nu s-a temut să fie socotit schismatic. El nu era stăpânit de mentalitatea complexată a „conservatorilor” de astăzi, care se tem să-i lepede pe ierarhii lor rău-credincioși, de frică „să nu iasă din staulul Bisericii”!

    Sfântul știa limpede că atitudinea sa era pe deplin acoperită de Sfânta Tradiție; de aceea spunea:

    „Poruncă avem chiar de la Apostolul (Pavel): dacă cineva învață sau poruncește să facem altceva decât au rânduit Canoanele, trebuie să-l socotim de neacceptat și să nu-l mai numărăm între sfinți.” (Epistola 998A)

    De aceea, cel care întrerupe comuniunea cu ereticii sau cu disprețuitorii Sfintelor Tradiții ale Bisericii nu devine niciodată schismatic, ci — după cum tâlcuiește Sfântul Nicodim Aghioritul în legătură cu canonul respectiv —

    „…cei care se despart (de ierarhii rău-credincioși) nu numai că nu sunt condamnați pentru despărțirea lor, ci sunt vrednici de cinste ca adevărați ortodocși, deoarece prin acea despărțire nu provoacă o schismă în Biserică, ci dimpotrivă, o eliberează pe Biserică de schisma și erezia acelor pseudo-episcopi.”

    Așadar, domnul Tsingos, temându-se „unde nu era teamă”, se grăbește să-l „scape” pe Sfântul Teodor de acuzația — inexistentă — de schismatic!

    Dar, dimpotrivă, când vine vorba despre zeloți, nu are nicio ezitare în a-i stigmatiza: pentru el, aceștia sunt „în afara Bisericii”, deși s-au luptat pentru cauze mult mai însemnate decât căsătoria nelegiuită a unui împărat.

    Ca judecător aspru, el ajunge să comenteze:

    „Este un fapt că, în țara noastră, zeloții și vechi-calendaristii, din mai multe motive — inclusiv din neștiință — îl consideră pe Sfântul Teodor un zelot și un răzvrătit împotriva «ierarhiei bisericești oficiale», chiar un schismatic de dragul adevărului. Așa cum am arătat deja, el nu a fost nici una dintre acestea, în sensul în care se folosesc acești termeni astăzi.” (p. 92, nota 1)

    Această afirmație a domnului Tsingos este nu doar falsă, ci și denaturată.

    Vechi-calendariștii și, în general, toți cei care cinstesc luptele sfinților, îl consideră pe Sfântul Teodor un râvnitor al tradițiilor patristice, un luptător viteaz împotriva pretențiilor necanonice ale „pseudo-episcopilor” inovatori și rău-credincioși ai vremii sale.

    Niciodată însă nu l-ar fi cinstit dacă ar fi fost, precum protestanții, un negator al ierarhiei bisericești sau al episcopatului ca instituție.

    Expresia „ierarhia bisericească oficială” (ἐπισκοπικὸν κατεστημένον) nu a fost niciodată folosită ca insultă de către vechi-calendariști împotriva noilor-calendariști în cei 76 de ani de rezistență canonică ai lor!

    Prin urmare, domnul Tsingos răstălmăcește adevărul, cu scopul de a păta chipul mărturisitor al vechi-calendariștilor.

    Cât despre cealaltă afirmație a lui, că Sfântul Teodor ar fi fost „schismatic de dragul adevărului”, ea este parțial adevărată: într-adevăr, sfântul a pus în practică principiul patristic:

    „Este mai bine să te desparți bine, decât să te unești rău.”

    De altfel, termenul „schismatic”, încărcat mereu cu o conotație negativă, nu se aplică propriu-zis în cazuri precum acesta.

    După Sfintele Canoane, cei care întrerup comuniunea cu ierarhii rău-credincioși nu se numesc schismatici,

    „pentru că nu au pricinuit o schismă în Biserică prin despărțirea lor, ci dimpotrivă, au eliberat Biserica de schisma și erezia acelor pseudo-episcopi” (Sf. Nicodim Aghioritul).

    De aceea, Sfântul Teodor scrie fratelui și împreună-luptătorului său, Iosif al Tesalonicului, aceste cuvinte grăitoare:

    „Nu ne despărțim de Biserica Sobornicească din pricina unui om, ci ne despărțim de cei care au aprobat fapta adulterului, pentru că aceea nu este Biserica Domnului.
    Dacă aceea ar fi Biserica, atunci, într-adevăr, noi ne-am fi despărțit de Biserică din pricina unui om cu care ea s-a unit, refuzând să primim pe adulterinul. Dar, fiindcă aceia nu sunt Biserica lui Dumnezeu, ei înșiși, de fapt, s-au despărțit de Biserica lui Dumnezeu din pricina acelui om cu care s-au unit.” (p. 88, traducere a domnului Tsingos)

    Aprecierea Sfântului despre sinodul din 809 este cutremurătoare:

    „Cei ce au alcătuit acel sinod nu fac parte din Biserica lui Dumnezeu!”

    Și aceasta, pentru că faptele lor nu aveau nicio legătură cu adevărul.

