Rezistența Ortodoxă

Etichetă: Calendarul Vechi

  • Contribuție la eliberarea ecleziologiei Adevăraților Ortodocși de captivitatea sakarelliană (adică romanidiană) (4)

    Continuarea articolului: https://rezistentaortodoxa.org/2025/09/02/contributie-la-eliberarea-ecleziologiei-adevaratilor-ortodocsi-de-captivitatea-sakarelliana-adica-romanidiana-3/

    În opoziție cu ceea ce învață Părinții Bisericii, dl. Sakarellos susține că însușirea de membru al Bisericii – dar, în plus, și preoția, dacă este cleric – se pierde automat de către:

    → Oricine cade din „luminare” și din „îndumnezeire”:
    „Din Biserică, așa cum a definit-o Hristos și au învățat-o Sfinții Părinți (notă: noi am văzut că au învățat exact contrariul!), iese un membru al ei atunci când cade din acea fericită stare a «luminării» și a «îndumnezeirii», adică a «vederii lui Dumnezeu». Atunci încetează de a mai fi membru al Bisericii. Aceste cazuri se petrec atunci când mintea omului se întunecă și moare din nou prin păcate și patimi sau când cade în rătăciri și erezii” (P, 194).

    „Fiecare credincios care se învrednicește să ajungă la starea de «luminare» sau de «îndumnezeire», dobândește simțirea prezenței lui Hristos înăuntrul său. Dacă un om nu a dobândit această simțire, chiar dacă este botezat, nu este membru al Trupului lui Hristos, după Părinți (notă: tactica preferată a adepților lui Sakarellos, atunci când își exprimă o opinie, este să folosească expresia „după Părinți”, fără aproape niciodată să facă trimitere reală la aceștia, cu excepția unor pasaje foarte scurte – unele autentice, altele alterate –, pe care le interpretează după bunul lor plac)” (P, 213).

    → Oricine se rătăcește:
    „Oricare mădulare ale ei s-au rătăcit, oricât de multe ar fi, acestea imediat se taie singure de la Trup și încetează prin ele însele de a fi membre ale lui” (A, 5).

    → Oricine cade în erezie:
    „Din momentul în care un credincios, fie laic, fie monah, fie cleric, primește vreo erezie, chiar dacă nu a făcut-o cunoscută nimănui, ci o ține ascunsă în sine, devine dușman al lui Dumnezeu, după Sfântul Ioan Gură de Aur. Acest fapt se explică prin aceea că un credincios, prin acceptarea unor rătăciri, pierde Credința Ortodoxă, care este Tradiția Apostolică. Aceasta înseamnă că pentru el se rupe Succesiunea Apostolică. Aceasta înseamnă că acel eretic încetează să mai fie membru al Bisericii lui Hristos! El însuși iese din Trupul Bisericii. Se taie singur de la Biserică, chiar dacă formal zice că rămâne în ea! Se auto-condamnă, adică își dă singur sentința! Acest lucru îl spune și Apostolul Pavel, când scrie despre fiecare eretic că: «a căzut în păcat, fiind singur de sine osândit.» (Tit 3, 11), adică este deja auto-condamnat!” (A, 8).

    „Eretic nu este doar acela care introduce noi dogme în Biserică, ci și oricine nu a ajuns la «luminare» sau la «îndumnezeire». Adică cel care nu este membru al Bisericii. Acesta nu este Ortodox!” (P, 194).

    → Oricine are comuniune bisericească cu astfel de persoane:
    „Din clipa în care un membru al Bisericii, indiferent de ce poziție deține în Trupul ei, cade în rătăcire sau «are comuniune» cu cineva dintre cei ce au căzut în erezie, el nu mai este membru al acesteia. Nu mai poate fi nici patriarh, nici arhiepiscop, nici episcop, nici preot sau monah, nici măcar simplu membru al ei, nici măcar să se numească creștin! …Cu atât mai mult, nu poate fi Patriarh, Arhiepiscop sau alt cleric, pentru că nu are nici Succesiune Apostolică, nici preoție” (E, 3).

    Aici vedem, așadar, nu doar o simplă opoziție față de ceea ce învață Părinții, așa cum am arătat mai înainte, nu doar o simplă renaștere a rătăcirilor donatiste, ci o ecleziologie restrictivă fără precedent ca amploare (depășind chiar și pe cea a lui Mathei Karpathakis), pe baza căreia în Biserică rămân atât de puțini membri, încât nici măcar nu suntem siguri dacă și aceștia sunt cu adevărat membri, întrucât nu putem constata în niciun fel: nici dacă au „luminare” și „îndumnezeire” (sau dacă o simt…), nici dacă mintea lor a fost „întunecată” din pricina păcatelor și patimilor, nici dacă au căzut într-o rătăcire sau erezie (chiar și ținută ascunsă în suflet!), nici dacă sunt în comuniune, directă sau indirectă, cu vreunul dintre cei „căzuți”!

    Aceste opinii, în mod evident anti-ortodoxe, urmăresc desigur susținerea unei poziții centrale, care constituie un pilon de bază al ecleziologiei lui Sakarellos: că preoții care aparțin categoriilor de mai sus, fiind „în afara Bisericii” în mod automat, își pierd automat și Preoția.

    Dar dacă există o pierdere automată a Preoției, atunci de ce se mai adună Sinoade pentru a caterisi clericii vinovați? La această întrebare firească, adepții lui Sakarellos răspund astfel:

    „Caterisirea pe care Biserica o impune episcopilor ei nevrednici este un act prin care Biserica constată că un cleric nu are Harul dumnezeiesc și, prin urmare, nu poate săvârși cele sfinte! Aceasta înseamnă că prin această hotărâre Biserica nu face decât să confirme o stare creată din pricina nevredniciei acelui episcop anume. Pentru că el nu are hirotonie de la Dumnezeu – lucru pe care îl dovedesc limpede comportamentele sale contrare credinței drepte și vieții morale –, Dumnezeu nu lucrează în ceea ce săvârșește acel om ca și „cleric”!

    Un exemplu simplu ne va ajuta să înțelegem mai bine caracterul constatator al „caterisirii”. Când moare cineva, se întocmește un act de deces. Dar moartea nu se produce din pricina acelui act. Actul de deces doar constată moartea care a avut loc. La fel se întâmplă și cu caterisirea unui cleric: caterisirea doar atestă, dincolo de orice îndoială, că respectivul nu mai are autorizarea Bisericii de a sluji, pentru că a încetat să aibă „hirotonia de sus”. În consecință, Tainele pe care le săvârșește sunt «lipsite de har», adică nu au Harul lui Dumnezeu!” (P, 184).

    O argumentație similară dezvoltă și adepții contemporani ai lui Sakarellos din spațiul nostru, numai că în locul Sinodului-Oficiu de Stare Civilă al dascălului lor, îl prezintă pe Sinod drept un Sinod-Medic Legist:

    „Când Arhiereii, într-un Sinod, hotărăsc despre moartea duhovnicească a unei comunități eretice, nu sunt niște «călăi duhovnicești» care îi omoară duhovnicește pe eretici prin anatemă, ci niște «medici legiști duhovnicești», care constată moartea duhovnicească a ereticilor, care a survenit tocmai din pricina bolii mortale a ereziei… Așa cum, atunci când avem înainte un trup mort, medicii legiști pot să nu fie de acord între ei asupra orei exacte a morții și să încerce să o determine prin diverse metode științifice, dar faptul indubitabil este că moartea s-a produs deja.”

    De altfel, și alții, în cadrul mai larg bisericesc, susțin că osândirea unui cleric de către un Sinod la caterisire din pricina ereziei – atâta timp cât acesta nu se pocăiește și nu revine la dreapta credință – are doar valoare constatatoare a lipsei de lucrare a Harului în Tainele săvârșite de el și nu valoare constitutivă (adică Harul nu încetează să lucreze din momentul caterisirii și de atunci înainte, ci încetase deja înainte) (cf. sursa citată).

    Pentru întărirea acestei poziții centrale, sunt aduse în sprijin anumite fraze patristice, pe care le vom examina una câte una, pentru a arăta dimensiunea interpretării greșite:

    a) „Când însă un astfel de cleric «cade» din această stare de desăvârșire duhovnicească, în realitate «pleacă» și din Biserică. Canoanele Bisericii îi consideră pe episcopii eretici, chiar și înainte de condamnarea lor de către un Sinod, drept pseudo-episcopi și pseudo-învățători. Citim în Canonul 15 al Sinodului I-II că cei care se despart de episcopii eretici «nu de episcopi, ci de pseudo-episcopi și pseudo-învățători s-au despărțit»” (P, 194).

    Aici avem o interpretare literală a cuvântului „pseudo-episcop”, pe care însă, așa cum vom vedea, o respinge atât practica, cât și învățătura Bisericii. O interpretare literală, dacă nu este susținută de practica și învățătura Bisericii, conduce la concluzii cu totul greșite și absurde, „sfârșește în absurdități”, cum spune Sfântul Nicodim, întrucât „litera omoară” (II Cor. 3,6). Pentru a se înțelege acest lucru, să luăm un exemplu: Apostolul Pavel spune că cel lacom „este închinător la idoli” (Efes. 5,5). Știm însă că există clerici lacomi și, prin urmare, după o interpretare literală a acestui verset, ei sunt idolatri. Dar idolatrii nu săvârșesc Taine și, prin urmare, Tainele săvârșite de orice cleric lacom ar fi inexistente – lucru pe care Biserica nu l-a susținut niciodată! Așadar, expresia are un înțeles mai profund.

    La fel și cu „pseudo-episcopul” din Canon. Aceasta nu înseamnă că, încă (adică „înainte de judecata sinodală”), el nu mai este episcop din punct de vedere formal, care săvârșește Taine, ci că este nevrednic sau, mai bine spus, vrednic de pedeapsă și de caterisire din treapta episcopală, ca unul căzut în erezie. Acest lucru este confirmat nu doar de Canonul însuși, care prevede „judecata sinodală”, ci și de practica și de învățătura Bisericii.

    Să vedem câteva exemple caracteristice, care răspund și celor dintre sakarellieni (care socotesc erezie afirmația că „cel care cade din credință nu cade și din preoție”!) și ne întreabă: „Care Sinod Ecumenic și când a recunoscut vreodată preoția ereticilor pe durata în care se aflau în erezie?”:

    i) Cazul lui Nestorie. Patriarhul Constantinopolului între anii 428-431, deși predica erezia, a fost tratat de Sinodul III Ecumenic ca episcop în funcție al Bisericii, care l-a chemat de trei ori să se prezinte la lucrări, înainte de a-l caterisi în lipsă. În toată perioada cercetării învățăturilor sale, Sinodul îl numea „prea-evlavios”, „prea-iubit de Dumnezeu” și „prea-cucernic Episcop” (Spyridon Melia, Colecția nouă și foarte completă a Sfintelor Sinoade, vol. I, Paris, 1761, p. 469-482), recunoscându-l nu doar ca membru, ci și ca episcop al Bisericii până la caterisire și anatematizare. Aceasta arată limpede că cel care cade în erezie nu își pierde automat nici calitatea de membru al Bisericii, nici Preoția, ci acestea îi sunt luate de însuși Hristos prin lucrarea Sinodului: „Domnul nostru Iisus Hristos, pe Care L-a hulit, a hotărât prin acest Sfânt Sinod ca Nestorie să fie străin de vrednicia episcopală și de orice adunare preoțească” (ibid., p. 494). După caterisire este numit simplu „Nestorie”, „noul Iuda” (ibid., p. 497), „nelegiuitul” (ibid., p. 498), „lipsit de minte” (ibid., p. 501) etc.

    ii) Cazul lui Dioscor. Patriarh al Alexandriei între 444-451, nu doar că a predicat erezia, dar a și susținut-o sinodal (la „Sinodul tâlhăresc” de la Efes), condamnându-i pe ortodocși. Totuși, Sinodul IV Ecumenic l-a tratat ca episcop în funcție, el însuși fiind prezent la început ca membru cu drepturi depline! Aceasta a provocat reacția delegaților Papei Leon al Romei, care au cerut să se apere. În Actele Sinodului IV Ecumenic citim: „Dioscor, preavlaviosul episcop al Alexandriei, fiind așezat în mijloc” (Spyridon Melia, Colecția nouă și foarte completă a Sfintelor Sinoade, vol. II, Paris, 1761, p. 45), a început Sinodul, cercetând mai întâi plângerea lui Eusebiu de Dorylaion împotriva „preavlaviosului episcop al marii cetăți Alexandria” (ibid., p. 46). După prima ședință, Dioscor a părăsit Sinodul, iar acesta l-a chemat de trei ori înainte de a-l caterisi în lipsă. Prima dată, i s-au trimis episcopi „spre a-l chema pe prea-iubitul de Dumnezeu episcop al marii cetăți Alexandria” (ibid., p. 115). A doua oară, Sinodul îi scrie „prea-iubitul de Dumnezeu episcop al Alexandriei Dioscor”: „Ți-am făcut o a doua chemare canonică la cucernicia ta” (ibid., p. 116). A treia oară, „Preasfântul și marele Sinod Ecumenic, către preacucernicul episcop Dioscor” (ibid., p. 123). Deoarece nu s-a prezentat, Sinodul l-a informat că „este caterisit de Sfântul și Ecumenicul Sinod din episcopie” (ibid., p. 130). Rămânând nepocăit, Sinodul IV Ecumenic l-a și anatematizat.

    iii) Cazul lui Ioan Vekkos. Patriarh al Constantinopolului între 1275-1282, în fața Sinodului din 1282 a evitat anatema, pentru că s-a prezentat și a depus o mărturisire scrisă împotriva ideilor latinești. Totuși, nu a scăpat de caterisire, fiindcă a urcat pe tron în mod necanonic, cu ajutorul puterii seculare, pe când Patriarhul legitim, Sfântul Iosif I, era încă în viață. Caterisirea și-a recunoscut-o în scris (în acea mărturisire) și a rămas simplu membru al Bisericii. Dar, întorcându-se apoi din nou la vechile lui idei catolicizante, a fost condamnat de un nou Sinod în ianuarie 1283: „Pe Ioan Vekkos și pe cei ce-l urmează… îi tăiem de la comuniunea ortodocșilor și îi facem lepădați de Biserica lui Dumnezeu și de turma Sa” (P.G. 142, 239). Sinodul conchide cu aceste cuvinte pline de durere: „Căci, dacă îi tăiem de la noi, dacă îi izgonim din Biserica celor evlavioși, dacă îi supunem la cumplitul și marele blestem al neîmpărtășirii și al înstrăinării de ortodocși, nu o facem bucurându-ne de pedeapsa lor, ci dimpotrivă ne întristăm și purtăm despărțirea aceasta cu amărăciune” (ibid., p. 246).

    b) „Însă Dositei al Ierusalimului spune despre episcopii eretici: «Cel care a devenit eretic nu mai este nici Patriarh, nici episcop, nici măcar membru al Bisericii»” (A, 8 / P, 195).

    Dl. Sakarellos aruncă adesea, ca niște grenade, bucăți de fraze, care, prezentate fragmentar (și având în vedere că majoritatea cititorilor nu pot verifica sursele), servesc opiniilor sale eclesiologice.
    Ce concluzie ne îndeamnă autorul să tragem din fraza trunchiată de mai sus? Că oricine cade în erezie își pierde automat Preoția și calitatea de membru al Bisericii. Dar să vedem dacă, într-adevăr, Dositei al Ierusalimului susține așa ceva (în realitate este vorba despre Sfântul Maxim Mărturisitorul, după cum vom vedea – de altfel, dacă sakarelliștii ar fi studiat cu adevărat pe Dositei, s-ar fi scandalizat de pozițiile lui privind realitatea preoției ereticilor; despre aceasta însă, altă dată).

    Fraza respectivă se găsește în Paragraful I al Capitolului VIII din Cartea a VII-a a așa-numitei „Dodekabiblos”, paragraf ce face referire la Sfântul Maxim Mărturisitorul. De altfel, forma autentică este aceasta: „Cel care a devenit eretic nu mai este nici Patriarh, nici episcop, nici măcar parte a Bisericii”. Se vede deci că există o mică deformare: dl. Sakarellos a înlocuit cuvântul „parte” (μέρος) cu „membru” (μέλος).

