Rezistența Ortodoxă

Etichetă: Ecumenism

  • Consecințele neîntreruperii pomenirii ecumeniștilor și „iconomiile” anti-ecumeniștilor

    Panagiotis Simatis, teolog | 22 aprilie 2018

    „Sfinții Părinți, care au rânduit toate cu bună înțelepciune”, au aplicat întotdeauna întreruperea pomenirii păstorilor eretici ca măsură pastorală de importanță mântuitoare. O măsură care este singura eficientă pentru confruntarea ereziei și a consecințelor acesteia. Aceasta se făcea simultan cu apariția ereziei sau chiar după denunțarea ei și încercarea de a o combate, în acel moment — mai exact atunci când ereticii erau încă membri ai Bisericii și săvârșeau Taine valide, și NU după înlăturarea/depunea lor din Biserică, la fel cum s-a întâmplat în cazul ereticilor, de exemplu, Nestorie și Kalekas, ale căror Taine sfinții Celestin, Chiril și Grigorie Palama le considerau valide, deși îi socoteau „păstori mincinoși” / „simbriași”. Și aceasta deoarece, după condamnarea lor, erau considerați în afara Bisericii și fără Taine.

    Perioada de toleranță (din momentul denunțării ereziei) a fost întotdeauna scurtă și avea ca scop informarea credincioșilor și îndreptarea celor înclinați spre erezie (precum și a celor care îi urmau) și, desigur, evitarea consecințelor distrugătoare pe care ideile corupătoare ale ereziei le au asupra sufletelor lor. Căci erezia alterează „credința dată o dată pentru totdeauna” și îl desparte pe om de adevăr și de Dumnezeu.

    Lămuritoare și expresive cu privire la învățătura patristică sunt cele scrise de părintele Euthymios Trikaminas, urmând învățătura Sfinților Părinți:

    „Pentru ca fiecare credincios să nu participe la erezia Ecumenismului, există o singură cale, transmisă de Sfânta Scriptură, de sfintele Canoane și de Sfinții Părinți: îngrădirea. Anti-ecumeniștii au născocit însă astăzi, din păcate, o altă cale, care învață că cineva poate evita participarea la erezie fiind în același timp integrat bisericește cu ereticii, cu condiția să aibă o gândire ortodoxă. Aceasta este, cu alte cuvinte, teoria comodității și a războiului pe hârtie, pe care am subliniat-o de multe ori”.

    Această observație a părintelui Euthymios arată poziția anti-patristică a anti-ecumeniștilor, care propovăduiesc combaterea ereziei în timp ce se află, în același timp, în comuniune cu erezia.

    Sfinții însă învață altfel, precum Sfântul Teodor Studitul. Într-o scrisoare către Patriarhul Ierusalimului și Alexandriei, el afirmă că și cel ce este ortodox se pierde, în măsura în care se află în comuniune cu ereticii. El scrie: „Unii au naufragiat cu totul în privința credinței, iar alții, chiar dacă nu s-au înecat cu gândul, totuși sunt pierduți prin comuniunea cu erezia” (Fat. 276, 411,68). Și: „Unii au naufragiat cu totul în legătură cu credința, iar alții, chiar dacă gândurile nu le-au fost cufundate, prin comuniunea eretică sunt în primejdie de moarte trupească pe jumătate…” (Fat. 275, 407,42).

    „Anti-ecumeniștii, desigur, nu cred în învățătura Sfinților și de aceea au creat teoria New Age potrivit căreia cineva nu este vătămat de comuniunea bisericească cu ereticii, atât timp cât are o gândire ortodoxă și nu acceptă ereziile lor.

    „Pentru anti-ecumeniști, așa cum se dovedește, această noțiune a comuniunii a fost denaturată și înseamnă un fel de parteneriat și colaborare în care fiecare, fiind în deplină comuniune cu ereticii… amestecându-se ca membru egal cu ereticii din C.M.B., semnând (ca episcop) divorțuri din orice motiv și permise pentru a doua și a treia căsătorie adulterină, conform directivelor statului, învățând că nu este întinat de această integrare”, poate totuși „în același timp să-și păstreze credința, să-i mustre și să-i certe pe cei cu care se află în această deplină comuniune în chestiuni de credință și să considere că deține pe deplin adevărul, nu doar la nivel personal, ci și la nivel bisericesc, în ciuda comuniunii depline cu ereticii și în ciuda faptului că nu doar conducătorii care stau în locul și chipul lui Hristos sunt eretici, ci și linia și drumul pe care îl urmează sinodal este cu totul eretic și conform poruncilor pan-religiei și ale Noii Ere.”

    (aici: https://paterikiparadosi.blogspot.com/2015_05_11_archive.html?m=0)

    Rezultatul acestei poziții a anti-ecumeniștilor este creșterea confuziei în rândul turmei și impunerea ereticilor. În consecință, suntem chemați să alegem cui vom asculta: susținătorilor posibilismului — adică Serafim al Pireului, nou-apărutului anti-ecumenist Ambrozie al Kalavrytei, pr. Theodoros Zisis, pr. Nikolaos Manolis (și oricărui alt păstor) — sau Sfântului Teodor și Sfinților Părinți care sunt de acord cu el?

    Desigur, responsabilitatea alegerii revine fiecărui credincios.

    Întreruperea pomenirii sau îngrădirea, așadar, nu este o atitudine cu caracter potențial sau opțional față de eretici, ci, pentru oricine și-a luat credința și mântuirea în serios, este o obligație, o datorie, o poziție mântuitoare. Cât despre cel care nu se preocupă de mântuirea sa, acesta poate alege să nu se depărteze de eretici; poate rămâne „pentru o vreme” în comuniune cu ei — sau chiar permanent; întocmai cum, desigur, și altcineva poate alege să nu-L urmeze pe Hristos, să nu păzească Poruncile Lui!

    Pentru „Sfinții Părinți, care au rânduit toate cu bună înțelepciune”, despărțirea de eretici se aseamănă cu fuga „oilor” de „lupi”, a omului de un șarpe, a persoanelor sănătoase de o boală infecțioasă și o pandemie contagioasă; o ieșire și o plecare dintr-o casă care arde; îngrădirea are loc pentru ca omul să nu ardă împreună cu cei care rămân de bunăvoie (= opțional!) în focul pan-ereziei!

    Căci, într-adevăr, acesta este adevărul: credinciosul este devorat și ars de lupul și focul ereziei, după cum ne învață Sfinții, atunci când rămâne în comuniune cu ereticii. El este afectat atât imperceptibil, cât și perceptibil, și devine întinat, și astfel se pierde. Apostolul Pavel ne-a avertizat că acest lucru se întâmplă chiar și în chestiuni de importanță mai mică, precum conversațiile și asocierile: „Nu vă amăgiți; tovărășiile rele strică obiceiurile bune” (1 Cor. 15:33). Prin urmare, credinciosul trebuie să se retragă de la eretici și de la cei care sunt în comuniune cu ei, „ca de la un șarpe”, întocmai cum fuge cineva când vede un șarpe înaintea lui sau când se află într-un loc în care există o boală contagioasă — dacă dorește să fie mântuit și să nu fie infectat.

    Aceasta este una dintre laturile problemei.

    În același timp, orice credincios care consideră Biserica drept Trupul lui Hristos și pe ceilalți frați ca mădulare ale acestui Trup, atunci când vede că mădularele Trupului au fost infectate sau sunt în pericolul de a fi infectate de bolile contagioase cuprinse în pan-erezia Ecumenismului, din iubire și datorie față de Hristos, față de Biserică (casa sa), față de frații săi și față de sine, din iubire și grijă pentru adevăr și pentru credința cea adevărată, luptă jertfelnic împotriva oricărui atac asupra Credinței și Bisericii și se retrage de la eretici, trăgând semnalul de alarmă și în numele lor, chiar dacă rămâne singur în raport cu oamenii. Nu este posibil ca cineva să se îngrijească de părinți și de frații săi, să se îngrijească de integritatea și păstrarea Bisericii Unice a lui Iisus, iar această grijă a lui să fie (așa cum unii o caracterizează în mod nechibzuit, chiar laudativ) opțională!

    Ori cineva se îngrijește, ori nu se îngrijește — puțin sau mult. Ori cineva iubește, ori nu iubește — puțin sau mult. Ori cineva crede, ori nu crede — puțin sau mult. Nu există așa ceva ca o grijă opțională, o credință opțională sau o iubire opțională! Chiar dacă credința ta este slabă, iubirea ta mică, ca un credincios cazi la picioarele lui Iisus și, asemenea tatălui băiatului demonizat, strigi: „Cred, Doamne; ajută necredinței mele!” Nu sunt vrednic, Doamne, ca Sfinții Tăi, care au luptat pentru păstrarea credinței neîntinate, care s-au ostenit cu neobosită grijă pentru frații lor, care au luptat cu statornicie, neclintire și fără teamă, căci patimile mele mă lipsesc de această putere. Dar, cu toate acestea, îi urmez pe Sfinții Tăi, pe Preacurata Ta Maică, pentru ca furtuna pan-ereziei Ecumenismului să nu mă ia și pe mine, să nu-mi distrugă frații, copiii, pe cei din jurul meu.

    Este absolut limpede că primii care doresc și susțin aplicarea opțională a despărțirii de erezie sunt chiar ereticii. Este absolut limpede că păstorii ecumeniști și cei care îi pomenesc și se află în comuniune cu ei se tem de un singur lucru: întreruperea pomenirii. De aceea recurg la amenințări, de aceea au loc prigoniri și de aceea învățătura Sfinților este interpretată greșit și denaturată — lucru pe care îl fac cu o ușurință revoltătoare, ca și cum ar săvârși cel mai sfânt act — amintind de cuvintele Domnului: „Oricine vă va ucide va crede că aduce slujire lui Dumnezeu” (Ioan 16,2).

    Din aceste lucruri se arată că ereticii, sau cei care sunt în comuniune cu ereticii, sunt (atât metaforic, cât și literal) „păstori simbriași” (Ioan 10,12) și păstori „răi”; iar tocmai de aceea ceea ce îi înspăimântă și îi cutremură este pierderea puterii lor, a comuniunii lor — a recunoașterii — a sprijinului reciproc din partea clericilor colegi, prestigiul pe care li-l oferă funcția și nu comuniunea lor cu Dumnezeu, pe Care Îl abandonează și Îl jignesc, deoarece nu se străduiesc să-i alunge pe ereticii care pustiesc Biserica Lui! Ceea ce îi preocupă este importanța socială, venitul și slujirea propriilor interese. Pentru unii, chiar și plăceri trupești secrete (prin amenințarea deconspirării — așa cum s-a întâmplat recent în Patriarhia Ierusalimului — ecumeniștii îi țin sub control), și alte lucruri nemărturisite.

    Din pricina tuturor acestora, chiar și întreruperea pomenirii numelui lor îi scoate din minți; ei nici măcar nu își pot închipui o contestare deschisă a autorității lor. Gândul de a rămâne singuri de dragul iubirii și credinței în Domnul Iisus, așa cum au făcut toți Sfinții, îi înnebunește. Și astfel ajung la compromisuri, concesii și trădarea Credinței noastre.

    Că lucrurile stau astfel este cu totul evident dintr-un singur fapt: ecumeniștii au trecut — și trec zilnic și acum fără niciun fel de prefăcătorie — nu la una, ci la sute de trădări ale Credinței; adaugă o trădare peste alta; au ajuns până acolo încât să-și legalizeze trădările prin Sinodul din Kolymbari (pe care nu s-au rușinat să-l numească „Sfânt”!). Iar păstorii (episcopi, preoți, diaconi, monahi) sunt în comuniune cu toți aceștia ca și cum NU s-ar fi întâmplat NIMIC. Și nu doar atât — îi și cinstesc!!!

    Falsele asigurări ale ecumeniștilor că „totul merge bine” sau că „nu trădăm credința”, sau că toate acestea „le facem din dragoste față de heterodocși”, deși sunt infirmate zilnic prin noi trădări, prin acceptarea tăcută (sau chiar deschisă) a noii erezii (verbale sau practice), nu îi tulbură câtuși de puțin pe acești păstori — și tocmai acest lucru îi așază în rândul păstorilor mincinoși. Ei continuă să țină ochii închiși în fața denaturării Credinței, a vânzării ei!

    Rămân reci și indiferenți față de faptul că erezia, prin modul șovăielnic de a o confrunta, prin indiferență și făcându-se nevăzători, nu se retrage, nu slăbește, nu dispare, ci dimpotrivă crește, se întărește, se extinde, se impune.

    Ei nici măcar nu iau în considerare să-și întoarcă privirea către viețile Sfinților — deși îi laudă în fiecare zi în slujbe și prăznuiri — și să îi imite. Să le imite mărturisirea, modul în care au înfruntat erezia. Și totuși, un bun strateg, când vede că tactica pe care o aplică în lupta cu vrăjmașul nu dă roade, o schimbă. Dar aceștia rămân nepocăiți și nepregătiți, agățându-se de aceeași tactică ruinătoare. Pentru că ei nu doresc să meargă împreună cu Hristos Cel biruitor, care singur, șezând pe un cal alb, „a ieșit biruind și ca să biruiască” (Apoc. 6,2), ci se îngrijesc și își găsesc siguranța în a merge cu cei mulți.

    Există, desigur, și aceia care își îndeamnă fiii duhovnicești să privească la Mirele Hristos, dar îi îndeamnă să se roage cu ochii închiși și nu îi lasă să înțeleagă că Domnul și Sfinții, împreună cu rugăciunea — și tocmai datorită rugăciunii lor fierbinți și sănătoase — au fost luminați, întăriți și au înaintat alături de Hristos Cel biruitor; au luptat în arene pentru iubirea Lui, nu L-au lăsat singur, nu au îngăduit ca mireasa Lui, Biserica, să fie rănită de furia ereticească. Ei au fost primii în combaterea ereziei, dar în primul rând primii în a se depărta de eretici, deoarece simpla identificare și un război pe hârtie împotriva ereziei nu îi tulbură în mod deosebit pe eretici, care sunt întotdeauna susținuți de centre puternice de autoritate. Acest război pe hârtie este ignorat de eretici; ei îl ocolesc. În vechime, făceau aceasta deoarece stăruiau în mândria lor satanică, pretinzând că doar ei au înțeles corect credința, că doar ei dețin adevărul. Dar astăzi, o fac pentru că și-au vândut conștient sufletele puterilor Noii Ordini Mondiale – luciferice – care pregătesc venirea lui Antihrist!

    Astfel, atât păstorii, cât și turma au fost infectați (și într-o anumită măsură ni se întâmplă tuturor, deoarece trăim în atmosfera sufocantă și contagioasă a pan-ereziei Ecumenismului) de virusul ecumenist. Iar cu cât credinciosul rămâne mai mult în comuniune cu ecumeniștii, în loc ca lucrurile să se îmbunătățească (așa cum anti-ecumeniștii susțin în mod nechibzuit), ele se vor înrăutăți, sistemul nostru imunitar se va slăbi, va fi afectat, va amorți — până vom ajunge într-un moment în care reacția noastră va fi inexistentă.