    Mai târziu, Sfântul Grigorie Palama va exprima aceeași idee într-o formulă lapidară:

    „Cei ce sunt ai Bisericii lui Hristos sunt ai adevărului; iar cei ce nu sunt ai adevărului, nu sunt ai Bisericii lui Hristos.”

    Prin urmare, autorul studiului dovedește că nu înțelege și confundă principiul ordinii și al acțiunii canonice a Bisericii.

    De aceea, nu vede nicio asemănare între Sfântul Teodor și vechi-calendariști.
    El crede cu tărie că Sfântul a fost un „zelot”, dar „fără fanatismul zeloților contemporani”.

    Să-l urmărim, așadar, mai departe…

    Identitatea celor două forme de „zel”

    „Mulți cercetători l-au considerat pe Teodor Studitul drept un zelot sau chiar drept conducătorul grupării zeloților, scoțând în evidență latura negativă a zelului — atunci când acesta se manifestă prin acțiuni care duc la fanatism. Mulți, mai ales în zilele noastre, încearcă să creeze anumite «modele» de zeloți, pentru a-și «justifica» propriile lor opinii.

    Părerea noastră este că, în ceea ce-l privește pe Sfântul Părinte, deși într-adevăr a arătat un zel vrednic de admirație în toate faptele sale, totuși el nu a fost zelot în sensul pe care îl are acest cuvânt astăzi. Prin urmare, «eticheta» de zelot îl nedreptățește și nu corespunde realității.” (p. 127, nota 1)

    Dar sunt oare așa lucrurile? Sfântul nu are într-adevăr niciun punct comun cu zeloții contemporani? Noi credem cu tărie că da, are!

    Căci dacă Sfântul, pentru o căsătorie nelegiuită — și încă una împărătească —, a întrerupt comuniunea cu episcopul său, după ce un sinod a îndreptățit fapta și a reabilitat preotul care a binecuvântat acea nuntă, cu atât mai mult erau îndreptățiți să-l imite pe Sfântul Teodor zeloții din vremea noastră, în cazul inovației calendaristice, care a zguduit în mod real și vizibil întreaga Ortodoxie!

    Și, așa cum în vremea iconoclasmului 98% dintre episcopii Bizanțului aplaudau pe iconoclaști, în același timp Sfântul Teodor era biciuit și trimis în exil, întocmai cum s-a întâmplat și cu zeloții în anul 1924. Atunci, episcopii Greciei au fost indiferenți față de prima aplicare practică a ecumenismului — noul calendar — pentru ca astăzi să ajungă să fie în comuniune și să-i laude pe principalii ecumeniști ai vremurilor noastre.

    Iată, deci, identitatea de atitudine și de drum între Sfântul și zeloții credincioși, în vremea răspândirii învățăturii greșite!

    De ce, așadar, autorul lucrării monografice dă dovadă de părtinire și denaturează istoria?

    Desigur, înțelegem că nu avem nimic în comun cu perspectiva sa, întrucât el îi absolvă și îi primește cu liniște pe susținătorii și propovăduitorii panereziei contemporane, socotindu-i păstori ai săi, în timp ce pe cei care luptă împotriva ereziei îi consideră „în afara Bisericii”! Ne întristează sincer acest fapt, căci din anii lungi de studiu al scrierilor Sfântului Părinte și mai ales din viața sa mărturisitoare, autorul n-a învățat nimic…

    Scriem acestea pentru că este limpede efortul autorului de a-l prezenta pe Sfântul Teodor ca fiind cu totul străin și diferit de zeloții de astăzi, care pe bună dreptate îl au ca model în luptele lor.
    Domnul Tsingos știe bine acest lucru și, de aceea, se străduiește prin orice mijloc — deși în zadar — să dovedească faptul că Sfântul ar fi urmat „calea împărătească”, în timp ce zeloții ar fi fanatici și adepți ai extremelor!

    Iată, deci, ce mai scrie în lucrarea sa — și cât de nereușit:

    „Nu este deloc întâmplător faptul că, în Grecia, mulți zeloți anti-ecumeniști și vechi-calendariști recunosc în persoana Sfântului Părinte apărătorul autonomiei bisericești, al Ortodoxiei și al acriviei în privința credinței și a Sfintelor Canoane. Totuși, în privința opiniilor sale despre Biserica Romei, paradoxal, tac și nu se referă deloc la el, deoarece, probabil, îl consideră «filopapist» și, prin urmare, deviat și îndepărtat de restul tradiției patristice.” (p. 260)

    Concluzia sa este întru totul subiectivă!
    Adevărul este cu totul altul.

    Zeloții — și în general toți cei care se împotrivesc ereziei — nu au socotit niciodată că Sfântul Părinte, prin expresiile sale politicoase, ar fi acordat un primat de putere episcopului Romei. Sfântul avea obiceiul să se adreseze cu aceeași deferență și altor patriarhi, de pildă patriarhului Ierusalimului, căruia îi scria:

    „Tu ești cel dintâi dintre patriarhi…”

    Pe de altă parte, Roma încă nu-și manifestase atunci pretențiile eretice și megalomane, precum primatul, infailibilitatea, Filioque etc. De aceea Sfântul Teodor scria așa cum scria — iar zeloții nu-l critică pentru aceasta.