    Dar înainte de a vedea întreaga propoziție în care apare fraza, să privim contextul paragrafului. Aici, Dositei combate opinia papistașilor potrivit căreia Sfântul Maxim ar fi considerat pe Papa Romei drept Cap al Bisericii, deoarece în dialogul cu Teodosie al Cezareei îl îndeamnă ca, dacă au părăsit monotelismul, să trimită o mărturisire scrisă Papei Martin al Romei. Dositei explică însă că Sfântul Maxim a făcut aceasta nu pentru că recunoștea Roma drept o autoritate universală, ci fiindcă, în acea perioadă istorică, Papa era singurul Întâistătător care păstra dreapta credință. Căci: Constantinopolul – cu patriarhii Serghie, Pir și Pavel – căzuse în monotelism; Alexandriei – cu Chiril; Antiohia – cu Macedonie; iar Ierusalimul, după cucerirea de către arabi și adormirea Sfântului Sofronie, rămăsese fără patriarh.

    Dositei adaugă că Sfântul Maxim nu putea fi în comuniune cu monoteliții deoarece:

    1. „Erezia voastră a fost condamnată sinodal… și nu pot să desfac ceea ce în repetate rânduri a fost judecat și osândit sinodal”.
    2. „Chiar dacă această erezie a fost condamnată și anatematizată întâi de Sfântul Sofronie, totuși, pentru că acolo nu mai există patriarh, fiindcă locul este pustiit de invazia arabilor, și pentru că Patriarhul Antiohiei Macedonie se unește cu voi și șade împreună cu patriarhul vostru Petru, fiind părtaș împotriva credinței apostolice, iar la Alexandria Petru este de aceeași gândire cu voi, cel ce devine eretic nu mai este nici Patriarh, nici episcop, nici măcar parte a Bisericii; numai la Roma evlavia se propovăduiește cu libertate și biruință și acolo trebuie să căutați unitatea”.

    Prin urmare, aici „eretic” înseamnă cel care propovăduia o erezie deja condamnată de Sinoade sau de Părinți. Erezia monotelită fusese deja condamnată atât de Sinoade (Lateran, Africa, Ierusalim), cât și de Părinți (Sf. Sofronie, Sf. Maxim, Sf. Martin). De aceea, cei care o predicau nu mai erau nici patriarhi, nici episcopi, nici parte a Bisericii – nu în sensul că își pierduseră automat Preoția și calitatea de membri, ci în sensul că, prin poziția lor, nu mai reprezentau Biserica și nu mai exprimau cuvântul Adevărului.

    Ei erau, așadar, „pseudo-episcopi” în sensul Canonului al XV-lea al Sinodului I-II (pe care l-am menționat anterior) – canon ce se sprijină tocmai pe învățătura Sf. Sofronie al Ierusalimului: „Dacă unii se despart de cineva nu din pricina unei învinuiri, ci din cauza unei erezii condamnată de sinod sau de Sfinții Părinți, aceia sunt vrednici de cinste și primire ca ortodocși” (P.G. 87, 3369-3371).

    Iar dovada cea mai clară că monoteliții „pseudo-episcopi” nu și-au pierdut automat preoția este faptul că mulți dintre Sfinții Părinți care au convocat ulterior Sinodul al VI-lea Ecumenic – cel care i-a anatematizat – erau hirotoniți chiar de ei!

    c) „Sfântul Teodor Studitul, referindu-se la clericii eretici, consideră că «profanare a celor sfinte este ca acesta (clericul) să slujească»” (P, 195).

    Aici dl. Sakarellos, promovând poziția sa anterioară, potrivit căreia orice cleric care cade în erezie își pierde automat Preoția și, prin urmare, faptul că slujește constituie „profanare a celor sfinte”, recurge la o nouă denaturare.

    Această frază a Sfântului Teodor se află în Epistola a XXVIII-a (către monahul Vasile). În acea scrisoare se vorbește despre cazul binecunoscut al preotului Iosif, care, binecuvântând căsătoria nelegiuită (a doua) a împăratului Constantin al VI-lea, a căzut într-o greșeală care atrăgea caterisirea sa din Preoție.

    Atunci, în anul 795, când a avut loc această nuntă nelegitimă, Patriarhul Sfântul Tarasie nu l-a caterisit pe Iosif, fiind amenințat de împărat că, dacă va face aceasta, va restabili iconoclasmul. Însă, după căderea lui Constantin (797), Sfântul Tarasie l-a caterisit și afurisit pe Iosif.

    În 806, după adormirea Sfântului Tarasie, noul Patriarh, Sfântul Nichifor, sub presiunea noului împărat Nichifor și de teama unor noi tulburări în Biserică, l-a reabilitat pe Iosif. Această reabilitare o consideră Sfântul Teodor inacceptabilă (întrerupe chiar comuniunea cu Patriarhul) și îi scrie monahului Vasile, spunând între altele:

    „Cum de nu cunoști, credincioșia ta, că potrivit cu canoanele dumnezeiești, acel bărbat este caterisit? Căci dacă nici nu se îngăduie prezbiterului să fie primit la ospățul unui recăsătorit, cu atât mai mult nu se îngăduie să binecuvinteze o a doua nuntă. Și cum să fie primit la ospățul unei căsătorii adulterine vreme de treizeci de zile întregi? Dar, mai grav, să fi fost și cel care a binecuvântat o asemenea nuntă adulterină, rostind rugăciunea sfântă asupra lor și chemând harul lui Dumnezeu în chip nelegiuit peste cei spurcați? Unul ca acesta, spune Dionisie Areopagitul, este detestabil înaintea lui Dumnezeu și lipsit de sfințenie… Prin urmare, profanare a celor sfinte este, frate, ca acesta să slujească, iar nepăzirea unor astfel de canoane aduce o tulburare totală a lor. Și ce spune Hrisostom? Că nu este lipsit de primejdie ca preotul să rămână nejudecat – nu se referea la credință, cum crezi tu, ci la rigoarea vieții lui. Harul însă se pogoară chiar și prin cei nevrednici, pentru cei care se apropie cu credință. Însă pentru cei vădit condamnați – cum este și Iosif, care a făcut o nelegiuire mare și pe față, recunoscută de întreaga lume – a fi lăsat să slujească este o trădare fățișă a Adevărului și o paralizare a canoanelor”. (PG 99, 997–1000).

    Așadar, nici o legătură cu teoriile sakarelliene: Sfântul Teodor nu spune că Iosif și-a pierdut automat Preoția și că Sfintele Taine săvârșite de el erau nule, ci că reabilitarea și slujirea lui, în pofida caterisirii canonice, constituiau o profanare și o tulburare a ordinii canonice.

    d) „Androutsos observă în legătură cu aceasta: «Ereticii întrerup Succesiunea Apostolică prin învățătura străină»! (Χρ. Ανδρούτσου, Dogmatică, p. 281-282)” (Α, 8).

    Înainte de a analiza problema, nu putem să nu remarcăm faptul că dl. Sakarellos nu ezită să invoce chiar pe regretatul profesor de teologie Hristos Androutsos (pentru poziția sa față de acesta vezi „Ορθόδοξος Τύπος”, nr. 617 [31-8-1984]).
    Însă, din nou, fraza este alterată, având ca rezultat asumarea eronatei concepții că printr-o singură învățătură străină (eterodidaskalie) se rupe Succesiunea Apostolică și se pierde automat Preoția.

    Să vedem însă formula autentică:

    „Părinții și bărbații bisericești, respingând orice învățătură care nu se potrivește cu cea apostolică, așa cum făceau Irineu și Ieronim, îi acuză pe eretici că au întrerupt Succesiunea Apostolică prin învățătura străină; iar Succesiunea Apostolică se păstrează deopotrivă: pe de o parte ca mijloc prin care se transmite învățătura apostolică, pe de altă parte ca semn distinctiv al adevăratei Biserici față de cea falsă; iar pentru aceasta unii s-au străduit să alcătuiască și liste ale episcopilor diferitelor Biserici, urcând până la Apostoli.”

    Așadar, Succesiunea Apostolică, potrivit Părinților, este:

    1. un mijloc prin care se transmite învățătura apostolică,
    2. un criteriu distinctiv al adevăratei Biserici în raport cu cele mincinoase.

    Prin urmare, ereticii („Eretici numim atât pe cei vechi, lepădați de Biserică, cât și pe cei de după aceea, care au fost anatematizați de noi”, cf. Canonul 6 al Sinodului II Ecumenic), neavând învățătura apostolică, au întrerupt Succesiunea Apostolică din acest motiv. Celălalt motiv este evident: prin ieșirea lor din Biserică nu mai pot săvârși Taine.

    e) „Sfântul Grigorie Palama este de asemenea categoric în această privință. Ereticii, după el, din momentul în care primesc o rătăcire dogmatică, încetează să mai aparțină Bisericii. El spune: «Nu sunt nici ai Bisericii lui Hristos, fiindcă nu sunt ai adevărului»!” (Α, 8-9).

    Să vedem și în acest caz întregul pasaj și ce înțelege Sfântul. Fraza provine din scrierea Sfântului intitulată Respingerea scrisorii lui Ignatie al Antiohiei. Patriarhul Antiohiei, Ignatie, se aliniase din nefericire cu Patriarhul Ioan Caleca al Constantinopolului (care îl întemnițase, „caterisise” și „anatematizase” pe Sfântul Grigorie Palama) și redactase o scrisoare împotriva sa.

    Această scrisoare o respinge Sfântul Grigorie, aflat în închisoare și sub pedeapsa caterisirii și afurisirii, explicând cum stau de fapt lucrurile. Observă mai întâi, în legătură cu pedepsele nedrepte primite, următoarele:

    „Căci pentru orice vină se convoacă sinod și se constituie tribunal, fiind de față cel acuzat și acuzatorul, iar judecătorii, dacă sunt nepărtinitori, fac o cercetare și o judecată dreaptă; urmează apoi hotărârea, care se consemnează și se semnează de către ierarhi și judecători pentru întărire. Dacă însă vreun arhiereu sau judecător, fără cercetare și judecată legală și canonică, dă o sentință, el este de fapt osândit, nu adevărat judecător. Iar dacă îndrăznește să pună și în scris aceste sentințe nedrepte, cu atât mai mult este vrednic de condamnare. Iar dacă este vorba despre credință (dreapta-credință), și aceasta a fost deja cercetată, judecată și hotărâtă într-un sinod, și încă unul la care a prezidat și împăratul, și întregul senat, și toți judecătorii Romei, și s-au emis documente sinodale, iar cei condamnați au fost supuși afurisirii scrise și anatemei înfricoșătoare — dacă cineva, mai târziu, îi primește ca fiind în comuniune, îi socotește vrednici de hirotonie și slujește împreună cu ei și îi face conducători de biserici, dar pe cei care au fost îndreptățiți pe față și lăudați ca apărători ai dreptei credințe îi condamnă și îi respinge, un asemenea om nu este doar vinovat, ci moștenitor vădit al condamnării acelora; și dacă aceia au fost necredincioși, nici el nu este credincios.”

    Pe scurt, sfântul ne arată că:

    • hotărârile sinodale canonice și legale sunt obligatorii,
    • cel ce desconsideră aceste hotărâri și primește în comuniune pe cei condamnați de Biserică, se face părtaș al osândei lor,
    • și astfel nu este „al Bisericii lui Hristos”, pentru că s-a pus de partea minciunii și nu a adevărului.

    Sfântul Grigorie Palama scrie aceste lucruri deoarece Patriarhul Ioan Calecas, deși avusese loc deja un Sinod (în 1341), în prezența împăratului și a autorităților politice, care condamnase pe Varlaam și pe Achindin împreună cu ideile lor, nu numai că „fără cercetare și judecată legală și canonică” s-a pronunțat, dar a și îndrăznit să transmită „în scris hotărârile sale necanonice” împotriva Sfântului (caterisire și afurisire), ba chiar a disprețuit și Sinodul anterior și, prin urmare, „s-a făcut vădit moștenitor al hotărârilor de condamnare ale acestuia”.

    Și continuă:

    „Făcând așadar acest lucru, sau mai degrabă pătimind astfel cei care se fălesc acum că sunt arhipăstori ai sfintei Biserici, oare nu oferă celor care îi ascultă o băutură mai otrăvitoare decât orice venin, amestecată cu necredință și nedreptate, prin scrisorile lor aduse spre cercetare aici, după ce mai întâi s-au îmbibat ei înșiși din belșug cu acest amestec rău și necredincios, încât să izvorească din gurile lor, ca din niște izvoare, vai!, minciuna cu mii de ramificații și înșelăciunea revărsată a necredinței, al cărei exemplu este și această scrisoare? «Căci pleacă», zice (scrisoarea lui Ignatie al Antiohiei), «umilința noastră în Biserica sa, pe care a primit-o cu adevărat ca moștenire prin harul lui Hristos». Ce moștenire, ce parte, ce autenticitate cu privire la Biserica lui Hristos există oare pentru cel care este apărător al minciunii, față de Biserica ce este «stâlp și temelie a adevărului», după Apostolul Pavel, și care rămâne prin harul lui Hristos veșnic sigură și neclintită, așezată statornic pe temeiurile adevărului? Căci cei ai Bisericii lui Hristos sunt ai adevărului; iar cei care nu sunt ai adevărului nu sunt nici ai Bisericii lui Hristos, cu atât mai mult cu cât se mint pe ei înșiși, numindu-se păstori și arhipăstori sfinți și fiind numiți astfel de alții; căci am învățat că nu chipurile, ci adevărul și exactitatea credinței caracterizează creștinismul” (ibid., p. 606-608).

    Așadar, Sfântul consideră pe prigonitorii săi drept pseudo-episcopi, în sensul deja explicat, adică nu mai exprimau Biserica și, în mod firesc, nu puteau impune pedepse în numele ei. Nu în sensul că ar fi pierdut automat Preoția!

    Acest lucru se dovedește și din continuarea textului, când Sfântul scrie despre Ignatie:

    „De unde avea acela, și încă în Constantinopol, să alcătuiască tomuri dogmatice? Fără un sinod, era cu totul necanonic. Iar dacă ar fi fost prezent la un sinod convocat în mod comun, nu ar fi lăsat neamintit acest lucru; cu atât mai mult, cu cât acel tom ar fi fost comun acestor doi patriarhi. Dar dacă acela și-a făcut un sinod particular, nu în propria eparhie, atunci este supus unei caterisiri depline, potrivit sfintelor canoane” (ibid., p. 624).

    De ce caterisire ar mai fi fost pasibil dacă ar fi pierdut deja Preoția?
    Și însuși Calecas, și Achindin, și toți clericii varlaamiți adepți ai lor – dacă ar fi pierdut automat Preoția – atunci de ce Arhiereii Sinodului din 1347 l-au „supus pe acesta, în comun, caterisirii” pe primul (Jus graeco-romanum: pars 3, Leipzig, 1857, p. 699), pe Achindin l-au „dezbrăcat de toată Preoția” (ibid.), iar pe ceilalți „pe cei rămași nepocăiți îi supunem acelorași pedepse; iar pe cei care s-au pocăit sincer și au anatematizat atât această rătăcire cât și pe cei care stăruie în ea, nu numai că îi primim cu bucurie în comuniunea dreptei credințe, dar și în Preoție, nicidecum nu îi coborâm din treaptă” (P.G. 152, 1282)?

    Așadar, nu există „cădere automată” din Biserică și cu atât mai puțin „pierdere automată” a Preoției. De altfel, Preoția este una și aparține lui Hristos, lucru ce se vede și din faptul că slujitorul, la săvârșirea Sfintelor Taine, nu spune „botez”, „cununez” sau „hirotonesc”, ci „se botează”, „se cunună”, „se hirotonește” – adică de către Dumnezeu (se folosește persoana a III-a). Căci, după Sfântul Chiril al Ierusalimului, „harul nu este de la oameni, ci darul vine de la Dumnezeu prin oameni” (P.G. 33, 1009). De aceea scrie și Sfântul Augustin că, fie că săvârșește Botezul Pavel, Petru, Iuda sau un cleric bețiv, preacurvar ori ucigaș, Hristos este Cel ce botează (cf. P.L. 35, 1424).