    Asta doresc, așadar, aceia care chipurile sunt preocupați și „luptă” împotriva pan-ereziei — cei care ei înșiși rămân (și îi sfătuiesc și pe credincioși să rămână) în comuniune cu ecumeniștii?

    Dacă vor sau nu, acestea sunt consecințele, efectele comuniunii cu ereticii – în toate epocile; aici duce pan-erezia, într-o măsură mult mai mare chiar decât ereziile altor vremuri, întrucât astăzi suntem bombardați zilnic de către eretici cu mii de imagini, videoclipuri, discursuri, dialoguri, conferințe și atâtea alte mijloace de comunicare – mijloace care în timpurile de odinioară nu existau și nici nu puteau fi imaginate, iar influența ereziei era mai mică.

    Cât încă mai este timp, să punem cu toții în practică – cu înțelegere, unitate, smerenie și, într-adevăr, cu duh de JERTFIRE – Poruncile specifice ale lui Dumnezeu privitoare la despărțirea de eretici. EXEMPLUL Sfinților este ușor și repede de înțeles și poate fi comparat cu CONTRAEXEMPLUL pe care ni-l recomandă păstorii mincinoși de astăzi.

    Pentru aceasta, desigur, este nevoie de ÎNDRĂZNEALĂ – asemenea celei arătate de sfintele MIRONOSIȚE de astăzi, care nu au urmat o învățătură opțională despre oferirea de sprijin lui Hristos cel mort. Ci, disprețuind orice greutate și primejdie, au răspândit în întreaga lume mirul nepieritor al iubirii lor, pilda lor de mironosițe.

    Acest sprijin de mironosițe adus Bisericii lui Hristos Celui mort și înviat – Bisericii care astăzi, în loc să primească mir, primește duhoarea pan-ereziei eretice – este ceea ce ne cere și nouă Domnul:

    „Ieșiți, dar, fraților, din mijlocul lor și vă osebiți, zice Domnul, și nu vă atingeți de lucru necurat” – de lucrul Ecumenist necurat – „și Eu vă voi primi, și voi fi vouă Tată, iar voi îmi veți fi Mie fii și fiice, zice Domnul Atotțiitorul” (2 Corinteni 6:18–7:1).

    Sursa: https://orthodoxmiscellany.blogspot.com/2025/04/the-consequences-of-not-ceasing.html

  • Caracteristicile corupte ale pseudo-episcopilor ecumeniști

    Protoiereu Nikolaos Manolis | 25 octombrie 2017

    Așa-numitul „Sfânt și Mare Sinod” de la Kolymbari, cunoscut sub denumirea de „Pseudo-Sinodul din Creta”, a fost picătura care a făcut să dea pe dinafară cupa răbdării. Un număr respectabil de creștini – ieromonahi evlavioși, preoți, monahi și mireni – care de mulți ani se luptă împotriva monstrului devorator al Ecumenismului, au ales calea esențială, unică, militantă și mucenicească a rezistenței față de erezie. Puși în fața faptelor episcopilor noștri, care – contrar misiunii lor – prin acceptarea hotărârilor Pseudo-Sinodului proclamă erezia „cu capul descoperit”, am urmat calea patristică a îngrădirii, adică încetarea pomenirii pseudo-episcopilor.

    „Pe cel pe care voiește să-l piardă, Domnul îl lasă pradă nebuniei.” Episcopii care se înclină spre erezie, potențialii eretici, care suferă tăierea comuniunii duhovnicești de către preoții și turma lor pentru motive de credință, dar nu își revin în fire pentru a se întoarce prin pocăință pe calea Sfinților, ajung să fie alterați atât în suflet, cât și în duh. Ei se sălbăticesc! Chipurile lor, radiind starea lor lăuntrică, devin posomorâte. Ochii lor dezvăluie neliniște, ură și răutate. Tulburarea devine evidentă în viața lor de zi cu zi. Toate acestea sunt semnele duhului străin care a dobândit drepturi asupra lor. Este duhul demonic al ereziei – mândru și dezordonat, cu trăsături de dragon și chip de fiară. Mânați de o astfel de stare lăuntrică, ei răspândesc teorii noi în turma chemată cu numele lui Hristos și îi persecută pe cei care se împotrivesc. Oricât de mult s-ar strădui să pară blânzi și smeriți, în momentele în care sunt constrânși să dea socoteală pentru alegerile lor eretice, ei izbucnesc. Cei dintre mireni care au cunoștințe teologice îi recunosc nu doar prin ieșirile lor iraționale, ci și prin subminarea asupra problemelor de credință ascunsă în discursul lor. Ei răstălmăcesc Sfânta Scriptură interpretând-o după bunul lor plac și anulează interpretarea patristică a canoanelor care nu „le servesc scopul”. Canoanele referitoare la interzicerea rugăciunii în comun și toate problemele legate de aceasta privind relațiile cu ereticii sunt respinse sau interpretate greșit de către ei. În esență, ei desființează hotărârile infailibile ale Sfintelor Sinoade Ecumenice, pretinzând că, fiind ei înșiși „Părinți”, pot altera canoanele vechilor Părinți ai Bisericii! Uită cu totul de faptul că hotărârile vechilor Sfinți Părinți privind chestiunile dogmatice ale credinței sunt confirmate de marile Sinoade Ecumenice și că nimeni nu are dreptul să schimbe nici măcar cel mai mic detaliu[1]. Prin asemenea fapte, ei Îl insultă pe Însuși Duhul Sfânt, prezentându-L ca fiind inconsecvent.

    Un exemplu suficient pentru a demonstra amploarea abaterii lor de la învățătura patristică este atitudinea lor față de Canonul 45 Apostolic, care interzice rugăciunea împreună cu ereticii. Potrivit tâlcuirii Sfântului Nicodim Aghioritul, conform acestui canon, orice episcop sau presbiter sau diacon care doar se roagă împreună – și nu slujește împreună – cu ereticii trebuie să fie afurisit. Căci cel care se roagă împreună cu cei afurisiți – iar astfel sunt ereticii – trebuie el însuși să fie afurisit, potrivit Canonului 10 Apostolic. Iar dacă le-a permis ereticilor să săvârșească, ca și clerici, vreo slujire bisericească, acesta trebuie caterisit. Căci orice cleric care slujește împreună cu cei caterisiți – iar potrivit Canoanelor 2 și 4 ale Sinodului al III-lea Ecumenic, astfel sunt ereticii – trebuie să fie și el caterisit împreună cu aceștia, potrivit Canonului 11 Apostolic. Căci suntem datori să-i urâm și să ne ferim de eretici, nu să ne rugăm împreună cu ei și nici să le permitem să săvârșească vreo slujire bisericească, ca și cum ar fi clerici sau preoți[2].

    La o poziție apostolică atât de limpede și la o tâlcuire patristică atât de clară, episcopii ecumeniști răspund în modul cel mai blasfemiator și nerușinat: „Acest canon este vechi, inactiv și nu privește Biserica contemporană și vremea noastră”! Într-adevăr, mai avem nevoie de vreo altă dovadă pentru a înțelege de ce duh sunt mânați susținătorii pan-ereziei și ai sincretismului New Age? Pentru ei, Hristos și învățătura Sa – exprimate prin Sfânta Scriptură și prin tradiția apostolică și patristică – nu sunt Hristosul Care Se întinde peste veacuri („Iisus Hristos, ieri și astăzi și în veci, este Același”[3])! Pentru mințile lor eretice, există un Hristos vechi și un Hristos nou!

    Același duh, din nefericire, îi umple și pe așa-numiții creștini tradiționali, atât din rândul clerului, cât și al mirenilor, care joacă rolul de împăcători și amorțitori ai sufletelor credincioșilor. Acești oameni, de obicei mânați de ambiții și interese personale, ținând seama de sprijiniri omenești, funcții și onoruri, se împotrivesc cu vehemență încetării pomenirii episcopului, atacându-i pe cei care au procedat la un asemenea act. Ei proclamă că nu se despart de Biserică, nu se îngrădesc și nu încetează pomenirea episcopilor lor. În acest fel – spun ei – apără unitatea Bisericii. Firește, ei se află într-o totală rătăcire, întrucât aceste poziții sunt în contradicție directă cu canoanele respective privitoare la încetarea pomenirii, precum și cu practica neîntreruptă a Bisericii de-a lungul veacurilor. Cum este posibil ca aplicarea canoanelor îngrădirii de erezie și de episcopul eretic să-l scoată din Biserică pe cel care le aplică?

    Trăim într-o epocă premergătoare Antihristului. Amăgirea stăpânește lumea. Ea domnește peste sufletele oamenilor și, din nefericire, predomină chiar și în cele mai înalte trepte ale administrației bisericești. Trăim deja în vremurile de pe urmă, în care până și cei aleși sunt duși în rătăcire. Există în zilele noastre o lipsă reală care ne privește pe noi, creștinii. Este lipsa ascultării sfinte și adevărate față de Dumnezeu și față de Sfânta Sa Biserică. În locul acesteia, conducătorii bisericești impun ascultarea față de episcopi înclinați spre erezie și nu față de Biserica Sfinților. Or, aceasta constituie o reală neascultare față de voia lui Dumnezeu. Pseudo-episcopii, ca purtători ai pan-ereziei, nu Îl reprezintă nici pe Hristos, nici Biserica. Ei sunt auto-condamnați și se îndreaptă spre pierzare, târând, din nefericire, după ei și poporul lui Dumnezeu. Chiar și sinoadele pe care le convoacă, precum pseudo-sinodul din Creta, nu sunt sfinte după măsura Sinoadelor Ecumenice. Ele sunt convocate nu sub inspirația Duhului Sfânt, ci sub influența întunecată a puterilor demonice. De aici rezultă hotărârile lor eretice. Acestea sunt socotite drept amăgire în Cer, iar cel care urmează asemenea hotărâri este părăsit de Harul dumnezeiesc. Neascultarea față de voia lui Dumnezeu și ascultarea față de pseudo-episcopi este otrava demonică ce distruge sufletele.

    Având în vedere responsabilitatea noastră istorică față de Ortodoxie, avem o datorie sacră de a ne împotrivi iadului ereziei și instaurării sale în sânul Bisericii. Suntem obligați să-i izolăm pe cei care trădează Credința și să tăiem orice comuniune duhovnicească cu ei. Nu avem același Dumnezeu; nu aparținem aceleiași Biserici. Ei aparțin bisericii diavolului, pe care o susțin prin hotărârile pseudo-sinoadelor, iar noi aparținem Sfintei Biserici a lui Hristos, întemeiată pe Sfânta Scriptură și pe Sfintele Sinoade Ecumenice. Amin!

    Sursa: https://orthodoxmiscellany.blogspot.com/2025/04/the-corrupted-characteristics-of.html

    [1] „…să nu fie îngăduit nimănui să propună, sau în orice caz să scrie, sau să compună, sau să gândească, sau să învețe altfel… iar cei care îndrăznesc fie să compună o altă Credință, fie să prezinte, sau să învețe, sau să transmită un alt Crez… dacă sunt episcopi sau clerici, episcopii să fie străini de episcopat, iar clericii de cler; iar dacă sunt monahi sau mireni, să fie anatematizați.” — Definiția credinței a Sinodului al IV-lea Ecumenic, ținut la Calcedon.

    [2] Tâlcuirea Sfântului Nicodim Aghioritul la Canonul 45 Apostolic.

    [3] Evrei 13, 8.

  • Tainele invalide și valide ale ereticilor

    Aristotel Delimbasis, teolog (+2007)

    TAINELE INVALIDE ALE ERETICILOR

    Tainele ereticilor condamnați nu dețin Harul Divin, ci sunt invalide și inexistente.

    Prin urmare, Canonul Apostolic 65 poruncește „caterisirea episcopului sau preotului care a acceptat botezul sau jertfa ereticilor”. „Căci ce înțelegere are Hristos cu Veliar? Sau ce parte are credinciosul cu necredinciosul?” (Canonul Apostolic 65). Aici, prin „eretici” se înțeleg aceia care au fost judecați și condamnați în mod bisericesc. „Prin eretici”, explică Sinodul II Ecumenic, „înțelegem atât pe cei care au fost condamnați anterior de Biserică, cât și pe cei care au fost ulterior anatematizați de noi” (Canonul 6 al Sinodului II Ecumenic).

    Același lucru a fost făcut de Sinodul de la Cartagina din mijlocul secolului al III-lea, format din episcopii care îl înconjurau pe Sfântul Ciprian. Prin canonul său unic, acesta a hotărât că Tainele „săvârșite” de eretici și schismatici, fiind „false și goale, sunt în întregime invalide” (Canonul Sinodului de la Cartagina).

    Pe baza canonului menționat mai sus al Sinodului de la Cartagina, ereticii și schismaticii condamnați sau „ramurile” lor (Canonul 47 al Sfântului Vasile cel Mare), adică cei proveniți din ei, erau rebotezați. „Noi”, spune Sfântul Vasile cel Mare, „rebotezăm astfel de persoane” (Canonul 47 al Sfântului Vasile cel Mare).

    SINODELE ECUMENICE

    Sinodul al VI-lea Ecumenic a confirmat canonul „stabilit de Ciprian” „și de Sinodul de la Cartagina convocat sub conducerea lui”, însă cu o deosebire.

    Sinodul Ecumenic a precizat că „obiceiul transmis lor” de a reboteza pe ereticii care reveneau (la Biserică), fiind o practică locală, „s-a folosit doar între ei”, adică între episcopii din Cartagina (Canonul 2 al Sinodului al VI-lea Ecumenic). Sinodul al VI-lea Ecumenic, pe lângă rebotezare, a acceptat și primirea ereticilor și schismaticilor condamnați prin Mirungere și lepădarea de erezie (Canonul 95 al Sinodului al VI-lea Ecumenic), întocmai cum procedase și Sinodul al II-lea Ecumenic (Canonul 7 al Sinodului al II-lea Ecumenic). Sfântul Vasile cel Mare este, de asemenea, de acord cu aceasta (Canonul 1 al Sfântului Vasile cel Mare).

    Acestea arată că respectivul Canon al Sinodului de la Cartagina a fost folosit în acele regiuni potrivit obiceiului transmis lor (episcopilor). Prin urmare, se arată că, încă de la început, canonul nu a fost aplicat în mod universal (Zonaras, PG 137, 1105) în ceea ce privește rebotezarea ereticilor și schismaticilor. Mai mult, în această privință, „prezentul canon nu a fost acceptat” de „Sfinții Părinți” ai Sinoadelor Ecumenice (Zonaras, PG 137, 1104).

    În consecință, Sinoadele Ecumenice proclamă Tainele ereticilor condamnați ca fiind invalide. Cu toate acestea, ele acceptă prin iconomie forma botezului lor pentru cei care se întorc la Ortodoxie, cu condiția ca acesta să fi fost săvârșit corect.