    În plus, însuși domnul Tsingos recunoaște acest lucru, căci, în concluzia lucrării sale, el afirmă:

    „Din studiul aprofundat al scrierilor studitiene nu se poate demonstra o recunoaștere a primatului papal în sensul ulterior, vatican, al termenului.” (p. 365)

    Așadar, de ce încearcă cu orice preț să defăimeze zelul ortodox?

    Cu exact treizeci de ani în urmă (1969), a fost publicată la Tesalonic teza de doctorat a lui Haralambos Tzogas, intitulată „Disputa despre pomeniri în Sfântul Munte în secolul al XVIII-lea”, care, din nefericire, caracteriza mișcarea Kollyvazilor drept „o manifestare fanatică a zelului”!

    Din păcate, domnul Tsingos, urmând metoda acestei teze, a încercat la rândul său să prezinte în lucrarea lui noua mișcare tradiționalistă a zeloților antiunioniști ca fiind, și ea, un produs al fanatismului! Ne întristează această abordare, ca și faptul că profesorul Facultății de Teologie din Tesalonic care l-a supravegheat și îndrumat a îngăduit o asemenea direcție.
    Desigur, nu criticăm celelalte poziții juste din lucrarea sa.

    Teza anticolivazilor nu a avut însă nicio rezonanță, nici în popor, nici în gândirea teologică — care, în majoritatea ei, a continuat să-i cinstească pe Kollyvazi. Credem că același lucru se va întâmpla și cu cele scrise împotriva zelului ortodox în lucrarea domnului Tsingos.

    Faptele, de altfel, îl contrazic zilnic, întrucât ele confirmă — teoretic și practic — dreptatea poziției antiunioniștilor vechi-calendariști. Și cu cât va trece timpul, cu atât se vor arăta mai drepți, căci adevărul biruie întotdeauna, și nimic nu este mai tare decât el.

    (august 1999)

    Sursa: https://krufo-sxoleio.blogspot.com/2017/01/2007.html

  • Ortodoxia în prigoană (1)

    de Ieromonahul Theodoret (+2007) Aghioritul

    Ce spun sfinții Bisericii și Istoria despre „pedepsele” păstorilor inovatori și de rea-credință.

    Dimineața zilei de 14 aprilie 1926, după noul calendar.
    Piața Mitropoliei era plină de oameni de tot felul — bărbați, femei, copii, bătrâni, monahi și monahii — care discutau aprins, gesticulând și privind spre strada Filothei, unde se aflau birourile Sinodului. În scurt timp urma să fie judecate de către Tribunalul Sinodal patru monahii de la Mănăstirea Kehrovouniou din Tinos: egumena și trei surori, fiindcă refuzaseră să accepte inovația calendarului papistaș.

    Aproape întreaga obște a mănăstirii urmaseră egumena în mărturisirea ei, însă sinodalii hotărâseră să le judece doar pe acestea patru, considerate „instigatoarele rezistenței”.

    Puțin mai târziu au sosit cei șapte ierarhi care urmau să alcătuiască „sfânta cercetare” — un proces al Ortodoxiei în anul 1926, împotriva a patru monahii! Președintele tribunalului: arhiepiscopul Hrisostom Papadopoulos, alesul revoluției din 1923.

    Când președintele a intrat ultimul în sală, unul dintre episcopi le-a îndemnat pe monahii să se plece și să facă metanie înaintea „Preafericitului”. Răspunsul a venit hotărât de la monahia Evpraxia:

    — „Considerăm că e mai bine să înceapă judecata cât mai curând. Noi metanie înaintea unor episcopi inovatori nu facem.”

    — „Ce dată avem astăzi?”, a întrebat președintele, deschizând procesul.

    — „Întâi aprilie, ziua Sfintei Maria Egipteanca”, au răspuns imediat acuzatele.

    Membrii sinodului au zâmbit.
    Apoi, președintele, vizibil tulburat, le-a expus motivele schimbării calendarului și le-a chemat să uite „calendarele vechi și cele asemenea lor”.

    Atunci, stareța Melania nu a mai putut răbda: a scos din sfintele ei veșminte Pidalionul și, cu glas plin de îndrăzneală, a spus:

    — „Cum vreți să urmez această inovație, de vreme ce însuși acest Sfânt Pidalion spune că Dumnezeu nu o voiește?”

    În acel moment, președintele a suspendat ședința.
    Între timp, câțiva „binevoitori”, cunoscuți și necunoscuți, au reușit să o convingă pe egumenă să-și ceară iertare și să se întoarcă la mănăstire — lucru pe care, din nefericire, după unele ezitări, l-a acceptat.

    Astfel, la reluarea procesului, sentința de condamnare a vizat doar cele trei monahii: Evpraxia, Melania și Kassiana.
    Pedeapsa, cea mai grea dintre toate, a fost rostită cu solemnitate de către arhiepiscopul inovator, în tăcerea mormântală a sălii:

    AFURISIRE, adică „de acum înainte vor fi considerate lepădate nu doar din rândurile monahale și dezbrăcate de orice chip călugăresc, ci și tăiate din Biserică” — după cum spunea actul oficial.

    La auzul sentinței, monahiile și-au făcut semnul crucii și au șoptit:

    „Îți mulțumim, Doamne, că ne-ai învrednicit să trăim acest mare ceas!”

