Rezistența Ortodoxă

Etichetă: GOC

  • Ortodoxia în prigoană (2)

    de Ieromonahul Theodoret (+2007) Aghioritul

    Sfântul Teodor Studitul și zelotismul

    Este oare posibil ca cineva să scrie un eseu despre Ortodoxie și totuși să conțină erezii? Să vorbească despre frumusețe într-un mod cu totul lipsit de frumusețe? Să predice despre adevăr printr-o mulțime de minciuni? Să scrie biografia unui sfânt și totuși să falsifice lupta acestuia, doar pentru că nu se potrivește cu propriul său sistem de credință?

    Din păcate, acest lucru se întâmplă adesea în zilele noastre. Citim în mod constant mesaje „bisericești” pline de învățături greșite, articole în reviste ecleziastice care insultă unicitatea Ortodoxiei, sau texte „anti-ecumeniste” care, în realitate, susțin înșelarea și amestecă hotarele dintre Ortodoxie și erezie. Și toate acestea provin din condeiul unor pretinși „ortodocși”…

    În prezentul articol ne vom ocupa de o carte care falsifică și denaturează o perioadă crucială din viața unui sfânt. De ce? Pentru că autorul dorește — după cum crede el — să „umilească” pe creștinii luptători care, urmând urmele sfântului cu orice preț, constituie astăzi singura speranță și oază de Ortodoxie curată, în ciuda propriilor lor slăbiciuni și păcate.

    Este vorba despre cartea teologului V. Tsingos, „Pozițiile ecleziastice ale Sfântului Teodor Studitul – Autoritate și primat” (Thessalonic, 1999, 406 pagini). Înainte ca autorul să abordeze pozițiile ecleziastice ale Sfântului, el prezintă biografia acestuia — și tocmai aici se produce falsificarea!

    Să vedem, pe scurt, cum stau faptele în realitate.

    Sfântul Teodor Studitul (759–826) a fost o personalitate monahală remarcabilă, cu daruri pastorale excepționale și o formare teologică desăvârșită. Ca egumen al celebrei Mănăstiri Studion, a luptat pentru sfintele Tradiții și dogmele Bisericii, fiind exilat de trei ori de către adversarii săi.

    De două ori a fost trimis în exil pentru că a refuzat să accepte căsătoria nelegiuită a împăratului Constantin, iar a treia oară din pricina apărării sfintelor icoane.

    Împăratul și-a găsit un om „după inima sa” în persoana egumenului Iosif, care a binecuvântat căsătoria nelegitimă.

    Sfântul Teodor a întrerupt imediat comuniunea cu Iosif și cu toți cei care aveau legături euharistice cu acesta. Din iconomie, a continuat să pomenească pe patriarhul Tarasie, însă a evitat orice comuniune personală cu el (precum slujiri împreună sau hirotonii). Relațiile s-au restabilit pe deplin abia după prima sa întoarcere din exil (august 797), când patriarhul Tarasie l-a caterisit pe Iosif și a anulat căsătoria împăratului.

    După moartea lui Tarasie (806), a urcat pe tron patriarhal Nichifor. La dorința și porunca împăratului, acesta a convocat un sinod și l-a repus în funcție pe Iosif, „din iconomie”. Sfântul Teodor a continuat să nu aibă comuniune cu Iosif și cu cei ce-l primeau în comuniune, păstrând însă aceeași atitudine față de patriarhul Nichifor pe care o avusese și față de Tarasie.

    Așa au trecut doi ani, până când împăratul, pierzând răbdarea, l-a exilat pe Sfântul Teodor la Mănăstirea Sfântului Serghie.

    În anul 809, la cererea expresă a împăratului, s-a convocat un nou „sinod”, care a hotărât restabilirea lui Iosif și al doilea exil al Sfântului Teodor, de această dată în insula Halki.

    Întreruperea pomenirii patriarhului

    În ziua următoare Sinodului, Sfântul Teodor i-a scris patriarhului, avertizându-l că dacă nu-l va caterisi pe Iosif, „va conduce Biserica spre o mare schismă”. „Mai bine”, spune el, „să gonești oaia bolnavă (Iosif), decât să se molipsească întreaga Biserică” (Epist. 1008C).

    Deci purtătorul bolii este Iosif, nu eventuala „schismă” care s-ar fi produs din cauza separării — cum, din nefericire, afirmă domnul Tsingos (p. 80).

    Sfântul Teodor a încetat imediat pomenirea numelui patriarhului Nichifor în toate slujbele, inclusiv în Sfânta Liturghie. Astfel, schisma (în sens de rupere de comuniune) se produsese deja.

    Acest moment — al întreruperii totale a comuniunii cu patriarhul — domnul Tsingos îl trece sub tăcere complet, prezentându-l pe sfânt ca și cum ar fi păstrat aceeași atitudine ca înainte de sinodul din 809! El scrie:

    „Este o realitate incontestabilă și o certitudine de neclintit că tradiția bisericească nu ar fi cinstit ca sfânt, vreme de atâtea veacuri, un schismatic. Sfântul Teodor Studitul nu a fost schismatic, nici măcar temporar, pentru ca apoi să se fi pocăit. În sprijinul acestora trebuie menționat că nu a fost condamnat de niciun sinod valid al vremii sale. De asemenea, în niciunul dintre scrierile sale nu apare îndemnând sau binecuvântând schisma ori răzvrătirea împotriva Bisericii. În protestele sale vehemente, frecvente, nu s-a lăsat dus până la a „ieși” din staulul Bisericii sau a crea grupări independente…”

    „Atitudinea Sfântului Părinte față de toți superiorii săi duhovnicești s-a desfășurat în cadrul tradițional bisericesc, fiind o atitudine prudentă, echilibrată și, în mod evident, călăuzitoare pentru situațiile similare care se manifestă și astăzi.” (pp. 91–92)

    Poziția reală a Sfântului Teodor

    Înainte de a răspunde acestor afirmații false, să vedem ce spune însuși Sfântul Teodor în scrisorile sale, pe care autorul le-a ascuns.

    Scriind egumenului Teofil, la puțin timp după „sinodul adulterin” din 809, Sfântul afirmă:

    „O gravă erezie s-a proclamat ca dogmă în Biserica noastră. Această erezie a adulterului, care, odată cu răsturnarea Evangheliei și a Sfintelor Canoane, a fost pecetluită prin reabilitarea de către cei ce l-au judecat pe însuși cel adulterin. Căci, dacă au disprețuit Evanghelia, cu atât mai puțin i-a interesat să păzească Sfintele Canoane.

    De aceea, am socotit de trebuință să te înștiințez, ca, știind că se propovăduiește o erezie, să te ferești de ea — adică să te ferești de eretici. Astfel, nici să nu ai comuniune cu ei, nici să-i pomenești în mănăstirea ta la Sfânta Liturghie. Căci s-au rostit amenințări mari și înfricoșate de către Sfinții Părinți împotriva celor care se împărtășesc cu ereticii, chiar și în simpla masă comună cu ei.

    Dacă vei observa, însă, că nu am spus acestea mai înainte, ci îi pomeneam pe episcopii Bizanțului, să știi că aceasta era pentru că nu se convocase încă acel sinod și nu se propovăduise public acea dogmă rea și blestemată.

    Iar înainte de acestea, nu era sigur să rupi complet comuniunea cu cei care încălcau legea; era de ajuns să eviți comuniunea personală cu ei și, din iconomie, să-i pomenești pentru o vreme limitată.

    Dar acum, după ce s-a arătat pe față această nelegiuită erezie prin sinod, trebuie ca și tu, împreună cu toți ortodocșii, să reacționezi cu îndrăzneală, rupând orice comuniune personală cu cei de rea-credință și încetând pomenirea oricărui nume al celor ce au luat parte la sinodul adulterin sau care sunt de acord cu el.

    Căci este drept, sfinte părinte, ca, fiind numit Teofil, să iubești pe Dumnezeu și în această privință. Căci Sfântul Ioan Gură de Aur a spus că dușmanii lui Dumnezeu nu sunt doar ereticii, ci și cei ce sunt în comuniune cu aceștia.”(Epistola către egumenul Teofil, 1048–1049)

    Cei care se despart de cei rău-credincioși sunt vrednici de cinste

    În scrisoarea amintită mai sus, se arată mai limpede decât lumina soarelui noua atitudine a Sfântului după sinodul din 809: o rupere deplină a comuniunii cu patriarhul și cu toți cei ce se aflau în legătură cu adulterul Iosif.

    Potrivit însă domnului Tsingos, Sfântul Teodor „în pofida celor mai aspre dezacorduri și confruntări cu ei (Tarasie și Nichifor, n.n.) nu i-a repudiat și, după cum el însuși susține, niciodată nu a întrerupt pomenirea lor”! (p. 193).

    Cele de mai sus sunt adevărate doar în privința patriarhului Tarasie; în vremea lui Nichifor, însă, întreruperea a fost deplină.

    Și ne întrebăm: cum se face că lucrarea domnului Tsingos, „rodul unei îndelungate cercetări”, a omis tocmai acest fapt esențial, care îl prezintă pe Sfântul într-o lumină cu totul diferită față de imaginea pe care autorul încearcă să i-o atribuie?

    În acest punct trebuie subliniat și un alt aspect important, care dovedește părtinirea și lipsa de obiectivitate științifică a domnului Tsingos.

    În loc să compare pe Sfântul Teodor și pe așa-numiții „zeloți” în raport cu două realități de același ordin, adică erezia iconoclasmului și erezia ecumenismului, el reduce întreaga atitudine a Sfântului doar la chestiunea căsătoriei nelegiuite a împăratului, iar apoi compară acest episod cu atitudinea vechi-calendariștilor și a zeloților față de ecumenism (al cărui început concret a fost inovația calendaristică), pentru a-i face să pară fanatici și fără nicio legătură cu lupta Sfântului!

    Dar și aici, după cum am văzut, el falsifică realitatea istorică. În acest fel, creează două falsuri grave în portretul acțiunii Sfântului, doar pentru a umili și discredita mișcarea actuală a vechilor-calendariști și zeloți din Grecia.

    Adevărul însă este următorul:
    Așa cum Sfântul Teodor s-a împotrivit căsătoriei necanonice a împăratului, tot astfel vechi-calendariștii s-au împotrivit inovației calendaristice, și așa cum el a luptat împotriva iconoclasmului, tot astfel zeloții de astăzi luptă împotriva ecumenismului. Prin urmare, identitatea între cele două situații (mutatis mutandis) este deplină și desăvârșită.

    Sfântul Teodor, prin întreruperea pomenirii episcopului său, nu s-a temut să fie socotit schismatic. El nu era stăpânit de mentalitatea complexată a „conservatorilor” de astăzi, care se tem să-i lepede pe ierarhii lor rău-credincioși, de frică „să nu iasă din staulul Bisericii”!

    Sfântul știa limpede că atitudinea sa era pe deplin acoperită de Sfânta Tradiție; de aceea spunea:

    „Poruncă avem chiar de la Apostolul (Pavel): dacă cineva învață sau poruncește să facem altceva decât au rânduit Canoanele, trebuie să-l socotim de neacceptat și să nu-l mai numărăm între sfinți.” (Epistola 998A)

    De aceea, cel care întrerupe comuniunea cu ereticii sau cu disprețuitorii Sfintelor Tradiții ale Bisericii nu devine niciodată schismatic, ci — după cum tâlcuiește Sfântul Nicodim Aghioritul în legătură cu canonul respectiv —

    „…cei care se despart (de ierarhii rău-credincioși) nu numai că nu sunt condamnați pentru despărțirea lor, ci sunt vrednici de cinste ca adevărați ortodocși, deoarece prin acea despărțire nu provoacă o schismă în Biserică, ci dimpotrivă, o eliberează pe Biserică de schisma și erezia acelor pseudo-episcopi.”

    Așadar, domnul Tsingos, temându-se „unde nu era teamă”, se grăbește să-l „scape” pe Sfântul Teodor de acuzația — inexistentă — de schismatic!

    Dar, dimpotrivă, când vine vorba despre zeloți, nu are nicio ezitare în a-i stigmatiza: pentru el, aceștia sunt „în afara Bisericii”, deși s-au luptat pentru cauze mult mai însemnate decât căsătoria nelegiuită a unui împărat.

    Ca judecător aspru, el ajunge să comenteze:

    „Este un fapt că, în țara noastră, zeloții și vechi-calendaristii, din mai multe motive — inclusiv din neștiință — îl consideră pe Sfântul Teodor un zelot și un răzvrătit împotriva «ierarhiei bisericești oficiale», chiar un schismatic de dragul adevărului. Așa cum am arătat deja, el nu a fost nici una dintre acestea, în sensul în care se folosesc acești termeni astăzi.” (p. 92, nota 1)

    Această afirmație a domnului Tsingos este nu doar falsă, ci și denaturată.

    Vechi-calendariștii și, în general, toți cei care cinstesc luptele sfinților, îl consideră pe Sfântul Teodor un râvnitor al tradițiilor patristice, un luptător viteaz împotriva pretențiilor necanonice ale „pseudo-episcopilor” inovatori și rău-credincioși ai vremii sale.

    Niciodată însă nu l-ar fi cinstit dacă ar fi fost, precum protestanții, un negator al ierarhiei bisericești sau al episcopatului ca instituție.

    Expresia „ierarhia bisericească oficială” (ἐπισκοπικὸν κατεστημένον) nu a fost niciodată folosită ca insultă de către vechi-calendariști împotriva noilor-calendariști în cei 76 de ani de rezistență canonică ai lor!

    Prin urmare, domnul Tsingos răstălmăcește adevărul, cu scopul de a păta chipul mărturisitor al vechi-calendariștilor.

    Cât despre cealaltă afirmație a lui, că Sfântul Teodor ar fi fost „schismatic de dragul adevărului”, ea este parțial adevărată: într-adevăr, sfântul a pus în practică principiul patristic:

    „Este mai bine să te desparți bine, decât să te unești rău.”

    De altfel, termenul „schismatic”, încărcat mereu cu o conotație negativă, nu se aplică propriu-zis în cazuri precum acesta.