    TAINELE VALIDE ALE ERETICILOR

    Tainele ereticilor și schismaticilor care nu au fost încă condamnați nu sunt considerate invalide. Acest lucru este mărturisit de practica și învățătura Ortodoxiei.

    Sfântul Meletie al Antiohiei a fost hirotonit de cei numiți atunci „eretici noi” (Epifanie al Ciprului, PG 42, 429), adică de arieni. O parte dintre ortodocșii din Antiohia nu au acceptat comuniunea cu el „din pricina unor chestiuni canonice” (Epifanie al Ciprului, PG 42, 468). Cu toate acestea, el l-a botezat pe Sfântul Ioan Gură de Aur (Viața lui Ioan Gură de Aur pe scurt, PG 47, LXXXVII) și a prezidat Sinodul al II-lea Ecumenic, trecând la Domnul în timpul lucrărilor acestuia. În acea vreme, Sfântul Grigorie de Nyssa l-a lăudat pe Meletie ca pe un nou Apostol și „atlet înrudit” al sfinților (Grigorie de Nyssa, PG 46, 852). Biserica Ortodoxă îl cinstește ca sfânt la 12 februarie (Ceaslovul cel Mare).

    În mod similar, Sfântul Anatolie a fost „hirotonit de nelegiuitul Dioscor, în prezența lui Eutihie”, ereziarhul (Sinodul VII Ecumenic, Mansi 12, 1042). Dioscor l-a hirotonit pe Anatolie înainte de a fi caterisit, adică după Sinodul Tâlhăresc de la Efes și înainte de Sinodul IV Ecumenic, care i-a caterisit atât pe Dioscor, cât și pe Eutihie (Enciclopedia Teologică, vol. 2, p. 642). La acea vreme, exista opoziție în Constantinopol față de această hirotonie (ibid., Mansi 6, 44). Totuși, Sinodul al IV-lea Ecumenic l-a primit pe Anatolie ca exarh al său (Sinodul IV Ecumenic, Mansi 6, 565). Biserica Ortodoxă îl cinstește ca sfânt la 3 iulie.

    Mai mult, „majoritatea episcopilor care au participat la Sfântul Sinod al VI-lea Ecumenic fuseseră hirotoniți de eretici. Mai exact, fuseseră hirotoniți de Serghie, Pir, Pavel și Petru, conducătorii ereziei monotelite”. „Căci erezia în acea vreme a durat cincizeci de ani”. Și acești „Părinți ai Sinodului al VI-lea i-au anatematizat pe acești patru eresiarhi, deși ei înșiși fuseseră hirotoniți de ei” (Tarasie, președintele Sinodului VII Ecumenic, Mansi 12, 1047). Adică, deși fuseseră hirotoniți de cei pe care i-au anatematizat, erezia nelegiuită a monotelismului a fost judecată sinodal în acel moment.

    De asemenea, chiar și la Sinodul VII Ecumenic, care a condamnat erezia iconoclastă, episcopii iconoclaști au fost primiți. Unii dintre ei au mărturisit că „în această erezie ne-am născut, am fost formați și am crescut” (Sinodul VII Ecumenic, Mansi 12, 1031). Prin urmare, ei fuseseră botezați, hirotoniți și îndepliniseră toate celelalte funcții bisericești.

    Aceste măsuri au fost luate de Sinoadele Ecumenice ale Ortodoxiei deoarece Tainele ereticilor care nu au fost încă condamnați nu sunt considerate invalide. Acest lucru a fost declarat de Sinodul VII Ecumenic, prin președintele său, Sfântul Tarasie, care a spus că „hirotonia lor este de la Dumnezeu” (Sinodul VII Ecumenic, Mansi 12, 1042).

    O PROBLEMĂ REZOLVATĂ SINODAL

    Chestiunea valabilității Tainelor ereticilor care nu au fost încă condamnați a fost discutată la Sinodul al VII-lea Ecumenic și a fost rezolvată de acesta în Duhul Sfânt.

    Acest Sinod Ecumenic a examinat și a clarificat „prescripțiile canonice, îndrumările sinodale și acrivia Sfinților Părinți” referitoare la acest subiect. El a arătat că „toți au primit în unanimitate pe cei veniți din orice erezie”, „cu condiția să nu existe altă cauză canonică ce îl descalifică pe cel ce se apropie”. Adică, dacă nu există un impediment canonic la hirotonie. „Sfântul Sinod a declarat că lucrurile stau într-adevăr astfel” (Sinodul VII Ecumenic, Mansi 12, 1039).

    Sfinții Părinți i-au primit nu doar pe cei care fuseseră anterior hirotoniți ortodocși, apoi au căzut în erezie și s-au întors din ea, ci și pe cei hirotoniți de eretici. Din acest motiv, preasfințitul Patriarh Tarasie a spus: „Și într-adevăr, îi primim pe cei hirotoniți de eretici, așa cum a fost primit și Anatolie”. Căci „cu adevărat glasul lui Dumnezeu spune: «Fiii nu vor muri pentru păcatele părinților, ci fiecare va muri pentru păcatul său»”. Și mai departe, „hirotonia ereticilor care nu au fost condamnați este de la Dumnezeu” (Sinodul VII Ecumenic, Mansi 12, 1042). Aceeași învățătură a fost susținută și de Sfântul Vasile cel Mare, care „nu i-a declarat pe asemenea eretici ca fiind inacceptabili” (Sinodul VII Ecumenic, Mansi 12, 1050).

    Sinodul al VII-lea Ecumenic a declarat, cu privire la ereticii necondamnați, că trebuie „primiți cei care se întorc din erezii” și cei hirotoniți de eretici, afirmând că „hirotonia lor este de la Dumnezeu”.

    CÂND SUNT INVALIDE TAINELE

    Când sunt considerate invalide Tainele unei anumite erezii? Atunci când acea erezie este condamnată în unanimitate.

    În această privință, Sinodul al VII-lea Ecumenic, prin președintele său, Sfântul Tarasie, afirmă: „Dacă se face o proclamație sinodală”, adică o hotărâre sinodală de condamnare împotriva ereziei, „și există unanimitate între Bisericile Ortodoxe”, atunci „oricine îndrăznește să fie hirotonit de ereticii nelegiuiți ai acestei erezii să cadă sub pedeapsa caterisirii. Sfântul Sinod a spus că aceasta este o judecată dreaptă” (Sinodul VII Ecumenic, Mansi 12, 1050).

    Condamnarea ereziei de către Biserici în unanimitate „în Ortodoxie”, sau condamnarea ei de către un Sinod general al Ortodoxiei, din nou în unanimitate „în Ortodoxie”, face ca Tainele ei să devină invalide.

    TAINELE CELUI CĂZUT ÎNTR-O EREZIE OSÂNDITĂ

    Cum sunt judecate Tainele unui ortodox care a căzut într-o erezie condamnată de sfintele Sinoade sau de Sfinții Părinți?

    „Nu există nimic despre care Părinții să nu fi vorbit” (Simeon al Tesalonicului, PG 155, 64). Din acest motiv, ei au revărsat lumina Ortodoxiei și asupra acestei chestiuni. Acest lucru este arătat de atitudinea sfinților față de ereziarhul Nestorie. Sfântul Chiril al Alexandriei îl acuza pe Nestorie că susține „opiniile lui Arie” (Chiril al Alexandriei, Migne 4, 1256). Adică, el credea și propovăduia o erezie condamnată de două Sinoade Ecumenice: Primul Sinod Ecumenic de la Niceea și al Doilea Sinod Ecumenic de la Constantinopol. Totuși, Tainele săvârșite de Nestorie nu au fost considerate invalide până la caterisirea lui de către cel de-al Treilea Sinod Ecumenic. Astfel, „nici unul dintre cei hirotoniți de el înainte de această caterisire nu a fost destituit”, după cum spune Sfântul Fotie cel Mare (PG 104, 1224).

    ÎNGRĂDIREA ȘI LUPTA

    Ce trebuie, așadar, să facă ortodocșii? Să aștepte judecata sinodală asupra ereticului, mai ales atunci când aceasta se amână sau, omenește vorbind, pare puțin probabil să aibă loc?

    Un episcop care, spune învățătura Ortodoxiei, propovăduiește public și „cu capul descoperit în Biserică” „orice erezie condamnată de sfintele Sinoade sau de Părinți”, este, potrivit rânduielii canonice a Bisericii, supus cercetării și judecății sinodale. După sfintele Canoane, un astfel de episcop este încadrat între „pseudo-episcopi și pseudo-învățători”.

    De aceea, ortodocșii sunt îndreptățiți să se despartă de el, întrerupând comuniunea cu el „mai înainte de hotărârea sinodală” (Canonul 15 al Sinodului I-II).

    Creștinii ortodocși care se despart în acest fel nu sunt „supuși osândei canonice”, ci sunt vrednici de laudă. Ei sunt demni de „cinstea” „cuvenită ortodocșilor”. Și „nu au sfâșiat unitatea Bisericii prin schismă, ci au luptat să o păzească de schisme și dezbinări” (ibid.). Adică, despărțirea este asumată ca mijloc de luptă împotriva ereziei pentru binele Bisericii Ortodoxe. Adevărații creștini ortodocși nu stau fără să acționeze prin despărțirea lor, ci luptă împotriva ereziei și pentru Ortodoxie „până la moarte”.

    Așadar: „Ieșiți din mijlocul lor și vă osebiți” (2 Corinteni 6,17), spune legea dumnezeiască, precum și: „Luptă pentru adevăr până la moarte” (Înțelepciunea lui Sirah 4,28) și „Fii credincios până la moarte și îți voi da cununa vieții” (Apocalipsa 2,10).

    TAINE ȘI PEDEPSE

    Unii vorbesc, cu sinceritate, zicând: Dacă acceptăm Tainele ereticilor necondamnați ca fiind valide, atunci trebuie să acceptăm și validitatea pedepselor lor împotriva ortodocșilor care se împotrivesc ereziei.

    Totuși, Sfinții Părinți ai Bisericii Ortodoxe învață altfel. Adică, Tainele unor astfel de eretici nu sunt considerate invalide, însă pedepsele impuse de ei sunt nule din punct de vedere bisericesc și fără efect. Sfântul Celestin al Romei a scris acestea despre ereziarhul Nestorie, care îi pedepsea pe creștinii ortodocși din Constantinopol care se împotriveau ereziei lui. Mai exact, el a afirmat că Nestorie „nu putea nici să caterisească, nici să îndepărteze pe cineva din treapta sa” (Celestin al Romei, Migne 4, 1045), deoarece era eretic. De când a pierdut această autoritate? Din momentul în care a început „să propovăduiască astfel de învățături eretice” (ibid.). Prin urmare, hotărârile condamnatoare ale ereticului Nestorie nu au avut nicio validitate, nici măcar temporară (ibid.).

    Așadar, Tainele unei persoane ortodoxe care a căzut în erezie sunt socotite invalide de la momentul caterisirii sale, pe când pedepsele sale sunt invalide din clipa în care începe să proclame erezia.

    COMUNIUNEA SACRAMENTALĂ

    Un duh inovator spune: Deoarece Tainele sunt valide, stăruim, pe bună dreptate, în inovația anti-tradițională și nu ne despărțim de inovatorii care mărturisesc Ecumenismul!

    Aceasta, însă, este lipsită de evlavie. Căci nu doar Harul dumnezeiesc mântuiește pe creștin, ci și „harul și adevărul” (Ioan 1,17), potrivit învățăturii Domnului: „Cel ce va crede și se va boteza se va mântui, iar cel ce nu va crede se va osândi” (Marcu 16,16). Și nu doar cel chemat la Sfântul Botez, care respinge cu totul chemarea mântuitoare, va fi osândit, ci și cel care, fiind botezat, cade mai târziu în necredința ereziei fără pocăință. Căci, deși Taina Botezului este Lumină, erezia este „întunericul cel mai din afară” (Dalmatie, Migne 4, 1257). Sfintele Canoane spun că Sfintele Taine „aduc mare osândă celor ce stăruie în erezie”. Astfel, în aceștia, „ceea ce în adevăr este lumină strălucitoare spre viață veșnică” devine „în amăgire o umbră mai întunecată și o stare mai osândită” (Canonul 77 al Sinodului din Cartagina). Prin urmare, Sinoadele Ecumenice rostesc înfricoșătoarea anatemă: „Celor ce cu știință se împărtășesc cu inovatorii — anatema” (Sinodul VII Ecumenic, Migne 13, 128).

    Sub anatema Sinoadelor Ecumenice ale Bisericii se află cei care „cu știință” (Teodor Studitul, PG 99, 1653) se împărtășesc din Tainele inovatorilor aflați sub judecată, deși aceste Taine sunt încă valide. Căci, după cum „tot ceea ce se face din neștiință se curățește” (ibid.), la fel și „ceea ce se face cu știință” (Sinodul VII Ecumenic, Migne 13, 128) „se va osândi” (Marcu 16,16).

    Sursă: Καλή Ομολογία (Mărturisire Bună), Nr. 58, https://krufo-sxoleio.blogspot.com/2013/08/blog-post_18.html.

  • Cuviosul Daniil din Katunakia ca expresie a conștiinței isihaste și mărturisitoare – O regulă a ethosului mărturisitor

    Nikos E. Sakalakis, Matematician

    Cuviosul Daniil din Katunakia a fost un izvor tainic al Duhului Sfânt, care potolea setea inimilor creștinilor ortodocși. Încă de la început a înțeles că Patriarhia Ecumenică de Constantinopol evolua către un „centru de reînnoire ecumenistă”, iar pentru acest motiv, într-un mesaj scris despre „Viitorul Sinod Ecumenic”, a așezat profetic – ca datorie distinctă față de Ortodoxie – abaterile apostatice ale „sinodului” (2016 – Creta).

    Către un anumit cleric cu rang înalt, aflat sub influența unei concepții ecumeniste despre iubire, a subliniat: „Această mentalitate pregătește terenul pentru erezie. Părinții au dat timp, osteneală și sânge pentru credința adevărată. Au îndurat exiluri, întemnițări, torturi și moarte. Nu putem fi indiferenți față de dogmă. Fiecăruia dintre noi i s-a încredințat datoria sfântă de a transmite Ortodoxia nealterată generațiilor viitoare. Vom da socoteală – fiecare după poziția lui – pentru cât de fidel a rămas Ortodoxiei. Căci fără credință suntem tăiați de la Biserică, prin care devenim părtași ai Harului Dumnezeiesc. Fără har nu poate veni iubirea, pentru că iubirea este darul Duhului Sfânt. Iubirea fără Hristos nu este adevărată, ci egoistă și mincinoasă.“

    Exercitarea acestei vigilențe ecleziologico-dogmatice de către Cuviosul Daniil arată fără echivoc distanțarea lui (lipsa comuniunii duhovnicești) față de grupul ecumeniștilor patriarhali propovăduitori ai „iubirii”, care, în numele iubirii, îi aruncau pe credincioși în erezie.

    Fără credința cea dreaptă – acest vehicul al vieții duhovnicești – nu putem fi înălțați „de-a dreapta” lui Hristos, căci felul lumesc al iubirii folosit de eretici duce omul în iad.