    Puțin după aceea au ieșit din clădirea de pe strada Filothei liniștite și pline de har, în timp ce mulțimea care le aștepta afară le săruta hainele și mâinile.

    Pentru încă o dată, străjerul Ortodoxiei — poporul lui Dumnezeu — a biruit. Pentru acest popor, monahiile Kassiana (Konsta), Melania (Minardou) și Evpraxia (Filippidou), care au fost „afurisite” pentru Ortodoxie de către schismatici, vor fi cinstite ca mărturisitoare de Biserica mucenicească a Adevăraților Creștini Ortodocși, în veci.

    Se cuvine notat că, dintre judecătorii sinodali:
    – Mitropolitul Antonios al Iliei a fost ulterior caterisit fiind considerat comunist;
    – Mitropolitul Panteleimon al Chiosului „nu s-a descompus” după moarte;
    – Arhiepiscopul Hrisostom Papadopoulos, pe patul de moarte, l-a chemat cu disperare pe vrednicul păstor al Vechilor Calendariști, Hrisostom Kavouridis, pe care îl caterisise și îl exilase, cerându-i iertare;
    – iar Mitropolitul Athanásios al Tinosului a murit, după trei ani, la spitalul „Evangelismos”, de o boală incurabilă.

    În schimb, monahiile mărturisitoare au adormit în pace multă, cu trupurile lor descompuse întru totul și cu oase strălucitoare la dezgropare, dovadă că nedreapta afurisire a inovatorilor s-a întors asupra propriilor lor capete, potrivit cuvintelor sfinților Bisericii noastre.
    (cf. Ta Pátria, 1979, p. 31 ș.u.)

    Vechi este acest rău.
    Prigonirea adevărului de către lucrătorii minciunii și ai rătăcirii are o istorie foarte veche.

    Încă din vremea Domnului nostru, când cărturarii și fariseii au văzut că nu reușeau să împiedice poporul să asculte și să se minuneze de învățătura lui Iisus, și fiindcă nu puteau prin dialog să dovedească că Domnul este „amăgitor de popor”, au recurs la violență.

    Au hotărât, așadar, că „oricine va mărturisi pe Iisus că este Hristosul, să fie dat afară din sinagogă”. Cu alte cuvinte, îl afuriseau, lipsindu-l de dreptul de a se ruga împreună cu ceilalți în sinagogă și de a aduce jertfă în Templul din Ierusalim.

    Cu toate acestea, puterea adevărului nu îi lăsa în pace: mii de iudei, atât în vremea Domnului cât și după propovăduirea Apostolilor, au început să devină creștini, disprețuind blestemele fariseilor și afurisirile lor.
    Căci, așa cum spune Scriptura:

    „Adevărul este mare și mai tare decât toate.”1

    De atunci, mai ales după încetarea persecuțiilor, diversele forme de rătăcire și erezie au început să lovească cu putere Biserica lui Hristos.

    Oameni care grăiau strâmb și nu cruțau turma, văzând că erezia lor întâmpina împotrivire din partea adevăraților fii ai Bisericii, au recurs la violență și prigoană pentru a birui.

    a) Astfel, când patriarhul Constantinopolului Nestorie (sec. V) a început să propovăduiască blasfemii împotriva Născătoarei de Dumnezeu, clerul și poporul s-au ridicat de îndată și, înainte ca un sinod să-l judece, au întrerupt comuniunea bisericească cu el. Nestorie a reacționat cu afurisiri, caterisiri, bătăi și închisori, dar nu a reușit nimic (cf. Sp. Mēlias, Praktika Synodon, vol. 1, p. 442 sq.).

    Aceasta, pentru că alți păstori buni, veghetori și plini de râvnă, s-au unit cu turma cea evlavioasă și, cu jertfelnicie, l-au caterisit pe hulitorul Maicii Domnului (cf. MANSI, 4, 1081 sq.).

    b) Același lucru s-a întâmplat mai târziu, în cazul Sfântului Ioan Gură de Aur.
    Dușmanul sfântului, Teofil al Alexandriei, a venit la Constantinopol și, împreună cu alți potrivnici ai bunului păstor, a alcătuit un „pseudo-sinod” prin care l-au caterisit pe sfânt — fără nici cel mai mic temei.

    Însă credincioșii din Constantinopol n-au ținut seama de hotărârea nedreaptă a acestui „sinod tâlhăresc” și l-au asigurat pe împărat că „Ioan nu este caterisit”.

    La fel a făcut și papa Romei, Inocențiu, respingând acea hotărâre nedreaptă. Rezultatul a fost că vrăjmașii Sfântului s-au făcut de rușine, iar el însuși s-a slăvit și mai mult.

    c) În vremea iconoclasmului (sec. VIII), aproape toți episcopii Bizanțului au urmat pe împăratul iconoclast și au prigonit pe puținii clerici și mireni ortodocși care li s-au împotrivit.