    Prin hirotonia săvârșită cu împreună-lucrarea lui Dumnezeu și a Sinodului, clericul hirotonit primește participare la Preoția lui Hristos. După cum nu există „hirotonie automată”, tot astfel nu există nici „caterisire automată”. Așadar, prin caterisirea făcută tot cu împreună-lucrarea lui Dumnezeu și a Sinodului (amintiți-vă mai sus hotărârea de caterisire împotriva lui Nestorie), Preoția devine nelucrătoare.

    De aceea scrie Sfântul Grigorie Teologul: „Să nu spui: «Să mă boteze un episcop, și anume acesta mitropolit sau ierusalimitean (căci harul nu este al locurilor, ci al Duhului), și acesta dintre cei virtuoși…». Iar pentru tine, oricine este vrednic de încredere pentru curățire; numai să fie dintre cei recunoscuți și să nu fie în mod vădit condamnat, nici străin de Biserică” (P.G. 36, 396). Așadar, orice cleric poate săvârși Taine, cu condiția să fie canonic recunoscut (nu, de pildă, nehirotonit), să nu fie vădit condamnat (adică caterisit) și să nu fie înstrăinat de Biserică (adică nici apostat, nici afurisit de ea).

    Cu aceasta este de acord și Sfântul Nicodim, care, tâlcuind un loc din Sfântul Ioan Gură de Aur („Dumnezeu nu hirotonește pe toți, dar prin toți El Însuși lucrează, chiar dacă ei ar fi nevrednici, pentru mântuirea poporului”), subliniază: „lucrează prin toți cei necaterisiți, dar nu și prin cei caterisiți și dezhirotoniți… Căci cel pe dreptate caterisit a pierdut atât lăuntric, prin nevrednicia sa, cât și în mod exterior, prin hotărârea sinodală, lucrarea Preoției” (nota 2 la Canonul 28 Apostolic).

    Prin urmare, când un cleric cade într-o abatere, el nu este de îndată caterisit în fapt (în energeia), ci doar potențial (dynamei), după cum ne învață Părinții și Sinoadele:

    a) Sfântul Nicodim scrie: „Trebuie să știm că pedepsele rânduite de Canoane – adică «să fie caterisit», «să fie afurisit» și «anatema să fie» – sunt, după arta gramaticală, la persoana a III-a imperativ, fără prezența persoanei. Pentru ca această poruncă să se transmită, este nevoie neapărat de prezența persoanei a II-a. Explic mai clar: Canoanele poruncesc Sinodului episcopilor vii să-i caterisească pe preoții sau să-i afurisească ori să-i dea anatemei pe mirenii care încalcă Canoanele. Însă, dacă Sinodul nu împlinește în fapt caterisirea preoților, sau afurisirea ori anatematizarea mirenilor, acești preoți și mireni nu sunt nici caterisiți în fapt, nici afurisiți sau anatematizați. Ei sunt însă pasibili aici de caterisire, afurisire sau anatema, iar acolo (înaintea lui Dumnezeu) de judecata dumnezeiască… De aceea greșesc grav acei nerozi care spun că, în vremurile de acum, toți clericii hirotoniți împotriva Canoanelor sunt caterisiți în fapt. Limbă clevetitoare de cele sfinte este aceea care, fără minte, vorbește astfel, neînțelegând că porunca Canoanelor, fără împlinirea în fapt de către persoana a II-a, adică de către Sinod, este neîndeplinită, imediat și înainte de judecată neavând lucrare prin ea însăși. Însuși sfinții Apostoli se tâlcuiesc limpede pe ei înșiși în Canonul lor 46, fiindcă nu zic că este deja de îndată caterisit în fapt episcopul sau preotul care primește botezul ereticilor, ci «poruncim să fie caterisit», adică să fie adus la judecată și, dacă se dovedește că a făcut aceasta, atunci să fie dezbrăcat de Preoție prin hotărârea voastră – aceasta poruncim” (nota 1 la Canonul 3 Apostolic).

    Sakareliștii susțin desigur că acestea „valorează doar pentru abateri canonice și nu pentru chestiuni de credință”, dar nu numai că nu pot aduce nicio dovadă, ci sunt imediat contraziși de însuși Sfântul Nicodim, care dă ca exemplu un Canon (Canonul 46 Apostolic) ce privește un subiect de Credință!

    b) Sfântul Atanasie din Paros: „Cei vinovați de caterisire, dar care nu sunt caterisiți în fapt (energeia), au puterea lucrătoare a Preoției la fel ca cei nevinovați. Căci, după cuvântul de autoritate al Sfântului Ioan Gură de Aur, Dumnezeu nu hirotonește pe toți, dar prin toți lucrează. Acest lucru se arată și din cele ulterioare. Căci ceea ce leagă aceștia, rămâne legat, și ceea ce dezleagă, se arată dezlegat. Și apele pe care le sfințesc le vedem că rămân nestricate pentru mulți ani. Acestea constituie o dovadă de necontestat a adevărului credinței noastre în fața religiilor eterodoxe” (Epitomí ton theíon tis Pisteos Dogmáton, Leipzig, 1806, p. 378).

    Așadar, spune Sfântul (despre aceia pe care sakareliștii îi consideră că ar fi pierdut automat Preoția), cei vinovați de caterisire nu sunt caterisiți în fapt și au lucrătoare puterea Preoției, la fel ca și cei nevinovați. Acest lucru, adaugă, se dovedește din faptele care urmează ulterior: ceea ce leagă rămâne legat, ceea ce dezleagă rămâne dezlegat, iar apele pe care le sfințesc rămân nestricate timp de ani întregi. Acestea sunt o dovadă neclintită, în fața eterodocșilor, a adevărului credinței noastre! Să fi înțeles, așadar, partizanii „tainelor invalide” de tip sakarelist de ce Agheasma săvârșită de acei clerici, pe care ei îi socotesc pseudo-clerici (fără să existe încă o hotărâre de caterisire împotriva lor), rămâne nestricată.

    Este de mirare că, deși mulți dintre promotorii acestor idei au parcurs studii de drept și, prin urmare, au capacitatea de a înțelege mult mai ușor decât alții aceste aspecte, totuși refuză să accepte realitatea de necontestat că nicio pedeapsă nu se aplică automat odată cu abaterea, ci numai după hotărârea de condamnare! Ce hoț ajunge automat la închisoare imediat ce a comis furtul? Ce ucigaș este executat în clipa în care a comis crima? Distincția dintre dynamei (potențial) și energeia (în fapt) în privința pedepselor o învățăm nu numai din Drept (penal și bisericesc), ci și din Dreptatea lui Dumnezeu. Ce i-a spus Dumnezeu lui Adam? „Din pomul cunoștinței binelui și răului să nu mâncați; căci în ziua în care veți mânca din el, veți muri” (Fac. 2, 17). A murit Adam în ziua în care a mâncat din fructul oprit? Potențial, da, a murit – a pus temelia morții, pentru că din pricina neascultării Dumnezeu l-a izgonit din Rai (Fac. 3, 24). Dar nu a murit în clipa când a mușcat din măr! Tot așa și clericul călcător al Legii: prin abaterea sa pune temelia caterisirii, devine adică pseudo-cleric, dar nu pierde automat Preoția.

    Sinodul, prin urmare, nu este nici oficiu de stare civilă, nici medic legist, ci medic, care nu constată o „cădere” deja consumată, ci analizează starea de sănătate duhovnicească a celui căzut. Mai precis, în cazul ereziei: dacă situația este reversibilă, adică există pocăință, atunci nu aplică pedepse și recunoaște Preoția. La Sinodul VII Ecumenic, președintele său, Sfântul Tarasie al Constantinopolului, a declarat explicit: „primim pe cei hirotoniți de eretici” (înțelegându-i, desigur, pe cei eretici care nu fuseseră încă caterisiți, precum erau atunci iconoclaștii), pentru că „hirotonia este de la Dumnezeu” (Mansi 12, 1042). Dacă însă Sinodul constată că există nepocăință, adică s-a produs putrezirea, atunci trece la caterisirea clericilor – adică suspendarea Preoției – și la o intervenție chirurgicală, tăind membrele putrezite din Biserică, „ca nu cumva”, după cum spune Sinodul VIII „Ecumenic” de pe vremea Sfântului Fotie, „și trupul sănătos să piară prin ele” (Dositheos al Ierusalimului, Τόμος Χαράς, 1705, p. 42).

    Despre caracterul medical al Sinodului (confirmat de multe Sinoade și de mulți Părinți, precum și de imnografia Bisericii, atunci când vorbește despre tăierea „membrelelor putrede” din Trupul Bisericii) vorbește și Cuviosul Palladie în lucrarea sa despre viața Sfântului Ioan Gură de Aur, intitulată Dialog istoric al lui Palladie. Referindu-se la hotărârea Bisericii Romei de a nu recunoaște caterisirea nedreaptă a Sfântului și de a întrerupe comuniunea cu prigonitorii lui, scrie: „Scopul Bisericii Romei este acesta: să nu aibă comuniune până la sfârșit cu episcopii răsăriteni, mai ales cu Teofil, până când Domnul va da prilej de sinod ecumenic, care să vindece membrele putrezite ale celor care au săvârșit acestea” (P.G. 47, 78).

    Sinodul, așadar, vindecă și, atunci când e nevoie, taie chirurgical mădularele putrezite care nu se mai pot vindeca – nu constată simpla lor desprindere! Adoptarea teoriei sakareliste despre caracterul pur declarativ (stare civilă sau medicină legală) al Sinodului are consecințe bisericești tragice: prin transformarea rolului episcopilor din Sinod dintr-unul activ și dinamic (vindecare, îndrumare, terapie și, dacă e cazul, tăiere, excomunicare, anatema, cu „praștia” și „sabia” Duhului – imagini pe care Părinții le folosesc adesea) într-unul pasiv și inert (doar constatarea și declararea morții), se anulează întreaga luptă contra ereziilor și se ajunge la soluții de auto-îndreptățire și, în același timp, schismatice, care sfâșie unitatea Bisericii.

    Sursa: https://krufo-sxoleio.blogspot.com/2019/11/4.html

  • Contribuție la eliberarea ecleziologiei Adevăraților Ortodocși de captivitatea sakarelliană (adică romanidiană) (3)

    Continuarea articolului: https://rezistentaortodoxa.org/2025/08/27/contributie-la-eliberarea-ecleziologiei-adevaratilor-ortodocsi-de-captivitatea-sakarelliana-adica-romanidiana-2/

    Continuând examinarea eclesiologiei sakarelliene citim:
    „Părinții, pe baza Sfintei Scripturi, îi consideră membri ai Bisericii pe sfinți. La aceștia se află harul dumnezeiesc îndumnezeitor. Ei consideră Biserica drept «comuniunea sfinților». De aceea, deși este alcătuită din oameni, care sunt făpturi, pentru că sfinții, ca îndumnezeiți, au devenit după har necreați, adevărata Biserică este și ea, potrivit Părinților, necreată” (Π, 191). „Mărturisim în Simbolul Credinței că Biserica este «sfântă». Acest lucru se întâmplă nu numai pentru că Capul ei, Care este Hristos, este sfânt, ci și pentru că și mădularele ei trebuie să fie sfinte! Un creștin este sfânt atunci când ajunge la starea de «vedere a lui Dumnezeu», adică la luminare sau la îndumnezeire” (Π, 95).

    A doua poziție pe care o întâlnim deci este aceasta: Adevărata Biserică, care este „necreată”, este alcătuită din sfinți („comuniunea sfinților”) și este sfântă pentru că și mădularele ei trebuie să fie sfinte.

    Să cercetăm mai întâi cele despre „Biserica necreată”. Oricât ar căuta cineva, nu va întâlni la Părinți ideea că Biserica este necreată. Aceasta a susținut-o pentru prima oară Romanidis (Biserica necreată și creată). Însă aici dl. Sakarellos se deosebește oarecum de mentorul său, deoarece în timp ce Romanidis consideră (și) Biserica necreată „ca Împărăție și slavă ascunsă în Dumnezeu, în care locuiește Dumnezeu cu Cuvântul și Duhul Sfânt”, cel dintâi o consideră necreată „deoarece sfinții, ca îndumnezeiți, au devenit după har necreați” (și, prin urmare, din moment ce Biserica este alcătuită numai din sfinți „necreați”, este și ea „necreată”)!

    Însă Sfinții învață că Biserica nu este necreată (=ne-făcută), ci creată:

    1. Din Mărturisirea ortodoxă a lui Petru Movilă, aprobată sinodal: „Întrebarea 96: De ce spunem că credem în Biserică, care este zidire1, de vreme ce se cuvine să credem numai în Dumnezeu? Răspuns: Pentru că, deși și Biserica este zidire, alcătuită din oameni, are însă drept Cap pe Hristos, adevăratul Dumnezeu…” (Ioan Karmiris, Monumente dogmatice și simbolice, vol. II, Austria, 1968, p. 634).
    2. Apostolul Pavel: Biserica este cortul cel adevărat „pe care l-a zidit Domnul, și nu omul” (Evr. 8,2) și cetatea „al cărei meșter și ziditor este Dumnezeu” (ibid., 11,10).
    3. Sfântul Clement al Romei: „Făcând voia Tatălui nostru Dumnezeu, vom fi din Biserica cea dintâi, cea duhovnicească, zidită înainte de soare și de lună” (Cele două epistole către Corinteni, Constantinopol, 1875, p. 133).
    4. Sfântul Herma: „Iată Dumnezeul puterilor, Care cu puterea Sa nevăzută și tare și cu marele Său plan a creat lumea și cu sfatul Său slăvit a împodobit zidirea Sa, și cu puternicul Său cuvânt a întărit cerul și a așezat temelia pământului pe ape, și cu înțelepciunea și providența Sa a zidit Sfânta Sa Biserică, pe care a și binecuvântat-o… Mi s-a descoperit mie, fraților, pe când dormeam, de către un tânăr foarte frumos, care mi-a spus: «Cine crezi că este bătrâna de la care ai primit cărticica?» Eu i-am răspuns: «Sibila». «Te înșeli, nu este». «Cine este deci?» am întrebat. «Este Biserica», a spus. I-am zis: «De ce atunci e bătrână?» «Pentru că», a spus, «cea dintâi a fost zidită; de aceea este bătrână, și pentru ea a fost făcută lumea»” (E.P.E., Părinții Apostolici 4, pp. 386, 392).
    5. Sfântul Atanasie cel Mare, în cuvântul său împotriva arienilor despre arătarea în trup a lui Dumnezeu Cuvântul, le explică acestora că expresiile Scripturii care vorbesc despre Hristos ca fiind făptură, nu se referă la firea Sa dumnezeiască, ci la cea omenească, adică la Trupul Său, Biserica: „Astfel, atunci când zice: «Domnul m-a zidit început al căilor Sale», vorbește despre Biserică, zidită în El… Deci, toate câte le spune Scriptura că a primit Fiul, se spun pentru trupul Său, care trup este pârga Bisericii. Și când zice: «Mai înainte de toți munții mă naște», vorbește în numele Bisericii, care, zidită mai înainte, apoi se naște din Dumnezeu. De aceea întâi se așază în Pilde «M-a zidit Domnul» și după aceea «m-a născut»… Și când zice Petru: «Să știe cu adevărat toată casa lui Israel că și Domn și Hristos L-a făcut Dumnezeu pe acest Iisus pe Care voi L-ați răstignit», nu vorbește despre dumnezeirea Lui, ci despre omenitatea Sa, care este întreaga Biserică” (P.G. 26, 992, 1004-1005, 1021).
    6. Eftimie Zigabenul, tâlcuind versetul Psalmului 44 „Stătut-a împărăteasa de-a dreapta Ta”, scrie (într-o traducere simplificată a Sfântului Nicodim): „Împărăteasă numește aici David Biserica și adunarea creștinilor evlavioși, pe care Împăratul Hristos, fiind mai înainte alipită la idoli, a luat-o de soție prin credința în El; aceasta a domnit pe pământ împotriva patimilor, dar a împărățit împreună cu Mirele și Împăratul Hristos în împărăția cea din ceruri. Și Mirele și Împăratul Hristos șade de-a dreapta Tatălui, ca deoființă și deopotrivă cu El în dumnezeire; iar Mireasa și Împărăteasa Biserică nu șade, ci stă de-a dreapta Mirelui și Împăratului, împreună cu îngerii netrupești, pentru că deși este mireasă și împărăteasă, totuși este de fire creată” (Tâlcuire la cei 150 de Psalmi ai Proorocului și Împăratului David, vol. I, Constantinopol, 1819, p. 369).