    După Sfintele Canoane, cei care întrerup comuniunea cu ierarhii rău-credincioși nu se numesc schismatici,

    „pentru că nu au pricinuit o schismă în Biserică prin despărțirea lor, ci dimpotrivă, au eliberat Biserica de schisma și erezia acelor pseudo-episcopi” (Sf. Nicodim Aghioritul).

    De aceea, Sfântul Teodor scrie fratelui și împreună-luptătorului său, Iosif al Tesalonicului, aceste cuvinte grăitoare:

    „Nu ne despărțim de Biserica Sobornicească din pricina unui om, ci ne despărțim de cei care au aprobat fapta adulterului, pentru că aceea nu este Biserica Domnului.
    Dacă aceea ar fi Biserica, atunci, într-adevăr, noi ne-am fi despărțit de Biserică din pricina unui om cu care ea s-a unit, refuzând să primim pe adulterinul. Dar, fiindcă aceia nu sunt Biserica lui Dumnezeu, ei înșiși, de fapt, s-au despărțit de Biserica lui Dumnezeu din pricina acelui om cu care s-au unit.” (p. 88, traducere a domnului Tsingos)

    Aprecierea Sfântului despre sinodul din 809 este cutremurătoare:

    „Cei ce au alcătuit acel sinod nu fac parte din Biserica lui Dumnezeu!”

    Și aceasta, pentru că faptele lor nu aveau nicio legătură cu adevărul.

    Mai târziu, Sfântul Grigorie Palama va exprima aceeași idee într-o formulă lapidară:

    „Cei ce sunt ai Bisericii lui Hristos sunt ai adevărului; iar cei ce nu sunt ai adevărului, nu sunt ai Bisericii lui Hristos.”

    Prin urmare, autorul studiului dovedește că nu înțelege și confundă principiul ordinii și al acțiunii canonice a Bisericii.

    De aceea, nu vede nicio asemănare între Sfântul Teodor și vechi-calendariști.
    El crede cu tărie că Sfântul a fost un „zelot”, dar „fără fanatismul zeloților contemporani”.

    Să-l urmărim, așadar, mai departe…

    Identitatea celor două forme de „zel”

    „Mulți cercetători l-au considerat pe Teodor Studitul drept un zelot sau chiar drept conducătorul grupării zeloților, scoțând în evidență latura negativă a zelului — atunci când acesta se manifestă prin acțiuni care duc la fanatism. Mulți, mai ales în zilele noastre, încearcă să creeze anumite «modele» de zeloți, pentru a-și «justifica» propriile lor opinii.

    Părerea noastră este că, în ceea ce-l privește pe Sfântul Părinte, deși într-adevăr a arătat un zel vrednic de admirație în toate faptele sale, totuși el nu a fost zelot în sensul pe care îl are acest cuvânt astăzi. Prin urmare, «eticheta» de zelot îl nedreptățește și nu corespunde realității.” (p. 127, nota 1)

    Dar sunt oare așa lucrurile? Sfântul nu are într-adevăr niciun punct comun cu zeloții contemporani? Noi credem cu tărie că da, are!

    Căci dacă Sfântul, pentru o căsătorie nelegiuită — și încă una împărătească —, a întrerupt comuniunea cu episcopul său, după ce un sinod a îndreptățit fapta și a reabilitat preotul care a binecuvântat acea nuntă, cu atât mai mult erau îndreptățiți să-l imite pe Sfântul Teodor zeloții din vremea noastră, în cazul inovației calendaristice, care a zguduit în mod real și vizibil întreaga Ortodoxie!

    Și, așa cum în vremea iconoclasmului 98% dintre episcopii Bizanțului aplaudau pe iconoclaști, în același timp Sfântul Teodor era biciuit și trimis în exil, întocmai cum s-a întâmplat și cu zeloții în anul 1924. Atunci, episcopii Greciei au fost indiferenți față de prima aplicare practică a ecumenismului — noul calendar — pentru ca astăzi să ajungă să fie în comuniune și să-i laude pe principalii ecumeniști ai vremurilor noastre.

    Iată, deci, identitatea de atitudine și de drum între Sfântul și zeloții credincioși, în vremea răspândirii învățăturii greșite!

    De ce, așadar, autorul lucrării monografice dă dovadă de părtinire și denaturează istoria?

    Desigur, înțelegem că nu avem nimic în comun cu perspectiva sa, întrucât el îi absolvă și îi primește cu liniște pe susținătorii și propovăduitorii panereziei contemporane, socotindu-i păstori ai săi, în timp ce pe cei care luptă împotriva ereziei îi consideră „în afara Bisericii”! Ne întristează sincer acest fapt, căci din anii lungi de studiu al scrierilor Sfântului Părinte și mai ales din viața sa mărturisitoare, autorul n-a învățat nimic…

    Scriem acestea pentru că este limpede efortul autorului de a-l prezenta pe Sfântul Teodor ca fiind cu totul străin și diferit de zeloții de astăzi, care pe bună dreptate îl au ca model în luptele lor.
    Domnul Tsingos știe bine acest lucru și, de aceea, se străduiește prin orice mijloc — deși în zadar — să dovedească faptul că Sfântul ar fi urmat „calea împărătească”, în timp ce zeloții ar fi fanatici și adepți ai extremelor!

    Iată, deci, ce mai scrie în lucrarea sa — și cât de nereușit:

    „Nu este deloc întâmplător faptul că, în Grecia, mulți zeloți anti-ecumeniști și vechi-calendariști recunosc în persoana Sfântului Părinte apărătorul autonomiei bisericești, al Ortodoxiei și al acriviei în privința credinței și a Sfintelor Canoane. Totuși, în privința opiniilor sale despre Biserica Romei, paradoxal, tac și nu se referă deloc la el, deoarece, probabil, îl consideră «filopapist» și, prin urmare, deviat și îndepărtat de restul tradiției patristice.” (p. 260)

    Concluzia sa este întru totul subiectivă!
    Adevărul este cu totul altul.

    Zeloții — și în general toți cei care se împotrivesc ereziei — nu au socotit niciodată că Sfântul Părinte, prin expresiile sale politicoase, ar fi acordat un primat de putere episcopului Romei. Sfântul avea obiceiul să se adreseze cu aceeași deferență și altor patriarhi, de pildă patriarhului Ierusalimului, căruia îi scria:

    „Tu ești cel dintâi dintre patriarhi…”

    Pe de altă parte, Roma încă nu-și manifestase atunci pretențiile eretice și megalomane, precum primatul, infailibilitatea, Filioque etc. De aceea Sfântul Teodor scria așa cum scria — iar zeloții nu-l critică pentru aceasta.

    În plus, însuși domnul Tsingos recunoaște acest lucru, căci, în concluzia lucrării sale, el afirmă:

    „Din studiul aprofundat al scrierilor studitiene nu se poate demonstra o recunoaștere a primatului papal în sensul ulterior, vatican, al termenului.” (p. 365)

    Așadar, de ce încearcă cu orice preț să defăimeze zelul ortodox?

    Cu exact treizeci de ani în urmă (1969), a fost publicată la Tesalonic teza de doctorat a lui Haralambos Tzogas, intitulată „Disputa despre pomeniri în Sfântul Munte în secolul al XVIII-lea”, care, din nefericire, caracteriza mișcarea Kollyvazilor drept „o manifestare fanatică a zelului”!

    Din păcate, domnul Tsingos, urmând metoda acestei teze, a încercat la rândul său să prezinte în lucrarea lui noua mișcare tradiționalistă a zeloților antiunioniști ca fiind, și ea, un produs al fanatismului! Ne întristează această abordare, ca și faptul că profesorul Facultății de Teologie din Tesalonic care l-a supravegheat și îndrumat a îngăduit o asemenea direcție.
    Desigur, nu criticăm celelalte poziții juste din lucrarea sa.

    Teza anticolivazilor nu a avut însă nicio rezonanță, nici în popor, nici în gândirea teologică — care, în majoritatea ei, a continuat să-i cinstească pe Kollyvazi. Credem că același lucru se va întâmpla și cu cele scrise împotriva zelului ortodox în lucrarea domnului Tsingos.

    Faptele, de altfel, îl contrazic zilnic, întrucât ele confirmă — teoretic și practic — dreptatea poziției antiunioniștilor vechi-calendariști. Și cu cât va trece timpul, cu atât se vor arăta mai drepți, căci adevărul biruie întotdeauna, și nimic nu este mai tare decât el.

    (august 1999)

    Sursa: https://krufo-sxoleio.blogspot.com/2017/01/2007.html

  • Ortodoxia în prigoană (1)

    de Ieromonahul Theodoret (+2007) Aghioritul

    Ce spun sfinții Bisericii și Istoria despre „pedepsele” păstorilor inovatori și de rea-credință.

    Dimineața zilei de 14 aprilie 1926, după noul calendar.
    Piața Mitropoliei era plină de oameni de tot felul — bărbați, femei, copii, bătrâni, monahi și monahii — care discutau aprins, gesticulând și privind spre strada Filothei, unde se aflau birourile Sinodului. În scurt timp urma să fie judecate de către Tribunalul Sinodal patru monahii de la Mănăstirea Kehrovouniou din Tinos: egumena și trei surori, fiindcă refuzaseră să accepte inovația calendarului papistaș.

    Aproape întreaga obște a mănăstirii urmaseră egumena în mărturisirea ei, însă sinodalii hotărâseră să le judece doar pe acestea patru, considerate „instigatoarele rezistenței”.

    Puțin mai târziu au sosit cei șapte ierarhi care urmau să alcătuiască „sfânta cercetare” — un proces al Ortodoxiei în anul 1926, împotriva a patru monahii! Președintele tribunalului: arhiepiscopul Hrisostom Papadopoulos, alesul revoluției din 1923.

    Când președintele a intrat ultimul în sală, unul dintre episcopi le-a îndemnat pe monahii să se plece și să facă metanie înaintea „Preafericitului”. Răspunsul a venit hotărât de la monahia Evpraxia:

    — „Considerăm că e mai bine să înceapă judecata cât mai curând. Noi metanie înaintea unor episcopi inovatori nu facem.”

    — „Ce dată avem astăzi?”, a întrebat președintele, deschizând procesul.

    — „Întâi aprilie, ziua Sfintei Maria Egipteanca”, au răspuns imediat acuzatele.

    Membrii sinodului au zâmbit.
    Apoi, președintele, vizibil tulburat, le-a expus motivele schimbării calendarului și le-a chemat să uite „calendarele vechi și cele asemenea lor”.

    Atunci, stareța Melania nu a mai putut răbda: a scos din sfintele ei veșminte Pidalionul și, cu glas plin de îndrăzneală, a spus:

    — „Cum vreți să urmez această inovație, de vreme ce însuși acest Sfânt Pidalion spune că Dumnezeu nu o voiește?”

    În acel moment, președintele a suspendat ședința.
    Între timp, câțiva „binevoitori”, cunoscuți și necunoscuți, au reușit să o convingă pe egumenă să-și ceară iertare și să se întoarcă la mănăstire — lucru pe care, din nefericire, după unele ezitări, l-a acceptat.

    Astfel, la reluarea procesului, sentința de condamnare a vizat doar cele trei monahii: Evpraxia, Melania și Kassiana.
    Pedeapsa, cea mai grea dintre toate, a fost rostită cu solemnitate de către arhiepiscopul inovator, în tăcerea mormântală a sălii:

    AFURISIRE, adică „de acum înainte vor fi considerate lepădate nu doar din rândurile monahale și dezbrăcate de orice chip călugăresc, ci și tăiate din Biserică” — după cum spunea actul oficial.

    La auzul sentinței, monahiile și-au făcut semnul crucii și au șoptit:

    „Îți mulțumim, Doamne, că ne-ai învrednicit să trăim acest mare ceas!”

    Puțin după aceea au ieșit din clădirea de pe strada Filothei liniștite și pline de har, în timp ce mulțimea care le aștepta afară le săruta hainele și mâinile.

    Pentru încă o dată, străjerul Ortodoxiei — poporul lui Dumnezeu — a biruit. Pentru acest popor, monahiile Kassiana (Konsta), Melania (Minardou) și Evpraxia (Filippidou), care au fost „afurisite” pentru Ortodoxie de către schismatici, vor fi cinstite ca mărturisitoare de Biserica mucenicească a Adevăraților Creștini Ortodocși, în veci.

    Se cuvine notat că, dintre judecătorii sinodali:
    – Mitropolitul Antonios al Iliei a fost ulterior caterisit fiind considerat comunist;
    – Mitropolitul Panteleimon al Chiosului „nu s-a descompus” după moarte;
    – Arhiepiscopul Hrisostom Papadopoulos, pe patul de moarte, l-a chemat cu disperare pe vrednicul păstor al Vechilor Calendariști, Hrisostom Kavouridis, pe care îl caterisise și îl exilase, cerându-i iertare;
    – iar Mitropolitul Athanásios al Tinosului a murit, după trei ani, la spitalul „Evangelismos”, de o boală incurabilă.

    În schimb, monahiile mărturisitoare au adormit în pace multă, cu trupurile lor descompuse întru totul și cu oase strălucitoare la dezgropare, dovadă că nedreapta afurisire a inovatorilor s-a întors asupra propriilor lor capete, potrivit cuvintelor sfinților Bisericii noastre.
    (cf. Ta Pátria, 1979, p. 31 ș.u.)

    Vechi este acest rău.
    Prigonirea adevărului de către lucrătorii minciunii și ai rătăcirii are o istorie foarte veche.

    Încă din vremea Domnului nostru, când cărturarii și fariseii au văzut că nu reușeau să împiedice poporul să asculte și să se minuneze de învățătura lui Iisus, și fiindcă nu puteau prin dialog să dovedească că Domnul este „amăgitor de popor”, au recurs la violență.

    Au hotărât, așadar, că „oricine va mărturisi pe Iisus că este Hristosul, să fie dat afară din sinagogă”. Cu alte cuvinte, îl afuriseau, lipsindu-l de dreptul de a se ruga împreună cu ceilalți în sinagogă și de a aduce jertfă în Templul din Ierusalim.