    Pentru că Sfântul Ioan Damaschin, prin puterea argumentelor sale, a combătut erezia, sinodul iconoclast din anul 754 l-a anatematizat astfel:

    „Pe Mansur, cel cu nume rău și cu gând saracin, anatema!
    Pe iconolatrul și falsificatorul Mansur, anatema!
    Pe dascălul necredinței și răstălmăcitorul Scripturii, anatema!”
    (Mansi, XIII, 356)

    La fel au făcut și împotriva Sfântului Gherman al Constantinopolului.

    d) În secolul al XVIII-lea, la Sfântul Munte Athos, monahi de mare virtute și învățătură — numiți batjocoritor de potrivnici „Colivazi” — au fost afurisiți pe nedrept de Patriarhia Ecumenică, deși urmau cu credincioșie Sfânta Tradiție.

    Între conducătorii lor duhovnicești, Sfântul Macarie al Corintului și Sfântul Nicodim Aghioritul s-au sfințit, iar moaștele altora, ca ale cuviosului Parthenie, au fost găsite bine-mirositoare; alții s-au arătat mari dascăli ai neamului: Neofit Kavsokalivitul și Atanasie din Paros.

    e) În anul 1930, arhiepiscopul Hrisostom a pedepsit din nou nouă monahii din aceeași mănăstire Kehrovuni. Pe trei dintre ele — Callistratia, Pelaghia și Magdalena — pentru că l-au mustrat cu tărie în timpul procesului (6 aprilie 1930), le-a dezbrăcat de chipul monahal, iar pe celelalte șase le-a exilat în alte mănăstiri, pedeapsă care însă nu s-a mai aplicat.

    f) Același arhiepiscop, împreună cu sinodul său, în 1935, l-a caterisit și exilat pe primul conducător al vechilor-calendariști, fostul mitropolit Hrisostom de Florina (Kavouridis)[actualul Sfânt Hrisostom cel Nou], pentru că, împreună cu alți doi ierarhi, s-au îngrădit de Biserica înnoitoare a lui Papadopoulos.

    Acesta, neținând seama de „caterisirile” schismaticilor, a continuat douăzeci de ani să păstorească turma Adevăraților Ortodocși, cu blândețe și dragoste părintească, prorocindu-și chiar moartea (1955).

    g) În 1974, Patriarhia Ecumenică a impus pedeapsa caterisirii și dezbrăcării de chip monahal egumenului Mănăstirii Esfigmenu, părintele Atanasie, precum și monahilor Efrem, Hariton și Chiriac, din pricina opunerii lor hotărâte față de erezia ecumenismului.

    Aproape întregul Sfânt Munte a reacționat față de această hotărâre sacrilegă, iar aplicarea ei a fost zădărnicită.

    Din puținele exemple pe care le-am amintit se vede limpede că acolo unde domnește violența, acolo se află și minciuna și rătăcirea.

    Hristos a spus: „Cel ce voiește, să vină după Mine” — dar schismaticii nou-calendariști „îl corectează”, zicând: „Vrei, nu vrei, trebuie să ne urmezi; altfel te vom afurisi, te vom caterisi și, cu ajutorul Cezarului, te vom exila!”

    Iată roadele inovației și ale învățăturii strâmbe: pervertirea adevărului și a duhului creștinismului, care, prin acești oameni, este hulit astăzi înaintea necredincioșilor și ereticilor.

    Pedeapsa pseudo-păstorilor, judecată de Sfinți

    „Precum păsările zboară și se întorc, așa blestemul nedrept nu va ajunge la nimeni.”2

    Aceasta spune Sfânta Scriptură despre afurisirile și pedepsele nedrepte — că „blestemele și anatemele nedrepte”, oricât ar fi învăluite în citate biblice, nu se prind, ci, potrivit Scripturii, se aseamănă cu păsările negre și cu gheare ascuțite, care flămânzind zboară prin văzduh, dar în cele din urmă se întorc asupra capului celui care le-a aruncat.

    Și cum ar putea fi altfel? Vai de noi, dacă cele dumnezeiești ar sluji dorințelor nelegiuite ale episcopilor!

    Sfântul Dionisie Areopagitul scrie:

    „Ierarhii insuflați de Dumnezeu trebuie să folosească afurisirile și toate puterile ierarhice numai astfel încât lucrarea lor să fie mișcată de lucrarea dumnezeiască, de harul dumnezeiesc.”

    Tâlcuind aceste cuvinte, Sfântul Maxim Mărturisitorul adaugă:

    „Dacă un ierarh afurisește fără scop drept și binecuvântat, nu va avea judecata dumnezeiască de partea sa; căci doar în acord cu voia lui Dumnezeu trebuie să afurisească, nu după propria sa voință.”
    (Pidalion, p. 36)

    Iar marele Teodor Studitul, „neînfricatul mărturisitor al adevărurilor teantropice ortodoxe”, scrie:

    „Nici o putere nu le-a fost dată ierarhilor ca să calce Sfintele Canoane, ci numai să se țină de cele rânduite și să urmeze cele bine statornicite. Și când le este dat să lege și să dezlege, nu o pot face oricum, ci numai dacă este în acord cu măsura adevărului.”
    (PG 99, 985)

    La rândul lor, Constituțiile Apostolice spun:

    „Așa cum pacea trimisă, dacă nu găsește vrednic primitor, se întoarce asupra celor ce au trimis-o, tot astfel — și chiar mai mult — blestemul, dacă nu există un vinovat vrednic de el, din pricina nevinovăției celui vizat, se întoarce asupra capului celui care l-a rostit nedrept.”
    (Cartea a 3-a, cap. 15)