    Fără îndoială, legea gravitației în lumea duhovnicească este înfricoșătoare; de aceea rugăciunea Bisericii subliniază:

    a) „Domnul va înălța poporul Său“
    b) „Va înălța puterea Unsului Său“
    c) „Cei smeriți au fost înălțați“
    d) „El îi va înălța pe cei blânzi întru mântuire“
    și e) „Hristos pe pământ – înălțați-vă“.

    Primul comentariu: Rămân uimit (de ani de zile) de portretizarea extrem de săracă a Sfinților Părinți din vechime, de tăcerea constantă și de neînțeles privind pomenirea zilelor lor – precum cele ale Sfântului Marcu al Efesului, Cuviosului Teodor Studitul, Cuviosului Maxim Mărturisitorul și ale altor titani ai Ortodoxiei – din partea [Mitropoliei Dimitriadei] și a clericilor ei. Slujbe de priveghere se săvârșesc pentru sfinți contemporani (nu ne împotrivim), însă, din păcate, poartă adesea accente „spirituale” ecumeniste.

    Întrebare: Au, oare, acești mari Părinți o greutate duhovnicească mai mică decât sfinții moderni? Episcopii „contemporani” ecumeniști, din păcate, aprind făclii pentru alte forme religioase (o religie mondială).

    Înțeleg de ce nu cinstesc acești mari Părinți dedicându-le biserici sau privegheri: pentru că ei sunt o LUMINĂ care ARDE erezia Ecumenismului. Sunt încredințat că acești mari Sfinți (dacă există undeva) au cea mai puțin luminoasă candelă înaintea icoanelor lor. Îndrăznesc să spun că până și propriul meu articol – candela mea – are o flacără foarte slabă.

    Al doilea comentariu: Să ne amintim că ecumeniștii adoptă toate formele de modernism și inovație, atacând Biserica lui Hristos prin teoria așa-numitelor „ramuri”, despre care spun că diferă între ele doar în privința doctrinei și a modului de viață; de asemenea, nu disting Botezul și Euharistia ortodoxă de cele ale ereticilor, considerându-le pe toate suficiente pentru mântuire!

    Astfel de lucruri învață „sub pretextul iubirii frățești sau al unei presupuse uniri a creștinilor separați”.

    Panereziei Ecumenismului nu i se dă importanță și nu este sesizată de marea majoritate a ortodocșilor, deoarece este închipuit de înșelătoare și pentru că „revarsă” iubire și compromis cu lumea credinței.

    Diavolul a lovit în inimile ortodocșilor, care nu au înțeles că ecumeniștii au eliminat o dogmă fundamentală (articolul 9 din Crez) a credinței noastre. Ce sens mai are acum să spui „Întru UNA, Sfântă, Sobornicească și Apostolească Biserică”?

    În 1924, s-a pornit dezbinarea ortodocșilor odată cu introducerea „noului calendar”, ca poartă de intrare a ecumenismului, care, din păcate, a sfâșiat trupul ortodocșilor până astăzi!

    În scrierile patristice mărturisitoare, prioritatea absolută – și conștiința lor comună – este păzirea dreptei credințe.

    Astăzi, când paraziții eretici – fie de tip răsăritean, fie apusean – își promovează conținutul eretic ca „drum al Bisericii către viitor”, noi ne păstrăm memoria ecleziologică și rechemăm înlăuntrul conștiinței noastre conștiința de sine evanghelico-patristică, considerând că asemănarea dintre ereticii de odinioară și anumite figuri de acum nu este întâmplătoare!

    Credința ortodoxă și mărturisirea ei sunt realități nedespărțite și definitoare una pentru cealaltă.

    Alungarea Ecumenismului din Biserică nu se va produce de la sine, fără lupte și confruntări. Cuviosul Teodor Studitul subliniază:

    „Așadar, când este vorba de credință, nu este îngăduit să spui: «Cine sunt eu? Preot? Nicidecum. Conducător? Nici atât. Soldat? Și unde? Țăran? Nici asta. Sărac, trăind de pe o zi pe alta. Nu mă privește». Vai! Piatra strigă și tu rămâi tăcut și nepăsător?” (P.G. 99, 1321 B)

    Toți avem această responsabilitate și vom da socoteală înaintea lui Hristos pentru nepăsare și indiferență.

    Fără îndoială, pășim în vremurile apocaliptice vestite de Scripturi, în care Satana își orchestrează cele mai viclene atacuri. Credința ortodoxă este pusă la încercare.

    Aburii otrăvitori ai necredinței, materialismului, ecumenismului și „religiei mondiale” au contaminat și atmosfera duhovnicească a Greciei, în timp ce străjerii puși de Dumnezeu nu mai ridică noi metereze.

    Despre dezordinea ecleziologică de astăzi sunt potrivite cuvintele Sfântului Chiril al Ierusalimului: „Mai înainte ereticii îşi mărturiseau rătăcirea lor pe faţă; acum însă este plină Biserica de eretici ascunşi.”(Cateheza XV – 9).

    Sursa: https://orthodoxmiscellany.blogspot.com/2025/11/venerable-daniel-of-katounakia-as.html

  • O vedenie pe care a avut-o fericitul Bătrân Kallistratos (+2012) cu privire la nou-calendariști

    Fericitul Bătrân athonit Kallistratos a văzut odată o vedenie în care sufletele nou-calendariștilor se înălțau către Rai. Fiind zelot, s-a uimit și s-a întrebat: „Dar este oare posibil ca nou-calendariștii să se mântuiască?” Atunci a auzit glasul Domnului spunându-i: „Stai tu oare pe Tronul Meu și ai luat Judecata Mea?”

    De atunci, el le recomanda credincioșilor să urmeze Calendarul Vechi, însă fără a face judecăți cu privire la mântuirea sau osândirea nou-calendariștilor.

    Sursa: https://krufo-sxoleio.blogspot.com/2025/02/2012.html

  • De ce nu s-au îngrădit bătrânii sfinți contemporani?

    Panagiotis Makris | Decembrie 2014

    Prilejul pentru a scrie următorul text a fost conferința (parodie) ținută pe 27 noiembrie anul acesta de Sfânta Mitropolie a Pireului.

    După cum se știe, susținătorii interpretării opționale a Canonului 15 al Sinodului I-II folosesc adesea argumentul că bătrânii contemporani (Paisie, Porfirie, Iacov și alții) nu s-au îngrădit de erezia Ecumenismului și, prin extensie, de Patriarhii respectivi. Același argument a fost prezentat și de unul dintre vorbitorii de la conferința menționată, pr. Ioannis Fotopoulos. Prin acest text, nădăjduim să oferim răspunsuri satisfăcătoare pe această temă și să demonstrăm încă o dată caracterul obligatoriu al îngrădirii de moderna erezie a Ecumenismului.

    Primul care a folosit acest argument a fost pr. Epifanie Theodoropoulos în bine-cunoscuta lui carte „Cele două extreme”. El a încercat să justifice (și să susțină) propria sa abținere de la îngrădire, făcând referire la abținerea de la îngrădire a Sfântului Iustin Popovici.

    Mai exact, justificarea folosită de pr. Epifanie — și adoptată de toți susținătorii contemporani ai neîngrădirii — se referă la virtuțile și darurile Bătrânilor contemporani. Ei ne întreabă: Cum este posibil ca acești Bătrâni harismatici și virtuoși să fi fost duși în eroare?

    Trebuie mai întâi să înțelegem că alegerea drumului îngrădirii sau neîngrădirii trebuie să se întemeieze pe credința și tradiția atemporală a Bisericii noastre. Poziția vreunei persoane, oricât de virtuoasă ar fi, nu trebuie să fie călăuza noastră; acest rol îl are credința și tradiția atemporală a Bisericii. Nu ne putem baza decizia pe ceea ce a făcut acest sau acel Bătrân, deoarece acest lucru nu are relevanță pentru noi. Ceea ce contează este ce vom face noi. Nu vom da socoteală lui Dumnezeu pentru poziția pe care a avut-o un anumit Bătrân, ci pentru poziția pe care am avut-o noi înșine. Dacă Bătrânii nu au urmat credința și tradiția atemporală a Bisericii noastre cu privire la chestiunea îngrădirii, aceasta este treaba lor, nu a noastră, deoarece vom fi trași la răspundere doar pentru propriile noastre fapte, nu pentru ale altora. Vom răspunde dacă am urmat sau nu învățăturile Părinților. De ce anumite persoane virtuoase contemporane nu au făcut-o este problema lor, nu a noastră.

    Unii ridică obiecția că Părinții contemporani nu au lăsat îngrădirea ca moștenire.

    La acest argument răspundem că Biserica nu este o instituție creată în ultimul secol, încât să o evaluăm după un criteriu atât de îngust. Biserica a primit existență vizibilă (deoarece ea exista din veșnicie în firea ei necreată) în ziua Cincizecimii. Așadar, dacă cineva dorește să descopere poziția Bisericii în această privință, trebuie să pătrundă și să cerceteze atitudinea pe care Biserica a avut-o în această problemă încă din ziua apariției ei ca instituție vizibilă. Ca să nu mai vorbim că cineva ar putea merge chiar și mai înapoi, în epoca Vechiului Testament. Acolo va găsi că Dumnezeu poruncește israeliților să nimicească de pe fața pământului „toate regatele Canaanului”, tocmai pentru ca poporul Său ales să nu aibă niciun fel de contact cu cei de altă credință. Această poruncă nu a fost păstrată de israeliți, iar ca rezultat, ei s-au îndepărtat în cele din urmă de Dumnezeu, datorită influenței pe care au primit-o de la acele popoare. Așadar, dacă Bătrânii contemporani s-au îngrădit sau nu, aceasta este treaba lor. Noi trebuie să urmăm moștenirea lăsată de Sfinți de-a lungul veacurilor și să nu ne întemeiem judecata doar pe acțiunile Bătrânilor contemporani.

    Dacă cercetăm și găsim că Bătrânii contemporani diferă de sfinții din vechime cu privire la această chestiune, atunci trebuie să respingem poziția lor pe acest subiect ca fiind greșită și să nu o urmăm. În acest punct, nu trebuie să uităm că, potrivit Sfintei Scripturi, nu doar acești Bătrâni harismatici, ci chiar dacă toți îngerii din cer ar coborî și ne-ar învăța, prin cuvinte și fapte, că cei care țin credințe eretice și toți cei care public și sinodal încalcă una sau mai multe porunci evanghelice trebuie tratați altfel decât învață Apostolul Pavel și Evanghelistul Ioan Teologul, noi nu trebuie să fim convinși de ei. În schimb, trebuie să știm că „credința dată sfinților, odată pentru totdeauna” (Iuda 3) nu permite nici adăugire, nici scădere, nici măcar cu o iotă sau un punct (Mt. 5,18). Astfel, unii, deși fără intenție, îi micșorează pe acești bătrâni harismatici și îi prezintă ca fiind în opoziție cu Sfânta Scriptură și cu întreaga Tradiție Ortodoxă.

    Ridicați adesea argumentul: dacă Bătrânii s-au înșelat, atunci cum de s-a odihnit Duhul asupra lor, dându-le darurile pe care le aveau?

    Cu privire la daruri, trebuie să răspundem astfel:

    L-au întrebat pe Sfântul Atanasie cel Mare: „Cum se face că unii eretici săvârșesc adesea semne?”

    El a răspuns: „Aceasta nu ar trebui să ne mire. Căci L-am auzit pe Domnul spunând că mulți, în ziua aceea, vor zice: «Doamne, oare nu în numele Tău am scos demoni și am făcut multe lucrări mari?» Iar El le va spune: «Adevărat vă spun, nu v-am cunoscut niciodată; depărtați-vă de la Mine, voi, lucrători ai fărădelegii.» Adesea nu este virtutea făcătorului de minuni cea care săvârșește vindecarea, ci credința celui care se apropie de el. Căci este scris: «Credința ta te-a mântuit.» Mai mult, este necesar să știm și aceasta: că adesea unii oameni de puțină credință au adus lui Dumnezeu mari osteneli prin asceză și și-au primit răsplata în acest veac de la Dumnezeu — darul tămăduirilor și al prorociilor — pentru ca în veacul ce va să vină să audă: «Ți-ai primit deja cele bune și ostenelile tale; așadar, acum nu ți se mai datorează nimic.»(PG 28, 665).

    Un alt argument privește viața virtuoasă a Bătrânilor contemporani.

    La aceasta răspundem astfel: Sfântul Ignatie Teoforul ne spune: „Oricine vorbește împotriva celor rânduite, chiar dacă este vrednic de încredere, chiar dacă postește, chiar dacă practică înfrânarea, chiar dacă săvârșește semne sau prorocește, să-ți apară ca un lup în piele de oaie, lucrând pierzania oilor”.

    Prin cele de mai sus nu intenționăm să afirmăm că acești Bătrâni nu au fost Sfinți; ferească Dumnezeu. Dorim doar să arătăm că poziția noastră nu depinde de poziția pe care a luat-o unul sau altul dintre Bătrâni, ci de atitudinea pe care Biserica a susținut-o în chip neschimbat și dintotdeauna asupra acestei chestiuni.

    În plus, în ceea ce privește problema Bătrânilor, trebuie să ridicăm și următoarea obiecție: în afară de Bătrânii harismatici (Porfirie, Paisie, Filothei și alții) care s-au mutat la Domnul în comuniune cu erezia, există mulți alți Bătrâni la fel de importanți care au adormit despărțiți de erezie, precum: bătrânul Ieronim din Eghina, Sfântul Ioan Românul de la Hozeva, bătrânul Ghenadie din Akoumion, Creta (care aparținea facțiunii extremiste a vechi-calendariștilor mateiți), Haralambie Nebunul-pentru-Hristos din Kalamata, Sfânta Tarso Nebuna-pentru-Hristos, Părintele Serafim Rose, Sfinții Ioan Maximovici și Filaret, ierarhi ai Bisericii Ruse din afara granițelor, ale căror moaște sunt neputrezite, precum și moaștele recent descoperite ale Mitropolitului Constantin Essenky, tot al Bisericii Ruse din afara granițelor. Mulți dintre aceștia sunt recunoscuți chiar și de către nou-calendariști.

    Pentru a completa lista Bătrânilor harismatici și a Sfinților, trebuie să menționăm că, spre a demonstra unde se află Biserica, chiar și papistașii (catolicii) proclamă că au bătrâni harismatici și sfinți după schismă, precum și minuni care au loc în sânul lor, cum ar fi cele ale Maicii Domnului de la Lourdes, și așa mai departe.