    Cu toate acestea, puterea adevărului nu îi lăsa în pace: mii de iudei, atât în vremea Domnului cât și după propovăduirea Apostolilor, au început să devină creștini, disprețuind blestemele fariseilor și afurisirile lor.
    Căci, așa cum spune Scriptura:

    „Adevărul este mare și mai tare decât toate.”1

    De atunci, mai ales după încetarea persecuțiilor, diversele forme de rătăcire și erezie au început să lovească cu putere Biserica lui Hristos.

    Oameni care grăiau strâmb și nu cruțau turma, văzând că erezia lor întâmpina împotrivire din partea adevăraților fii ai Bisericii, au recurs la violență și prigoană pentru a birui.

    a) Astfel, când patriarhul Constantinopolului Nestorie (sec. V) a început să propovăduiască blasfemii împotriva Născătoarei de Dumnezeu, clerul și poporul s-au ridicat de îndată și, înainte ca un sinod să-l judece, au întrerupt comuniunea bisericească cu el. Nestorie a reacționat cu afurisiri, caterisiri, bătăi și închisori, dar nu a reușit nimic (cf. Sp. Mēlias, Praktika Synodon, vol. 1, p. 442 sq.).

    Aceasta, pentru că alți păstori buni, veghetori și plini de râvnă, s-au unit cu turma cea evlavioasă și, cu jertfelnicie, l-au caterisit pe hulitorul Maicii Domnului (cf. MANSI, 4, 1081 sq.).

    b) Același lucru s-a întâmplat mai târziu, în cazul Sfântului Ioan Gură de Aur.
    Dușmanul sfântului, Teofil al Alexandriei, a venit la Constantinopol și, împreună cu alți potrivnici ai bunului păstor, a alcătuit un „pseudo-sinod” prin care l-au caterisit pe sfânt — fără nici cel mai mic temei.

    Însă credincioșii din Constantinopol n-au ținut seama de hotărârea nedreaptă a acestui „sinod tâlhăresc” și l-au asigurat pe împărat că „Ioan nu este caterisit”.

    La fel a făcut și papa Romei, Inocențiu, respingând acea hotărâre nedreaptă. Rezultatul a fost că vrăjmașii Sfântului s-au făcut de rușine, iar el însuși s-a slăvit și mai mult.

    c) În vremea iconoclasmului (sec. VIII), aproape toți episcopii Bizanțului au urmat pe împăratul iconoclast și au prigonit pe puținii clerici și mireni ortodocși care li s-au împotrivit.

    Pentru că Sfântul Ioan Damaschin, prin puterea argumentelor sale, a combătut erezia, sinodul iconoclast din anul 754 l-a anatematizat astfel:

    „Pe Mansur, cel cu nume rău și cu gând saracin, anatema!
    Pe iconolatrul și falsificatorul Mansur, anatema!
    Pe dascălul necredinței și răstălmăcitorul Scripturii, anatema!”
    (Mansi, XIII, 356)

    La fel au făcut și împotriva Sfântului Gherman al Constantinopolului.

    d) În secolul al XVIII-lea, la Sfântul Munte Athos, monahi de mare virtute și învățătură — numiți batjocoritor de potrivnici „Colivazi” — au fost afurisiți pe nedrept de Patriarhia Ecumenică, deși urmau cu credincioșie Sfânta Tradiție.

    Între conducătorii lor duhovnicești, Sfântul Macarie al Corintului și Sfântul Nicodim Aghioritul s-au sfințit, iar moaștele altora, ca ale cuviosului Parthenie, au fost găsite bine-mirositoare; alții s-au arătat mari dascăli ai neamului: Neofit Kavsokalivitul și Atanasie din Paros.

    e) În anul 1930, arhiepiscopul Hrisostom a pedepsit din nou nouă monahii din aceeași mănăstire Kehrovuni. Pe trei dintre ele — Callistratia, Pelaghia și Magdalena — pentru că l-au mustrat cu tărie în timpul procesului (6 aprilie 1930), le-a dezbrăcat de chipul monahal, iar pe celelalte șase le-a exilat în alte mănăstiri, pedeapsă care însă nu s-a mai aplicat.

    f) Același arhiepiscop, împreună cu sinodul său, în 1935, l-a caterisit și exilat pe primul conducător al vechilor-calendariști, fostul mitropolit Hrisostom de Florina (Kavouridis)[actualul Sfânt Hrisostom cel Nou], pentru că, împreună cu alți doi ierarhi, s-au îngrădit de Biserica înnoitoare a lui Papadopoulos.

    Acesta, neținând seama de „caterisirile” schismaticilor, a continuat douăzeci de ani să păstorească turma Adevăraților Ortodocși, cu blândețe și dragoste părintească, prorocindu-și chiar moartea (1955).

    g) În 1974, Patriarhia Ecumenică a impus pedeapsa caterisirii și dezbrăcării de chip monahal egumenului Mănăstirii Esfigmenu, părintele Atanasie, precum și monahilor Efrem, Hariton și Chiriac, din pricina opunerii lor hotărâte față de erezia ecumenismului.

    Aproape întregul Sfânt Munte a reacționat față de această hotărâre sacrilegă, iar aplicarea ei a fost zădărnicită.

    Din puținele exemple pe care le-am amintit se vede limpede că acolo unde domnește violența, acolo se află și minciuna și rătăcirea.

    Hristos a spus: „Cel ce voiește, să vină după Mine” — dar schismaticii nou-calendariști „îl corectează”, zicând: „Vrei, nu vrei, trebuie să ne urmezi; altfel te vom afurisi, te vom caterisi și, cu ajutorul Cezarului, te vom exila!”

    Iată roadele inovației și ale învățăturii strâmbe: pervertirea adevărului și a duhului creștinismului, care, prin acești oameni, este hulit astăzi înaintea necredincioșilor și ereticilor.

    Pedeapsa pseudo-păstorilor, judecată de Sfinți

    „Precum păsările zboară și se întorc, așa blestemul nedrept nu va ajunge la nimeni.”2

    Aceasta spune Sfânta Scriptură despre afurisirile și pedepsele nedrepte — că „blestemele și anatemele nedrepte”, oricât ar fi învăluite în citate biblice, nu se prind, ci, potrivit Scripturii, se aseamănă cu păsările negre și cu gheare ascuțite, care flămânzind zboară prin văzduh, dar în cele din urmă se întorc asupra capului celui care le-a aruncat.

    Și cum ar putea fi altfel? Vai de noi, dacă cele dumnezeiești ar sluji dorințelor nelegiuite ale episcopilor!

    Sfântul Dionisie Areopagitul scrie:

    „Ierarhii insuflați de Dumnezeu trebuie să folosească afurisirile și toate puterile ierarhice numai astfel încât lucrarea lor să fie mișcată de lucrarea dumnezeiască, de harul dumnezeiesc.”

    Tâlcuind aceste cuvinte, Sfântul Maxim Mărturisitorul adaugă:

    „Dacă un ierarh afurisește fără scop drept și binecuvântat, nu va avea judecata dumnezeiască de partea sa; căci doar în acord cu voia lui Dumnezeu trebuie să afurisească, nu după propria sa voință.”
    (Pidalion, p. 36)

    Iar marele Teodor Studitul, „neînfricatul mărturisitor al adevărurilor teantropice ortodoxe”, scrie:

    „Nici o putere nu le-a fost dată ierarhilor ca să calce Sfintele Canoane, ci numai să se țină de cele rânduite și să urmeze cele bine statornicite. Și când le este dat să lege și să dezlege, nu o pot face oricum, ci numai dacă este în acord cu măsura adevărului.”
    (PG 99, 985)

    La rândul lor, Constituțiile Apostolice spun:

    „Așa cum pacea trimisă, dacă nu găsește vrednic primitor, se întoarce asupra celor ce au trimis-o, tot astfel — și chiar mai mult — blestemul, dacă nu există un vinovat vrednic de el, din pricina nevinovăției celui vizat, se întoarce asupra capului celui care l-a rostit nedrept.”
    (Cartea a 3-a, cap. 15)

    Sfântul Fotie cel Mare scrie la rândul său:

    „A fost odinioară înfricoșătoare anatema, când era folosită de propovăduitorii evlaviei împotriva celor vinovați de necredință. Dar de când nesocotita nebunie a nelegiuiților a îndrăznit să întoarcă această anatema, pe care ei înșiși îl poartă asupra capetelor lor, împotriva celor care se luptă pentru Ortodoxie, acel cumplit anatema s-a prefăcut într-o joacă — ba chiar este primit cu bucurie de cei credincioși,
    de vreme ce este rostit de cei necredincioși.”
    (Către Ignatie al Claudiopolisului)

    Cele de mai sus au fost confirmate și de un Sinod Ecumenic, care a vestit până la marginile lumii că anatema rostită de cei 339 de episcopi rău-credincioși împotriva Sfântului Ioan Damaschin și a celorlalți credincioși iubitori de icoane a rămas asupra propriilor lor capete pentru totdeauna:

    „Căci anatema pe care ei înșiși au rostit-o, asupra lor rămâne în veci.”(Mansi 13, 341)

    Judecătorii mărturisitorilor din Spetses

    Biserica Greciei, din anul 1924, prin aplicarea inovației calendaristice — născută din erezia ecumenismului — a devenit schismatică.

    De atunci, ierarhia ei nu a rămas doar în această cădere a schismei menționate (fie că o numim „în potență” sau „în fapt”, vinovăția pentru aceasta o poartă deplin), ci, pășind „cu picior vesel” în comuniune cu Patriarhia Ecumenică și cu Patriarhia Moscovei (în ciuda „ridicării” necanonice a anatemelor dintre Fanar și Roma și a „paharului comun” dintre Moscova și Vatican), a devenit părtașă ereziei Vaticanului.

    Continuând calea anti-ortodoxă începută în 1924 de Meletie Metaxakis și Hrisostom Papadopoulos, și prigonind prin afurisiri, caterisiri, exiluri și violențe de tot felul pe evlavioșii păstrători ai vechiului calendar, care, ca fii adevărați ai Ortodoxiei, se împotrivesc ereziei veacului nostru, această ierarhie s-a dovedit a fi slujitoare întunecată a ereziei ecumenismului, pe care o propovăduiește fără rușine.

    Episcopii ei, pentru această purtare, sunt vrednici de caterisire (Mansi 12, 1115), și prin urmare, nici una dintre „pedepsele” lor împotriva clericilor, monahilor și mirenilor care stau ortodox nu are cea mai mică valoare sau greutate pentru cei pedepsiți — precum nici pentru toți cei care sunt în comuniune cu acești mărturisitori,
    încercând să păstreze ceea ce dărâmă și risipesc pseudo-episcopii înnoitori.

    Că aceștia sunt cu adevărat pseudo-păstori se dovedește și din ultima lor hotărâre sinodală împotriva mărturisitorilor din Spetses, în care, cu fățărnicie teatrală, afirmă că Biserica Greciei nu urmează nici o „panerezie”, nici nu este „vinovată de schismă”, pentru că „o asemenea acuzație nu a fost niciodată discutată, dovedită sau măcar indicată de vreo autoritate bisericească ori judecătorească”!

    Și toate acestea le scriu pentru a respinge acuzele pe care, clar și argumentat, le-a adresat arhimandritul Hrisostom Spyrou către „Preasfințitul Ierotheos” și către Biserica acestuia.

    Dar această „nevinovăție” ipocrită și prefăcută le este spulberată fără cruțare de un fost aliat al lor, care, într-o clipă de luciditate, scria în 1980:

    „În realitate, în 1965 s-a făcut «ridicarea intercomuniunii» între ortodocși și latini; s-a săvârșit în tăcere «unirea Bisericilor», după calculele latinilor din Vatican și ale uniaților Fanarului. După aceasta, teoretic, ortodocșii și catolicii suntem uniți într-o singură Biserică și putem avea liberă împărtășire euharistică.”
    (X. Athonitul, Orthodoxos Typos, 5 septembrie 1980)

    Ce au de răspuns, așadar, disprețuitorii Ortodoxiei? Trebuie să înțeleagă limpede că măștile lor au căzut, iar poporul ortodox își dă seama tot mai mult de trădarea săvârșită împotriva celor sfinte.

    De aceea, pentru toți credincioșii evlavioși, arhimandritul Hrisostom Spyrou și monahiile Elisabeta, Synkletiki, Olimpiada, Eufimia, Haris, Ioana și Teodoti sunt mărturisitori ai credinței și adevărați străjeri ai tradițiilor ortodoxe.

    „Pedepsele” rostite împotriva lor de păstorii înnoitori ai Bisericii lui „Serafim” (patriarhul contemporan) se întorc, ca păsările ce zboară, asupra propriilor lor capete, după cuvântul Scripturii.

    Iar pentru îndrăzneala episcopilor Tribunalului Sinodal de a-i „pedepsi”, măcar „pe hârtie”, cu pedeapsa neexistentă a „dezbrăcării de chip monahal”, pe părintele Hrisostom, pe stareța Elisabeta (Vrondamiti) și pe monahiile Synkletiki (Mexia) și Olimpiada (Koliva), acești episcopi s-au făcut nu doar nedrepți, ci și sacrilegi, arătând întunericul medieval care domnește în birourile lor sinodale.

    Cum au putut ignora învățătura Bisericii, care interzice dezbrăcarea monahilor de chipul lor prin canonul 19 al Sinodului VII Ecumenic?

    Comentând acest canon, profesorul de Drept Canonic al Universității din Atena, K. Mouratidis, scrie:

    „Orice dispoziție care se împotrivește acestui canon este necanonică și, în Grecia, neconstituțională.”
    Și conchide: „Prin urmare, impunerea pedepsei dezbrăcării monahului de chipul său și readucerea lui în rândul mirenilor este IMPOSIBILĂ, fiind necanonică și neconstituțională, căci caracterul permanent al făgăduinței monahale o exclude cu totul.”

    Dar pentru acești pseudo-păstori, toate acestea sunt „povești”; de aceea, nesățioși în sacrilegiu, au mai adăugat și pedeapsa exilului asupra mărturisitorilor din Spetses, ca „să scape o dată pentru totdeauna” de ei.

    Cât se amăgesc! Singurul lucru pe care îl reușesc prin toate acestea este să proclame ei înșiși că au încetat să fie adevărații reprezentanți ai Ortodoxiei, adevărații păstori ai oilor lui Hristos.