    Sfântul Fotie cel Mare scrie la rândul său:

    „A fost odinioară înfricoșătoare anatema, când era folosită de propovăduitorii evlaviei împotriva celor vinovați de necredință. Dar de când nesocotita nebunie a nelegiuiților a îndrăznit să întoarcă această anatema, pe care ei înșiși îl poartă asupra capetelor lor, împotriva celor care se luptă pentru Ortodoxie, acel cumplit anatema s-a prefăcut într-o joacă — ba chiar este primit cu bucurie de cei credincioși,
    de vreme ce este rostit de cei necredincioși.”
    (Către Ignatie al Claudiopolisului)

    Cele de mai sus au fost confirmate și de un Sinod Ecumenic, care a vestit până la marginile lumii că anatema rostită de cei 339 de episcopi rău-credincioși împotriva Sfântului Ioan Damaschin și a celorlalți credincioși iubitori de icoane a rămas asupra propriilor lor capete pentru totdeauna:

    „Căci anatema pe care ei înșiși au rostit-o, asupra lor rămâne în veci.”(Mansi 13, 341)

    Judecătorii mărturisitorilor din Spetses

    Biserica Greciei, din anul 1924, prin aplicarea inovației calendaristice — născută din erezia ecumenismului — a devenit schismatică.

    De atunci, ierarhia ei nu a rămas doar în această cădere a schismei menționate (fie că o numim „în potență” sau „în fapt”, vinovăția pentru aceasta o poartă deplin), ci, pășind „cu picior vesel” în comuniune cu Patriarhia Ecumenică și cu Patriarhia Moscovei (în ciuda „ridicării” necanonice a anatemelor dintre Fanar și Roma și a „paharului comun” dintre Moscova și Vatican), a devenit părtașă ereziei Vaticanului.

    Continuând calea anti-ortodoxă începută în 1924 de Meletie Metaxakis și Hrisostom Papadopoulos, și prigonind prin afurisiri, caterisiri, exiluri și violențe de tot felul pe evlavioșii păstrători ai vechiului calendar, care, ca fii adevărați ai Ortodoxiei, se împotrivesc ereziei veacului nostru, această ierarhie s-a dovedit a fi slujitoare întunecată a ereziei ecumenismului, pe care o propovăduiește fără rușine.

    Episcopii ei, pentru această purtare, sunt vrednici de caterisire (Mansi 12, 1115), și prin urmare, nici una dintre „pedepsele” lor împotriva clericilor, monahilor și mirenilor care stau ortodox nu are cea mai mică valoare sau greutate pentru cei pedepsiți — precum nici pentru toți cei care sunt în comuniune cu acești mărturisitori,
    încercând să păstreze ceea ce dărâmă și risipesc pseudo-episcopii înnoitori.

    Că aceștia sunt cu adevărat pseudo-păstori se dovedește și din ultima lor hotărâre sinodală împotriva mărturisitorilor din Spetses, în care, cu fățărnicie teatrală, afirmă că Biserica Greciei nu urmează nici o „panerezie”, nici nu este „vinovată de schismă”, pentru că „o asemenea acuzație nu a fost niciodată discutată, dovedită sau măcar indicată de vreo autoritate bisericească ori judecătorească”!

    Și toate acestea le scriu pentru a respinge acuzele pe care, clar și argumentat, le-a adresat arhimandritul Hrisostom Spyrou către „Preasfințitul Ierotheos” și către Biserica acestuia.

    Dar această „nevinovăție” ipocrită și prefăcută le este spulberată fără cruțare de un fost aliat al lor, care, într-o clipă de luciditate, scria în 1980:

    „În realitate, în 1965 s-a făcut «ridicarea intercomuniunii» între ortodocși și latini; s-a săvârșit în tăcere «unirea Bisericilor», după calculele latinilor din Vatican și ale uniaților Fanarului. După aceasta, teoretic, ortodocșii și catolicii suntem uniți într-o singură Biserică și putem avea liberă împărtășire euharistică.”
    (X. Athonitul, Orthodoxos Typos, 5 septembrie 1980)

    Ce au de răspuns, așadar, disprețuitorii Ortodoxiei? Trebuie să înțeleagă limpede că măștile lor au căzut, iar poporul ortodox își dă seama tot mai mult de trădarea săvârșită împotriva celor sfinte.

    De aceea, pentru toți credincioșii evlavioși, arhimandritul Hrisostom Spyrou și monahiile Elisabeta, Synkletiki, Olimpiada, Eufimia, Haris, Ioana și Teodoti sunt mărturisitori ai credinței și adevărați străjeri ai tradițiilor ortodoxe.

    „Pedepsele” rostite împotriva lor de păstorii înnoitori ai Bisericii lui „Serafim” (patriarhul contemporan) se întorc, ca păsările ce zboară, asupra propriilor lor capete, după cuvântul Scripturii.