    Ajungem acum la poziția potrivit căreia numai sfinții constituie membrii Bisericii (și de aceea, chipurile, Biserica se numește „comuniune a sfinților”); și că Biserica este sfântă pentru că mădularele ei trebuie să fie sfinte; iar dacă nu sunt sfinte, atunci nu sunt membri ai Bisericii. Adică face să depindă sfințenia Bisericii de sfințenia membrilor ei.

    ORTODOXIASAKARELLISM (ROMANIDISM)
    Biserica este Sfântă, pentru că Însăși Capul ei, Hristos, este Sfânt. Biserica este Sfântă și pentru că mădularele ei sunt sfinte.
    Pentru că Biserica este sfântă, mădularele ei trebuie să devină sfinte.Deoarece Biserica este sfântă, mădularele ei trebuie să fie sfinte.

    Mai întâi, în Scriptură dar și la Părinți lipsește termenul „Comuniunea sfinților”, cu foarte puține excepții în Apus (în latină: Communio Sanctorum). Prima referire apare în așa-numitul „Simbol Apostolic”, pe care apusenii socotesc că l-au scris înșiși Apostolii, dar Biserica îl consideră apocrif. Acolo citim: „[Credo in] sanctam Ecclesiam catholicam, sanctorum communionem” („[Cred în] sfânta Biserică sobornicească, comuniunea sfinților”).
    Și totuși, Sfântul Augustin într-un text al său (după cercetătorii mai noi, adevăratul autor este Sf. Cezar (+543), Episcop al Arles-ului în Galia), tâlcuind acest termen scrie: „Sanctorum communionem: quia dona sancti Spiritus licet in hac vita diversa sint in singulis, in aeternitate tamen erunt communia in universis” (P.L. 39, 2189), adică: „Comuniunea sfinților: fiindcă darurile Sfântului Duh, deși în viața aceasta sunt diferite la fiecare, în veșnicie vor fi însă comune tuturor”.

    Nicio legătură, așadar, cu interpretarea sakarelliană/romanidiană a termenului, care consideră că numai sfinții, adică aleșii și cei „curați” (cei „îndumnezeiți”), sunt membri ai Bisericii — poziție ce seamănă mai degrabă cu învățături eclesiologice elitiste exprimate, între alții, de următorii eretici:

    1. Montaniștii. „În primele veacuri ale creștinismului a apărut o mișcare eretică numită montanism. Această mișcare învăța că Biserica trebuie să fie alcătuită exclusiv din ființe desăvârșite și sfinte, și cerea ca păcătoșii și cei nedesăvârșiți să fie îndepărtați din sânul ei” (N. Berdiaev, Creștinism și realitate socială).
    2. Novațienii (Cei curați, numiți și cathari). „Novațienii observau de asemenea că, deoarece Biserica primise deja în sânul ei oameni care păcătuiseră de moarte, ea s-a întinat și profanat, și de aceea numai ei, ca unici curați, alcătuiau încă Biserica autentică, apostolică” (A. Diomidis-Kyriakou, Istoria Bisericească, vol. I, Atena, 1881, p. 117).
    3. Donatiștii. Aceștia susțineau că „adevărata Biserică trebuie numită aceea în care nu se află păcătoși” (K. Kontogonos, Istoria Bisericească, vol. I, Atena, 1866, p. 493). Confuzia donatiștilor, după Sf. Optat al Milevei (+sec. IV), se datora „viziunii lor asupra Bisericii ca trup alcătuit din sfinți, aleși și fără de păcat. Astfel, donatiștii identificau Biserica Sobornicească cu acești sfinți aleși, care singuri puteau săvârși valid Taine” (S. Papadopoulos, Patrologie, vol. II, Atena, 1990, p. 686). „Apărau limitarea membrilor Bisericii doar la credincioșii ireproșabili” (V. Feidas, Istoria Bisericească I, Atena, 1994, p. 308).
    4. Anabaptiștii. „Menoniții sau anabaptiștii… Biserica, după ei, este comuniunea sfinților și de aceea trebuie păstrată cu cea mai strictă ordine în curăția ei” (A. Diomidis-Kyriakou, Istoria Bisericească, vol. II, Atena, 1881, p. 448).
    5. Luteranii. Confesiunea Augustană mărturisește credința într-o Biserică drept congregatio Sanctorum (=adunarea sfinților). Marele teolog din secolul XIX, Nikolaos Damalas, observă:
      „Dacă vom examina până la capăt definiția lui Melanchthon, vom vedea în ce raport se află cu Biserica sobornicească și apostolică a celor șapte Sinoade Ecumenice. Vom constata că se află într-o totală contradicție cu aceasta, deoarece acea Biserică, socotindu-se și mărturisindu-se ca sobornicească și apostolică, îi primea pe credincioși, îi îndruma și îi corecta pe cei păcătoși, se străduia în tot chipul să păstorească și să mântuiască turma lui Hristos, făcându-i astfel cu adevărat drepți și sfinți. Așadar, Biserica lui Melanchthon și a tovarășilor săi nu este nici cea a Scripturii, nici cea apostolică, nici cea a Simbolului credinței, nici cea una sobornicească și apostolică a celor șapte Sinoade Ecumenice. Care este atunci? Pentru a înțelege, să cercetăm definiția însăși a bisericii protestante. Ce ne spune ea mai întâi? Că Biserica este comuniunea sfinților, adică a celor cu adevărat evlavioși și drepți… Luther însuși scrie pe ușa bisericii sale: «nimeni să nu intre dacă nu este sfânt și drept». Pe bună dreptate putem așadar să-l întrebăm: dacă Biserica ta este comuniunea sfinților, noi, cei stricați de păcatul strămoșesc, nenorociți, jalnici și pe jumătate morți, având nevoie de curățire, de povățuire și de creștere spre sfințire, ce să facem ca să devenim sfinți? Ce va răspunde Luther unor astfel de oameni? Că, pe lângă biserica sa a sfinților sau a celor cu adevărat evlavioși și drepți, mai există și alte biserici vizibile?” (Despre principii, Leipzig, 1865, pp. 108-109).

    Într-un alt loc, mai jos, vom vedea ce consecințe a avut pentru Biserica noastră, a Adevăraților Ortodocși, adoptarea unor asemenea concepții.

    Deocamdată, și înainte de a merge mai departe, să construim un dialog ipotetic cu un sakarellist/romanidist pentru a înțelege mai bine unde duc aceste poziții:

    – Susții că numai sfinții, cei „curați”, cei „aleși”, cei „îndumnezeiți” și nu păcătoșii sunt membri ai Bisericii?
    – Desigur!
    – Tu ești unul dintre aceștia?
    – Hm, nu sunt…
    – Atunci ești în afara Bisericii și, prin urmare, nu pot da importanță celor afirmate de cineva care nu aparține Bisericii.
    – Bine, atunci nu sunt păcătos, sunt „curat”, sfânt.
    – Nenorocitule, „dacă zicem că nu avem păcat, ne amăgim pe noi înșine și adevărul nu este în noi” (1 Ioan 1, 8). Îmi pare rău, dar „oricine pe sine însuși se proclamă curat, pe sine însuși se osândește cu desăvârșire ca fiind necurat” (Sf. Epifanie, P.G. 41, 1028).

    Noi, ortodocșii, credem că singurul Sfânt, în sens absolut, este Dumnezeu, Care este cauza și începutul oricărei sfințenii și al oricărui sfințit. El sfințește și Biserica (Efeseni 5, 26) și mădularele ei (Ioan 17, 19), pe care le cheamă să devină sfinte (1 Petru 1, 16). De aceea, membri ai Bisericii nu sunt socotiți doar „sfinții aleși” (așa cum susțineau ereziile de mai sus), ci toți „sfinții chemați”, adică toți creștinii credincioși și botezați, care au fost chemați de Dumnezeu.

    „Tuturor celor ce sunt în Roma, iubiților lui Dumnezeu, chemați sfinți” (Romani 1, 7), scrie Apostolul Pavel, și tâlcuiește Sfântul Ioan Gură de Aur: „îi numește sfinți pe toți credincioșii” (P.G. 60, 399). „Sfinți îi numește Pavel pe toți credincioșii creștini”, confirmă și Sfântul Nicodim Aghioritul și continuă: „a adăugat însă cuvântul «chemați», amintindu-le de binefacerea lui Dumnezeu și de faptul că, chiar dacă – zice – v-ați născut după trup din consuli sau prefecți, totuși Dumnezeu v-a chemat cu aceeași chemare cu care i-a chemat și pe oamenii simpli și săraci, iubindu-i și sfințindu-i, și v-a iubit și v-a sfințit la fel ca pe aceștia. [Nota.] Iar Oecumenius spune că mai întâi a pus «iubiților lui Dumnezeu», apoi «chemați sfinți», ca și cum ar fi zis: «de unde ați fost chemați? din ce osteneli? din ce reușite? de unde sunteți sfinți? ci numai din dragostea lui Dumnezeu. Căci El, iubindu-ne în dar și vărsându-Și sângele pentru noi, ne-a chemat la sfințire și la moștenirea Bisericii Sale»” (Cele paisprezece epistole ale Apostolului Pavel, vol. I, Veneția, 1819, p. 8).

    Tâlcuind apoi același Părinte (Sf. Nicodim) Epistola Sobornicească a Apostolului Iuda, și mai exact primul verset: „Iuda, slujitor al lui Iisus Hristos, iar frate al lui Iacov, celor chemați, celor iubiți în Dumnezeu Tatăl și păstrați pentru Iisus Hristos” (Iuda 1, 1), scrie despre credincioși că „nu au ei înșiși de la sine sfințirea, ci de la Tatăl, Care i-a atras și i-a sfințit” (Tâlcuire la cele șapte epistole sobornicești, Veneția, 1806, p. 324).

    Biserica văzută în timp și spațiu îi cuprinde în sânul ei pe cei păcătoși și pe cei drepți, pe Abel și pe Cain, grâu și neghină, oi și capre, curați și necurați, răi și buni, cu cuget drept și rătăciți, vase de aur/argint și vase de lemn/lut, mădulare sănătoase și bolnave, fără ca aceasta să afecteze în vreun fel sfințenia Bisericii, sfințenie care, după cum am spus, izvorăște din Capul ei și nu din mădularele ei. Mădularele Bisericii, pe durata cât se află în Biserica luptătoare, pot rămâne în aceeași stare, dar pot și să se schimbe (de pildă, din oi, grâu sau drepți să devină capre, neghină și păcătoși, precum și invers); rămân însă mădulare. Desigur, există cazuri de membri ai Bisericii care se taie de la ea, fie de bunăvoie (adică apostaziind de la Biserică), fie printr-o hotărâre, în scop pedagogic, a Bisericii prin organele ei competente. Iar desigur, în Ziua Judecății, când va avea loc separarea finală, Biserica din Rai va cuprinde doar oile, grâul, pe cei drepți și pe sfinți. Să vedem învățătura Domnului și a Părinților și Învățătorilor Bisericii despre toate acestea:

    a) A zis Domnul: „S-a asemănat Împărăția cerurilor cu un om care a semănat sămânță bună în țarina lui; dar pe când dormeau oamenii, a venit dușmanul lui, a semănat neghină printre grâu și a plecat. Iar când a crescut iarba și a făcut rod, atunci s-a arătat și neghina. Și, venind slugile stăpânului casei, i-au zis: Doamne, oare n-ai semănat sămânță bună în țarina ta? De unde are, dar, neghină? El însă le-a zis: Un om dușman a făcut aceasta. Slugile i-au zis: Vrei deci să mergem și s-o culegem? Iar el a zis: Nu, ca nu cumva, culegând neghina, să smulgeți odată cu ea și grâul; lăsați-le să crească amândouă împreună până la seceriș, iar la vremea secerișului voi zice secerătorilor: adunați mai întâi neghina și legați-o în snopi ca s-o ardem, iar grâul strângeți-l în jitnița mea…” (Matei 13, 24-30).

    Sfântul Ioan Gură de Aur, tâlcuind această pildă, scrie: „Mulți dintre cei ce stau în frunte, aducând în Biserici oameni răi, ereziarhi ascunși, au ușurat mult o astfel de uneltire. Diavolul nici nu mai are nevoie de osteneli, când îi plantează pe aceia în mijloc… Privește și iubirea slugilor. Se grăbesc deja să smulgă neghina, deși nu o fac cu socotință; ceea ce arată grija lor pentru sămânță și că privesc doar la un singur lucru: nu ca acela să fie pedepsit, ci ca cele semănate să nu piară; căci nu aceasta e urgența. De aceea caută ca deocamdată să înlăture boala. Și nici aceasta nu o cer orbește; nu-și îngăduie lor înșiși, ci așteaptă hotărârea stăpânului, zicând: «Vrei?» Ce face deci stăpânul? Îi oprește, zicând: «Ca nu cumva, smulgând neghina, să smulgeți odată cu ea și grâul»… Două gânduri îi stăpânesc: unul, ca să nu fie vătămat grâul; altul, că, negreșit, cei bolnavi fără leac vor ajunge la pedeapsă. Așa încât, dacă vrei și să fie pedepsiți aceia, și fără vătămarea grâului, așteaptă timpul potrivit. Ce înseamnă „ca nu cumva să smulgeți odată cu ea și grâul”? Sau aceasta spune: dacă veți ridica arme și veți înjunghia pe eretici, veți doborî împreună cu ei și pe mulți dintre sfinți; sau că este cu putință ca mulți dintre cei din neghină să se schimbe și să devină grâu. Așadar, dacă, luând-o înainte, îi veți smulge, vătămați pe cei ce urmează să devină grâu, ucigând pe aceia care pot să se schimbe și să devină mai buni. Nu oprește, deci, a-i ține pe eretici în frâu, a le astupa gura, a le tăia îndrăzneala, a desface adunările și înțelegerile lor, ci [oprește] a-i ucide și a-i măcelări. Privește blândețea lui [Hristos], cum nu doar poruncește și oprește, ci pune înainte și rațiuni. Dar dacă neghina rămâne până la sfârșit? Atunci voi zice secerătorilor: «Adunați mai întâi neghina și legați-o în snopi ca s-o ardem». Iarăși le aduce aminte de cuvintele lui Ioan [Botezătorul] care Îl înfățișau Judecător, și spune că, atâta vreme cât stau aproape de grâu, trebuie cruțați; căci e cu putință să devină și ei grâu; dar când pleacă fără să fi câștigat nimic, atunci neapărat îi va primi pedeapsa neînduplecată. «Voi zice secerătorilor: adunați mai întâi neghina». De ce mai întâi? Ca aceștia [grâul] să nu se teamă ca și cum ar fi luați laolaltă cu ea. «Și legați-o în snopi, ca s-o ardem, iar grâul adunați-l în jitniță»” (P.G. 58, 476-478).