    Întrebăm: De ce nu arată aceeași râvnă și împotriva nenumăraților eretici și necredincioși care înconjoară, la propriu, Grecia noastră, pricinuind pierderea a mii de suflete?

    Iată cum un fiu duhovnicesc al lor îi mustra de curând pentru această trădare:

    „Voi, sfinți părinți, care vedeți statul jefuindu-vă autoritatea duhovnicească asupra turmei voastre și, prin legi potrivnice lui Dumnezeu, batjocorindu-vă, nu aveți nici un dram de bărbăție și demnitate ca să protestați și să vă apărați? De ce nu apărați dogmele creștine? De ce sunteți de acord cu întreruperea și desființarea Sfintei Tradiții? Cum va putea candela personalității voastre să lumineze și să călăuzească tinerii eleni pe calea lui Dumnezeu, când Duhul Sfânt v-a părăsit?”
    (Ekklesiastikos Agon, februarie 1984, p. 6)

    După toate acestea, cum ar putea Dumnezeu să asculte și să colaboreze cu asemenea „caterisiri”, „dezbrăcări” și „exiluri” ale acestor oameni, de vreme ce faptele lor sunt o provocare și o insultă continuă adusă dreptății dumnezeiești?

    Slavă și cinste, deci, oricărui om — cleric, monah sau mirean — care, în zilele noastre, mărturisește cu îndrăzneală Ortodoxia, chiar dacă este „caterisit”, „dezbrăcat” sau „exilat” de asemenea pseudo-păstori.

    Să fie sigur că, în ziua aceea, va auzi din gura cea adevărată:

    „Bine, slugă bună și credincioasă… intră în bucuria Domnului tău”,

    iar „cununa vieții” și „veșmântul alb” îi vor împodobi sufletul în Raiul lui Dumnezeu, în vecii vecilor.

    Sursa: https://krufo-sxoleio.blogspot.com/2017/01/2007.html

    1. 1 Ezra 4, 35. ↩︎
    2. Pilde 26, 2. ↩︎

  • Scrisoarea Pr. Filothei Zervakos despre problema calendarului

    Paros, 16 august 1979

    Preaiubitule întru Domnul părinte Teoclite1,

    (a) Am primit scrisoarea sfinției voastre acum două luni. De câte ori luam pana să vă scriu, veneau în grupuri creștini ortodocși evlavioși din cele mai îndepărtate colțuri ale lumii pentru spovedanie, iar deoarece se grăbeau să se întoarcă la casele lor, nu am reușit să vă scriu. Astăzi am găsit puțin timp și vă răspund.

    [Arhiepiscopul Hrisostom] Papadopoulos2, despre care îmi scrieți că reimprimați cartea sa „Examinarea acuzelor calendaristice”, susține acolo că îndreptarea calendarului nu a fost lucrarea sa personală, [întrucât, chipurile,] s-a făcut cu acordul unanim al Ierarhiei; ba chiar „demonstrează” că vechi-calendarismul ar fi o simplă amăgire.

    (b) Adevărul curat este că [arhiepiscopul Hrisostom] Papadopoulos, într-o anumită comisie3, care s-a întrunit în anul 1923 pentru revizuirea vechiului calendar, al cărei membru era — fiind atunci profesor la Universitatea Națională din Atena și director al Școlii Teologice Rizarios —, și-a exprimat părerea că sub niciun motiv nu este îngăduită corectarea vechiului calendar și introducerea noului calendar în Biserica Greciei, deoarece aceasta ar fi fost proclamată de celelalte Biserici surori ortodoxe ca schismatică.

    Opinia sa cumpătată, rațională și înțeleaptă a fost acceptată de toți membrii comisiei, iar Sfântul Sinod a hotărât ca Statul, pentru relațiile și tranzacțiile comerciale cu țările europene și celelalte națiuni, să urmeze noul calendar, în timp ce Biserica, pentru prăznuirile sale, să păstreze vechiul calendar.
    Astfel, pentru o vreme, a domnit pacea atât în țară, cât și în Biserică4.

    Însă, după trecerea a câtorva luni5, nu prin votul lui Dumnezeu și al poporului, ci prin votul guvernului revoluționar de atunci — Plastiras și Gonatas —, Hrisostom Papadopoulos s-a ridicat pe tronul arhiepiscopal al Atenei.
    Atunci el a introdus calendarul papistaș, prin ordinul guvernului și la sfatul patriarhului ecumenic de atunci, Meletie Metaxakis6, un arhimason, inovator, reformist, purtând cel mai înalt grad, al 33-lea, al masoneriei, și având o deviză fermă:

    „Întărește, fă să propășească, dezbină și cucerește.”

    (c) La începutul introducerii noului calendar, impus necanonic, nelegiuit și nechibzuit în Biserică, nu au fost de acord — așa cum susține [arhiepiscopul Hrisostom] Papadopoulos — toți arhiereii;
    s-au împotrivit opt episcopi7, însă, de teamă să nu-și piardă scaunele, au cedat; unii au cedat, de asemenea, din cauza exceselor, fanatismului și zelului lipsit de discernământ al unor vechi-calendariști athoniți, care s-au abătut de la calea cea dreaptă, căzând în erezii, rebotezări și ungere din nou cu Sfântul Mir, predicând și crezând că Sfintele Taine săvârșite după noul calendar sunt nevalide și că nu există mântuire în afara vechiului calendar.

    Prin urmare, faptul că [arhiepiscopul Hrisostom] Papadopoulos afirmă că introducerea noului calendar nu a fost lucrarea sa personală și că s-a făcut cu votul unanim al ierarhilor, de vreme ce el însuși a introdus-o la porunca guvernului, nu spune adevărul curat.

    (d) Când însă guvernul revoluționar a demisionat și s-au organizat alegeri pentru desemnarea unui nou guvern, P. Tsaldaris8, lider al „Partidului Popular”, le-a cerut vechilor-calendariști să îl voteze și, ca răsplată a votului lor, urma să reintroducă în Biserică calendarul vechi.
    Abia ce a preluat puterea P. Tsaldaris, câțiva dintre fanaticii vechi-calendariști — încurajați și încrezători în promisiunile lui că va reintroduce calendarul vechi — i-au scris mitropolitului Hrisostom Papadopoulos scrisori amenințătoare, spunându-i că îl vor omorî dacă nu va reintroduce imediat calendarul vechi.
    Mi-a arătat aceste scrisori într-o dimineață, când l-am vizitat. Și, emoționat și cutremurat, mi-a spus, imediat ce m-a văzut: „Salvează-mă! Tu mă vei salva!”. „Ce se întâmplă, Preafericite?”, l-am întrebat. „Ia!”, mi-arată el, ținând în mână câteva scrisori, „îmi scriu vechii-calendariști că mă vor omorî”.

    (e) Atunci mi-am amintit că i-am scris eu două epistole: una înainte ca el să introducă noul calendar papist în Biserica Ortodoxă a Greciei — rugându-l să nu îndrăznească să-l introducă și să nu divizeze Biserica în două tabere beligerante, ci să se comporte, împreună cu ceilalți arhiepiscopi, ca un bun Păstor, să aducă pace, să unească Patria, care era divizată în două partide, Regaliști și Venizeliști, și să rămână la prima sa opinie, pe care toți membrii comisiei pentru îndreptarea calendarului o lăudaseră și o susținuseră — calendarul vechi, pe care Biserica Ortodoxă l-a urmat aproape 1.600 de ani și de la care nu a suferit niciun rău9.
    A doua scrisoare i-am scris-o după introducerea noului calendar și îl rugam în mod insistent să reintroducă Calendarul vechi al Sărbătorilor, pe care cei 318 Părinți ai Sfântului și Marelui Sinod Ecumenic, care au stabilit ca el să rămână veșnic și neschimbat, îl făcuseră nemișcat; la fel cele șapte Sinoade Ecumenice și sinoadele locale îl confirmaseră și păstraseră. „Ai grijă”, i-am scris, „Preafericite, să-l reintroduci, căci a fost introdus în mod ilegal, necanonic și imprudent, și din acest motiv au început să apară roadele lui. «Roada Duhului», zice Apostolul Pavel, «este dragostea, bucuria, pacea, îndelunga-răbdare, bunătatea, binele, credința, blândețea, înfrânarea»10; rodul calendarului papistaș este însă gelozia, durerea, mânia, injuriile, dezbinarea etc. Grăbește-te, Preafericite, să-l reintroduci, căci va veni ceasul și îți vei lovi capul”.
    „Amintește-ți, Preafericite, când ți-am scris atunci acea scrisoare ți-am spus că îți vei lovi singur capul!”.

    (f) Atunci a început să-și lovească cu ambele mâini capul cu putere, zicând: „Să nu se fi întâmplat! Să nu se fi întâmplat!”11
    M-am întristat adânc în acea clipă și i-am spus:
    „Nu vă mâhniți, Preafericite, situația se va îndrepta. Ce doriți de la mine, cel mai mic dintre oameni? Cu ce pot eu să vă ajut?”
    El mi-a răspuns:
    „Du-te la președintele celor de stil vechi și spune-i că îl rog să meargă la domnul Prim-ministru, ca să-i ceară să-mi dea ordinul, iar eu, chiar mâine, voi introduce în Biserică vechiul calendar.”
    I-am spus:
    „Preafericite, Biserica trebuie să dea porunci conducătorilor statului, nu să primească de la ei, căci mulți dintre aceștia sunt francmasoni, necredincioși, atei.”
    Mi-a răspuns:
    „Deoarece atunci guvernul revoluționar mi-a dat ordin, tot guvernul trebuie din nou să-mi dea ordin.”
    „Stați liniștit, Preafericite, i-am spus, și vă voi aduce un răspuns.”

    Ca și cum aș fi avut aripi, am zburat, pentru că am crezut că sosise momentul potrivit ca pacea dorită să se restabilească în Biserică.
    Am alergat și i-am găsit pe președintele celor de pe vechiul calendar, kyr Dimitrakopoulos, împreună cu vicepreședintele domnul Efstratiadis12, director al ziarului Skrip, în casa președintelui Parlamentului, domnul Petrakakos13.
    Salutându-i, le-am spus:
    „Vin din partea Arhiepiscopului Atenei, Hrisostom Papadopoulos, aducându-vă veste de bucurie. Mi-a spus să vă transmit că vă roagă să-l rugați pe domnul prim-ministru să-i dea ordinul de a reintroduce în Biserică vechiul calendar — și cu bucurie, chiar de mâine, îl va restabili. Iată, deci, un moment binevenit: moment de liniște, pace, înțelegere și unire în Biserica dezbinată.”

    (g) Domnul Petrakakos, înainte de a se forma guvernul sub conducerea lui Panagis Tsaldaris, care le promisese celor de stil vechi că, dacă îl vor vota, va reintroduce vechiul calendar, fusese un mare apărător al calendarului vechi.
    Scria articole și publica în ziare că Patriarhia Ecumenică de la Constantinopol și Biserica Greciei trebuie declarate schismatice, întrucât recunosc că Domnul nostru Iisus Hristos S-a născut, S-a tăiat împrejur, S-a botezat și S-a schimbat la față după noul calendar, dar S-a răstignit, S-a îngropat, a înviat și S-a înălțat după cel vechi14.

    El publica, de asemenea, că ar trebui ridicată condamnarea de schismă asupra Bisericii Bulgare, care fusese pedepsită pentru că își constituise singură un patriarhat fără aprobarea Patriarhiei Ecumenice, întrucât și alte Biserici Ortodoxe — ale Rusiei, României și Serbiei — își numiseră patriarhi fără a fi condamnate ca schismatice; și că nicio altă Biserică Ortodoxă nu a primit calendarul papist, eretic, în afară de Patriarhia Ecumenică și Biserica Greciei.

    Aceste articole fierbinți ale lui Petrakakos au tulburat și au înspăimântat Sfântul Sinod al Greciei, care l-a rugat să înceteze a mai scrie, deoarece exista pericolul ca Biserica Greciei să fie excomunicată de celelalte Biserici Ortodoxe și condamnată ca eretică și schismatică.
    Pentru a-l convinge să înceteze a mai scrie, l-au numit Comisar Regal, avocat al Sfântului Sinod, avocat al Mănăstirilor Pendeli și Petraki, cu salarii lunare foarte mari — chiar mai mari decât salariul unui ministru.
    Atunci a încetat să mai scrie și să fie dușman al noului calendar, devenind, pentru bani, apărător al calendarului papistaș și dușman al celui vechi.

    (h) Neștiind acestea, i-am spus că sosise momentul ca Biserica să dobândească pace și unitate.
    De aceea, când i-am spus că Preafericitul Hrisostom mi-a spus că, de îndată ce guvernul îi va ordona, el va readuce vechiul calendar chiar a doua zi, s-a tulburat și mi-a spus că guvernul nu are de gând să dea un asemenea ordin.

    Atunci s-a ridicat vicepreședintele vechilor calendariști, Efstratiadis, și, apropiindu-se de el, i-a spus cu mânie:
    „Nu mitropolitul Papadopoulos e vinovat. Voi sunteți! Sunteți mincinoși, nelegiuiți, batjocoritori de Dumnezeu, trădători! Și ceea ce îți spun acum să transmiți și prim-ministrului Tsaldaris: fiindcă, deși ne-ați promis că veți readuce calendarul patristic, acum vă încălcați promisiunile — așadar sunteți vicleni, mincinoși, înșelători!”

    Văzând că mânia și cearta creșteau, și că, dacă n-ar fi fost președintele celor de stil vechi, care îi sfătuia să înceteze strigătele și insultele și să discute cu înțelepciune și blândețe, ar fi ajuns să se bată, m-am întors la arhiepiscop și i-am spus:
    „Preafericite, guvernul, mi-a spus președintele Parlamentului, nu dă permisiunea… Ascundeți-vă puțin, până va trece mânia Domnului.”

    Nu trecuseră multe zile și prim-ministrul Tsaldaris, care le promisese vechilor-calendariști că, dacă îl vor vota, va readuce calendarul vechi, i-a exilat pe episcopii acestora15.

    Atunci arhiepiscopul Hrisostom Papadopoulos, prinzând curaj, a scris că, chipurile, el nu fusese cel care introdusese noul calendar, ci că acest lucru se făcuse „cu votul unanim al ierarhilor”.