    Iar pentru îndrăzneala episcopilor Tribunalului Sinodal de a-i „pedepsi”, măcar „pe hârtie”, cu pedeapsa neexistentă a „dezbrăcării de chip monahal”, pe părintele Hrisostom, pe stareța Elisabeta (Vrondamiti) și pe monahiile Synkletiki (Mexia) și Olimpiada (Koliva), acești episcopi s-au făcut nu doar nedrepți, ci și sacrilegi, arătând întunericul medieval care domnește în birourile lor sinodale.

    Cum au putut ignora învățătura Bisericii, care interzice dezbrăcarea monahilor de chipul lor prin canonul 19 al Sinodului VII Ecumenic?

    Comentând acest canon, profesorul de Drept Canonic al Universității din Atena, K. Mouratidis, scrie:

    „Orice dispoziție care se împotrivește acestui canon este necanonică și, în Grecia, neconstituțională.”
    Și conchide: „Prin urmare, impunerea pedepsei dezbrăcării monahului de chipul său și readucerea lui în rândul mirenilor este IMPOSIBILĂ, fiind necanonică și neconstituțională, căci caracterul permanent al făgăduinței monahale o exclude cu totul.”

    Dar pentru acești pseudo-păstori, toate acestea sunt „povești”; de aceea, nesățioși în sacrilegiu, au mai adăugat și pedeapsa exilului asupra mărturisitorilor din Spetses, ca „să scape o dată pentru totdeauna” de ei.

    Cât se amăgesc! Singurul lucru pe care îl reușesc prin toate acestea este să proclame ei înșiși că au încetat să fie adevărații reprezentanți ai Ortodoxiei, adevărații păstori ai oilor lui Hristos.

    Întrebăm: De ce nu arată aceeași râvnă și împotriva nenumăraților eretici și necredincioși care înconjoară, la propriu, Grecia noastră, pricinuind pierderea a mii de suflete?

    Iată cum un fiu duhovnicesc al lor îi mustra de curând pentru această trădare:

    „Voi, sfinți părinți, care vedeți statul jefuindu-vă autoritatea duhovnicească asupra turmei voastre și, prin legi potrivnice lui Dumnezeu, batjocorindu-vă, nu aveți nici un dram de bărbăție și demnitate ca să protestați și să vă apărați? De ce nu apărați dogmele creștine? De ce sunteți de acord cu întreruperea și desființarea Sfintei Tradiții? Cum va putea candela personalității voastre să lumineze și să călăuzească tinerii eleni pe calea lui Dumnezeu, când Duhul Sfânt v-a părăsit?”
    (Ekklesiastikos Agon, februarie 1984, p. 6)

    După toate acestea, cum ar putea Dumnezeu să asculte și să colaboreze cu asemenea „caterisiri”, „dezbrăcări” și „exiluri” ale acestor oameni, de vreme ce faptele lor sunt o provocare și o insultă continuă adusă dreptății dumnezeiești?

    Slavă și cinste, deci, oricărui om — cleric, monah sau mirean — care, în zilele noastre, mărturisește cu îndrăzneală Ortodoxia, chiar dacă este „caterisit”, „dezbrăcat” sau „exilat” de asemenea pseudo-păstori.

    Să fie sigur că, în ziua aceea, va auzi din gura cea adevărată:

    „Bine, slugă bună și credincioasă… intră în bucuria Domnului tău”,

    iar „cununa vieții” și „veșmântul alb” îi vor împodobi sufletul în Raiul lui Dumnezeu, în vecii vecilor.

    Sursa: https://krufo-sxoleio.blogspot.com/2017/01/2007.html

    1. 1 Ezra 4, 35. ↩︎
    2. Pilde 26, 2. ↩︎

  • Scrisoarea cutremurătoare a pr. Gheorghios Metallinos către Pr. Theodoret Mavros

    Köln, 16 noiembrie 1973 (stil nou)

    Iubite frate întru Domnul, părinte Teodoret,

    Domnul să te întărească în luptele tale și să te arate întotdeauna mărturisitor al Adevărului Său.

    Am primit astăzi scrisoarea ta și îți mulțumesc pentru cuvintele tale frățești și pentru rugăciunile tale. Îți scriu doar câteva rânduri, pentru a-ți da asigurarea că atât preoteasa, cât și eu, ascultăm cu mare emoție despre luptele voastre — ale acelor monahi râvnitori — care ne aduc aminte de zilele glorioase ale Bisericii și de luptele sfinților ei monahi, care, străini de orice compromis și servilism, au luptat pe metereze pentru Singurul Adevăr: Sfânta noastră Credință Ortodoxă.

    Ne-a cuprins o sfântă emoție citind scrisoarea ta, văzându-l pe colegul nostru de studii și vechiul nostru prieten Ioannis ridicându-se la o statură patristică și devenind apărător al Ortodoxiei, care într-adevăr este atacată din toate părțile — și mai ales chiar din partea episcopilor ei.

    Rămâi acolo, iubite și cinstit părinte și frate!
    Rămâi acolo, sus, luptând!
    Suntem alături de tine.
    Deja ne aflăm în același lagăr de luptă, pentru că nu câmpul de bătălie, ci lupta însăși este cea care așază pe cineva în aceeași tabără. Și aici, luptând, ne aflăm în aceeași tabără cu tine.

    Crede-mă, frate! Nu vom mai rămâne mult aici — nu ne vor mai lăsa mult. Dar vom rămâne cât vom putea. Dușmanul trebuie să sufere pierdere și aici. E nevoie de luptă chiar în tabăra lui.