    Trebuie să luăm în considerare și epoca în care au trăit aceste figuri sfinte contemporane (Paisie, Porfirie). Fiecare om este influențat, într-o anumită măsură, de timpul în care a trăit. Noi trăim în vremurile de pe urmă, unde, potrivit Sfinților, binele va fi numit rău și răul bine, alb va fi numit negru și negru alb. Pentru a da un exemplu:

    „Marele ecleziarh Silvestru Syropoulos descrie în memoriile sale o reacție remarcabilă și o îngrădire a poporului față de preotul parohiei lor. Acest preot, din ceea ce am putea numi simplă curiozitate, a dorit să vadă cum se făcea întronizarea noului Patriarh. Astfel, când Patriarhul Iosif a adormit în timpul Sinodului de la Ferrara-Florența, a fost ales, la îndemnul împăratului, mitropolitul latinocugetător și unionist Mitrofan al Cizicului. La această procesiune și ceremonie a fost prezent și episcopul latin Hristofor. Syropoulos descrie evenimentele și ceea ce are legătură cu preotul Teofilact astfel:

    «Mitropolitul Cizicului, deci, s-a pregătit și a primit mesajul; i-a chemat și pe mitropoliții Trabzonului și ai Heracleei să vină, conform mesajului, însă ei nu au venit. În ziua de miercuri, în care se prăznuia Sfânta Înviere a lui Hristos, care era și a patra zi a lunii mai, a venit la palatul imperial și a fost proclamat Patriarh de către împărat. Și noi eram de față la anunț și la proclamare și l-am însoțit până la Patriarhie. Episcopul latin Hristofor, reprezentantul Papei, era prezent pe toată durata drumului, rămânând în partea dreaptă a Patriarhului și nedepărtându-se deloc de el. Aceasta a provocat un și mai mare reproș și dezgust al poporului față de Patriarh, fiindcă îl socoteau ca îmbrățișând cugetarea latină. Poporul a primit binecuvântarea Patriarhului cu mare nemulțumire, iar unii chiar s-au retras pentru a nu vedea binecuvântarea lui. Să adaug o scurtă relatare spre a ilustra râvna fierbinte pentru Ortodoxie a acestui popor evlavios și cu adevărat creștin, care este, de altfel, încântătoare. Un anumit preot a dorit să vadă cum se făcea proclamarea Patriarhului; preotul se numea Teofilact. El a împrumutat un cal (căci nu avea unul) și a venit la palatul imperial. După ce a văzut proclamarea, a venit cu noi până la Patriarhie. Apoi s-a întors la locuința sa și, la vremea Vecerniei (căci era Praznicul Înălțării), a tras clopotul bisericii, dar nimeni nu a venit la biserica lui. Tot așa, nici la Utrenie nu a venit nimeni. A așteptat și în vremea Sfintei Liturghii ca cineva să-i aducă darurile euharistice, dar nimeni nu a făcut-o, și astfel nu a săvârșit Liturghia.

    Mâniat, el s-a apropiat de cei care veneau de obicei la biserică și i-a întrebat de ce nu au venit la biserică într-o asemenea zi de praznic. Ei au răspuns: Pentru că l-ai însoțit pe Patriarh și ai cugetat latinește. Preotul a zis: Cum am cugetat latinește? Am mers pur și simplu să văd ceremonia, pe care nu o mai văzusem niciodată. Nu am purtat veșminte liturgice, nici n-am cântat, nici n-am săvârșit vreun act preoțesc. Cum aș fi cugetat latinește? Ei au răspuns: Dar te-ai asociat și ai mers alături de cei care au cugetat latinește, în prezența Patriarhului latinocugetător, și ai primit binecuvântarea lui. Atunci preotul s-a întristat adânc și a căutat să îi îmblânzească prin jurăminte făcute pe credință că nu va mai merge niciodată la Patriarh și nu se va mai asocia cu cei apropiați lui. Abia atunci a reușit să îi convingă să se întoarcă la biserică. Dacă această mică povestire a adăugat oarecare savoare narațiunii, ea oferă totuși dovadă limpede pentru cei care doresc să înțeleagă dispoziția acestui popor creștin râvnitor, prin harul lui Dumnezeu, față de păstrarea învățăturilor sănătoase ale Bisericii și felul în care urăsc și resping ceea ce este fals și străin»” (Surse: Memoriile lui Silvestru Syropoulos, citate în Acordul Nepieritor al Sfinților Părinți privind Obligația Canonului 15 al Sinodului I-II cu privire la Încetarea Pomenirii unui Episcop care Propovăduiește Erezie în Biserică, de Ieromonahul Eftimie Trikaminas, p. 554).

    Această descriere scoate în evidență poziția poporului și rolul său în restaurarea Ortodoxiei. Poporul nu numai că își cunoștea credința, dar înțelegea și ce poziție trebuia să ia atunci când aceasta era trădată. Acea poziție era îngrădirea.

    Să luăm acum în considerare și cealaltă față (cea actuală) a monedei:

    Existența unor cazuri de comuniune bisericească între ortodocși și heterodocși, pe care le vom menționa mai jos, demonstrează că discordii „ecumeniste” — asemănătoare cu cele de astăzi — au avut loc chiar cu câteva decenii înainte de schisma din 1924, fără ca Părinții să întrerupă comuniunea bisericească cu cei responsabili de astfel de acțiuni…

    La începutul secolului al XIX-lea, „domnea printre mulți clerici și laici ortodocși o severă ignoranță și confuzie cu privire la relațiile dintre Ortodoxie și heterodocși… Unul dintre misionarii străini, Hartley, vorbitor de greacă, după ce a înființat o școală în Eghina, predica de la amvonul bisericii ortodoxe de pe insulă, avându-l printre ascultători pe atunci-episcopul de Talantion, Neofit Metaxas. Același om, chiar și ca episcop al Atticii, a menținut relații strânse cu misionarii străini, participând la înmormântări protestante efectuate în biserici ortodoxe.

    La primirea lui Otto, la prima sa sosire în Atena, Neofit, îmbrăcat în veșminte arhierești complete, îi avea în chiar alaiul său pe păstorii protestanți!

    O procesiune protestantă, un ierarh ortodox și un rege papistaș formau o compoziție ce amintea de o unitate ecumenistă exterioară! Ideile ecumeniste deja degradau profund Biserica din Grecia”.

    În 1837, Grigorie al VI-lea, Patriarhul Constantinopolului, a permis „săvârșirea de binecuvântări pentru armeni”, iar în 1874, Sfântul Sinod al Patriarhiei Constantinopolului a îngăduit împărțirea Aghiasmei Mari acestor eretici amintiți. În 1879, Sfântul Sinod al Patriarhiei Constantinopolului a permis, prin iconomie, ca preoții ortodocși „să boteze copiii armenilor, să administreze tainele în mod ortodox armenilor în ceasul morții ca armeni și să săvârșească cununiile lor în lipsa unui preot”, doar „în cazuri de necesitate urgentă și inevitabilă”. Cu alte cuvinte, „a fost introdusă comuniunea sacramentală cu armenii în Sfânta Euharistie, în Botez și în Cununie”. Până atunci, clericii ortodocși din Insulele Ionice „nu ezitau să boteze copiii britanicilor”, „când aceștia nu aveau preoți anglicani”, și de asemenea să oficieze nunțile și înmormântările „romano-catolicilor (uniați) din Siria”.

    Săvârșirea căsătoriilor mixte între ortodocși și heterodocși a fost permisă la mijlocul secolului al XIX-lea prin hotărâri atât ale Sfântului Sinod al Regatului Greciei, cât și ale Bisericii Constantinopolului.

    În 1869, Sfântul Sinod al Patriarhiei Constantinopolului a hotărât, de asemenea, că „în lipsa unui preot heterodox, persoanele heterodoxe pot fi îngropate de către preoți ortodocși după un Tipic stabilit în mod special și pot fi, de asemenea, înhumate în cimitire ortodoxe”.

    „În anul 1863, un cleric anglican a fost primit la Taina Sfintei Euharistii în Serbia, cu aprobarea Sfântului Sinod al Bisericii Sârbe” (Pentru detalii suplimentare, vezi cartea Epifanie Theodoropoulos, Cele două extreme și Vasileios Papadakis, Schisma zelotismului vechi-calendrist).

    Cele două exemple de mai sus ilustrează cât de profund a fost erodat ethosul ortodox în vremurile moderne. Din păcate, în loc să jelească acest fapt, unii (precum autorii cărților menționate anterior, Epifanie Theodoropoulos și Vasileios Papadakis) folosesc aceste acțiuni pentru a-și justifica refuzul de a se îngrădi. Această erodare a ethosului ortodox i-a influențat în mod firesc și pe Bătrânii contemporani. Mai mult, însuși bătrânul Paisie, într-o scrisoare din anul 1969 către pr. Haralambie Vasilopoulos, mărturisea: „Aș dori mai întâi să cer iertare de la toți pentru că îndrăznesc să scriu ceva, deoarece nu sunt nici sfânt, nici teolog”. Aceasta arată că Bătrânul — și, prin extensie, majoritatea Bătrânilor — nu aveau mare încredere în ei înșiși (din pricina smereniei) în privința problemelor teologice. Este de înțeles că, într-o epocă în care ethosul ortodox fusese erodat, iar opinii precum cele ale pr. Epifanie (privind o anumită interpretare) deveniseră bine cunoscute, bătrânii contemporani aveau să fie influențați de acestea. Mai ales dacă luăm în considerare că pr. Epifanie, privit drept un om de nădejde datorită reputației pe care și-o câștigase, era în mod firesc cineva ale cărui scrieri erau luate în seamă de către Bătrâni, cu atât mai mult dacă aceștia nu studiaseră și perspectiva opusă.

    Ar fi, de asemenea, înțelept să luăm în considerare patimile personale și temerile care puteau exista în fiecare Bătrân și care i-ar fi putut împiedica să se îngrădească. Este bine cunoscut faptul că Bătrânul Paisie a avut experiențe negative cu monahii zeloți ai Muntelui Athos atunci când a mers acolo pentru prima dată. Zeloții, din pricina „râvnei lor fără cunoștință”, l-au tulburat foarte mult pe Bătrân și i-au lăsat o impresie foarte negativă despre toți zeloții în general. Aceasta i-a influențat, fără îndoială, perspectiva asupra chestiunii îngrădirii. Dacă însă bătrânul ar fi întâlnit zeloți virtuoși, nu putem ști ce poziție ar fi luat cu privire la această problemă. În plus, starea jalnică a mișcării vechi-calendriștilor a constituit, probabil, un obstacol major pentru Bătrâni.

    Dar cum de au putut fi conduși în eroare Bătrânii luminați, se vor întreba unii.

    În primul rând, trebuie să înțelegem că iluminarea nu implică automat infailibilitate. În Biserica Ortodoxă, Sfinții nu sunt infailibili și de multe ori au căzut în erori semnificative. De exemplu, Sfântul Chiril îl considera pe Ioan Gură de Aur asemănător lui Iuda: „Poruncește ca numele lui Ioan să fie scos din lista episcopilor. Căci, dacă socotim că aceasta nu înseamnă nimic, să nu întristeze pe apostoli a avea trădătorul înscris printre ei. Și dacă se adaugă numele lui Iuda, unde va fi plasat atunci Matia? Prin urmare, dacă nimeni nu ar scoate pe Matia pentru a-l adăuga pe Iuda în rândul apostolilor, să rămână și să fie păstrat, vă rog, ca după Nectarie, vrednicul de pomenire, locul doi în ierarhie să fie ocupat de strălucitul Arsachie” (P.G. 77, 356B).

    Toate acestea s-au datorat spălării creierului la care fusese supus de către unchiul său, fostul Patriarh al Alexandriei, Teofil. Aceasta arată că experiențele și cunoștințele noastre personale joacă un rol în astfel de chestiuni.

    Este binecunoscută povestea despre bătrânul care ajunsese la un nivel duhovnicesc atât de înalt încât îngerii slujeau împreună cu el la Sfânta Liturghie. Totuși, când un diacon a vizitat odată micul paraclis unde slujea bătrânul pentru a participa la slujbă, a observat că slujba se desfășura după un tipic eretic. Când diaconul i-a atras atenția prima dată, bătrânul l-a ignorat; a doua oară, din nou l-a ignorat. La a treia ocazie, bătrânul s-a întors către înger și l-a întrebat: „Este adevărat ceea ce spune?” Îngerul a răspuns: „Da, este adevărat”. Atunci bătrânul a întrebat îngerul: „De ce nu m-ai corectat?” La care îngerul a răspuns: „Pentru că Dumnezeu dorește ca o persoană să fie corectată de o altă persoană”.

    Povestea de mai sus pare să fie perfect aliniată cu o altă relatare găsită în Gerontikon, care este următoarea: Un bătrân încerca să găsească tâlcuirea unui pasaj scripturistic. S-a rugat zile în șir, dar nu a fost în stare să primească un răspuns. Într-o zi, a hotărât să-și viziteze vecinul, un alt ascet, ca să-l întrebe. De îndată ce a pornit la drum, un înger a coborât din cer pentru a-i oferi tâlcuirea. Bătrânul l-a întrebat pe înger: „Unde ai fost în tot acest timp? De ce n-ai venit mai devreme?” Îngerul i-a răspuns: „Fiindcă Dumnezeu aștepta să te smerești mergând la o altă persoană”.

    Cu exemplele de mai sus, doresc să înțelegem că Dumnezeu nu va trimite îngeri din cer ca să ne îndrepte. Prin urmare, este irațional să ne așteptăm ca Bătrânii să se izoleze atunci când au fost dezinformați în privința a ceva; dacă nu era nimeni care să-i corecteze, cum ar fi putut fi ei corectați?

    Argumentul „nu ne izolăm fiindcă așteptăm ca Dumnezeu să-i lumineze pe bătrânii noștri cu privire la momentul în care ar trebui să o facă, iar noi îi vom urma” este complet deplasat și scos din context. Așa cum tocmai am arătat, asta nu se va întâmpla niciodată. Hristos a rânduit în Biserică învățători tocmai în acest scop. El este reprezentat în slujirea Sa didactică de cei care învață. Nimeni nu va merge direct la Hristos ca să-L roage să țină o predică sau să răspundă la o întrebare, ci vor merge la cei care învață și predică. Așa cum citim în 1 Corinteni 12:28–29: „Și pe unii i-a pus Dumnezeu în Biserică: întâi apostoli, al doilea proroci, al treilea învățători… Oare toți sunt apostoli? Oare toți sunt proroci? Oare toți sunt învățători?” Așadar, să nu aștepte nimeni o iluminare cerească sau un înger de sus care să-l călăuzească. „Au pe Moise și pe proroci; să-i asculte… Dacă nu ascultă de Moise și de proroci, nu vor fi convinși nici chiar dacă ar învia cineva din morți”(Luca 16:29, 31).

    Într-un timp în care nu se găsea nimeni care să-i mustre pe Bătrâni, cum ar fi putut ei să-și îndrepte greșeala? Totuși, în ciuda stereotipurilor care existau împotriva îngrădirii sau a încetării pomenirii, îl vedem pe Bătrânul Paisie sfărâmând aceste stereotipuri. Deși în 1969 scria: „Sunt de părere că nu este deloc bine să ne despărțim de Biserică de fiecare dată când Patriarhul greșește. Ci din interior, aproape de Biserica-Mamă, fiecare are datoria și obligația să lupte în felul său”, în cele din urmă el a cerut și a impus încetarea pomenirii Patriarhului chiar și în Sfânta Mănăstire Stavronikita. Acest lucru demonstrează caracterul obligatoriu al îngrădirii, fiindcă, dacă ar fi fost opțională, nu ar fi impus-o.