    (i) Nu spune [însă] adevărul.
    Adevărul este că el (adică arhiepiscopul Hrisostomos Papadopoulos) a introdus noul calendar, din ordinul guvernului de atunci și la sfatul patriarhului ecumenic de atunci, [Meletie] Metaxakis.

    Ca arhiepiscop, ar fi trebuit să-și păstreze prima sa opinie, cea dreaptă, cumpătată, rațională și înțeleaptă: că Biserica Greciei nu putea accepta îndreptarea vechiului calendar fără acordul unanim al tuturor Bisericilor Ortodoxe, întrucât ar fi fost declarată schismatică — opinie pe care o împărtășiseră toți membrii comisiei și pe care o aprobaseră atât Biserica Greciei de atunci, cât și Guvernul.

    A susține, așa cum scrieți dumneavoastră [părinte Theoklitos], că vechi-calendarismul este o simplă rătăcire, dovedește instabilitate de caracter și rătăcire a minții și a gândirii.

    Dacă ar fi spus că unii dintre zeloții fanatici și ultra-zeloții vechi-calendariști s-au abătut de la calea dreaptă, s-au înșelat, i-au interpretat greșit pe Sfinții 318 Părinți purtători de Dumnezeu, care au instituit și ne-au transmis vechiul calendar pentru ca noi să prăznuim sărbătoarea Paștelui la aceeași dată, ca să nu existe certuri între creștini, atunci s-ar fi putut justifica — pentru că Sfinții Părinți nu ne-au poruncit că vechiul calendar ne va mântui și că doar prin el vom săvârși Tainele.

    Dar a spune că vechi-calendarismul este o rătăcire pură, înseamnă a-i acuza și a-i considera rătăciți pe cei 318 Sfinți Părinți purtători de Dumnezeu care l-au instituit, pe toate Sinoadele Ecumenice și Locale care l-au urmat și l-au întărit, și pe toate Bisericile Ortodoxe care l-au ținut până în anul 1924; înseamnă de asemenea a se acuza pe sine însuși, cel care în 1923 l-a susținut și în 1924 l-a dărâmat.

    (j) Și aceasta a pățit-o pentru că a urmat, așa cum nu trebuia, pe inovatorul, modernistul și masonul patriarh [Meletie] Metaxakis, despre care — când i-am amintit că, dacă nu va desființa noul calendar papist introdus fără drept, va veni ziua în care își va lovi capul —, când acea zi a venit și și-a lovit capul, spunea cu suspine și lacrimi:
    „Să nu fi ajuns aici! Să nu fi primit noul calendar! El, el, acel stricat Metaxakis, m-a pierdut!”.

    Patriarhul [Meletie] Metaxakis l-a târât și în alte fapte necugetate, pe care le trec sub tăcere. Spun însă, cu conștiință curată, că dacă nu l-ar fi urmat și nu s-ar fi învoit cu el, s-ar fi arătat ca unul dintre cei mai de seamă dascăli și scriitori moderni ai Neamului și ai Bisericii noastre Ortodoxe, asemenea lui Evgheinos Voulgaris, Nichita Theotokis, Makarios Notaras, Sfântul Nicodim Aghioritul, Athanásios din Paros și Sfântul Nectarie al Pentapolei.

    Dar, în loc să-i urmeze pe aceștia și să rămână statornic și ferm în Tradițiile Apostolice și Patristice, el a urmat pe [patriarhul Meletie] Metaxakis, cu care au deschis porțile turmei raționale (Bisericii) către [patriarhul] Atenagora16, către Meliton al Calcedonului17, către Iacov al Americii18, care, intrând în turma rațională, au sfâșiat oile raționale și Patriarhia Ecumenică însăși.

    (k) Nu arunc toată vina, răspunderea și cauza numai asupra patriarhilor și arhiereilor; vinovați sunt și mirenii care i-au născut și crescut — căci, după inimile lor, Dumnezeu dă conducătorii.
    Suntem vinovați cu toții — și cel dintâi eu. Dacă spunem că nu păcătuim, mințim.

    Unul dintre remediile acestor rele este pocăința adevărată și sinceră, întoarcerea către Dumnezeul cel prea-bun și Tatăl ceresc.
    Dacă ne pocăim, ne vom mântui; dacă nu ne pocăim, ne vom osândi.
    Să alegem, așadar, calea pocăinței.

    Cu dragoste frățească și părintească,
    † Arhimandrit Filotheos Zervakos

    Sursa:https://www.imoph.org/Theology_el/3f2003dGerFil-3.pdf

    1. Este vorba despre binecunoscutul erudit monah athonit, bătrânul Teoclit Dionisiatul. Importanța deosebită a prezentei scrisori a cuviosului bătrân Filotei Zervakos către părintele Teoclit a fost deja subliniată în lucrarea noastră: „Problema calendarului sau erezia ecumenismului? — Referință critică la trei articole ale bătrânului Teoclit Dionisiatul” (continuarea V, §§ 10-12), rev. Sfântul Ciprian, nr. 321 / iulie–august 2004, pp. 68-71 și 75. ↩︎
    2. Hrisostom Papadopoulos (1868-1938) – profesor la Universitatea din Atena (1914-1923), anterior director al Școlii „Sfânta Cruce” din Ierusalim, precum și al Școlii Rizarios din Atena. Prieten și colaborator al lui Meletie Metaxakis, a participat activ încă de la început la Mișcarea Ecumenistă. A fost mitropolit și apoi arhiepiscop al Atenei începând din martie 1923 (ales la 8 martie și hirotonit la 10 martie). Nu doar principalul factor al reformei calendaristice din 1924, ci și pionier ecumenist și unul dintre întemeietorii Consiliului Mondial al Bisericilor (CMB) de la Geneva. ↩︎
    3. Statul elen, prin Guvernul Revoluționar al lui Stylianos Gonatas, a înființat în anul 1922 o comisie specială pentru studierea problemei reformei calendarului.
      Președintele comisiei a fost ministrul finanțelor G. Kofinas, iar membrii — juristul P. Tsitsekles, precum și profesorii universitari arhimandritul Hrisostom Papadopoulos, Amilkas Alivizatos și D. Aiginitis.
      La 16 ianuarie 1923, comisia a înaintat un raport oficial către guvern, în baza căruia Statul Elen, prin Decretul Regal privind noul „Calendar civil” din 18 ianuarie 1923, a implementat reforma calendarului în mod unilateral, iar valabilitatea decretului a fost stabilită de la 16 februarie 1923, dată care a fost redenumită oficial 1 martie 1923.
      (vezi Monitorul Oficial al Regatului Greciei, seria I, nr. 24, Atena, 25 ianuarie 1923) ↩︎
    4. „Pentru o vreme” – adică din 1 martie 1923 până la 1 martie 1924, când arhiepiscopul Hrisostom Papadopoulos a hotărât „îndreptarea calendarului iulian” și în plan bisericesc.
      Astfel, 10 martie 1924 (Duminica Ortodoxiei) a fost redenumită 23 martie 1924.
      (vezi Circulara din 1.3.1924 și Ordinul telegrafic din 3.3.1924, în Arhim. Theoklitos A. Strangas, Istoria Bisericii Greciei, vol. II, pag. 1246–1249, Atena, 1970) ↩︎
    5. Reforma civilă a calendarului a fost aplicată la 16 februarie / 1 martie 1923, iar hirotonia lui Hrisostom Papadopoulos a avut loc la 10 martie 1923.
      În timpul celei de-a patra întruniri a sinodului(16–21 aprilie 1923), dar și la a cincea întrunire (24 decembrie 1923 – 2 ianuarie 1924), în care s-a decis și reforma calendarului bisericesc, rolul lui Hrisostom Papadopoulos a fost determinant.
      La 10 / 23 martie 1924, el a aplicat personal „schimbarea forțată a calendarului” și, prin urmare, și-a asumat răspunderea deplină pentru această modificare calendaristică.
      (Arhim. Theoklitos A. Strangas, op. cit., vol. II, p. 1250, nota 1) ↩︎
    6. Meletie Metaxakis (1871–1935) — personalitate controversată, extrem de activă și neliniștită, mare inovator și, fără îndoială, mason. A fost mitropolit al Kitiului (Cipru) între 1910–1918, al Atenei între 1918–1920, patriarh al Constantinopolului între 1921–1923 și al Alexandriei între 1926–1935.
      A fost unul dintre pionierii și fondatorii mișcării ecumeniste. ↩︎
    7. În ședința a XI-a din 27 iunie 1929, a celei de-a X-a adunări a sinodului, mitropolitul Chalkidei Grigorie, după citirea proceselor-verbale ale Sinodului, a subliniat caracteristic:
      „Din procesele-verbale citite privind introducerea noului calendar, reiese că nu a existat nicio opoziție.”
      Dimpotrivă, „cu privire la aceasta a existat o opoziție vie din partea multora, dar aceasta nu a fost consemnată în procesele-verbale, în timp ce alte opinii au fost consemnate cu grijă.”
      (Arhim. Theoklitos A. Strangas, op. cit., vol. III, p. 1646, Atena, 1971) ↩︎
    8. Panagis Tsaldaris (1867–1936). Politician și jurist renumit.
      Lider, începând din 1924, al „Partidului Popular” antivenizelist, fondat în 1915 de Dimitrios Gounaris.
      A deținut de două ori funcția de prim-ministru: între anii 1932–1933 și 1933–1935. ↩︎
    9. Termenii „au statornicit”, „au confirmat” și „au păzit”, iar mai jos „au predat”, trebuie înțeleși în sensul că „Sfântul și Marele Sinod Ecumenic (cel dintâi), pe baza calendarului vechi — numit Iulian — a statornicit ca sărbătoarea Paștilor să rămână neschimbată, veșnică”.
      (Vezi epistola din 16 mai 1973 a Cuviosului Gheron Filotheos către preotul Dimitrios Gagkastathis, adormit la 16/29 ianuarie 1975, în volumul „Părintele Dimitrios Gagkastathis — Omul lui Dumnezeu (1902-1975), Viața – Minuni – Învățături și Scrisori”, p. 274-278, editura „Ortodoxos Kypseli”, Salonic, 1975) ↩︎
    10. Cf. Galateni 5,22-23. ↩︎
    11. „Νὰ μὴ τό ᾿σωνα!…” (expresie de profundă pocăință): „Să nu fi reușit!… Să nu fi ajuns până aici!…”.
      Verbul grecesc σώνω – în acest context: „a izbândi”, „a duce la capăt”, „a reuși”. ↩︎
    12. Efstratiadis Grigorios (1862–1950). Jurist, jurnalist și om politic sub stindardul „Frontului Popular” (din 1915). La început colaborator al ziarului politic „Skrip”, din 1903 devine proprietarul acestuia.
      Lucrarea sa intitulată „Adevărul real despre calendarul bisericesc” (Atena, 1929, 220 pagini), publicată inițial în seria de articole din „Skrip” (martie 1928), rămâne până astăzi un document valoros pentru analiza istorică a Reformei Calendarului din 1924. ↩︎
    13. Petrakakos Dimitrios (1877–1946). Avocat și om politic, specialist în drept canonic și științe politice. A fost autorul unui număr mare de lucrări în aceste domenii. ↩︎
    14. După cum este cunoscut, inovatorii (nou-calendariști), din 1924, aplică în practică atât noul calendar (pentru sărbătorile fixe din Minei), cât și calendarul tradițional (pentru sărbătorile mobile din Triod și Penticostar). ↩︎
    15. După îngrădirea lor ecleziastică, cei trei ierarhi — Ghermanos al Dimitriadei, Hrisostomos, fost al Florinei, și Hrisostomos al Zakinthosului — au format un Sfânt Sinod arhieresc de trei membri, trimițând către Sinodul nou-calendarist documentul „Protest și Declarație” din 26 mai 1935.
      Ulterior, au hirotonit patru noi episcopi: Hristofor al Megarei, Gherman al Cicladelor, Mathei al Vrestenei, Policarp al Diavliei.
      Toți cei șapte episcopi au fost chemați să fie judecați de Tribunalul Sinodal de Primă Instanță pentru Episcopi al nou-calendariștilor, dar au refuzat, trimițând o scrisoare oficială de renunțare la jurisdicție (31 mai 1935).
      Tribunalul a pronunțat următoarele sentințe:
      – la 13 iunie 1935, condamnarea celor patru episcopi nou-hirotoniți;
      – la 14 iunie 1935, condamnarea celor trei ierarhi hirotonisitori.
      Pedeapsa: depunere din treaptă (caterisire) și exilare timp de cinci ani într-o mănăstire, „după ce, prin mijlocirea mitropolitului Damaskinos al Corintului, s-a reușit ca prim-ministrul P. Tsaldaris să fie convins și, printr-un decret-lege semnat în aceeași noapte, a fost modificată Legea nr. 5383/1932, pentru ca episcopii condamnați să nu poată face apel sau contestație care să suspende pedeapsa aplicată”.
      (Vezi: Arhimandritul Theoklitos A. Strangas, op. cit., vol. III, p. 2035–2045, „Mișcarea arhierească în sprijinul celor de pe vechiul calendar”). ↩︎
    16. Atenagora I, Patriarh al Constantinopolului (1948–1972, †1972).
      Fericitul întru pomenire Gheron Iustin Popovici (†1979) spunea despre acesta:
      „În vremurile din urmă, acesta (Atenagora) a devenit o sursă de anarhie și de nihilism în lumea ortodoxă; pe bună dreptate, aghioriții îl numesc eretic și apostat.” ↩︎
    17. Meliton Hatzis († 27 decembrie 1989), mitropolit de Calcedon, originar din Imvros și Tenedos; anterior mitropolit de Iliupole și Theira, în Patriarhia Constantinopolului.
      A fost un veteran ecumenist, mentor, îndrumător și inspirator al succesorului său ca mitropolit de Calcedon, Bartolomeu Archontonis (fost al Filadelfiei, din 1973, ales patriarh în ianuarie 1990, întronizat în 1991). ↩︎
    18. Iacov (Koukouzis), arhiepiscop al Americii de Nord și de Sud (1959–1996, †2005), aparținând Patriarhiei de Constantinopol. De asemenea, un veteran ecumenist. ↩︎

  • Profeția Părintelui Filothei Zervakos (+1980)

    „Dacă Păstorii Bisericii nu vor dobândi o cugetare bărbătească, ortodoxă, asemenea Sfinților Părinți, și nu-i vor alunga departe de Biserică pe înnoitori, inovatori, moderniști, carnavalizați1, efeminați și pe disprețuitorii Tradițiilor Apostolice și Patristice, ci îi vor lăsa liberi, atunci există primejdia ca acești înnoitori, carnavalizați, să introducă și înlăuntrul Bisericii carnavalul, și chiar să aducă femei ca slujitoare ale Tainelor, așa cum au început deja să facă în Europa.”