    Și Sfântul Ciprian al Cartaginei: „Căci, chiar dacă par a fi neghine în Biserică, totuși nu trebuie nicidecum împiedicată credința sau dragostea noastră, astfel încât, pentru că vedem neghine în Biserică, noi înșine să plecăm din Biserică” (P.L. 4, 344).

    b) A mai zis Domnul: „Iarăși, asemenea este Împărăția cerurilor cu un năvod aruncat în mare, care adună din tot felul; și, când s-a umplut, l-au tras la țărm și, șezând, au strâns pe cele bune în vase, iar pe cele stricate le-au aruncat afară. Așa va fi la sfârșitul veacului. Vor ieși îngerii și vor despărți pe cei răi din mijlocul celor drepți și îi vor arunca în cuptorul de foc; acolo va fi plângerea și scrâșnirea dinților” (Mt 13, 47-50).
    Iar Sfântul Ioan Gură de Aur face următoarea observație de reținut: „Cu ce se deosebește aceasta de pilda neghinei? Și acolo unii se mântuiesc, iar alții pier; numai că acolo [pierzarea vine] din pricina dogmelor rele, a ereziei – și înainte de aceasta, din nepăsarea față de cele spuse –, pe când aici din pricina unei vieți rele; aceștia sunt cei mai nenorociți dintre toți: deși au dobândit cunoașterea și au fost pescuiți, nici așa n-au putut să se mântuiască” (P.G. 58, 484).

    c) Și iarăși a zis Domnul: „S-a asemănat Împărăția cerurilor cu un împărat care a făcut nuntă fiului său. Și a trimis pe slugile sale să-i cheme pe cei poftiți la nuntă, dar ei n-au vrut să vină. Iarăși a trimis alte slugi, zicând: Spuneți celor chemați: iată, am pregătit ospățul meu, taurii și cele îngrășate au fost tăiate, și toate sunt gata; veniți la nuntă. Dar ei, nepăsând, s-au dus: unul la ogorul lui, altul la negoțul lui; iar ceilalți, punând mâna pe slugile lui, i-au batjocorit și i-au ucis. Auzind, împăratul s-a mâniat și, trimițând oștile sale, i-a pierdut pe ucigașii aceia și le-a ars cetatea. Atunci a zis slugilor sale: Nunta este gata, dar cei poftiți n-au fost vrednici; mergeți deci la răspântiile drumurilor și, pe câți veți găsi, chemați-i la nuntă. Și ieșind slugile acelea la drumuri, au adunat pe toți câți au găsit, și răi și buni; și s-a umplut odaia de nuntă de oaspeți. Iar intrând împăratul să-i vadă pe cei care ședeau la masă, a văzut acolo un om care nu era îmbrăcat cu haină de nuntă; și i-a zis: Prietene, cum ai intrat aici fără haină de nuntă? Iar acela a amuțit. Atunci împăratul a zis slujitorilor: legați-i picioarele și mâinile, luați-l și aruncați-l în întunericul cel mai dinafară; acolo va fi plângerea și scrâșnirea dinților. Căci mulți sunt chemați, puțini aleși” (Mt 22, 2-14).
    După respingerea la chemarea dumnezeiască a odinioară alesului popor iudeu, Domnul îi cheamă pe toți, după venirea Sa în lume, în Biserica Sa, în care intră și cei răi, și cei buni, până în ziua celei de-a Doua Veniri, când va cerceta „veșmintele” acestora și îi va izgoni pe cei ce nu au „haină de nuntă”.

    d) Fericitul Augustin, în multe scrieri împotriva donatiștilor (care au tulburat atunci Biserica Africii de Nord, târând, prin zelul lor exagerat și atrăgător pentru cei simpli, mii de credincioși în schisma-erezia lor), explică faptul că Biserica este deodată „Biserică sfântă” (Ecclesia sancta), dar și „Biserică mixtă” (Ecclesia permixta). Această distincție nu este între realități diferite, ci între perspective diferite: Biserica, în realitatea ei prezentă (vizibilă în timp și în lume), este „Ecclesia permixta”, adică amestecată, cu sfinți și păcătoși; iar din punct de vedere eshatologic – cum se va arăta după Judecată, în viața veșnică – este „Ecclesia sancta”, adică curată, cuprinzând doar pe sfinți și drepți. El scrie în minunatele sale tratate (care, din păcate, nici după atâția ani nu au fost traduse în limba noastră pentru a ne bucura de ele – cf. Sf. Nicodim, Synaxarion, vol. III, Veneția, 1819, p. 110) despre această temă: „Să ne vină în minte acele asemănări din Scripturi și oracole divine, ori exemplele cele mai sigure, prin care s-a arătat și s-a prevestit că cei răi vor fi amestecați în Biserică cu cei buni până la sfârșitul veacului și timpul judecății” (P.L. 40, 201).
    Unul dintre exemplele sale îndrăgite este binecunoscuta asemănare a Bisericii cu Arca lui Noe: „Să recunoaștem acea arcă ce a preînchipuit Biserica: să fim acolo, împreună, dobitoacele curate; și să nu refuzăm ca, odată cu noi, să fie purtate în ea până la sfârșitul potopului și cele necurate. Au stat împreună în arcă, dar Noe nu I-a adus Domnului în miros de bună mireasmă jertfă din cele necurate. Și totuși, pentru aceasta, unele dintre cele curate nu au părăsit mai înainte de vreme arca din pricina celor necurate. Numai corbul a părăsit-o, despărțindu-se prematur de această comuniune a arcei; dar el era dintre perechile necurate, nu dintre cele șapte perechi de animale curate” (P.L. 33, 417).

    e) Sfântul Ieronim, în cuvântul împotriva schismaticilor luciferieni: „Arca lui Noe a fost tip al Bisericii, după cuvântul Apostolului Petru: «În zilele lui Noe… în care puține, adică opt suflete, s-au mântuit prin apă; lucru ce, în chip asemănător, ne mântuiește acum pe noi: Botezul» (1 Petru 3, 20-21). Precum în aceea erau toate felurile de animale, așa și în aceasta se află oameni din toate neamurile și moravurile. Precum acolo erau leopardul și iedul, lupul și mieii, tot astfel aici se află laolaltă și cei drepți, și păcătoșii – adică vasele de aur și de argint împreună cu cele de lemn și de lut. Arca avea cuiburile ei; Biserica are multe locașuri” (P.L. 23, 185).

    f) Sfântul Vasile cel Mare: „În această mare casă – adică Biserica – nu sunt doar vase de tot felul, de aur și de argint și de lemn și de lut, ci și meșteșuguri de tot felul” (E.P.E. 6, 224-226).

    g) Sfântul Teodoret al Cirului: „Căci şi cei trei tineri, ajunşi la culmea virtuţii şi încununaţi cu biruinţă, rugându-se în cuptor ziceau: Am păcătuit, am făcut fărădelege, am greşit şi ne-am depărtat de poruncile Tale şi n-am păzit îndreptările Tale. Tot aşa şi minunatul Daniel, tot aşa şi dumnezeiescul Ieremia, tot aşa şi sfântul Isaia, tot aşa şi preaînţeleptul Pavel. Căci zice: Hristos Iisus a venit în lume să mântuiască pe cei păcătoşi, dintre care cel dintâi sunt eu. Şi iarăşi: Nu sunt vrednic să mă numesc apostol. Aşadar, Biserica lui Dumnezeu, lovită de furtunile celor nelegiuiţi, nu se îngâmfă ca una ce se află în luptă, ci pune totul pe seama păcatelor şi greşelilor şi roagă să se bucure de ajutorul Mântuitorului. Mai mult încă, Biserica lui Dumnezeu nu este alcătuită numai din cei desăvârşiţi, ci are şi pe cei ce vieţuiesc în nepăsare, pe cei care îmbrăţişează o viaţă delăsătoare şi pe cei care aleg să slujească plăcerilor. Şi, fiindcă este un singur trup, dintr-o singură faţă se rosteşte şi una, şi cealaltă” (P.G. 80, 1160).

    h) Patriarhul Ieremia al II-lea al Constantinopolului (Tranos), în minunatul capitol VIII al primei sale Răspunsuri către luterani, cu titlul „Că şi în Biserică se află nevrednici” (Ioan Karmiris, Monumente dogmatice și simbolice, vol. I, Austria, 1960, p. 461-463), învaţă că nevrednicia unor membri ai Bisericii, chiar şi a preoţilor, nu împiedică în niciun chip sfinţenia celor vrednici, care primesc sfinţirea de la Dumnezeu, Cel ce lucrează chiar şi prin cei nevrednici.

    i) Sfântul Meletie Pigas, în lucrarea sa Creştin Ortodox:
    – Străinul: Dar dacă un om este creştin, are credinţa dreaptă, dar faptele lui sunt strâmbe?
    – Ucenicul: Este totuşi mădular al Bisericii, dar un mădular bolnav, pe care îl purtăm, căutând să-l îndreptăm cu duhul blândeţii, având grijă să nu fim şi noi ispitiţi. Este deci şi el creştin, chiar dacă are nevoie de vindecare, pentru ca să nu rămână o mlădiţă neroditoare, ruptă de viţa de vie, şi să fie aruncat în foc.
    – Străinul: Dar dacă şi credinţa lui e slabă?
    – Ucenicul: Pe cei ce au credinţa şubredă îi vindecăm prin frăţietate, ţinându-ne de cuvântul credincios al Tatălui; dar pe cei care se împotrivesc şi luptă împotriva adevărului, după prima şi a doua mustrare, îi părăsim, după rânduiala apostolică (Anuarul Societăţii de Studii Bizantine, vol. 54 [2012-2013], P.V. Paschos, O cateheză ortodoxă a lui Meletie Pigas, p. 126).

    j) Învăţatul dascăl al neamului, Evghenie Voulgaris, scrie: „Cei stăpâniţi de păcate de moarte cad oare din comuniunea bisericească? Nicidecum! Ei sunt ca nişte mădulare bolnave, care nu se mişcă deloc de la Capul, care este Hristos, ci slăbesc în propriile lor patimi. Totuşi nu sunt tăiate de tot din trup şi nici nu desfac unitatea celorlalte. Căci prin credinţă se ţin de Biserică, ascultă de păstori şi dascăli şi primesc ca adevărate cele ce se spun; şi în ei încolţeşte nădejdea că se vor trezi din păcate şi, dobândind iertare, vor fi readuşi la viaţă cu Hristos şi întăriţi din nou – lucru ce nu este cu putinţă pentru cei ce au căzut în erezie” (Teologikon, Veneţia, 1872, p. 50). După ce aduce în discuţie parabolele Domnului şi mustră învăţătura eronată a protestanţilor despre „Biserica invizibilă a sfinţilor”, explică ce înseamnă „eretic” şi „erezie”, pentru a nu se face confuzii. Ereticii „sunt mădulare tăiate din trupul Bisericii; căci erezia răstoarnă credinţa şi dragostea, prin care mădularele Bisericii se unesc într-un singur trup. Erezia este o părere mincinoasă împotriva unui adevăr revelat în mod direct, susţinută cu îndrăzneală şi neruşinare. Dacă cineva, din neştiinţă sau nepăsare, a greşit şi, fiind îndemnat, se leapădă de acea părere primejdioasă, unul ca acesta nu poate fi numit cu adevărat eretic. De aceea, este potrivit cuvântul Sfântului Augustin: Pot fi înşelat, dar nu voi fi eretic” (ibid., p. 55-56). Aşadar, nici cei ce cad în vreo erezie din neştiinţă sau nepăsare nu sunt automat în afara Bisericii, mai ales când, îndemnaţi, se pocăiesc; dimpotrivă, cei care, fiind îndemnaţi de Biserică să se îndrepte, nu ascultă, aceia se taie din trupul ei ca „mădulare putrezite şi străine” (ibid., p. 50).

    k) Sfântul Atanasie din Paros scrie: „Nu este necunoscut faptul că în sfânta Biserică se află şi unii spurcaţi, din pricina vieţii lor rele, care nu au haina de nuntă. Totuşi Biserica îi rabdă şi pe aceştia, cu nădejdea pocăinţei, ca să spele întinăciunile păcatelor, rugându-se pentru ei, după chipul lui Dumnezeu, şi dorind să se întoarcă iarăşi în rândul celor aleşi. Dar cei încăpăţânaţi şi nepocăiţi devin străini de adunarea sfinţilor. Căci, după cum cel lepros, dacă rămânea neschimbat, era ţinut afară din tabără, tot aşa cel ce păcătuieşte fără pocăinţă este scos afară din Biserică… Dacă însă cineva s-ar întreba: cum poate fi numită Biserica „sfântă”, dacă în ea se află şi păcătoşi, şi poate chiar mai mulţi decât drepţii şi cuvioşii? Răspunsul este la îndemână, din cele spuse mai înainte:

    Se numeşte sfântă şi din pricina părţii celei mai bune: căci unul care face voia lui Dumnezeu este mai de preţ decât mii de nelegiuiţi” (Epitome sau Culegere a dogmelor dumnezeieşti ale credinţei, Leipzig, 1806, p. 38-39).

    Este numită sfântă pentru că s-a curăţit prin Sfântul Botez şi este trupul nepătat şi neîntinat al Preasfântului Său Cap, Hristos. Şi pentru că prin înfricoşătoarele Taine ale Trupului şi Sângelui Domnului se hrăneşte şi se întăreşte.

    l) Arhiepiscopul Antonie Amfiteatrov, prolific şi nevoitor, unul dintre marii teologi ruşi, scrie: „Chiar dacă în Biserică păcătoşii sunt mădulare slabe, aceştia nicidecum nu întinează sfinţenia întregii Biserici; dimpotrivă, ea îi rabdă, aşteptând întoarcerea şi întărirea lor” (Teologie dogmatică a Bisericii Ortodoxe Catolice şi Răsăritene, Atena, 1858, p. 305).

    m) Sfântul Nectarie de Eghina, făcătorul de minuni: „Biserica, ca trup organic, este văzută şi leagă într-un singur întreg toate mădularele ei, şi cele sfinte, şi cele slabe. Mădularele slabe ale Bisericii nu încetează nicidecum a fi părţi ale trupului ei… iar dacă se vindecă, se unesc cu cele sănătoase; iar dacă rămân nevindecabile, atunci vor muri în păcatele lor, ca nişte oi ale turmei care s-au îmbolnăvit fără leac şi au pierit în propriile lor păcate” (Studiu despre Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească Biserică, Atena, 1987, p. 24-25).

    n) Ieromartirul şi Mărturisitorul Ilarion Troiţki: „În concepţiile lor dogmatice despre Biserică, donatiştii au pornit de la o înţelegere strictă a sfinţeniei şi unităţii Bisericii. O Biserică ce primeşte în comuniune pe trădători nu poate fi sfântă. Episcopii trădători nu pot transmite nicio harismă; de aceea, într-o Biserică având episcopi trădători, nu există nici Taine. Nevrednicia personală a episcopului lipseşte întreaga Biserică de Har. În Biserică, nici măcar Botezul nu are valoare şi, de aceea, cei ce vor să treacă din Biserică în comunitatea donatistă – care, după ei, este singura adevărată şi sfântă Biserică – trebuie să fie botezaţi. Se poate observa că donatiştii au preluat unele idei ale Sfântului Ciprian şi le-au întors împotriva Bisericii…

    Dar Tainele nu depind de persoana preotului: ele sunt sfinte prin ele însele. Tot astfel, sfinţenia Bisericii nu depinde de sfinţenia membrilor ei; dimpotrivă, chiar membrii Bisericii primesc sfinţenia de la Biserică. Biserica este una, iar sfinţenia ei stă în Taine, nu în trufia persoanelor” (Problema Bisericii în polemica dogmatică cu donatiştii).

    Continuarea aici: https://rezistentaortodoxa.org/2025/09/03/contributie-la-eliberarea-ecleziologiei-adevaratilor-ortodocsi-de-captivitatea-sakarelliana-adica-romanidiana-4/

    Sursa: https://krufo-sxoleio.blogspot.com/2019/10/3.html

    1. N. tr: Aici zidire este folosit cu intelesul de creatie. ↩︎

  • Contribuție la eliberarea ecleziologiei Adevăraților Ortodocși de captivitatea sakarelliană (adică romanidiană) (2)

    Continuarea articolului: https://rezistentaortodoxa.org/2025/08/27/contributie-la-eliberarea-ecleziologiei-adevaratilor-ortodocsi-de-captivitatea-sakarelliana-adica-romanidiana-1/

    Trecem cu vederea numeroasele greșeli care se găsesc în textele de mai sus și care privesc aspecte istorice, și ne vom concentra numai asupra celor care se referă la Eclesiologie. Începem, deci, critica eclesiologiei sakarelliene prin examinarea primului său principiu de bază, care privește cine sunt membri ai Bisericii și cine nu.