    În legătură cu cele de mai sus, unii ar putea menționa iluminarea dumnezeiască primită de Apostolul Pavel, care l-a condus la adevăr.

    În cazul Apostolului Pavel, a existat o intervenție dumnezeiască datorită bunei lui dispoziții. Totuși, trebuie să înțelegem că Dumnezeu nu intervine în toate cazurile. La câți alți evrei cu bună dispoziție a intervenit Dumnezeu în același fel ca în cazul Apostolului Pavel? Dacă nu cumva trebuie să presupunem că toți ceilalți evrei aveau o dispoziție rea.

    Cred, pe baza celor menționate, că problemele de credință sunt judecate exclusiv pe baza Sfintei Scripturi și a învățăturilor Sfinților, nu pe baza Bătrânilor harismatici. Aceasta deoarece intervin probleme personale și, uneori, exagerări omenești — manifestate printr-o râvnă nesănătoasă și inventivă, dorința de a-și înălța propriul Bătrân și de a-l dovedi a fi harismatic, și poate chiar promovarea acestor Bătrâni din motive comerciale (de exemplu, Bătrânul Iosif de la Vatoped, a cărui sfințenie este chiar pusă la îndoială de unii nou-calendariști1). Dincolo de aceasta, Dumnezeu nu este obligat, din motive cunoscute Lui, să ofere anumite daruri unor persoane anume. Mai mult, minunile permanente care au loc în Ortodoxie, precum Sfânta Lumină primită de ortodocși în Sâmbăta Mare la Ierusalim, nu dovedesc și nici nu certifică în mod necesar că umblăm corect în chestiunile credinței.

    Fraților, să rămânem statornici în buna mărturisire a îngrădirii noastre, fără a judeca pe nimeni pentru ceea ce a făcut sau nu a făcut, fiindcă NU TREBUIE să-i osândim pe semenii noștri, ci să umblăm așa cum voiește Dumnezeu.

    Să ținem strâns de cuvintele Sfântului Maxim: „Cei trei tineri care nu s-au închinat chipului nu au condamnat pe nimeni, deși toți ceilalți se închinau acestuia. Căci nu s-au ocupat de faptele altora, ci au avut grijă doar ca ei înșiși să nu cadă din adevărata evlavie. La fel, Daniel, când a fost aruncat în groapa cu lei, nu i-a condamnat pe cei care nu se rugau lui Dumnezeu, potrivit poruncii lui Darius, ci s-a preocupat de propria sa purtare. A ales să moară, decât să-L trădeze pe Dumnezeu sau să fie biciuit de propria conștiință pentru că ar fi încălcat legile firii. Să nu îngăduie Dumnezeu să judec pe cineva sau să spun că eu singur mă mântuiesc” (P.G. 90, 121).

    Pentru noi, sunt suficiente cuvintele Sfântului Marcu al Efesului:

    „Toți învățătorii Bisericii, toate Sinoadele și toate dumnezeieștile Scripturi sfătuiesc să fugim de cei cu credință diferită și să ne despărțim de comuniunea lor.”

    Sursa: https://orthodoxmiscellany.blogspot.com/2025/01/why-didnt-contemporary-saintly-elders.html

    1. Probabil aceasta era părerea generalizată la acel moment. Astăzi, mulți credincioși au avut parte de minuni la mormântul lui. Chiar Cuviosul Dionisie de la Colciu mărturisea despre el că are darul cuvântului (a da un cuvânt de folos potrivit), după cum și Bătrânul Iosif mărturisea despre harismele Cuviosului Dionisie. Iată minunata smerenie a sfinților contemporani! – n. trad. ↩︎

  • Când învățăturile patristice sunt distorsionate…

    Ieromonah Theodoret (Mavros) Aghioritul

    Este o realitate evidentă, pe plan politic, că niciun dictator nu ar putea rămâne la putere fără colaboratori.

    Exact același lucru se aplică și pe plan bisericesc. Niciun eretic nu ar putea prospera dacă nu ar avea pe cineva care să-i aplaude erezia — sau măcar să o tolereze în tăcere —, să se împărtășească împreună cu el și să-l urmeze.

    Pentru a fi mai clari: Ecumenismul a fost caracterizat ca pan-erezie de teologi și clerici de toate orientările. Deși a început timid, sub lozinca dragostei, astăzi a ajuns să proclame „cu fruntea sus” că Ortodoxia nu este Biserica, ci că împreună cu celelalte erezii — papismul și protestantismul — alcătuiește „Biserica”! Iar patriarhii ecumeniști au reușit aceasta deoarece au avut drept ajutoare și împreună-lucrători, în lucrarea lor nelegiuită, sute de episcopi și mii de preoți și monahi[n. tr. așa cum fac astăzi monahii Theologos și Pimen de la Chilia Buna Vestire din Sfântul Munte, care ne acuză că noi urâm atât erezia cât și ereticii, în schimb ei ăi iubesc pe eretic, dar urăsc erezia…ce dovadă de iubire au dat față de păstrătorii vechiul calendar…], care fie au aplaudat, fie au tăcut în fața trădării!

    Astfel, erezia Ecumenismului are două trăsături pe care vechile erezii nu le-au avut:
    mai întâi, un atac universal împotriva Bisericii Ortodoxe — nu doar împotriva unei singure dogme; iar apoi, aproape acceptarea generală a ereziei de către conducătorii și teologii Ortodoxiei, cu foarte puține excepții în rândul preoților și monahilor.

    Trebuie precizat că aceste excepții se referă doar la nivel teoretic — adică la cuvânt și la scris — fără nicio manifestare practică de împotrivire, precum ruperea comuniunii cu erezia.

    Partea cea mai dureroasă însă este justificarea pe care acești oameni, îmbrăcați în veșmânt clerical, o aduc ca să își sprijine poziția. Ei afirmă că procedează astfel pentru că doresc să rămână în Biserică, deoarece — susțin ei — dacă ar rupe comuniunea cu superiorii lor eretici sau cu cei care se împărtășesc cu aceia, s-ar afla imediat în afara Bisericii. Ce denaturare a învățăturii ortodoxe!

    În timp ce Sfintele Canoane și întreaga ceată a Părinților mărturisitori caracterizează ruperea comuniunii cu cei care propovăduiesc erezia drept o reacție mântuitoare și o apărare a Bisericii, acești oameni susțin exact inversul!

    Astfel, nu numai că se aliază cu erezia și o întăresc, ținându-și turma în neștiință lângă cei rătăciți, ci îi și insultă pe toți Părinții mărturisitori din trecut, numindu-i — implicit — oameni care au luptat în afara Bisericii, de vreme ce au făcut exact opusul a ceea ce fac aceștia astăzi.

    O dovadă limpede a poziției lor subiective și cu totul neortodoxe este că nu aduc nicio mărturie patristică în sprijinul afirmațiilor lor. Iar în lipsa dovezilor, născocesc mereu altele noi, spre alinarea celor care îi ascultă — deoarece, din când în când, ecumeniștii pe care îi urmează, prin cuvânt și faptă, le fac vechile argumente inutilizabile!..

    Scriem acestea deoarece, recent, în Orthodoxos Typos (nr. din 12 martie) a fost publicat un articol al starețului Sfintei Mănăstiri Grigoriu din Muntele Athos, în care — deși este condamnată „rătăcirea ecumenistă” a zilelor noastre — se accentuează în același timp că „noi rămânem în Sfânta noastră Biserică, deoarece credem că în Biserică, și nu în afara ei, putem lupta”.

    Adevărul însă este că poziția lor îi așază în afara Bisericii care luptă împotriva ereziei și, în consecință, în tabăra ereticilor cu care se împărtășesc. Iar dacă ținem seama că atoniții îl pomenesc pe Bartolomeu — conducătorul ecumeniștilor — putem înțelege gravitatea acestei afirmații, care, din păcate, exprimă gândirea comună a multora dintre atoniți (cu excepția, desigur, a părinților zeloți).

    Sunt suficiente doar cuvintele Sfântului Atanasie cel Mare, care îndeamnă pe credincioși să se roage sub cerul liber pentru a nu se împărtăși cu arienii (ΒΕΠΕΣ 33, 199), sau cele ale Sfinților Ioan Gură de Aur și Teodor Studitul, care arată că vrăjmașii lui Dumnezeu nu sunt numai ereticii, ci și cei ce se împărtășesc cu ei — chiar dacă teoretic resping erezia (P.G. 99, 1164 A) — pentru a răsturna din temelii articolul starețului.

    Tragic este faptul că starețul athonit, la finalul articolului său, invocă rugăciunile mărturisitorilor care „au luptat până la moarte” împotriva ereziei. Or istoriceste este demonstrat că această luptă „până la moarte” a fost purtată numai de cei care au rupt comuniunea cu erezia — și de aceea au fost exilați sau omorâți.

    În schimb, lucrarea celor care pretind că „luptă în Biserică” este descrisă cu exactă precizie de Sfântul Vasile cel Mare:

    „Dar împotriva noastră, pe lângă războiul deschis al ereticilor, s-a ridicat și atacul celor care par a fi ortodocși, care au adus Biserica în cea mai mare slăbiciune.” (Epistola 92)

    Sursa: https://orthodoxmiscellany.blogspot.com/2025/11/when-patristic-teaching-is-distorted.html

  • Ecumenismul și amuțirea ortodocșilor

    Ieromonah Theodoret Aghioritul

    Am scris de multe ori că, din păcate, teologii noștri nu se deosebesc de cler sau de monahism în ceea ce privește lipsa de cunoaștere și lipsa de interes față de chestiunile vitale ale credinței și mărturisirii ortodoxe. Și, deși unii dintre ei ar avea posibilitatea să se ocupe de chestiuni canonice, pentru a scoate la iveală amploarea apostaziei la care au ajuns episcopii lor, ei rămân în mod scandalos indiferenți, preocupându-se de orice altceva.

    Ignoră și evită să cunoască temeinic Sfântul Pidalion, care le-ar oferi arma potrivită pentru a înfrunta apostazia vremurilor noastre. Este oare un lucru lipsit de importanță sau secundar? Dacă în toate celelalte ar excela, dar ar neglija tema esențială a credinței, numai aceasta ar fi de ajuns să îi facă vinovați, alergând „în afara țintei”.

    Citesc multe reviste, cunosc diverse scrieri fără legătură cu misiunea lor, dar Sfântul Pidalion, în care se păstrează aproape întreaga Tradiție a Ortodoxiei, le este aproape necunoscut sau indiferent. Toate acestea le-am constatat de nenumărate ori în discuțiile cu ei și le vedem zilnic în publicațiile religioase pe care le scot. Nu este un detaliu minor. Arată sărăcia și unilateralitatea activității lor, lipsa de cuprindere a învățăturii lor. Pentru că Pidalionul ar trebui să fie busola și criteriul întregii lor lucrări. Din cauză că nu este așa, vedem rezultatele de azi: indiferența față de pan-erezia vremii, vestirea diluată și alterată a Evangheliei, admirarea unor personalități ale Apusului numite „sfinte”.

    Dimpotrivă, studierea vie a Pidalionului îi face pe oameni mărturisitori ai Bisericii, iconomi credincioși ai moștenirii sfinte. Așa au lucrat și cei ce s-au sfințit înaintea noastră, încât viața și faptele lor au devenit adaosuri luminoase în cartea vie a Tradiției. Gândirea lor era exprimarea cuvintelor dumnezeiești. Lucrarea lor era expresia „cugetului patristic”, adică participare vie la rădăcinile sfinte ale trecutului. „Fidelitatea față de Tradiție nu este o devoțiune față de vechime, ci legătura vie cu plinătatea vieții creștine. Chemarea la Tradiție nu este apel la modele arhaice, ci la experiența universală a Bisericii, la plinătatea cunoașterii ei.” („Sfinții Colivazi”, Martie 1997)

    Participarea la această plinătate va aduce roadele ei: sfințenia vieții și slujirea credincioasă a moștenirii sfinte. Nu este vorba despre repetarea inertă a credinței, ci de „continuarea creatoare a Tradiției, pornind din viața în Hristos” (G. Florovski).

    Astăzi însă, în mediile teologice și bisericești, se observă o schismă gravă: accentul exagerat pe fapte în detrimentul credinței curate. Iar când spunem credință curată, înțelegem cea lăsată de Sfinții Părinți, nu cea propovăduită de teologii și clericii ecumeniști. De unde au preluat aceștia slujirea împreună cu papa? Rugăciunea comună cu budiști, musulmani și închinători la foc, ca la Assisi, Vancouver și Canberra? De unde au învățat că ereticii sunt moștenitori ai harului și părtași Sfintelor Taine? De unde au luat îndrăzneala de a sluji cununii, botezuri și înmormântări împreună cu ereticii? De a altera rânduiala Botezului? De a numi papismul „Biserică soră” și de a interzice rebotezarea lor? De a prigoni și defăima pe cei care îi mustră, numindu-i „schismatici” și „ereticii”?

    Toate acestea, pentru că au rupt legătura cu Tradiția. Pentru că insultă Sfântul Pidalion, numind canoanele „ziduri ale rușinii”. Și mai grav: unii clerici și mireni văd trădarea, o denunță în scris, dar îi consideră în continuare pe episcopii căzuți drept „drept-învățători ai adevărului”. Se tem să nu fie sancționați sau afurisiți de ei. O teologie schizofrenică, fără nicio legătură cu măreția Părinților.

    Printre cei mai responsabili sunt monahii și monahiile, pentru că viața lor se rânduiește după canoane. Ce răspuns vor da lui Dumnezeu pentru tăcerea lor? Cum îi vor privi, la Judecată, pe mărturisitorii de odinioară care au fost surghiuniți și chinuiți pentru lucruri infinit mai mici, în timp ce ei i-au urmat pe episcopii aliați cu erezia?

    Se justifică spunând că „păstrează mănăstirile” și le „restaurează”, dar această laudă e zadarnică, pentru că prin aceasta se întreține și se întărește erezia. La fel se lăudau și egumenii din vremea iconoclasmului, care păstrau mănăstirile, dar erau în comuniune cu ereticii. Către ei scrie Sfântul Teodor Studitul:

    „O, împietrire! O, răzvrătire împotriva lui Dumnezeu! Hristos era tăgăduit… episcopii erau surghiuniți… monahi și monahii, mireni și mirence, unii bătuți, alții închiși, alții flămânzi, alții schingiuiți… alții omorâți… iar tu, nenorocitule, robit de comuniunea cu erezia, stând în pierzare, deși o numești mănăstire, te lauzi că «îți merge bine»! Ce templu ai păstrat, dacă l-ai întinat pe cel care ești tu însuți? Ce frați ai salvat, dacă s-au pierdut prin comuniunea ta cu erezia?” (PG 99, 1337C)

    Este vremea ca stareți și starețe să se trezească: ori mărturisesc, ori se retrag. Dacă nu se pocăiesc, spune același sfânt, „nu mai pot fi numiți creștini”.