    (Arhim. Filotheos Zervakos, „Noul calendar papistaș și roadele lui”, Thessaloniki, p. 40)

    Sursa: https://krufo-sxoleio.blogspot.com/2024/05/1980.html

    1. N. tr: Oameni care au adus duhul carnavalului în Biserică — adică duhul ușurătății, al lumii, al teatralității, al superficialității, în contrast cu duhul pocăinței, al simplității și al sfințeniei. ↩︎

  • Scrisoarea cutremurătoare a pr. Gheorghios Metallinos către Pr. Theodoret Mavros

    Köln, 16 noiembrie 1973 (stil nou)

    Iubite frate întru Domnul, părinte Teodoret,

    Domnul să te întărească în luptele tale și să te arate întotdeauna mărturisitor al Adevărului Său.

    Am primit astăzi scrisoarea ta și îți mulțumesc pentru cuvintele tale frățești și pentru rugăciunile tale. Îți scriu doar câteva rânduri, pentru a-ți da asigurarea că atât preoteasa, cât și eu, ascultăm cu mare emoție despre luptele voastre — ale acelor monahi râvnitori — care ne aduc aminte de zilele glorioase ale Bisericii și de luptele sfinților ei monahi, care, străini de orice compromis și servilism, au luptat pe metereze pentru Singurul Adevăr: Sfânta noastră Credință Ortodoxă.

    Ne-a cuprins o sfântă emoție citind scrisoarea ta, văzându-l pe colegul nostru de studii și vechiul nostru prieten Ioannis ridicându-se la o statură patristică și devenind apărător al Ortodoxiei, care într-adevăr este atacată din toate părțile — și mai ales chiar din partea episcopilor ei.

    Rămâi acolo, iubite și cinstit părinte și frate!
    Rămâi acolo, sus, luptând!
    Suntem alături de tine.
    Deja ne aflăm în același lagăr de luptă, pentru că nu câmpul de bătălie, ci lupta însăși este cea care așază pe cineva în aceeași tabără. Și aici, luptând, ne aflăm în aceeași tabără cu tine.

    Crede-mă, frate! Nu vom mai rămâne mult aici — nu ne vor mai lăsa mult. Dar vom rămâne cât vom putea. Dușmanul trebuie să sufere pierdere și aici. E nevoie de luptă chiar în tabăra lui.

    Văzându-te pe tine și pe acei frați eroici că nu vă plecați genunchii înaintea prigonitorilor voștri nerușinați, strigăm cu lacrimi: „Da, nu vor lipsi niciodată lui Dumnezeu ostași vrednici de Biserica Sa!” Niciodată, niciodată! Nici Studiții, nici Damaschinii, nici Palamiții, nici Nicodimii nu au dispărut. Ei trăiesc, pentru că Hristos trăiește. Trăiesc în persoanele voastre, cinstiți luptători ai dreptei credințe!

    Nu am, iubite frate și părinte, altceva să adaug pentru lupta ta, decât sprijinul meu sufletesc. Luptă-te! Nu este o luptă zadarnică. Aici, Dumnezeu m-a învrednicit să văd trădarea care se săvârșește împotriva Ortodoxiei. Episcopi și clerici cu necredință deplină, cu viață scandalos de stricată, calcă în picioare totul, ca niște porci care calcă mărgăritarele. Și vor să vă silească pe voi să cedați! Să nu fie, Doamne!

    Scaunul prigonitorilor voștri miroase a duhoarea grețoasă a necredinței, a nepăsării, a imoralității. Înțelegi ce vreau să spun. Alți vrăjmași ai voștri se aliază cu puterile satanice ale lumii și le consideră drept puteri ale lui Hristos, binecuvântând crimele cele mai odioase. Nu, să nu cedați!

    Am scris în „Orthodox Typos” și altora și le-am spus părerea mea. Nimic nu s-a schimbat la Fanar. Totul este doar o diversiune, și fericit este acela care nu se va lăsa amăgit…

    Rămâneți statornici!
    Domnul să vă binecuvinteze, pe voi, vrednicii luptători ai Credinței Sale!
    Preoteasa, prin mine, vă transmite respectele sale.
    Smerenia mea se roagă Domnului să vă întărească.
    Iisus Hristos să vă binecuvinteze și să vă dea putere.

    Plin de emoție — căci socotesc apariția Exarhatului vostru drept începutul unor lupte mari, care vor răsplăti credința voastră, dar vor duce și pe mulți la o cădere înfricoșătoare și veșnică — te îmbrățișez și îți sărut mâinile cu lacrimi, pentru că mă bucur și mă simt mândru că vechiul meu prieten și acum fratele meu în Domnul se află în prima linie a luptătorilor ortodocși.

    Roagă-te, fratele și părintele meu, ca și smerenia mea să pot fi, pe cât îmi este cu putință, un următor al luptei tale.

    Cu multă dragoste în Domnul,
    † Preot Gheorghios Metallinos1

    P.S.
    Aici, protestanții — care, de fapt, împreună cu papistașii stăpânesc și conduc Fanarul — s-au tulburat pentru că există zeloți în Sfântul Munte.
    Profesorul Schneemelcher din Bonn (protestant), de pildă, m-a chemat alaltăieri după curs în biroul său și am vorbit timp de o oră despre cele legate de Munte. Zicea că o face sub pretextul că va ține o prelegere, dar de fapt voia să afle câtă statornicie au acești tineri.

    M-a întrebat chiar dacă sunteți „de tip Zoi” (adică influențați de pietismul mișcării „Zoi”2). Am încercat însă să-i dau o imagine corectă despre voi — și el însuși mi-a spus că asta aștepta de la mine, pentru că ceilalți de aici… Dumnezeu să-i ierte — și l-am asigurat că Muntele nu va cădea, nici Ortodoxia monahilor râvnitori. Desigur, nu s-a arătat entuziasmat…

    De aceea, vă rog în genunchi:
    Nu coborâți steagul!
    Nu dați bucurie diavolului.
    Nu lăsați erezia să triumfe.

    Ortodoxia, precum și smeriții și nevrednicii ei ostași din lume, vă rugăm să continuați să luptați cu toate puterile voastre. Ne rugăm ca Domnul să vă dea răbdarea și puterea de care aveți nevoie.

    Pomenește-mă, frate, pe mine și familia mea în rugăciunile tale.

    Sursa:https://krufo-sxoleio.blogspot.com/2017/03/blog-post_17.html

    1. Pentru mai multe detalii despre pr. Gheorghios Metallinos puteți accesa acest link. ↩︎
    2. „ΖΩΗ” a fost o mișcare religioasă laică din Grecia, fondată în 1907 de către părintele Eusebie Matthopoulos (Εὐσέβιος Ματθόπουλος), cu scopul de a reînvia viața religioasă și morală a credincioșilor ortodocși, într-o perioadă în care societatea greacă trecea prin modernizare și secularizare accentuată. Tradiționaliștii și teologii de inspirație patristică (precum Sf. Iustin Popovici, pr. Ioannis Romanidis, pr. Gheorghios Metallinos ș.a.) au criticat mișcarea „ΖΩΗ” pentru:
      influențe protestante (pietism, moralism, raționalism), lipsa dimensiunii mistice și sacramentale a Ortodoxiei, tendința de activism social și moral, în detrimentul isihasmului și al vieții duhovnicești autentice. ↩︎

  • Binecuvântatul Părinte Theodoret despre întinarea prin comuniunea cu erezia

    Există însă și momente tragice – precum este epoca noastră – în care majoritatea preoților se află în comuniune cu erezia (adică a Ecumenismului) și o susțin. Toți acești preoți care știu (pentru că poate exista și vreun preot simplu și fără carte, precum părintele Planas, care nici nu știa cine era prim-ministrul Greciei și poate nu a auzit niciodată de erezie) — toți însă cei care cunosc erezia, ce se întâmplă atunci cu ei? Are loc un fapt cutremurător: nici aceștia nu primesc Trupul și Sângele lui Hristos spre luminare, ci spre osândă. Iar cei care îi urmează în cunoștință de cauză (luați aminte: în cunoștință de cauză, adică „știu ce face Bartolomeu, ce face Arhiepiscopul, știu ce fac toți, dar eu îl urmez pe preotul meu, nu mă interesează nimic”) pățesc același lucru ca preotul: adică participă, atât unul cât și celălalt, în chip nevrednic la Taina Euharistiei. Și atunci nu primesc Har, ci pedeapsă; nu vine luminarea, ci întunecarea.

    Din nefericire, oamenii privesc lucrurile foarte trupește. Pentru trup, putem merge la Londra sau la New York, putem chiar să ne vindem moșiile — dar ce blasfemii rostește Episcopul, Arhiepiscopul sau preoții care îl urmează nu ne interesează prea mult… Aceasta este tragedia epocii noastre. Și astfel avem copii nebotezați (căci atunci când te bag doar până la genunchi, ce botez mai este acela?), preoți întunecați, episcopi întunecați și o turmă care nu mai știe unde este dreapta și unde este stânga.

    Toți vom da socoteală înaintea lui Dumnezeu „în ziua aceea”, pentru că suntem oi raționale — și mai ales păstorii — și trebuie să știm unde mergem și ce căutăm. Iar dacă nu ne împlinim datoriile noastre, care sunt să cunoaștem Evanghelia și să știm ce spun Părinții, să citim și puțin din Viețile Sfinților, ca să vedem — așa cum vedem la sfinții de astăzi — pe unul arzând pe rug, pe altul căruia i se taie picioarele încet-încet… Toate acestea pentru ce le-au suferit? Pentru a se izbăvi de păcat, pentru a mărturisi și a dobândi Împărăția.

    Noi însă nu vrem deloc să ne ostenim. Și din acest punct să înțelegeți cât de înaltă este slujirea pe care o împlinește lupta cea sfântă a celor de stil vechi, care au altar curat. Nu există nimic mai cinstit și mai binecuvântat în vremea noastră decât un altar care nu este în comuniune cu erezia. Toate celelalte altare sunt întinate, și mergi să găsești lumină, dar afli osândă. Și chiar dacă aceia ne numesc pe noi schismatici, eretici… este precum spune zicala: „Strigă prima desfrânata către cea cinstită: «tu ești desfrânată!», ca să nu poată întoarce aceea același cuvânt împotriva ei.”1 Așa spun Părinții și Patericul.

    De aceea să slăvim pe Dumnezeu, mai întâi pentru că, prin jertfele și sudoarea părinților noștri, avem astăzi trei sute sau cinci sute de altare curate în Grecia, de stil vechi, unde credincioșii care doresc pot afla mântuirea și curăția. Ceilalți, cei nepăsători, îi va judeca Dumnezeu — după împrejurări, după cunoaștere și celelalte. Să slăvim pe Dumnezeu pentru aceasta, dar, în același timp, să avem și trezvie: trebuie să fim și noi veghetori, să știm pe cine urmăm, ce mărturisim.

    Altfel, vom ajunge și noi în primejdie, într-o clipă, așa cum spune Domnul, în anii de pe urmă, în vremurile de pe urmă, pe care deja le trăim și le străbatem: „Când va veni Fiul Omului, va mai găsi credință pe pământ?” — aceasta a subliniat-o mai mult. Va găsi oare credința pe care El ne-a dăruit-o de pe Golgota, împreună cu mântuirea noastră? Iată, aceasta este primejdia: și cel care va păstra credința și va avea și faptele, acela va avea în sine nădejde și îndrăzneală, că va vedea fața lui Dumnezeu și se va bucura de Împărăția Cerurilor. Amin.

    Sursa: https://krufo-sxoleio.blogspot.com/2017/05/blog-post_2.html

    1. Echivalentul acestei zicale în română ar fi binecunoscuta: „Hoțul strigă hoțul.” ↩︎

  • Calea pastorală a Sfântului Mitropolit de Florina

    Anul acesta se împlinesc 70 de ani de la adormirea „Sfântului Conducător” – așa cum îl numeau evlavioșii săi ucenici –, Mitropolitul de Florina, Hrisostom Kavouridis (+1955). Un Sfânt care încă nu a fost pe deplin recunoscut…

    Drumul său pastoral a început atunci când, cu un curaj nemaipomenit, ca un nou Stâlp al Bisericii, a hotărât să își asume povara păstoririi grecilor ortodocși care nu au acceptat inovația calendaristică din 1924, cunoscuți ca „Păstrători ai Vechiului Calendar”. Aceștia începuseră să alunece în excese și riscau să se transforme într-o schismă condamnabilă – fapt care, din păcate, nu a fost evitat pentru o parte dintre ei (matheiții și alții).

    Pe acest drum, Mitropolitul a fost luptat cu înverșunare nu doar de inovatori (care l-au exilat de două ori), ci și de auto-intitulații „Adevărați Ortodocși” (G.O.C.), care l-au defăimat drept „trădător”, „uniat” și „eretic”, pentru că nu voia să răpească judecata unui Sinod Ecumenic (Pan-Ortodox) și să proclame ca fiind „în afara Bisericii” pe inovatori și – cu atât mai mult – pe credincioșii lor, care îi urmau cu bună credință.

    Și astăzi, calea arătată de Sfântul Mitropolit Hrisostom al Florinei rămâne una solitară, deoarece foarte puțini dintre urmașii săi i-au împărtășit pozițiile; cei mai mulți s-au alăturat calomniatorilor săi.