    Văzându-te pe tine și pe acei frați eroici că nu vă plecați genunchii înaintea prigonitorilor voștri nerușinați, strigăm cu lacrimi: „Da, nu vor lipsi niciodată lui Dumnezeu ostași vrednici de Biserica Sa!” Niciodată, niciodată! Nici Studiții, nici Damaschinii, nici Palamiții, nici Nicodimii nu au dispărut. Ei trăiesc, pentru că Hristos trăiește. Trăiesc în persoanele voastre, cinstiți luptători ai dreptei credințe!

    Nu am, iubite frate și părinte, altceva să adaug pentru lupta ta, decât sprijinul meu sufletesc. Luptă-te! Nu este o luptă zadarnică. Aici, Dumnezeu m-a învrednicit să văd trădarea care se săvârșește împotriva Ortodoxiei. Episcopi și clerici cu necredință deplină, cu viață scandalos de stricată, calcă în picioare totul, ca niște porci care calcă mărgăritarele. Și vor să vă silească pe voi să cedați! Să nu fie, Doamne!

    Scaunul prigonitorilor voștri miroase a duhoarea grețoasă a necredinței, a nepăsării, a imoralității. Înțelegi ce vreau să spun. Alți vrăjmași ai voștri se aliază cu puterile satanice ale lumii și le consideră drept puteri ale lui Hristos, binecuvântând crimele cele mai odioase. Nu, să nu cedați!

    Am scris în „Orthodox Typos” și altora și le-am spus părerea mea. Nimic nu s-a schimbat la Fanar. Totul este doar o diversiune, și fericit este acela care nu se va lăsa amăgit…

    Rămâneți statornici!
    Domnul să vă binecuvinteze, pe voi, vrednicii luptători ai Credinței Sale!
    Preoteasa, prin mine, vă transmite respectele sale.
    Smerenia mea se roagă Domnului să vă întărească.
    Iisus Hristos să vă binecuvinteze și să vă dea putere.

    Plin de emoție — căci socotesc apariția Exarhatului vostru drept începutul unor lupte mari, care vor răsplăti credința voastră, dar vor duce și pe mulți la o cădere înfricoșătoare și veșnică — te îmbrățișez și îți sărut mâinile cu lacrimi, pentru că mă bucur și mă simt mândru că vechiul meu prieten și acum fratele meu în Domnul se află în prima linie a luptătorilor ortodocși.

    Roagă-te, fratele și părintele meu, ca și smerenia mea să pot fi, pe cât îmi este cu putință, un următor al luptei tale.

    Cu multă dragoste în Domnul,
    † Preot Gheorghios Metallinos1

    P.S.
    Aici, protestanții — care, de fapt, împreună cu papistașii stăpânesc și conduc Fanarul — s-au tulburat pentru că există zeloți în Sfântul Munte.
    Profesorul Schneemelcher din Bonn (protestant), de pildă, m-a chemat alaltăieri după curs în biroul său și am vorbit timp de o oră despre cele legate de Munte. Zicea că o face sub pretextul că va ține o prelegere, dar de fapt voia să afle câtă statornicie au acești tineri.

    M-a întrebat chiar dacă sunteți „de tip Zoi” (adică influențați de pietismul mișcării „Zoi”2). Am încercat însă să-i dau o imagine corectă despre voi — și el însuși mi-a spus că asta aștepta de la mine, pentru că ceilalți de aici… Dumnezeu să-i ierte — și l-am asigurat că Muntele nu va cădea, nici Ortodoxia monahilor râvnitori. Desigur, nu s-a arătat entuziasmat…

    De aceea, vă rog în genunchi:
    Nu coborâți steagul!
    Nu dați bucurie diavolului.
    Nu lăsați erezia să triumfe.

    Ortodoxia, precum și smeriții și nevrednicii ei ostași din lume, vă rugăm să continuați să luptați cu toate puterile voastre. Ne rugăm ca Domnul să vă dea răbdarea și puterea de care aveți nevoie.

    Pomenește-mă, frate, pe mine și familia mea în rugăciunile tale.

    Sursa:https://krufo-sxoleio.blogspot.com/2017/03/blog-post_17.html

    1. Pentru mai multe detalii despre pr. Gheorghios Metallinos puteți accesa acest link. ↩︎
    2. „ΖΩΗ” a fost o mișcare religioasă laică din Grecia, fondată în 1907 de către părintele Eusebie Matthopoulos (Εὐσέβιος Ματθόπουλος), cu scopul de a reînvia viața religioasă și morală a credincioșilor ortodocși, într-o perioadă în care societatea greacă trecea prin modernizare și secularizare accentuată. Tradiționaliștii și teologii de inspirație patristică (precum Sf. Iustin Popovici, pr. Ioannis Romanidis, pr. Gheorghios Metallinos ș.a.) au criticat mișcarea „ΖΩΗ” pentru:
      influențe protestante (pietism, moralism, raționalism), lipsa dimensiunii mistice și sacramentale a Ortodoxiei, tendința de activism social și moral, în detrimentul isihasmului și al vieții duhovnicești autentice. ↩︎