    („Aghioritul”, iulie-august 1997)

    Sursa: https://krufo-sxoleio.blogspot.com/2016/10/2007.html

  • Mitropolitul Agatanghel: Despre erezia inexistentă a „kiprianismului”

    „Semnul lăuntric general care deosebește această Biserică Cerească de cea pământească este faptul că, în timp ce în Biserica pământească binele coexistă cu răul și neghina crește împreună cu grâul, în Biserica Cerească se va aduna, din toate neamurile pământului, numai ceea ce este bun, curat și sfânt. Iar tot ceea ce este rău, stricat și necurat, adunat de-a lungul întregii istorii a lumii, va fi scos de aici și adunat ca într-un singur bazin împuțit, a cărui necurăție nicidecum nu va atinge această minunată locuință a ființelor fericite.”

     Arhiepiscopul Averchie (Tașev),

    Comentariu la un grup de versete: Apocalipsa 21

    În Tezele sale, Mitropolitul Kiprian deplânge, în primul rând, faptul că Biserica oficială a Greciei a adoptat noul calendar în anul 1924. El scrie că, din moment ce noul calendar nu a fost condamnat de un Sinod întreg al Bisericii Greciei, trebuie să se urmărească convocarea unui asemenea Sinod. Iar până ce acesta nu va avea loc, noi îi considerăm pe cei de stil nou drept „mădulare bolnave ale Bisericii”, așteptăm pocăința și întoarcerea lor, însă fără a avea cu ei comuniune de rugăciune sau de Euharistie. Întreaga scriere este practic dedicată Bisericii Greciei, problemelor ei și speranței pentru unitatea ei. Sentimente asemănătoare au existat și la noi, în Biserica Ortodoxă Rusă din Afara Granițelor, când toți nădăjduiau că Patriarhia Moscovei, eliberată de sub puterea comunismului, se va pocăi și va reveni la Ortodoxia patristică.

    Când, acum 40 de ani, Mitropolitul Kiprian scria aceste Teze, mai exista încă nădejdea convocării unui Sinod Local al Bisericii Greciei, așa cum era vie și la noi, rușii, nădejdea convocării unui Sinod Local al Bisericii noastre, care să tragă concluzia întregii perioade zbuciumate și înfricoșătoare din viața atât a Bisericii, cât și a întregii noastre Patrii. Astăzi această nădejde, din păcate, nu mai există.

    Se cuvine a observa că Biserica pământească este alcătuită numai din „mădulare bolnave”, întrucât toți oamenii sunt păcătoși (afară de Însuși Întemeietorul Bisericii și de Preacurata Lui Maică). Prin urmare, mai degrabă erezie este afirmația că în Biserică nu pot exista mădulare bolnave — această afirmație contrazice în mod direct Sfânta Scriptură: Domnul nu a venit să-i mântuiască și să-i cheme la pocăință pe cei drepți, ci pe cei păcătoși (cf. Mt. 9,13; Mc. 2,17; Lc. 5,32). Dacă nu ar fi așa, atunci însăși Biserica nu și-ar mai avea rostul. Chiar și atunci când este vorba despre un anumit fel de „mădulare bolnave” — bolnave de erezie, adică de învățătură de credință mincinoasă — principiul rămâne același. Nu întâmplător Domnul întreba adesea pe ucenici și pe popor: „Cine ziceți că sunt Eu?”; și niciodată El Însuși nu a dat răspuns la această întrebare.

    Noul calendar, primit de papistași, chiar în anul apariției sale (1582) a fost respins de către Patriarhul Ecumenic Ieremia al II-lea, iar apoi a fost osândit sub același Patriarh de către trei Sinoade Panortodoxe: cele din anii 1583 și 1587 (Sinoadele de la Constantinopol, la care au fost de față și Patriarhii Alexandriei și Ierusalimului), precum și de către Sinodul din anul 1593 (la care au luat parte 4 Patriarhi — și Patriarhul Antiohiei), „ca o pierzătoare inovație papală”.

    Însă osândirea noului calendar de către un Sinod Ecumenic, precum și de către un Sinod al Bisericii Eladei, nu a avut loc; asupra acestui lucru atrage atenția Mitropolitul Ciprian. Pur­tând grijă de Biserica Eladei și nădăjduind că o parte a ei se va putea întoarce la Predania Sfinților Părinți, el atrage atenția asupra necesității convocării unui Sinod al Bisericii Eladei pe această temă.

    Vorbind despre erezia noului calendar, despre alte erezii și despre «mădularele bolnave» de aceste erezii, Mitropolitul Kiprian are, desigur, în vedere exclusiv ereziile neosândite de către Sinoade, dintre care sunt multe. Astfel, există între noi, rușii, erezii neosândite de întreaga plinătate a Bisericii Ruse: serghianismul[1], modernismul[2], adorararea numelui[3], idolatrizarea țarului[4], globalismul[5], umanismul[6], sincretismul[7], intercomuniunea[8], etnofiletismul[9] și altele — chiar și ecumenismul, din păcate, nu a fost osândit de către Biserica Rusă la nivel întreg-bisericesc. Acest lucru smintește pe mulți, însă, din pricina lipsei unei osândiri sobornicești, unele dintre acestea se află și continuă să existe chiar și în rândul celor credincioși. Din păcate, asemenea «mădulare bolnave» avem destule între noi. Până ce aceste erezii nu vor fi osândite de un sinod, suntem siliți să le răbdăm ca pe niște opinii particulare. Chiar dacă Tainele săvârșite de unii clerici atinși de acestea pot fi lucrătoare (pentru cei care, cu credință curată și conștiință neîntinată, neștiind nimic, se apropie de ele), mântuitoare aceste Taine pot fi numai înlăuntrul Bisericii. În afara Bisericii nu este mântuire.

    Desigur, atunci când este vorba despre ereziile deja osândite de întreaga plinătate a Bisericii, aici nu poate exista nicio discuție. Conform Canonului 15 (partea a doua) al Sinodului I-II, este datoria directă a episcopului, a slujitorului bisericesc și chiar a credinciosului laic să demaște un astfel de eretic și, dacă acesta nu se pocăiește de erezia sa, să obțină hotărârea autorităților bisericești de a-l alunga din sânul Bisericii.

    Din păcate, în zilele noastre există o practică tristă, care nu are nimic comun cu Ortodoxia, când oricine poate declara orice ca erezie și, pe acest temei, să critice pe cei care nu îi convin, prezentându-se pe sine drept „adevărat mărturisitor”. În acest fel, dușmanii Bisericii Ortodoxe Ruse din afara Rusiei (ROCOR) folosesc împotriva noastră așa-numita erezie a „kiprianismului”, inventată de ei, care, în realitate, nici măcar nu există. Astfel, astăzi, oamenii părtinitori și depărtați de Ortodoxie pot fi ușor recunoscuți după atitudinea lor nesănătoasă față de ceea ce se numește „kiprianism”.

    Este recomandat fiecăruia care se simte cu adevărat tulburat sau preocupat de „kiprianism” să studieze această problemă cu atenție.

    † Mitropolit Agatanghel

    10 septembrie 2025

    Sursa: http://internetsobor.org/index.php/stati/avtorskaya-kolonka/mitropolit-agafangel-o-nesushchestvuyushchej-eresi-kiprianizma

    [1] Subordonarea Bisericii față de stat și justificarea compromisurilor cu puterea lumească, chiar împotriva lui Hristos.

    [2] Curent care schimbă credința după ideile vremii, relativizând dogmele și adevărurile Evangheliei.

    [3] Credința greșită că numele lui Dumnezeu este identic cu Dumnezeu Însuși.

    [4] Considerarea conducătorului politic ca fiind o autoritate absolută, fără greșeală, și a-i acorda cinste și ascultare dumnezeiască, care se cuvin numai lui Dumnezeu.

    [5] Ideologia unei lumi unificate politic, economic și religios, unde diferențele de credință și neam sunt șterse.

    [6] Doctrină care pune omul în centrul tuturor lucrurilor și îl consideră măsura adevărului, fără Dumnezeu.

    [7] Amestecarea mai multor religii și credințe, ca și cum toate ar fi la fel și ar duce la același Dumnezeu.

    [8] Împărtășirea între confesiuni diferite (ortodocși, catolici, protestanți), fără unitate de credință.

    [9] Identificarea Bisericii cu o singură națiune sau etnie, punând neamul mai presus de universalitatea Bisericii.

  • Cuviosul Serafim (Rose) de la Platina: Starea zelotismului și ROCOR în 1976

    Scrisoarea 218

    Odovania Înălțării, 1976

    [29 mai / 11 iunie, 1976]

    Dragă Daniel [Olsen],

    Îți trimitem salutările noastre din inimă la Praznicul Înălțării Domnului nostru și la Praznicul Cincizecimii. Fie ca Dumnezeu să te păzească în harul Său!

    Întrebarea ta despre „zelotism” vine într-un moment în care și noi am reflectat mult la astfel de chestiuni — și, de fapt, ea devine acum o întrebare fundamentală cu care se confruntă Biserica noastră. Mai ales odată cu trecerea la Domnul a Arhimandritului Constantin și a Arhiepiscopului Averchie, omul se oprește și se întreabă: cine ne va fi acum călăuză în zilele grele ce urmează și ne va da tonul și ideologia cea dreaptă? Episcopul Lavru a implorat pe monahii de la înmormântarea Arhiepiscopului Averchie să promită, în timp ce îi dădeau sărutarea de rămas bun, că vor rămâne credincioși învățăturii lui și că vor păstra Jordanville așa cum a fost sub el; dar nu va fi prea ușor să se păstreze această promisiune în furtunile ce se apropie.

    Astfel de uriași precum Vlădica Averchie și Vlădica Ioan ne-au călăuzit până acum, iar învățătura lor va rămâne un far în zilele ce vor urma; Vlădica Averchie, mai ales, ne-a lăsat câteva îndrumări practice care ne vor ajuta să trecem peste unele obstacole grele. (Încercăm în prezent să adunăm unele dintre acestea din multele lui cărți.)

    Înainte de a merge mai departe, trebuie să ne oprim și să vedem unde ne aflăm. Dorim să fim zeloși pentru adevărata Ortodoxie, iar conducătorii Bisericii noastre au arătat limpede că nu trebuie să avem niciun contact cu Patriarhia Moscovei și cu Bisericile asuprite în același fel; trebuie să ne abținem de la participarea la activități ecumeniste și să fim conștienți că ecumenismul roade însăși fibra ortodoxă a majorității Bisericilor Ortodoxe, începând cu Constantinopolul; și trebuie să urmăm cu râvnă o cale a adevăratei Ortodoxii noi înșine, nu doar în fapte exterioare, ci mai ales în viața duhovnicească, însă fără a cădea în zelotism fals care este „fără cunoștință”[1] — un punct pe care Vlădica Averchie l-a subliniat în mod special. Despre acest pericol din urmă am învățat mult în ultima vreme din situația vechi-calendariștilor din Grecia, care ne poate ajuta să evităm unele greșeli „pe partea dreaptă”.

    Iată, pe scurt, situația vechi-calendariștilor greci așa cum o avem de la Dr. Kalomiros, care pare cel mai moderat și mai rezonabil dintre vechi-calendariștii cu care am avut contact, și așa cum a fost confirmată dintr-un punct de vedere oarecum diferit de propriul nostru Episcop Lavru:

    „Matheiții” predică o „acrivie” absolută: din 1924, toți nou-calendariștii și toți cei aflați în comuniune cu ei sunt fără har; de aici „criza” care l-a determinat pe Episcopul Mathei să-și hirotonească singur succesori — el și adepții lui credeau atunci că el era singurul episcop ortodox rămas în lume. Prin urmare, este uimitor că ei au putut fi convinși să aibă vreun contact cu Biserica noastră, cum a fost la Soborul din 1971, iar Dr. Kalomiros ne spune că aceasta s-a întâmplat pentru că Părintele Panteleimon din Boston le-a spus că episcopii noștri s-au „pocăit” și că acum erau dispuși să accepte poziția matheiților. Odată ce au văzut că nu este așa, matheiții și-au reluat atacurile asupra Bisericii noastre, iar ultima dată când am auzit, erau aproape hotărâți să dea Biserica noastră anatemei. Dr. Kalomiros numește acest grup niște legaliști extremi și „scolastici”, și aceasta este și impresia noastră din contactele limitate pe care le-am avut cu ei. Evident, dacă ei au dreptate, trebuie să părăsești cu totul Sinodul și să te alături lor. Dar „acrivia” lor pare cu adevărat puțin prea apropiată de sectarism pentru a fi răspunsul pentru noi astăzi.

    Jurisdicția Arhiepiscopului Auxentie, pe de altă parte, a fost mai apropiată de Biserica noastră prin acceptarea „iconomiei”. Dar anul trecut ei au proclamat de asemenea Tainele nou calendariștilor ca fiind invalide — nu pentru că aceștia ar fi „schismatici” din punct de vedere legal și tehnic (aceasta fiind gândirea matheită), ci pentru că acum (în viziunea lor) ecumenismul a devenit o erezie conștientă și, prin urmare, nou-calendariștii sunt eretici formali. Ei le-au cerut episcopilor noștri să ia aceeași hotărâre, iar episcopii noștri au refuzat, pe motiv că aceasta este o chestiune dincolo de competența lor de a judeca. Episcopul Petru de Astoria a refuzat să accepte decizia auxentiților și, prin urmare, a fost excomunicat. Episcopii noștri nu au acceptat această excomunicare și continuă să slujească împreună cu el (așa cum cinci dintre episcopii noștri au făcut la înmormântarea Arhiepiscopului Averchie). În februarie anul acesta, după cum ne-a informat de curând Vlădica Nectarie, unul dintre grupurile vechi-calendariste a anatematizat în mod solemn Biserica noastră — nu știu care grup, dar fără îndoială că amândouă o vor face în curând. Totuși, grupul auxentit însuși este în pericol să se dividă în mai multe jurisdicții, în principal din pricina unor probleme de mândrie și putere (după cum ne spune însuși Dr. Kalomiros).

    Ca și cum toate acestea nu ar fi destul de rele, există zeloți pe Muntele Athos care nu fac parte din niciuna dintre jurisdicțiile vechi-calendariste existente, din pricina viziunilor lor particulare despre „acrivie” și „iconomie”. Dr. Kalomiros ne spune că prietenul nostru, Părintele Theodoritos, este acum în comuniune doar cu propriul său grup de patru sau cinci monahi și că este luat în considerare ca posibil candidat la episcopat de către un grup de auxentiți; deși Părintele Theodoritos nu ne-a menționat nimic despre aceasta în scrisorile sale către noi. În orice caz, zeloții de pe Muntele Athos sunt ei înșiși tot mai împărțiți și unii se mândresc cu faptul că nu vorbesc cu cei de altă nuanță de credință.