    Când, acum câteva decenii, răposatul Mitropolit de Oropos și Filli, Kiprian, a alcătuit (cu prețioasa contribuție a lui Aristotel Delimbasis, considerat de părintele nostru Hrisostom Spiru din Spetses drept unul dintre cei mai mari teologi ai secolului XX) faimosul document dogmatic „Poziții Eclesiologice” (1984) – care reprezintă învățătura transmisă de Sfântul Mitropolit Hrisostom –, niciunul dintre potrivnicii săi nu a reușit vreodată să combată acest text. Ei au recurs doar la armele lor obișnuite: denaturarea, defăimarea și „caterisirea” (pusă în scenă de bine-cunoscuta pereche de anchetatori/judecători/caterisitori, Kalliopios–Kallinikos).

    Astăzi, se observă fenomenul tragicomic al unor oameni care îl cinstesc pe Mitropolitul Hrisostom al Florinei ca pe un Sfânt, dar vorbesc despre „erezia kiprianismului”. Și totuși, așa cum au remarcat pe bună dreptate unii matheiți sârbi: „Kiprian Koutsoumbas, care (pe bună dreptate) susține că este singurul continuator autentic al lui Hrisostom al Florinei, nu a făcut altceva decât să adopte și să dezvolte învățătura formulată și predicată mai întâi de Mitropolitul Hrisostom” (https://gnisios.narod.ru/florina.html). Acești matheiți însă îi denaturează învățătura, afirmând în mod fals că ar fi propovăduit că „Biserica neocalendaristă este Biserica-Mamă” – învățătură pe care nu o acceptau nici Sfântul Hrisostom al Florinei, nici Mitropolitul Kiprian. Amândoi considerau ca Biserică-Mamă Biserica Autocefală a Greciei, în înțelesul și instituția ei, și nu ierarhia conducătoare inovatoare.

    Astfel, orice Arhiereu de astăzi care dorește să fie considerat adevărat urmaș al Sfântului Mitropolit Hrisostom al Florinei trebuie să fie însuflețit de aceeași viziune: concentrarea pe scopul principal al Sfintei Lupte – și anume convocarea unui Sinod Ecumenic sau Pan-Ortodox (singura autoritate competentă să rezolve în mod legal și definitiv problemele bisericești) sau, cum s-a exprimat și altfel, „trezirea conștiinței sinodale a Bisericii, pentru a înfrunta inovația ecumenismului și pentru a reuni Biserica dezbinată în Ortodoxia Credinței” (https://www.imoph.org/Theology_el/3a3007Themata.pdf).

    Celor care își clatină ironic capul în fața unei asemenea constatări (cu întrebarea bine-cunoscută: „și cine va convoca un astfel de Sinod?”), să le amintim că Sfântul Maxim Mărturisitorul a adormit în anul 662, nefiind în comuniune cu niciun episcop de la acea vreme, în timp ce toate Bisericile Locale căzuseră în erezie, și abia în 680 a fost convocat Sinodul al VI-lea Ecumenic, care l-a îndreptățit, condamnând erezia și pe susținătorii ei. Și cine a convocat acest Sinod? Chiar urmașii acelorași eretici care îl condamnaseră pe Sfântul Maxim… Așadar, „cele ce sunt cu neputință la oameni, sunt cu putință la Dumnezeu”!

    În concluzie, se constată că adevărata cinstire a Sfântului Mitropolit Hrisostom al Florinei nu constă în fastul anual al sărbătorilor arhierești, ci în acțiunile care trebuie să se desfășoare pe temelia propriei lui neliniști, dorințe și așteptări. Cu alte cuvinte, doar acei membri ai Bisericii – și mai ales cei de seamă (Arhierei, Arhimandriți ș.a.) – care luptă pentru convocarea unui Sinod Pan-Ortodox îl cinstesc cu adevărat și în mod real pe Sfânt (chiar dacă sunt nou-calendariști), mai mult decât aceia care, deși îl „cinstesc” formal, în fapt stau de partea dușmanilor lui.

  • Scurtă cronologie a evenimentelor din viața Sf. Ierarh Hrisostom cel Nou

    Întrucât mâine îl prăznuim pe Ierarhul Mărturisitor, Hrisostom cel Nou, puteți accesa o scurtă cronologie a evenimentelor din viața sfinției sale postată de către Biserica Ortodoxă de Stil Vechi a Greciei, sub omoforului Arhiepiscopului Kallinik aici.

  • Sf. Maxim Mărturisitorul – Fragmente despre eretici

    „Cărei Biserici aparții? Celei din Bizanț, din Roma, din Antiohia, din Alexandria sau din Ierusalim? Căci toate aceste Biserici, împreună cu provinciile aflate sub ascultarea lor, sunt unite. Așadar, dacă și tu aparții Bisericii Sobornicești, intră numaidecât în comuniune cu noi, ca nu cumva, croindu-ți o cale nouă și străină, să cazi în ceea ce nici măcar nu te aștepți!”

    „La aceasta, dreptul a răspuns cu înțelepciune: ‘Hristos Domnul a numit Biserica aceea soborniceacă, care păstrează adevărata și mântuitoarea mărturisire a credinței. Pentru această mărturisire l-a numit pe Petru fericit și a declarat că pe această mărturisire Își va întemeia Biserica. Însă doresc să știu conținutul mărturisirii voastre, pe temeiul căreia toate Bisericile, după cum spuneți, au intrat în comuniune. Dacă ea nu este împotriva adevărului, atunci nici eu nu mă voi despărți de ea.’”

    „De ce, așadar, tu și cei împreună cu tine ați atins Sfânta Evanghelie, când nu aveați nici cea mai mică intenție de a împlini ceea ce ați făgăduit? Adevărat, toate puterile Cerului nu m-ar putea convinge să fac ceea ce îmi propuneți. Căci ce răspuns voi da – nu zic lui Dumnezeu, ci conștiinței mele – dacă voi lepăda credința adevărată, care îi mântuiește pe cei ce o iubesc, pentru slavă deșartă și opinia mulțimii, care nu prețuiesc nimic?”

    „După ce Sfântul a rostit acestea, toți s-au ridicat îndată, plini de mânie și furie, s-au năpustit asupra lui și au început nu numai să-l ocărască cu vorbe josnice, ci și să-l lovească cu pumnii. L-au apucat, l-au bătut cu pumnii, l-au sfâșiat, l-au târât încoace și încolo pe podea, l-au lovit și l-au călcat în picioare… Când au încetat a-l bate și a-l sfâșia, au început să scuipe asupra lui, și l-au acoperit cu scuipături de la cap până la picioare. Un miros respingător se ridica din murdăria scuipatului care îi pângărise toate hainele… Atunci patricianul Epifanie, răsuflând furie, s-a întors mânios către sfânt: „Spune-ne, bătrân răuvoitor, stăpânit de duh necurat! De ce rostești asemenea cuvinte? Ne socotești pe toți eretici, și cetatea noastră, și pe Împăratul? Să știi că noi suntem mai creștini și mai ortodocși decât tine…”

    „…Pe lângă faptul că s-au excomunicat singuri din Biserică, au fost caterisiți și lipsiți de preoție la sinodul local, care a avut loc de curând la Roma. Ce Taine pot săvârși, așadar? Sau ce duh va pogorî peste cei hirotoniți de ei? ‘Atunci numai tu vei fi mântuit, iar ceilalți toți se vor pierde?’, au obiectat reprezentanții Patriarhiei Ecumenice. La aceasta, Sfântul a răspuns: ‘Când tot poporul din Babilon se închina idolului de aur, cei trei tineri sfinți nu au osândit pe nimeni la pierzare. Nu s-au îngrijit de faptele altora, ci numai de ei înșiși, ca nu cumva să cadă din credința adevărată. Tot așa, când Daniel a fost aruncat în groapa cu lei, nu i-a osândit pe cei care, împlinind legea lui Darius, nu voiau să se roage lui Dumnezeu, ci a avut în minte numai datoria sa, dorind mai degrabă să moară decât să păcătuiască împotriva conștiinței sale prin călcarea Legii lui Dumnezeu. Să nu îngăduie Dumnezeu să osândesc pe cineva sau să spun că numai eu mă mântuiesc! Însă mai degrabă voiesc să mor decât să mă lepăd în vreun fel de credința adevărată și să îndur astfel chinurile conștiinței.’”

    „Chiar dacă întreg universul ar avea comuniune cu Patriarhul, eu nu voi intra în comuniune cu el. Căci știu din scrierile Sfântului Apostol Pavel: Duhul Sfânt spune că până și îngerii ar fi anatema dacă ar începe să propovăduiască o altă Evanghelie, introducând o nouă învățătură.”

    „Să fie înlăturate acele nelegiuiri introduse în Biserică de Patriarhii Ecumenici Sergie, Pir și Pavel; să fie depuși cei care le-au introdus; și atunci calea mântuirii va fi curățată de toate piedicile, iar voi veți merge pe drumul lin al Evangheliei, lipsit de toată erezia! Când voi vedea Biserica Constantinopolului așa cum era odinioară, atunci voi intra în comuniune cu ea fără niciun îndemn din partea oamenilor. Dar cât timp în ea sunt ispite eretice și cât timp episcopii ei sunt eretici, niciun cuvânt sau faptă nu mă vor convinge vreodată să intru în comuniune cu ea.”

    „Scriu acestea nu dorind să aduc întristare ereticilor sau să mă bucur de relele lor – ferească Dumnezeu! –, ci mai degrabă bucurându-mă și veselindu-mă la întoarcerea lor. Căci ce poate fi mai plăcut credincioșilor decât să vadă iarăși adunați laolaltă ca unul singur pe fiii risipiți ai lui Dumnezeu? Nici nu vă îndemn să puneți asprimea mai presus de dragostea de oameni. Să nu fiu atât de smintit! Vă rog și vă îndemn să faceți bine tuturor oamenilor cu grijă și stăruință, făcându-vă toate pentru toți, după cum vi se arată trebuința fiecăruia; însă vă doresc și vă rog să fiți pe de-a-ntregul neînduplecați și aspri cu ereticii numai în privința colaborării cu ei sau a sprijinirii în vreun fel a credinței lor rătăcite. Căci socotesc ca fiind ură față de oameni(misantropie) îndepărtare de dragostea dumnezeiască a sprijini rătăcirea, dând valabilitate unei credințe false, prin care cei deja prinși în ea ar putea fi și mai mult corupți (ceea ce în cele din urmă îi va corupe și mai tare pe adepții ei).”

    „Orice lucrare și orice cuvânt care nu au fost rostite de Sfinții Părinți s-au dovedit a fi o inovație.”

    Surse: aici și aici.

  • Este opțională sau obligatorie întreruperea comuniunii cu „păstorii” eretici?

    de Dimitrios Hatzinicolaou, fost Profesor asociat al Universității din Ioannina

    1. Introducere

    De la întreruperea comuniunii de către ortodocșii care au rămas la calendarul patristic (adică în 1924) și până astăzi, se ridică adesea – în chip necuvenit – întrebarea dacă ἀποτείχισις (separarea de „păstorii” eretici) este opțională sau obligatorie.

    Din învățătura și practica Bisericii reiese limpede și fără putință de tăgadă că întreruperea comuniunii este obligatorie (vezi mai jos, Secțiunea 3), deoarece nu ne putem împărtăși în același timp și cu Hristos și cu diavolul, după cuvântul: „Nimeni nu poate sluji la doi domni” (Matei 6,24).

    Cei care susțin că ar fi, chipurile, o opțiune, propovăduiesc o erezie, cunoscută sub numele de „potențialism” (Δυνητισμός)1, iar adepții ei sunt numiți „potențialiști” (Δυνητισταί). Această erezie a fost propovăduită, în urmă cu câteva decenii, de către răposatul arhimandrit pr. Epifanie Theodoropoulos.

    Unii dintre „potențialiști” au ajuns să se abată atât de mult, încât îi acuză pe cei care s-au despărțit de eretici ca fiind, chipurile, „presbiterieni” (!)2, adică ar crede că nu mai există Biserică vizibilă după „sinodul” din Kolymbari (2016) și după participarea „Bisericii Greciei” la schisma ucraineană (2019), și că, în consecință, dacă ar găsi un singur preot nepomenitor, s-ar împărtăși doar cu el.

    Fiindcă asemenea denaturări nu trebuie lăsate fără răspuns, prezentul articol își propune să arate limpede că cei care se despart de eretici prin îngrădire nu fac altceva decât să împlinească datoria lor, în timp ce cei care, având cunoștință despre realitățile bisericești, nu se despart, întăresc planurile întunecate ale ecumenismului.

    2. Canonul al XV-lea al Sinodului I-II

    „Potențialiștii” își concentrează atenția asupra Canonului 15 al Sinodului I-II (861 d.Hr.), dar trec cu vederea, în mod scandalo­s, învățătura și practica Bisericii! (cf. Pidalion, ed. a 11-a, 1993, ed. „Astir”, p. 345).

    Canonul se ocupă de două categorii de clerici care întrerup comuniunea cu întâistătătorii lor înainte de o judecată sinodală:

    a) cei care se separă pe motivul unui presupus delict al ierarhului lor, fără ca acesta să fi propovăduit public o erezie;
    b) cei care se separă pentru că ierarhul lor a propovăduit public o erezie condamnată de Sinoade sau de Părinți.

    Canonul spune că cei dintâi fac schismă, iar cei din a doua categorie sunt vrednici de cinste. El nu se ocupă de cei care nu se despart; aceștia nu intră în aria de aplicare a canonului. Tema canonului nu este ce trebuie făcut atunci când se propovăduiește erezia.

    Cel care crede că aceasta este tema canonului și încearcă să-l caracterizeze drept opțional sau obligatoriu îl interpretează greșit. Cineva poate invoca acest canon pentru a se despărți de eretici, dar nu îl poate invoca pentru a justifica faptul că nu se desparte!

    În cartea sa cunoscută, Cele două extreme: Ecumenism și Zelotism3, ed. a II-a, 1997, Mănăstirea „Preasfânta Născătoare de Dumnezeu Keharitomeni”, Troizina (p. 75–76), pr. Epifanie scrie:

    „Canonul este opțional și nu obligatoriu. … Citiți canonul cu atenție și veți vedea că nu legiferează o obligație, ci doar oferă un drept. Nicăieri nu spune că preoții sunt datori să se despartă de un astfel de episcop înainte de condamnarea lui, nici nu vorbește despre vreo pedeapsă sau chiar măcar de vreo mustrare împotriva celor care nu se despart” (sublinierea este a pr. Epifanie).