    Trimiterile la pasaje corespunzătoare din cărțile dlui Sakarellos menționate mai sus, se vor face cu următoarele abrevieri:
    Α (= „Despărțirea credincioșilor de episcopii eretici”),
    Ε (= „Din 1965 s-a făcut unirea Bisericilor”),
    P (= „Calendarul vechi și nou”).

    Potrivit sakarellismului (=romanidismului), membri ai Bisericii sunt numai aceia „care s-au învrednicit să ajungă la «vederea lui Dumnezeu», adică la «luminare» și «îndumnezeire»” (A, 4 / P, 193) și „care se află în starea rugăciunii minții” (P, 80). Mai precis, Botezul nu este suficient pentru ca cineva să fie membru al Bisericii: „Teologii contemporani îi consideră membri ai Bisericii pe toți ortodocșii, pentru că odinioară au fost botezați…” (A, 5).

    Că aceste poziții se bazează în special pe pr. Ioannis Romanidis, putem constata răsfoind scrierile lui:

    „Credinciosul care, prin botezul apei, nu a intrat încă în starea de luminare, adică în botezul Duhului, și, prin urmare, nu este încă membru al Trupului lui Hristos… se numește «idiotēs» (=neinițiat, simplu), întrucât rămâne în ignoranță” (Sinoadele bisericești și civilizația).

    „În orice caz, botezul în Duhul este identic cu primirea darului vorbirii în limbi și este clar deosebit de botezul în apă… Acest botez în Duh, care culminează cu darul limbilor și care, de obicei, este însoțit de darul proorociei, este evident începutul mirungerii, a Tainei prin care cineva devine membru al Trupului lui Hristos și templu al lui Dumnezeu. Pentru Apostolul Pavel, darul limbilor pare a fi condiția minimă pentru ca cineva să devină membru al Trupului lui Hristos… Cei care, prin rugăciune neîncetată, ajung la slăvire, constituie nucleul central al Sfintei Tradiții, întrucât fără ei nu există Trup al lui Hristos. Fără ei, Tainele Bisericii devin un simplu sistem de magie. Apostolul Pavel nu spune că Trupul lui Hristos se zidește prin botez, mirungere, dumnezeiasca Euharistie etc., ci prin Apostoli și proroci, înțelegând prin aceasta Apostoli și Părinți, care nasc duhovnicește pe alții în Hristos, pregătindu-i pentru primirea rugăciunii Sfântului Duh în inimile lor. Numai în aceste condiții Tainele Botezului, Mirungerii, Dumnezeieștii Euharistii, Preoției, Mărturisirii, Pocăinței etc. nu sunt magie” (Iisus Hristos – Viața lumii).

    „Trebuie ca fiecare să se cerceteze pe sine dacă se află în starea de luminare și, prin urmare, este membru al Trupului lui Hristos și templu al Sfântului Duh, având cel puțin «darul limbilor», adică rugăciunea minții” (Religia este o boală neurobiologică, iar Ortodoxia este vindecarea ei).

    „Mădularele Bisericii, în epoca veche, erau aceia care se aflau în starea de luminare. Aveau cel puțin rugăciunea minții. Și pentru că aveau rugăciunea minții și se aflau în starea de luminare, erau numiți sfinți” (Dogmatica empirică).

    Prin urmare, prima teză este următoarea:
    Un om nu devine membru al Bisericii prin „Botezul apei”, ci prin „Botezul Duhului”. Dovada că este într-adevăr membru al Bisericii este să aibă „rugăciunea” (rugăciunea minții).

    Este adevărat că, analizând această poziție, nu am găsit-o cu totul inedită. Într-adevăr, ea a mai fost exprimată și în trecut – însă nu de către ortodocși. Să o vedem însă mai întâi în detaliu.

    În contrast cu această poziție, Părinții învață că cineva devine membru al Bisericii prin Botez, pe care nu îl împart în „botezul apei” și „botezul Duhului”, ca și cum ar fi două botezuri de feluri diferite!

    Teoreticianul romanidismului în spațiul noului calendar (și coleg de studii al dlui Sakarellos cu pr. Romanidis), episcopul Ierótheos(Vlachos) de Nafpaktos, încercând să fundamenteze această împărțire, scrie:

    „Botezul apei și botezul Duhului pot fi legate între ele atunci când catehizarea este corectă și ortodoxă, dar pot să nu fie legate în mod absolut, în sensul că precede botezul apei și urmează botezul Duhului. Este foarte caracteristic, din Faptele Apostolilor, faptul că creștinii din Samaria primiseră deja botezul apei, adică fuseseră botezați în numele Domnului, dar nu primiseră încă botezul Duhului, motiv pentru care au fost trimiși Apostolii Petru și Ioan ca să-i boteze cu Duhul Sfânt” (Catehizarea și botezul adulților, ed. II, Editura „Diaconia Apostolică”, 1998, p. 7-8).

    Kyr Ierótheos face referire la următorul pasaj din Faptele Apostolilor: „Iar apostolii din Ierusalim, auzind că Samaria a primit cuvântul lui Dumnezeu, au trimis la ei pe Petru şi pe Ioan, care, coborând, s-au rugat pentru ei, ca să primească Duhul Sfânt. Căci nu Se pogorâse încă peste nici unul dintre ei, ci erau numai botezaţi în numele Domnului Iisus. Atunci îşi puneau mâinile peste ei, şi ei luau Duhul Sfânt.” (Fapte 8, 14-17).

    La o privire superficială există într-adevăr pericolul de a trage concluzia că Botezul nu dăruiește Sfântul Duh. Însă, cine citește cu atenție capitolul, va afla mai sus că: «Filip, coborând într-o cetate a Samariei, le propovăduia pe Hristos» (Fapte 8, 5) și «când au crezut lui Filip, care le propovăduia despre împărăţia lui Dumnezeu şi despre numele lui Iisus Hristos, bărbaţi şi femei se botezau.» (Fapte 8, 12). Și tâlcuiește Sfântul Ioan Gură de Aur: «Și pentru ce aceștia, botezați fiind, nu primiseră Sfântul Duh? Fie pentru că Filip, ca să-i cinstească pe Apostoli, nu le-a dat acest dar, fie pentru că nu avea un astfel de har (căci era dintre cei șapte diaconi), și aceasta este mai degrabă de spus. De aceea mi se pare că acest Filip este unul dintre cei șapte, al doilea după Ștefan. De aceea și botezând, nu dădea Duhul celor botezați; căci nu avea această putere, fiindcă acest dar era numai al celor doisprezece» (P.G. 60, 144).

    Vedem așadar că Botezurile săvârșite în Samaria au fost incomplete doar din motivul că au fost săvârșite de un diacon (Sfântul Filip, unul dintre cei șapte diaconi) și nu de vreunul dintre cei doisprezece Apostoli, care singuri aveau atunci puterea de a săvârși Taine.

    Felul în care romanidismul (sau „sakarellismul” în spațiul nostru) abordează Botezul (pe care îl numește „Botezul apei”, deosebind apoi și numind „Botez al Duhului” Mirungerea) este unul depreciativ față de această Taină, prima și cea fundamentală a Bisericii. Prin această minimalizare, sakarellismul, împreună cu supraaccentuarea Mirungerii, nu doar întărește rătăcirile deja existente în mediul nostru (precum rebotezările – de vreme ce „botezul apei” nu are mare valoare – deși Părinții subliniază că are o valoare atât de mare încât NU se repetă! – și remirungerile – de vreme ce Mirungerea este considerată atât de importantă încât doar prin ea cineva devine „adevărat membru” al „adevăratei Biserici”), ci cade într-o extremă, ajungând în opoziție directă cu cealaltă extremă, a așa-numitei „teologii baptismale” a ecumeniștilor, care susține că oricine a primit „un botez”, oriunde ar fi fost acesta săvârșit, trebuie socotit „membru al Bisericii”.

    Noi însă, adevărații ortodocși, „vom merge pe calea împărătească, nu ne vom abate nici la dreapta, nici la stânga, până ce nu vom trece hotarele tale” (Num. 20, 17); credem că prin Botezul pe care cineva îl primește în sânul Bisericii devine membru al acesteia.

    EXTREMA STÂNGĂ – TEOLOGIA BAPTISMALĂ ECUMENISTĂCALEA ÎMPĂRĂTEASCĂ – ORTODOXIAEXTREMA DREAPTĂ – ROMANIDISM/SAKARELLISM
    Cu orice fel de botez și oriunde, devii membru al Bisericii.Prin Botezul săvârșit în sânul Bisericii, devii membru al acesteia.Prin Botez nu devii membru al Bisericii.

    Așadar, potrivit învățăturii ortodoxe, Botezul se săvârșește „din apă și din Duh” (Ioan 3, 5), adică dăruiește Sfântul Duh celor botezați și îi face membri ai Bisericii, chiar și fără Taina Mirungerii (a cărei valoare reală nu este nicidecum pusă la îndoială de Ortodoxie, întrucât prin ea se împărtășesc daruri suplimentare ale Sfântului Duh). Dovada acestui fapt nu este doar practica Bisericii de a-i primi drept membri ai săi pe cei botezați chiar dacă nu au apucat încă să fie mirunși (de exemplu: cei care trebuiau botezați urgent, pentru că erau în pericol de moarte – în special pruncii bolnavi sau creștinii întemnițați în vremea persecuțiilor, care nu mai apucau să fie botezați), ci și însăși învățătura Bisericii, din care redăm, cu titlu exemplificativ:

    1. De la Apostolul Pavel: „Câți în Hristos v-ați botezat, în Hristos v-ați și îmbrăcat” (Gal. 3, 27). Se îmbracă în Hristos cel care nu este membru al Bisericii?
    2. Din Rugăciunile de la Slujba Sfântului Botez:
      „Fă-l pe acesta oaie cuvântătoare a sfintei turme a lui Hristos al Tău, mădular prețios al Bisericii Tale… Zidește-l pe temelia Apostolilor și Proorocilor Tăi; și nu-l surpa, ci sădește-l ca pe o mlădiță a adevărului în sfânta Ta Biserică Sobornicească și Apostolească, și nu-l dezrădăcina”.
    3. De la Sfântul Ioan Gură de Aur:
      „Ai văzut câte sunt darurile Botezului? Deși multora li se pare că darul acesta aduce numai iertarea păcatelor, noi am numărat zece binecuvântări: de aceea și botezăm pruncii, chiar dacă nu au păcate, ca să li se adauge sfințirea, dreptatea, înfierea, moștenirea, înfrățirea, să fie mădulare ale lui Hristos, să devină locaș al Duhului Sfânt” (E.P.E. 30, 386).
    4. Din „Mărturisirea Ortodoxă” a lui Petru Movilă, aprobată sinodal:
      „Cei botezați devin mădulare ale Trupului lui Hristos și se îmbracă în Domnul nostru” (Ioan Karmirís, Texte dogmatice și simbolice, vol. II, Austria, 1968, p. 637).
    5. De la Sfântul Nicodim Aghioritul:
      „Căci prin Cruce Biserica s-a logodit cu Hristos Cel Răstignit, iar prin sângele și apa care au curs din coasta Lui, cea mai înainte stearpă a născut mulți fii și s-a făcut mamă cu mulți copii, dar și frumoasă în copii, născând prin apa Botezului și hrănindu-i pe cei născuți prin Trupul și Sângele Domnului” (Eortodrómion, Veneția, 1836, p. 13).

    Romanidismul(iar în contextul nostru, Sakarellismul) susține că membru al Bisericii este numai cel care are cel puțin „rugăciunea” (rugăciunea minții), așa cum interpretează el „feluritele limbi” (γένη γλωσσών) ale Apostolului. Fără această rugăciune, nu numai că cineva nu poate fi membru al Bisericii, dar și toate Tainele sunt înșelătoare („un sistem de magie”)!

    Ortodoxia însă, și mai ales tradiția isihastă, subliniază marea importanță a rugăciunii minții, dar nu afirmă nici că cel care nu o are este în afara Bisericii, nici că fără ea Tainele nu se săvârșesc!

    Dimpotrivă, atât împărțirea nemaiauzită a Botezului (în botez al apei și botez al Duhului), cât și absolutizarea importanței „rugăciunii”, se întâlnesc la așa-numiții Messalieni (sau Euthiți).

    Aceștia învățau:
    „Sfântul Botez nu poate smulge rădăcinile păcatelor. Domnul nostru Iisus Hristos a zis că «de nu se va naște cineva din apă și din Duh, nu va putea intra în Împărăția lui Dumnezeu». Dar, pentru că Duhul Sfânt este foc dumnezeiesc – căci în chip de limbi de foc a coborât peste ucenici, despre care și Înaintemergătorul mărturisea mulțimii, vorbind despre Hristos, că «Acesta vă va boteza cu Duh Sfânt și cu foc» –, după cum focul văzut, atunci când se aprinde într-un loc împădurit, mistuie tot ce este la suprafață și usucă rădăcinile, curățind astfel terenul de toată murdăria, tot așa și Sfântul Duh, ba chiar cu mult mai mult… Ei spun că fiecare prunc care se naște trage din protopărintele Adam, pe lângă fire, și robia față de demoni, purtând împreună cu sine un demon care locuiește în el, și că Sfântul Botez, dar și orice altă lucrare dumnezeiască, nu poate să-l alunge, ci numai rugăciunea stăruitoare și încordată, însoțită de strigăt și de lepădare din partea celui ce se roagă” (P.G. 130, 1276-1277).

    După cum observă pe bună dreptate și profesorul de Dogmatică pr. Nikolaos Loudovikos (ca să nu creadă cineva că numai noi criticăm aceste poziții):
    „Subevaluarea greșită a Botezului «apei» de către pr. Romanidis, în vederea unui alt Botez, «al Duhului», care chipurile se dă numai prin rugăciune, amintește puternic de erezia Messalienilor, care subapreciază tocmai Botezul, căutând prin «rugăciune» să realizeze mântuirea sau, în limbaj romanidic, integrarea în Trupul lui Hristos. Oricum am lua lucrurile, admiterea a două Botezuri – unul fără Duh și altul al Duhului, prin rugăciune – este cu totul necunoscută în Tradiția Patristică și mai ales în cea isihastă” (Ecleziologia apofatică a «Consubstanțialului», ed. Armos, 2002, p. 140).

    Continuarea aici: https://rezistentaortodoxa.org/2025/09/02/contributie-la-eliberarea-ecleziologiei-adevaratilor-ortodocsi-de-captivitatea-sakarelliana-adica-romanidiana-3/

    Sursa: https://krufo-sxoleio.blogspot.com/2019/09/1_30.html

  • Contribuție la eliberarea ecleziologiei Adevăraților Ortodocși de captivitatea sakarelliană (adică romanidiană) (1)

    de Nikolaos Mannis

    Două sunt marile abateri de la eclesiologia ortodoxă, în sânul Adevăraților Ortodocși (vechi-calendariști) din Grecia1.
    Prima, cunoscută astăzi sub numele de mateism (și care s-a dezvoltat într-o schismă începând din 1937), a fost exprimată de către unii aghioriți, în frunte cu viitorul episcop titular de Vresthina, Mathei Karpathakis, în primele decenii ale sfintei noastre lupte, și a fost combătută suficient prin scrierile părinților și dascălilor noștri ortodocși, precum Sfântul fost Mitropolit al Florinei Hrisostom, pr. Theodoret Mavros, Aristotel Delibasis ș.a.m.d.

    Cea de-a doua, s-a exprimat în ultimele decenii, prin avocatul și teologul Athanasios Sakarellos și, din păcate, nu numai că nu a fost combătută sistematic, dar s-a și răspândit, găsindu-și adepți în cadrul nostru (și anume, între aceștia, câteva persoane deosebit de dragi nouă, cu rang bisericesc înalt), influențând într-atât de mult conștiința noastră eclesiologică, încât să fim batjocoriți de către unii nou-convertiți drept „eretici”, pentru că nu suntem de acord cu această eclesiologie. Prin urmare, cuvântul nostru în prezenta lucrare este apologetic și polemic, dar și lămuritor, având nădejdea că va contribui la eliberarea ecleziologiei Adevăraților Ortodocși (așa cum ne-au transmis-o părinții noștri ortodocși) de captivitatea sakarelliană (adică romanidiană, după cum se va arăta).