    Toate acestea ar trebui să fie un avertisment suficient despre pericolul de a exagera în privința „acriviei” și a „zelotismului.” Pericolul de a rătăci pe „partea dreaptă” a devenit acum atât de mare încât Mitropolitul Filaret, atunci când îl sfătuia pe Părintele Alexei Poluektov acum doi ani în privința publicării Vera i Zhizn, l-a prevenit să nu folosească deloc cuvântul „zelot” (cuvântul mai blând „revnitel”[2] este suficient).

    Cred că lecția din toate acestea este, înainte de toate, să ne învețe să nu fim prea siguri când definim lucruri (mai ales „acrivia” și „iconomia”) și să nu fim prea grăbiți în a „rupe comuniunea”.

    Avem acum un exemplu recent chiar în Biserica noastră: Părintele Vasile Sakkos din Geneva. Văzând că propriul său episcop nu a rupt complet contactul cu jurisdicțiile „ecumeniste”, el a întrerupt comuniunea cu el și a cerut Soborului nostru din 1974 să răspundă fără echivoc la două întrebări (ne-a trimis o copie a apelului său): (1) Sunt ecumeniștii și nou-calendariștii eretici? (2) Avem sau nu comuniune cu ei? Soborul nostru nu i-a dat un răspuns satisfăcător, iar el aparent este acum cu matheiții.

    La început am fost simpatici dorinței lui de a-i face pe episcopii noștri să lămurească lucrurile „clar” și „consecvent”, mai ales dându-ne seama că Arhiepiscopul Antonie al Genevei este într-adevăr probabil prea „liberal” în opiniile și contactele sale. Dar, reflectând mai departe, găsim mai multe considerații care fac ca problema să fie destul de complexă și să nu admită un răspuns simplu:

    (1) Ecumenismul în sine nu este o erezie clară și bine definită precum arianismul, nici un corp bisericesc distinct precum Biserica Romano-Catolică. Rareori este predicat cu îndrăzneală în atâtea cuvinte de către participanții săi ortodocși și, chiar și atunci când Părinții Athenagoras și Dimitrie, sau noua „Mărturisire de la Thyateira”, fac afirmații scandaloase, acestea sunt adesea însoțite măcar de o mărturisire verbală că Ortodoxia rămâne încă singura adevărată Biserică a lui Hristos. Există deci o anumită justificare pentru cei care refuză să rupă legătura cu ierarhii ecumeniști sau care nu știu în ce moment ei devin de fapt „eretici.”

    (2) Ecumenismul, mai degrabă decât o erezie formală, este mai mult ca o mișcare elementară, o atitudine intelectuală care este „în aer” și pune stăpânire pe indivizi, pe grupuri și pe întregi Biserici în măsura în care acestea sunt lumești și deschise către mode intelectuale. Astfel, el se află și în Biserica noastră, și chiar în mințile noastre, dacă nu ducem o luptă conștientă împotriva „duhului vremurilor”. Cu atât mai dificil este, așadar, să-l definim și să știm exact unde se află linia de bătălie.

    (3) Propriile noastre turme, în măsura în care sunt lumești, nu înțeleg aceste lucruri, iar o decizie de a „rupe comuniunea” în mod formal cu toate Bisericile Ortodoxe ecumeniste pur și simplu nu ar fi înțeleasă de mulți.

    (4) Există o teamă, întărită de cunoașterea situației vechi-calendariștilor greci, de a nu cădea într-o mentalitate sectară — aceea că „numai noi suntem curați”.

    Ce ar trebui, deci, să facem?

    Să ne lăsăm, înainte de toate, călăuziți de ierarhii noștri care sunt cei mai conștienți de situația duhovnicească a Bisericii de astăzi și care s-au exprimat. Îl avem mai ales pe Mitropolitul Filaret, care vorbește mai degrabă despre esența duhovnicească a ecumenismului decât despre natura lui formal eretică și care îi avertizează pe ceilalți ierarhi și pe propria lui turmă să nu participe la activități și idei ecumeniste; și pe Arhiepiscopul Averchie, care privea întreaga problemă nu în termenii unei erezii formale, ci mai degrabă ca pe o mișcare elementară de apostazie, al cărei răspuns este înainte de toate o întoarcere la viața duhovnicească.

    În general, atât timp cât Biserica noastră este una și unită, să avem încredere în judecata episcopilor locali; dacă ceva din ceea ce fac este discutabil, să ne lăsăm călăuziți de judecata episcopilor noștri cei mai duhovnicești (și de preferință nu doar de unul singur), dar fără a face o „demonstrație” dacă aceasta nu este de acord cu episcopul local. Dar să ne ferim de concluziile propriei noastre logici și ale „definițiilor”. Mi-e teamă că Părintele Panteleimon din Boston a căzut în această ultimă capcană și urmează un drum pe care niciunul dintre episcopii noștri nu îl aprobă, chiar dacă el le spune altora că poziția episcopilor noștri este sinonimă cu ceea ce crede el că ar trebui să fie (uneori politica situației vechi-calendariste grecești îl obligă aparent să facă asemenea lucruri pentru a-și „salva fața”). El și grecii care îl urmează au format un fel de „episcopie” psihologică autonomă în cadrul Bisericii noastre, și este evident că nu au nici încredere, nici respect pentru episcopii noștri; ei își caută autoritatea mai degrabă în Grecia — iar în Grecia situația devine tot mai confuză pe zi ce trece, astfel încât gândirea Părintelui Panteleimon singură ajunge să fie autoritatea lor. Aceasta este o situație extrem de periculoasă și pare inevitabil că, dacă grecii noștri nu își schimbă tonul „zelotismului” lor, este doar o chestiune de timp până când ne vor părăsi, fie pentru matheiți, fie pentru a forma propria jurisdicție — ceea ce nu va face decât să încurce și mai mult lucrurile. Deja Părintele Panteleimon practică „comuniunea selectivă” în Biserica noastră, cum a fost când a refuzat să slujească la înmormântarea Arhiepiscopului Averchie, dar a stat în Sfântul Altar împreună cu un grup de preoți și monahi ai săi. Părintele Panteleimon de la Jordanville, când a văzut aceasta, i-a spus Părintelui Herman (care a putut fi prezent pentru a-și lua rămas bun de la Avva său): „Uite ce fel de monahi avem acum. Au venit aici să facă o demonstrație. Trebuie să fie sfârșitul lumii.” Aceasta este tipică pentru atitudinea Bisericii noastre față de „zeloții” prea-nerăbdători ai zilelor noastre: fără amărăciune sau indignare, dar cu o conștiință profundă și liniștită că aceasta nu este soluția. Este pentru noi un semn rău că Părintele Panteleimon se afla într-o stare de „comuniune tensionată” cu Vlădica Averchie în ultimele luni ale vieții acestuia și că, pentru aceeași cauză (Episcopul Petru, pe care episcopii noștri par să o privească doar ca pe o problemă de „competiție”), nu a vrut să slujească la înmormântarea sa. Vlădica Averchie a fost cel mai mare stâlp al Bisericii noastre și ne-a scris, în tulburarea sa legată de Părintele Panteleimon, o scrisoare sfâșietoare care arată cât de mare este prăpastia dintre marii bătrâni ai Bisericii noastre și generația mai tânără care nu și-a primit călăuzirea de la ei și care acum crede că „știe mai bine” decât aceștia.

    Nu dorim să-l judecăm pe părintele Panteleimon sau pe vreunul dintre „zeloți”, inclusiv pe Matheiți; dar este limpede că drumul nostru nu poate fi cu ei. „Acrivia” lor îi forțează să se implice atât de mult în politica bisericească, încât problemele duhovnicești devin cu totul secundare. Știu din experiență că, dacă ar trebui să mă așez și să gândesc eu însumi care nuanță de „zelotism” este astăzi „cea corectă” — îmi voi pierde toată pacea sufletului și voi fi mereu preocupat de întrebări legate de ruperea comuniunii, de cum va părea aceasta altora și de „ce vor gândi grecii” (și care greci?), și de „ce va gândi Mitropolitul?” Și nu voi mai avea timp sau înclinație să mă las inspirat de pustie, de Sfinții Părinți, de sfinții minunați din vechime și din vremuri moderne care au trăit într-o lume mai înaltă. Mai ales în vremurile noastre nu este cu putință să fim cu totul detașați de aceste chestiuni, dar să punem mai întâi cele dintâi: întâi viața duhovnicească și strădania către Împărăția Cerurilor; în al doilea rând vin întrebările de jurisdicție și de politică bisericească. Și să ne apropiem de aceste chestiuni secundare din direcția cea dreaptă: nu mai întâi din perspectiva legalismului, a canoanelor, a „acriviei”, ci mai degrabă duhovnicește. Pericolul principal al vremurilor noastre nu este „lipsa de acrivie”, ci pierderea gustului Ortodoxiei; „acrivia” nu ne va mântui dacă nu mai avem simțirea și gustul Ortodoxiei și dacă nu o iubim din toată inima noastră.

    Dr. Kalomiros a scris, într-o scrisoare către Alexey Young acum câteva luni, ceva ce ne oferă un indiciu:

    „Părintele Panteleimon și părintele Nichita și cei care sunt în jurul lor pot fi de origine greacă, dar ei nu sunt greci. Ei sunt americani 100% cu toate trăsăturile americane. Nu îi calomniez, căci aceasta este firesc. Ceea ce este însă dureros la ei este că faptul de a fi americani și insistența lor de a fi americani i-a tăiat de la Tradiția Ortodoxă, care nu este ceva teoretic, ci vine de la tată la fiu într-o transmitere continuă de la om la om, care este posibilă doar atunci când cineva este unit în suflet și în dragoste cu cei care îi transmit tradiția. Dar ortodocșii americani nu au strămoși americani în Ortodoxie. Dacă se declară americani și vor să se taie de la fundalul lor național… se taie în realitate de la posibilitatea de a primi Tradiția Ortodoxă vie. De aceea eu, care sunt grec și care, în anumite puncte ale discuțiilor teoretice, pot să nu fiu de acord cu Părinții de la Platina și să fiu de acord cu părintele Panteleimon, nu simt la el „simțirea” Ortodoxiei, care îl face pe om cu adevărat ortodox în ciuda multor noastre greșeli omenești; iar eu simt această „simțire” în periodicele voastre Orthodox Word și Nikodemos, și tendințele voastre practice îmi sunt mai apropiate de inimă decât întreaga atmosferă a publicației The Orthodox Christian Witness, care este îndreptată către lume, și nu de la lume către veșnicie.”

    Mă tem că noul nostru Orthodox Word, cu încercarea lui (în introducerea la epistola Mitropolitului Filaret despre „Mărturisirea din Thyateira”) de a reda gândirea reală a episcopilor noștri cu privire la chestiunile „ruperii comuniunii” — va fi un altul dintre acele puncte „teoretice” cu care Dr. Kalomiros va fi în dezacord. Sunt sigur că „grecii” noștri ne vor ataca pentru aceasta, pentru că ei nu vor ca măcar să se știe că episcopii noștri nu au rupt niciodată oficial comuniunea cu Constantinopolul și nici nu doresc să o rupă. Dar nu putem insista că știm mai bine decât episcopii noștri într-un domeniu pe care este treaba lor să îl cunoască. Dacă încă mai avem „simțirea” Ortodoxiei (și ne rugăm să nu o pierdem în zilele grele care ne stau înainte) — aceasta este pentru că i-am iubit și i-am ascultat pe acei episcopi și pe acei preoți mai în vârstă care ne-au predat credința și nu am crezut că putem să-i învățăm noi pe ei. Dacă în unele privințe avem diferențe „teoretice” cu unii episcopi, aceasta nu a rupt legătura de încredere și de dragoste, și nu ne-am încumetat să declarăm public astfel de diferențe. Dar părintele Panteleimon, pe față, crede că este chemat să-i învețe pe episcopii noștri, până într-acolo încât să-l mustre public pe Mitropolitul nostru (cum a făcut la un banchet în 1974). Cu aceasta nu putem fi de acord și, într-adevăr, ne-am teme să pierdem gustul Ortodoxiei dacă am crede că știm mai bine decât toți episcopii și bătrânii noștri.

    Această scrisoare este deja prea lungă și încă nu am „răspuns întrebării tale” despre ieromonahul sârb care slujește în biserica noastră. În privința Bisericii Sârbe nu a existat unanimitate între episcopii noștri. Arhiepiscopul Averchie credea că ar trebui să-i încadrăm împreună cu celelalte Patriarhii dominate de comuniști și să nu avem comuniune cu ei; dar majoritatea episcopilor noștri nu au gândit astfel și, de fapt, episcopul Sava a fost atât de ferm în acest punct încât a spus că se va retrage la pensie dacă vom rupe comuniunea cu Patriarhia Sârbă. Se pare că episcopii noștri nu au luat nicio decizie în această privință, ceea ce înseamnă că Serbia este încadrată mai mult sau mai puțin împreună cu Bisericile „canonice” ale lumii libere (probabil chiar ceva mai bine decât ele, pentru că este pe vechiul calendar), cu care relațiile noastre erau tensionate sau descurajate, dar nu pe deplin rupte. În lipsa unui sfat contrar din partea unuia dintre episcopii noștri, te-am sfătui să accepți ceea ce îngăduie episcopul local, inclusiv primirea Sfintei Împărtășanii; totuși, dacă te simți neliniștit să primești Sfânta Împărtășanie de la acest preot, din motive duhovnicești personale poți ușor să te împărtășești într-una din celelalte biserici ale noastre de acolo, fără să fii vinovat că judeci pe episcop. Desigur, nu este treaba ta să „îi înveți” pe oamenii de acolo, căci aceasta nu ar face decât să-i zăpăcească și probabil să te zăpăcească și pe tine însuți. Ne așteptăm ca Vlădika Nectarie să ne viziteze săptămâna viitoare sau cam așa și îi vom cere părerea. Aceasta, desigur, nu este o poziție „zelotistă” — dar niciunul dintre episcopii noștri nu ne-a predat o poziție de pur „zelotism”, inclusiv arhiepiscopul Averchie, care a subliniat întotdeauna aspectul duhovnicesc fără să insiste asupra literei legii și a cărui grijă principală cu privire la Biserica noastră nu era lipsa de „acrivie”, ci mai degrabă evaporarea vieții duhovnicești și îngăduirea ca preocupările lumești și politice să ne domine.

    Ei bine, nu mai am timp să-ți dau informațiile despre locurile sfinte din Elveția și Franța — vezi cât de mult „politica bisericească” ia din partea duhovnicească?! Iartă-mă. Dar îți voi scrie în curând cu aceste informații. Roagă-te pentru noi — și mai ales ca să putem termina la timp publicațiile pentru aniversarea de 10 ani de la adormirea lui Vlădika Ioan. Să-l rugăm să ne ajute și să ne călăuzească acum!

    Cu dragoste în Hristos,

    Serafim, monah

    Sursa: https://orthodoxmiscellany.blogspot.com/2025/02/st-seraphim-rose-of-platina-state-of.html

    [1] Romani 10:2.

    [2] Ревнитель (revnitel) = apărător plin de râvnă, dar cu discernământ.