    Mai întâi, să notăm că importanți canonologi consideră canonul ca fiind obligatoriu.

    De pildă, Balsamon scrie că dacă întâistătătorul eretic „șoptește” în ascuns și cu reținere cele ale ereziei sale, atunci „nu este dator cineva să se despartă de el înainte de condamnare” (cf. G.A. Rallis și M. Potlis, Syntagma ton Theion kai Hieron Kanonon, vol. II, p. 695 – sublinierea a fost adăugată de autor).

    Interpretată prin contrast, această frază înseamnă că atunci când întâistătătorul propovăduiește public și pe față erezia, atunci cel aflat sub ascultarea lui este dator să se despartă de ierarhul eretic.

    Un alt exemplu: în studiul său special despre acest canon, canonologul sârb, Episcopul Dalmatiei și Istriei și profesorul Nicodim Milaș (1845–1915), scrie:

    „Dacă Episcopul sau Mitropolitul sau Patriarhul începe să propovăduiască în public, în biserică, o oarecare învățătură eretică potrivnică Ortodoxiei, atunci cei care i se supun au dreptul și totodată datoria de a se despărți îndată de el” (cf. Ieromonahul Theodoret Aghioritul, Antidotul: Respingerea articolelor împotriva zelotismului din cartea „Cele două extreme” a arhim. Epifanie Theodoropoulos, 1990, p. 54 – sublinierea se află în original).

    3. Învățătura limpede a Bisericii asupra subiectului

    Așa cum am amintit, abordarea acestei teme ar fi de-a dreptul lipsită de seriozitate științifică dacă s-ar reduce doar la canonul menționat și ar trece sub tăcere mărturiile Scripturii și ale Sfinților Părinți, care nu lasă nici cea mai mică îndoială cu privire la obligativitatea întreruperii comuniunii (ἀποτείχισις), la fel ca și în cazul celorlalte porunci evanghelice. Iată doar câteva exemple:

    (i) „Ce însoțire are lumina cu întunericul? Ce învoire are Hristos cu Veliar? Sau ce parte are credinciosul cu cel necredincios?… Pentru aceasta: «Ieșiți din mijlocul lor și vă osebiți, zice Domnul, și de necurat să nu vă atingeți»” (II Corinteni 6, 14-18).

    (ii) „Cei care pretind că mărturisesc credința sănătoasă, dar se află în comuniune cu cei de alt cuget, dacă nu încetează după ce li se atrage atenția, pe aceștia nu numai că trebuie să-i socotim neîmpărtășiți, ci nici frați să nu-i numim” (Sfântul Vasile cel Mare, Patrologia Graeca 160, p. 101). Este important de observat că Sfântul nu vorbește despre eretici anume, ci despre „cei de alt cuget”!

    (iii) „Toți învățătorii Bisericii, toate Sinoadele și toate dumnezeieștile Scripturi ne sfătuiesc să fugim de cei de alt cuget și să ne despărțim de comuniunea cu ei” (Sfântul Marcu al Efesului, P.G. 160, p. 101). Așadar, întreaga Sfântă Scriptură, toate Sinoadele și toți Părinții îndeamnă pe credincios să înceteze comuniunea chiar și cu cei „de alt cuget”!

    (iv) „Sfântul Ioan Gură de Aur a rostit cu glas mare și puternic că vrăjmași ai lui Dumnezeu sunt nu doar ereticii, ci și cei care conștient se află în comuniune cu aceștia” (Sfântul Teodor Studitul, P.G. 99, p. 1049). Deci, potrivit Sfinților Ioan Gură de Aur și Teodor Studitul, comuniunea voită cu ereticii face pe credincios „vrăjmaș al lui Dumnezeu”!

    (v) „Anatema asupra celor care, cu știință, sunt în comuniune cu cei ce batjocoresc și necinstesc sfintele Icoane” (Sinodul VII Ecumenic, Actele I și V).

    Este binecunoscut faptul că există multe alte zeci de texte asemănătoare, pe care le lăsăm acum deoparte pentru economie de spațiu. Există, de asemenea, multe exemple de sfinți care au pus în practică această învățătură. Este, așadar, de neînțeles cum pot unii teologi să susțină că întreruperea comuniunii este opțională și, mai grav, să-i acuze pe cei care se despart de erezie de „protestantism”, când, potrivit canonului menționat, ar trebui să-i laude ca pe unii care apără Biserica de dezbinările provocate de erezia propovăduită.

    4. Alte contradicții și neînțelegeri ale „potențialiștilor”

    Părintele Epifanie se contrazice pe sine însuși, deoarece, pe de o parte, recunoaște că al 15-lea Canon al Sinodului I-II acordă dreptul întreruperii comuniunii („Cele două extreme”, p. 75) și că acest canon afirmă limpede că cei ce întrerup comuniunea nu fac schismă, ci sunt vrednici de laudă; pe de altă parte însă, îi condamnă ca schismatici tocmai pe aceia care folosesc acest drept!

    Căci, după părintele Epifanie, întreruperea comuniunii trebuie decisă de „ofițeri”, nu de „soldați”! („Cele două extreme”, p. 59). Iar prin „ofițeri” el înțelege episcopii, care, folosindu-se de o „iconomie” fără sfârșit (!), rămân în comuniune zeci de ani cu erezia ecumenismului („Cele două extreme”, p. 111), în timp ce pe episcopii care s-au despărțit de erezie îi considera „în afara Bisericii”!

    Mai afirmă părintele Epifanie că, înainte ca un credincios să-i numească pe ecumeniști „pseudo-episcopi” (termenul canonului 15), trebuie mai întâi să răspundă afirmativ la întrebarea: „Cred că întreaga Biserică Ortodoxă de pretutindeni a fost înghițită de rătăcire și că numai eu, împreună cu câțiva alții, am rămas păstrând adevărul?” (p. 58). Cu alte cuvinte, potrivit lui, nu este îngăduită lepădarea de „pseudo-episcopi” decât după ce aceștia vor fi reușit să distrugă Biserica!

    Dacă părintele Epifanie ar fi creat pur și simplu o nouă erezie și, asemenea tuturor ereziarhilor de până acum, ar fi câștigat adepți, rupându-i de Ortodoxie, răul nu ar fi fost atât de mare, chiar dacă numărul adepților ar fi fost ridicat. Căci, până la sfârșitul secolului al XIX-lea, înainte ca masonii să urce pe tronurile episcopale și patriarhale, Biserica avea puterea să lupte și să biruiască ereziile.

    Din păcate însă, erezia părintelui Epifanie provoacă o vătămare mult mai mare decât celelalte, deoarece se ascunde sub chip ortodox și constă în a împiedica Biserica să lupte împotriva ereziilor cu „foc adevărat”, adică prin lepădarea de episcopii eretici. Ea îngăduie doar proteste verbale și scrise („Cele două extreme”, p. 73-74), adică un simplu „război de hârtii”, cum l-a numit pe bună dreptate profesorul Ioan Kornarakis.

    Astfel însă, chiar și adevărații ostași ai lui Hristos ajung să fie derutați, dezarmați și paralizați, slăbind și anulând lupta anti-erezie a Bisericii; biruie erezia și se pierd multe suflete alese! Căci unii acceptă ecumenismul, amăgindu-și conștiința cu false „iubiri” propovăduite de ecumeniști, iar alții, deși nu sunt de acord, rămân totuși în comuniune cu el „până la un timp” („Cele două extreme”, p. 59).

    Aceștia rămân „suspinând” („Cele două extreme”, p. 69), dar totuși supuși „până la un timp” unor „pseudo-episcopi”, potrivit ereziei „potențialismului”, care, prin urmare, rătăcește pe cei aleși – în timp ce celelalte erezii atrag de obicei oameni care oricum erau nepăsători față de Ortodoxie și de dreapta viețuire.

    În ziarul bisericesc Ortodoxos Typos din 20.10.2023, teologul P. Trakadas subliniază că trebuie să răspundem corect la întrebarea fundamentală: „Care este Biserica canonică?” De acord! Să luăm răspunsul Sfinților.

    Sfântul Teodor Studitul spune: „Să nu punem sminteală în Biserica lui Hristos, care este definită și prin trei ortodocși, potrivit Sfinților; ca nu cumva, prin hotărârea Domnului, să fim osândiți” (P.G. 99, 1049C). Iar Sfântul Grigorie Palama spune: „Cei ce sunt ai Bisericii lui Hristos sunt ai adevărului, iar cei ce nu sunt ai adevărului nu sunt nici ai Bisericii lui Hristos” (Răsp. contra scrisorii lui Ignatie al Antiohiei, E.P.E. 3).

    Prin urmare, Biserica se află acolo unde se află Ortodocșii, chiar dacă sunt doar trei! Însă domnul Trakadas, săvârșind binecunoscutul sofism al „petiției de principiu”, afirmă că Biserica canonică este cea „recunoscută și aflată în comuniune cu celelalte Biserici”. Însă întrebarea este alta: Cine sunt cu adevărat creștinii ortodocși?

    De ce domnia sa ia drept dat faptul că „bisericile” așa-zisei „ortodoxii mondiale” sunt într-adevăr ortodoxe, ignorând evidența că acestea propovăduiesc deschis, fără rușine și la scară mondială, prin fapte și cuvinte, erezia ecumenismului?

    5. Concluzie

    Motivul pentru care Biserica a biruit ereziile până și în secolul al XIX-lea este acela că are încorporat un „mecanism automat de corectare”, care provoacă o reacție eficace (și nu un simplu „război pe hârtie”!) din partea mădularelor sănătoase ale Ei.

    Singura reacție canonică și eficace astăzi este îngrădirea de cel puțin opt erezii propovăduite de „episcopii” „ortodoxiei mondiale”, și anume:

    1. Ecumenismul, care a fost anatematizat de Biserica Ortodoxă Rusă din Diaspora (ROCOR) în 1983, și prin urmare se aplică Canonul 15 al Sinodului I-II din Constantinopol;
    2. Serghianismul (cf. colaborării dintre „guvern” și „biserică” în toate relele pe care singuri le-au adus asupra țării);
    3. Uniația (din 7 decembrie 1965, când s-a făcut oficial „ridicarea excomunicării” cu „papa”, care de atunci este pomenit în dipticele Patriarhiei de Constantinopol, după cum a denunțat în 1969 Mitropolitul Filaret al Bisericii Ruse din Diaspora în scrisoarea sa deschisă către „arhiepiscopul Americii” Iacov, și care niciodată nu a fost dezmințită; cf. http://orthodoxinfo.com/ecumenism/philaret_iakovos.aspx);
    4. Neo-iconoclasmul (cf. interdicției împărtășaniei, a închinării la sfintele icoane ș.a. în timpul „pandemiei”);
    5. Neo-arianismul (cf. noii erezii potrivit căreia Patriarhul Constantinopolului ar fi chipurile „primus sine paribus”, „primul fără de egali”, după cum Tatăl ar fi chipurile „primul fără de egali” în Sfânta Treime – învățătură blasfemiatoare și anti-trinitară);
    6. Ereziei „moartea ta este viața mea”, cu „vaccinurile” care au fost produse prin linii celulare provenite din prunci uciși anume pentru acest scop;
    7. Ideii că „homosexualitatea este de la Dumnezeu” și, prin urmare, nu putem să o condamnăm (cf. declarației „Mitropolitului de Nea Ionia” Gavriil, care nu numai că nu a fost caterisit, dar continuă să fie în comuniune cu ceilalți);
    8. „Potențialismul” (Δυνητισμός), care a constituit obiectul prezentului articol.

    „Episcopii” „Ortodoxiei Mondiale” participă, de asemenea, la multe schisme, și anume:

    1. cea legată de calendar;
    2. cea australiană;
    3. cea ucraineană;
    4. cea „vaccinistă” (cf. strigătelor absurde ale unor „pseudo-episcopi”, că cei ce refuză „vaccinul” ar fi chipurile „în afara Bisericii”, „naziști” ș.a.); și altele.

    Comuniunea bisericească cu asemenea lupi îmbrăcați în piele de oaie este păcat de moarte, dar erezia „potențialismului” (Δυνητισμός) paralizează și anulează acest „mecanism automat de corectare”.

    Prin urmare, întorcând asupra lor greaua acuzație pe care dl. Trakadas o aduce celor ce se îngrădesc (în Orthodoxos Typos, 20-10-2023, nr. 2467, p. 1), concluzionăm că, neîngrădindu-ne de ereticii ecumeniști, slujim planurilor subversive ale ecumenismului.

    Sursa: https://krufo-sxoleio.blogspot.com/2023/10/blog-post_28.html

    1. N. tr: A nu se confunda cu învățătura Bisericii despre modul de aplicare al pedepselor și despre „potențial” și „în fapt”. Vezi mai multe aici. Aici este vorba despre mentalitatea propovăduită la nivel ecumenic a pr. Epifanie Theodoropoulos cum că îngrădirea (ἀποτείχισις) nu ar fi obligatorie pentru toți credincioșii și clericii, ci doar o posibilitate și că nu există vină canonică asupra celor care rămân în comuniune cu episcopii ecumeniști, atâta vreme cât aceștia nu au fost condamnați sinodal. ↩︎
    2. N. tr: termenul grecesc este „Πρεσβυτεριανοί” și se referă la protestanții de tip Presbyterians (adică cei care practică „presbiterianismul”, o formă de organizare bisericească fără episcopi, unde conducerea este printr-un sinod de prezbiteri/„bătrâni”). Adversarii „apărătorilor îngrădirii” i-au acuzat ironic că, rupându-se de episcopii oficiali ecumeniști, ar ajunge să trăiască ca presbiterienii, adică fără ierarhie episcopală vizibilă, având doar preoți „singuratici” și o „pseudo-Biserică invizibilă”. ↩︎
    3. N. tr: Acesta este titlul cărții în Grecia, însă în România, această carte a fost distribuită sub titlul: Cele două extreme: Ecumenismul și Stilismul. ↩︎