    Notă explicativă:
    Pentru cine nu știe, Athanasios Sakarellos a fost un apropiat colaborator al istoricului și militantului ziar „Orthodoxos Typos”, ale cărui pagini găzduiau, între alte teme, și texte de-ale sale împotriva vechi-calendariștilor (pe care îi considera eretici), semnate fie cu numele său, fie cu diverse pseudonime (de pildă, K. Athanasiou, Ioannis Athonitis). Acestea au fost publicate mai ales în anii 1980 și au stârnit reacțiile unor membri de seamă ai Bisericii noastre (precum fericitul Mitropolit Akakios de Diavleia, pr. Theodoret Mavros și pr. Efthymios Bardakas). Iar în jurul anului 1990, după ucenicia sa la pr. Ioannis Romanidis, dl. Sakarellos a aderat la vechi-calendariști, însă personal nu am văzut nicăieri să fi scris public că dezminte cele ce scrisese împotriva lor. [n. tr. În cele din urmă, Athanasios Sakarellos a părăsit mișcarea vechi-calendaristă și s-a întors înapoi în sânul noilor calendariști.]

    Cu aceste texte însă nu ne vom ocupa, acceptând prin iconomie că, întrucât dl. Sakarellos a aderat la vechi-calendaristi, acest fapt al aderării lui constituie, într-un fel, o pocăință practică pentru cele scrise împotriva lor (deși exactitatea ar cere, pentru scrierile sale, o retractare scrisă).

    Ne vom ocupa, așadar, cu textele pe care le-a scris deja ca vechi-calendarist și care au format o nouă ecleziologie în sânul nostru, ce se depărtează la fel de mult de cea Ortodoxă ca și cea a lui Matthaios, cu care, de altfel, are multe asemănări, chiar dacă nu se identifică întotdeauna.

    Textele sale sunt în principal următoarele:

    1. „Despărțirea credincioșilor de episcopii eretici”.
    2. „A avut loc în 1965 unirea Bisericilor?”.
    3. „Calendarul vechi și nou”, 2005
      precum și publicările sale online, semnate fie cu numele său, fie cu pseudonimul său online „Kosmas”.

    Înainte de a trece la o analiză critică a acestor texte (în care se concentrează ecleziologia sa), vom prezenta pozițiile lui greșite (care constituie devierea pe care, pe scurt, o putem numi „Sakarellism”), pe care le vom întâlni și examina mai detaliat în lucrarea de față.

    Principalele poziții ale Sakarellismului sunt următoarele:

    1. Pentru a înțelege Teologia în general și Ecleziologia în special, trebuie să cunoști Istoria și mai precis interpretarea istoriei propusă de pr. Ioannis Romanidis. Potrivit acestei concepții (dualiste, se pare), așa-zișii creștini se împart în două categorii: „Romani” și „Franci”. Aceste categorii, prezentate cu anumite caracteristici în tabelul de mai jos, se află într-un război permanent, pentru că cei din urmă conspiră să-i înrobească pe cei dintâi:
    ROMANIFRANCI
    Luminați Întunecați
    Sfinți Păcătoși
    Ortodocși autentici„Ortodocși” falși
    Catholici adevărați„Catholici” mincinoși
    Vindecători ai sufletuluiSuflete bolnave

    „Francii” au reușit, în cele din urmă, să se impună și să înrobească întreaga lume (chiar și pe „Romani”), prin „scolasticismul franc”, din secolul al XIV-lea până în secolul XX, când a apărut pr. Romanidis și „ne-a eliberat”…

    1. Ca urmare, toți Părinții Bisericii, Dascălii, teologii și scriitorii bisericești, de la Sf. Grigorie Palama până la pr. Romanidis (cu foarte rare excepții), au fost captivi ai „scolasticismului franc” și, deci, lipsiți de credibilitate. Iar pentru a dovedi cine dintre acești Părinți și Dascăli au fost sau nu captivi, ajunge să pui scrierile lor alături de cele ale pr. Romanidis și ale celor ce sunt de acord cu el: dacă se potrivesc, erau „adevărați” ortodocși și Romani; dacă nu (cum e cazul Sf. Nectarie sau al fostului mitropolit al Florinei Hrisostom), erau „captivi ai Francilor”…
    2. În Biserică (în care nu există, zice el, distincție între Biserica luptătoare pe pământ și cea triumfătoare în ceruri – asta ar fi „scolasticism franc”) aparțin numai Sfinții, cei luminați, cei îndumnezeiți, cei aleși, cei curați. Existența păcătoșilor și a celor cu învățături greșite în Biserică o pângărește și, deci, nu este posibilă. Cineva nu devine membru al Bisericii prin Botezul cu apă, ci prin „botezul Duhului”! Sfinții sunt infailibili și, prin urmare, cei care (după bunul plac, desigur) sunt considerați că se înșală (cum ar fi: Augustin, Isaac Sirul, Ioan Maximovici, Filaret al New Yorkului ș.a.m.d) sunt „pseudo-sfinți”.
    3. Biserica Greciei a căzut din „Biserica lui Hristos” cea curată (și a pierdut Harul și Preoția) în 1924, prin schimbarea calendarului, (sau/și) în 1930, prin acceptarea „ereziei nestoriene” a lui Trembelas, (sau/și) în 1935, prin respingerea celor trei arhierei care au revenit la calendarul vechi, (sau/și) în 1965, prin așa-zisa „Unire a Bisericilor”, dar și pentru că este în comuniune cu Biserica Finlandei, care urmează noua Pascalie. Discipolii dlui Sakarellos mai adaugă că a căzut (sau/și) în 1990, prin acordul cu monofiziții la Chambésy, (sau/și) în 1993, prin acordul cu papistașii la Balamand, (sau/și) în 2016, prin pseudosinodul din Creta. (Cu toate acestea, faptul că pr. Romanidis – „autoritatea” și „marele nostru eliberator” – era membru al Bisericii Greciei nu pare să conteze deloc…).
    4. Potrivit, de asemenea, principiului (ridicat la rang de dogmă și [re]interpretat după bunul plac) „cel ce este în comuniune cu un excomunicat, să fie și el excomunicat”, toate Bisericile Locale care sunt în comuniune cu Biserica Greciei și între ele au căzut din „Biserica lui Hristos” cea curată, care ar mai fi constituită doar din câțiva îndumnezeiți …„Romani”.

    Continuarea aici: https://rezistentaortodoxa.org/2025/08/27/contributie-la-eliberarea-ecleziologiei-adevaratilor-ortodocsi-de-captivitatea-sakarelliana-adica-romanidiana-2/

    Sursa: https://krufo-sxoleio.blogspot.com/2019/09/1_30.html

    1. N. tr: mai nou, din păcate și în România. ↩︎

  • Anularea argumentelor împotriva îngrădirii ortodocșilor de stil vechi (7)

    Continuarea articolului: https://rezistentaortodoxa.org/2025/08/26/anularea-argumentelor-impotriva-ingradirii-ortodocsilor-de-stil-vechi-6/

    c. Invocarea nejustificată a canonului 15 al Sinodului I–II de către G.O.C.

    Despre canonul 15 și când poate fi invocat am vorbit și mai sus. Aici ne vom opri doar la câteva puncte:

    „Așa cum am menționat deja, până în 1935 și, desigur, până astăzi, nu s-a făcut de către vreun Sinod Ecumenic sau Panortodox vreo condamnare a Bisericii Greciei ca schismatică (cu atât mai mult ca eretică). De asemenea, Biserica Greciei nu s-a separat de una singură de celelalte Biserici Ortodoxe, creând o Biserică independentă (cu atât mai puțin nu a aderat la vreo Biserică eretică). În consecință (pe baza celor spuse în capitolul precedent) nu exista vreun motiv pentru o întrerupere obligatorie a comuniunii bisericești cu ea.”

    Vom răspunde pe scurt, pentru că multele cuvinte sunt sărăcie. Canonul vorbește despre apărare prin întrerupere înainte de judecata sinodală. Prin urmare, greșit aduceți ca argument lipsa condamnării sinodale a Bisericii Greciei. Așa cum am spus, problema este la interpretarea acestui canon. Din moment ce pr. Vasile nu a reușit să-l interpreteze corect, este firesc că nu poate găsi nici justificarea invocării lui de către G.O.C.

    „Dar poate exista vreun motiv care măcar să permită despărțirea de Biserica Greciei? Așa cum am văzut, Părinții Sinodului I–II permiteau întreruperea comuniunii numai în cazul în care episcopul predica «vreo erezie condamnată de sinoade sau de Părinți». Dar nimeni nu poate dovedi că îndreptarea calendarului constituie erezie, adică atinge dogmele credinței și nu doar viața liturgică exterioară și rânduiala canonică.”

    În sine, o simplă corectare a calendarului, făcută de întreaga Biserică în consens, nu constituie erezie. Dar acceptarea calendarului gregorian (instrument misionar important al ereziei papismului), introdusă necanonic, unilateral și cu forța, care a dus în același timp la ruperea unității întregii Biserici în viața liturgică exterioară, constituie atunci un motiv extrem de serios pentru întreruperea comuniunii.

    Pr. Vasile se joacă cu cuvintele „erezie” și „dogmă” pentru a-și justifica comuniunea cu patriarhul eretic Bartolomeu. Cei care s-au despărțit atunci au văzut în reforma calendarului erezie papistașă, prin acceptarea calendarului gregorian (chiar și numai pentru sărbătorile fixe), și de aceea au strigat: „ne-au catolicizat!”.

    Noi, urmașii lor de astăzi, știm că reforma calendarului a fost doar primul pas spre erezia ecumenismului. Iar pr. Vasile încă se mai întreabă care au fost motivele despărțirii…

    „Părerea că îndreptarea calendarului nu atingea dogmele credinței era împărtășită chiar și de conducătorul G.O.C., fostul mitropolit al Florinei, Hrisostom. Potrivit lui, îndreptarea era o rătăcire «care nu privea în mod direct o dogmă a credinței, ci se referea la necanonicități și nereguli bisericești vindecabile, după Sfântul Vasile cel Mare», adică la «partea tipiconală și administrativă a Bisericii». Ierarhia Greciei, stăruind «în această inovație calendaristică», punea «ambiția mai presus de Sfintele și Sfințitele Canoane». În consecință, G.O.C. se opun «unei decizii necanonice a Sinodului» și «se află în necomuniune cu ierarhia inovatoare… temporar, din motive canonice» și nu dogmatice.”

    După prezentarea selectivă a unor fraze scoase din context din opera fostului mitropolit Hrisostom al Florinei, cu scopul de a induce cititorului concluziile dorite de autor, îl invităm pe pr. Vasile să studieze întreaga lucrare a acestuia pentru a se lămuri. Deja a început să fie publicată și cititorul bine intenționat va avea mare folos dacă va aprofunda lectura ei. Și astfel nu va mai gândi absurdități ca următoarele:

    „Pentru a nu pierde însă sprijinul canonului 15 al Sinodului I–II, care hotăra că doar motivele de credință justifică întreruperea comuniunii, Hrisostom nu ezita uneori să îl prezinte denaturat. Concret, susținea că acest canon poruncește «lepădarea de cel dintâi și înainte de judecata sinodală, atunci când acesta predică pe față și cu capul descoperit în Biserică și învață împotriva celor pe care Sfinții Părinți le-au statornicit în Sinoade Ecumenice și Locale și le-au consacrat ca instituții și canoane ortodoxe».”

    Hrisostom Kavouridis, cel care a lăsat în urmă slavă, onoruri, funcții și pensii și a fost exilat de trei ori (ultima dată trecut de 80 de ani), este un denaturator? Ne poate convinge oare un reprezentant al „sistemului”, care împărtășește fără rușine cu patriarhul eretic Bartolomeu „de frica iudeilor”?

    Astfel, scriind:

    „Este evidentă, credem noi, denaturarea sensului canonului prin lărgirea câmpului abaterilor «întâiului» (episcopului) din sfera dogmei și asupra încălcărilor «rânduielilor și canoanelor». Potrivit însă învățăturii Sfinților Părinți pe care am amintit-o mai sus și în special a canonului respectiv, este strict interzisă întreruperea comuniunii cu episcopul atunci când acesta violează numai ordinea canonică”,

    să se întrebe cum de el însuși este cel care alterează întreaga învățătură și practică a Bisericii, făcând distincție între învățăturile Bisericii în dogmatice și nedogmatice și deci admisibile a fi atinse. Aceasta este oare învățătura Părinților? Dar aceia spuneau că „nici o iotă” nu trebuie să fie schimbată. Atunci să ne rugăm spre apus sau să ne facem semnul crucii cu piciorul, de vreme ce acestea nu ar fi dogmatice. Frumoasă învățătură, într-adevăr, conformă cu spiritul înnoitor al epocii noi!

    e. Încălcările tradițiilor bisericești și ale dispozițiilor canonice, care nu lovesc în mod direct credința ortodoxă, nu constituie motiv pentru întreruperea comuniunii bisericești

    În acest subcapitol, autorul încearcă prin diferite exemple istorice să-și impună punctele de vedere. Să le vedem pe rând:

    Exemplul 1. Sfântul Fotie cel Mare este prezentat, nici mai mult nici mai puțin, ca tolerant față de rătăcirile latine. Aici, de fapt, principala denaturare constă în faptul că relațiile unei Biserici cu alta (mai precis ale Constantinopolului cu Roma) sunt prezentate de autor drept model pentru relația unui credincios cu episcopul său. În paralel, el încearcă să reducă importanța celorlalte rătăciri latine (în afară de filioque), pe care le consideră… „obiceiuri”, în timp ce Sfântul Fotie doar nu le combătea direct pentru a putea soluționa mai întâi problema majoră a vremii sale – filioque.

    Exemplul 2. Este cu totul pe lângă subiect și înșelător. Ce înseamnă că ortodocșii i-au tolerat pe latini până în 1054? Cel puțin a venit momentul în care au încetat să-i mai tolereze, văzând împietrirea lor în necredință. Dar voi până când veți continua să-i tolerați pe episcopii voștri ecumeniști, care vă manipulează și vă conduc spre pan-religia lui Antihrist și a pseudo-profetului său, Papa Romei?

    Exemplul 3. Denaturarea continuă. Culminarea este fraza: „Sfântul Nicodim și ceilalți sfinți colivazi ai epocii sale s-au luptat împotriva încălcărilor sfintelor tradiții și a dispozițiilor canonice, dar nu au întrerupt comuniunea bisericească cu ierarhii lor”, uitând părintele Vasile că colivazii au fost anatematizați de Sinodul Local din Constantinopol (1776) – anatema aceasta nici până astăzi nu a fost ridicată (deși desigur nu are nici o putere, pentru că este nedreaptă, la fel ca și caterisirea Sfântului Ioan Gură de Aur, care de asemenea nu a fost revocată). Oare colivazii îl pomeneau pe patriarhul care i-a anatematizat?

    Exemplul 4. Nu vom spune multe. Scrie părintele Vasile: „aceste încălcări grave atât ale vieții monahale, cât și ale canoanelor și tradițiilor Bisericii nu i-au condus pe ortodocșii de atunci – și mai ales pe «râvnitorul credinței noastre ortodoxe, de fericită pomenire Constantin Oikonomos» – la întreruperea comuniunii cu episcopii lor”. Dar este oare așa? Adevărul este că nu au reacționat în bloc clerul și poporul (lucru care nici nu era posibil, din cauza circumstanțelor istorice). Avem așadar o slăbire a conștiinței ortodoxe, fapt care pare să-l bucure pe părintele Vasile atunci când scrie cu entuziasm că nimeni nu a reacționat și nimeni nu a întrerupt comuniunea cu cei care călcaseră rânduielile. Însă lucrurile nu stau chiar așa cum vrea să le prezinte onoratul autor. Au existat destule reacții, atât împotriva măsurilor anti-religioase ale Regenței1, cât și împotriva etnofiletismului lui Farmakidis. Monahul Prokopie Dendrinós a fost primul exilat pentru opoziția sa. Constantin Oikonomos a fost unul dintre mulții care, în acea epocă, considerau Biserica Greciei schismatică (schismă vindecată abia în 1850 prin acordarea autocefaliei de către Patriarhia Constantinopolului). Predicatorii Cosma Flamíatos și Hristofor Papoulákos au fost persecutați de autoritățile politice și bisericești pentru rezistența lor fermă și pentru trezirea conștiințelor ortodoxe ale poporului credincios.

    Așadar, părintele Vasile nu trebuie să se concentreze doar pe întreruperea pomenirii, care într-adevăr în cazuri de încălcări canonice nu se impune așa cum se impune în caz de erezie. Dar oare schimbarea calendarului a fost o simplă încălcare canonică?

    Continuăm să citim:

    «Dimpotrivă, repetăm încă o dată, potrivit învățăturii Ortodoxe, numai încălcările tradițiilor care ating în mod direct credința Ortodoxă pot fi considerate drept motiv suficient pentru întreruperea comuniunii bisericești. Astfel de cazuri sunt, fără îndoială, încălcările tradițiilor bisericești săvârșite de iconoclaști (refuzul reprezentării și cinstirii lui Iisus Hristos, a Maicii Domnului și a Sfinților, refuzul cinstirii și acordării de onoare Cinstitei Cruci și sfintelor moaște), precum și orice altele care, într-un mod asemănător, vatămă evlavia».

    Și întrebăm: Era oare dogmă cinstirea sfintelor icoane, a Cinstitei Cruci și a sfintelor moaște înainte de Sinodul VII Ecumenic? Un părinte Vasile al acelei vremi n-ar fi putut, oare, să trimită o scrisoare către iconofilii de atunci, spunându-le că nu ar trebui să întrerupă pomenirea episcopilor iconoclaști? Dar îmi veți spune: iconoclaștii au vătămat evlavia! Atunci, întrebați-vă acum dacă și în ce măsură a fost vătămată evlavia creștinilor ortodocși greci atunci când, dintr-odată, într-o zi, au fost împărțiți în vechi-calendariști și nou-calendariști printr-o hotărâre necanonică (și, după părerea voastră, corectă), când unii prăznuiescaceeași sărbătoare astăzi și alții după 13 zile, când unii postesc și alții nu. Oare atât de greu este să recunoașteți greșeala și să o îndreptați?

    1. N. tr: Este vorba despre Regenta Greciei (1833–1835), instituită după ce regele Otto (Othon), fiul regelui Ludwig I al Bavariei, a fost adus ca rege al Greciei la numai 17 ani. Fiind minor, nu putea guverna singur, așa că țara a fost condusă de un consiliu de regenți bavarieni (Armansperg, Maurer și Heideck).
      Această regență a introdus multe măsuri administrative și bisericești, între care și: proclamarea autocefaliei Bisericii Greciei (în 1833) în mod unilateral, fără acordul Patriarhiei de la Constantinopol → ceea ce a creat schisma Bisericii Greciei până în 1850; diverse măsuri văzute ca „anti-religioase” de cler și de credincioși (controlul statului asupra Bisericii, închiderea unor mănăstiri considerate „neproductive”, influența protestantă și catolică adusă prin consilierii bavarieni).
      Deci, „măsurile anti-religioase ale Regenței” se referă la deciziile luate în acea perioadă de conducătorii regenți ai Greciei în numele regelui Otto, care au afectat viața bisericească și tradiția ortodoxă. ↩︎

  • Anularea argumentelor împotriva îngrădirii ortodocșilor de stil vechi (6)

    Continuarea articolului: https://rezistentaortodoxa.org/2025/08/26/anularea-argumentelor-impotriva-ingradirii-ortodocsilor-de-stil-vechi-5/

    Capitolul III: Despărțirea G.O.C. (vechilor-calendariști) de Biserica Greciei în 1924 – necanonică

    a. Argumentul că Biserica Greciei a devenit schismatică

    Părintele Vasile scrie următoarele:

    „Unul dintre principalele motive invocate de G.O.C. pentru despărțirea lor a fost acela că Biserica Greciei, în 1924, a devenit schismatică. Concret, potrivit declarației celor trei ierarhi – Gherman al Dimitriadei, fostul Hrisostom al Florinei1 și Hrisostom al Zakynthosului – care s-au despărțit în 1935 de Biserica Greciei și au preluat conducerea G.O.C. (care până atunci erau păstoriți doar de preoți), «cei care conduc acum Biserica Greciei, prin introducerea unilaterală, necanonică și lipsită de discernământ a calendarului gregorian, s-au despărțit singuri de întregul trunchi al Ortodoxiei și s-au proclamat pe ei înșiși, în esență, schismatici față de Bisericile Ortodoxe». Această afirmație este, în opinia noastră, greșită. După cum am văzut mai sus, cineva devine schismatic în două moduri: fie prin judecată sinodală, condamnare și tăiere din Biserică pentru că săvârșește și persistă într-o faptă sancționată de sfintele canoane, fie prin despărțirea sa voluntară de Biserică.”

    Autorul cade însă în aceeași capcană în care au căzut și „matheiții”, în legătură cu înțelegerea cuvântului „schismatic” și diferența de sens pe care o are atunci când îl folosim în accepțiunea filologică-lingvistică și atunci când îl întrebuințăm ca termen canonic-ecleziologic. Ca simplu cuvânt, „schismă” înseamnă diviziune și separare, iar „schismatic” este cel care o provoacă. Însă, potrivit Sfintelor Canoane ale Bisericii Ortodoxe, pentru ca cineva să devină schismatic există un singur mod (și nu două, cum scrie autorul). Acest mod este doar judecata, condamnarea și tăierea sinodală din Biserică.

    Scriind autorul că cineva devine schismatic și „prin despărțirea sa voluntară de Biserică”, el cade în două greșeli:

    a) El consideră că cineva devine schismatic automat atunci când se desparte, pe când adevărul este că trebuie să existe o hotărâre sinodală a întregii Biserici (așa cum s-a întâmplat, de pildă, în 1872, cu Marea Sinodă care a condamnat Schisma bulgară). Dacă are vreo astfel de hotărâre care să condamne pe Ortodocșii Vechi-Calendaristi din Grecia, să ne-o arate.

    b) El confundă Biserica cu Ierarhia. Când credincioșii nu urmează Ierarhia într-o nelegiuire care vatămă Biserica, atunci nu ei se despart de Biserică, ci dimpotrivă, rămân înlăuntrul granițelor ei.

    Prin urmare, prin expresia „s-au proclamat pe ei înșiși, în esență, schismatici”, cei trei ierarhi nu spun nimic diferit de ceea ce însuși inițiatorul schismei nou-calendariste, Arhiepiscopul Atenei Hrisostom Papadopoulos, a declarat în 1923, scriind că nicio Biserică Locală nu „poate să se despartă de celelalte și să primească un nou calendar fără să devină schismatică față de celelalte”.

    Faptul că – din diferite motive – celelalte Biserici Locale nu s-au întrunit pentru a proclama schismatice Bisericile care au schimbat calendarul, nu diminuează deloc nelegiuirea, întrucât aceste Biserici care au primit inovația sunt „în esență”, adică „potențial”, schismatice!

    De aceea autorul triumfă în mod nejustificat, asemenea unui copil neascultător care a scăpat de pedeapsă, atunci când spune: „după cum știm, nimic din cele de mai sus nu s-a întâmplat în 1924. Biserica Greciei pur și simplu și-a schimbat calendarul, fără desigur să se gândească să se despartă de celelalte Biserici Locale. Dar nici celelalte Biserici Locale n-au condamnat-o ca schismatică, nici n-au tăiat-o din trupul lor, pedepsind-o pentru disprețul arătat față de reacțiile exprimate de unele dintre ele și pentru graba excesivă și «nejustificată» pe care a arătat-o în problema corectării calendarului”.

    Așadar, pentru că nu a existat pedeapsă (semn și acesta al decăderii generale a păstorilor Bisericilor Locale), înseamnă că inovația a fost bine făcută? Sau poate diversele presiuni o justifică? „Dimpotrivă, Bisericile Locale au preferat să folosească iconomia și îngăduința bisericească, întrucât, de altfel, unele dintre ele se confruntau în același timp cu presiuni similare pentru corectarea calendarului, fie din partea guvernelor țărilor lor, fie din partea turmei lor. Aceste multiple presiuni au constrâns chiar și în 1928 Biserica conservatoare a Alexandriei să primească, la rândul ei, noul calendar”.

    Cine era Patriarhul Alexandriei în 1928?

    Iar următoarele cuvinte:

    „Această aplicare a iconomiei din partea Bisericilor Locale a fost pe deplin conformă cu ecleziologia ortodoxă, dat fiind că corectarea unilaterală a calendarului era, într-adevăr, o nelegiuire, dar una care nu atingea dogmele credinței; (deși, după cum am văzut mai sus, în istoria Bisericii întâlnim chiar și cazuri de iconomie «pentru un timp» față de Biserici care propovăduiau chiar și învățături eretice). Într-adevăr, un principiu fundamental al tuturor sfintelor Sinoade și Părinți ai Bisericii este că, în sfera dogmei, nu este îngăduită absolut nicio iconomie, dimpotrivă, în viața exterioară, liturgică și de cult, în moravuri și obiceiuri, precum și în formele și structurile administrative ale Bisericii – «acolo unde nu este vorba de credință în cele ce se nesocotesc» – sunt acceptate și îngăduite anumite variații și diferențe locale, neesențiale. După cum spunea Sfântul Evloghie al Alexandriei: «Până la acest punct dreapta judecată îngăduie iconomia, atât timp cât nu se aduce nicio inovație dogmelor Bisericii… atunci când dogma evlaviei nu este vătămată». Iar «în dogmele dumnezeiești», după răspunsul Patriarhilor Ortodocși către anglicani în 1718, «niciodată iconomia sau condescendența nu-și are locul».

    Acestea pot aduce o oarecare ușurare conștiințelor disperate ale cititorilor dumneavoastră, sufocați de realitatea nou-calendarist-ecumenistă, dar pentru un cititor imparțial nasc câteva întrebări esențiale: Poate cineva săvârși o nelegiuire, care – după părerea dumneavoastră – nu atinge dogmele credinței, și să pretindă să nu fie condamnat? Atunci de ce o numiți nelegiuire? Putem, oare, să săvârșim fără primejdie nelegiuiri, atâta timp cât, după judecata noastră, nu ating dogmele credinței, doar pentru că nu s-a găsit încă cineva să ne condamne? Cine stabilește granița dintre iconomie și acrivie?

    Dacă, de pildă, Biserica Rusiei – aflată sub dominație comunistă până în 1989 – care nu a condamnat Bisericile ce au primit noul calendar, iar această ne-condamnare ați botezat-o iconomie, dacă astăzi ar condamna Bisericile nou-calendariste, cum ați boteza aceasta? Panslavism2?

    Și dacă vă dovediți iubitori ai iconomiei, de ce nu arătați iconomie și față de „vechi-calendariști” și îi numiți „schismatici”?

    Încheind subcapitolul, scrieți:

    „În consecință, afirmația G.O.C., că Biserica Greciei a devenit schismatică, adică s-a desprins de «trunchiul întreg al Ortodoxiei», era neadevărată. În încercarea lor însă de a întări această afirmație, G.O.C. au invocat și un pasaj din «Raportul» întocmit în 1923 de o Comisie specială de experți pe problema calendarului, din care făcea parte și (pe atunci arhimandritul) Hrisostom Papadopoulos.
    În acest Raport se menționa, printre altele, că Biserica Greciei nu «poate să se despartă de celelalte (Biserici) și să accepte un nou calendar fără să devină schismatică în fața celorlalte».
    Însă lectura atentă a întregului Raport face limpede că G.O.X. izolează intenționat acel pasaj, ascunzând faptul că «Comisia nu fixa drept condiție pentru introducerea noului calendar acceptarea simultană de către toate Bisericile Ortodoxe, ci doar consultarea cu ele». Și, după cum am arătat mai sus, consultarea Bisericii Greciei cu Bisericile Locale nu a dat, în cele din urmă, rezultatele necesare. Totuși, singurele competente să condamne această lipsă erau Bisericile Locale, care însă niciodată («până acum», adăuga părintele Vasile) nu au făcut așa ceva”.

    Citind cele de mai sus, m-am gândit că nu aveți nicio idee despre distincția dintre «potențial» și «în fapt».
    Însă faptul că ați fost fost zelot și chiar ucenic al înțeleptului unchi al dumneavoastră, Gheronda Eftimie din Kerasia, pe de o parte, iar pe de altă parte cele scrise în imediatul următor subcapitol – pe care îl vom examina – arată că, deși cunoașteți cu precizie învățătura patristică despre «potențial și în fapt» exprimată de fericitul Mărturisitor, fostul mitropolit Hrisostom al Florinei, dumneavoastră prezentați drept poziție și opinie a tuturor G.O.C. exagerările eclesiologice ale unei părți dintre aceștia, adică a așa-numiților «mateiți», pentru a lovi astfel în pozițiile ortodoxe ale celor care țin calendarul vechi. Acest lucru nu vă face deloc cinste.

    În același timp, faptul că inovația nu a fost condamnată de celelalte Biserici v-a adormit și v-a dat iluzia că ați scăpat de judecată. Dar știți că cei aflați sub judecată, în probleme bisericești, și chiar dacă ar scăpa aici de judecată, nu vor scăpa la necruțătorul tribunal al Domnului.

    De ceea ce mă doare cel mai mult pentru dumneavoastră este că, deși încercați să justificați totul în fel și chip, pe cel mai simplu lucru – pocăința – nici nu-l luați în seamă. Astfel se dovedește că sunt valabile până astăzi cuvintele Episcopului Acachie de Talantio, scrise în 1934 (pe atunci arhimandrit) în revista „Vestitorul Ortodocșilor”:

    „Ne-am convins, în cele din urmă, că ierarhii Bisericii mai degrabă vor primi tăierea împrejur, mai degrabă vor deveni evrei sau se vor islamiza, ori se vor face masoni, decât să se întoarcă la calendarul ortodox”.

    b. Opiniile fostului mitropolit de Florina, Hrisostom, conducătorul G.O.C.

    Părinte Vasile, trebuie în acest punct să vă mărturisesc că, pe măsură ce citesc cartea dumneavoastră, dilema pe care am menționat-o și în introducere devine tot mai mare. Mă întreb, deci: sunteți neinformat sau mințiți? Dacă este prima variantă, se poate ierta, și chiar vă va folosi dacă aveți bunăvoință. Dacă însă este a doua, îmi pare rău. Și scriu toate acestea pentru că citesc din nou lucruri care nu corespund adevărului.

    Concret, scrieți:
    „Caracterizarea lipsită de temei și, mai ales, declararea Bisericii Greciei drept schismatică de către G.O.C. a fost nevoit să o recunoască doi ani mai târziu chiar și moderatul conducător al G.O.C., fostul mitropolit de Florina, Hrisostom: «Noi, apărându-ne împotriva hotărârii de caterisire a sinodului judecătoresc, pe care l-a convocat ierarhia inovatoare, i-am numit în scrierile noastre pe ierarhii inovatori drept schismatici» (Opere complete, vol. II, p. 22–23)”.

    Prima eroare: Ierarhia provizorie a G.O.C., așa cum am văzut, a condamnat drept „în esență”, adică „potențial”, schismatică ierarhia inovatoare a Bisericii Greciei.

    A doua eroare: Fostul mitropolit de Florina, Hrisostom, nu a fost „nevoit să recunoască” nimic din ceea ce nu credea deja. Dacă nici dumneavoastră, nici „mateiții” nu înțelegeți unele lucruri, nu e vina fericitului fost mitropolit de Florina.

    A treia eroare: Puneți un fragment din scrierile fostului mitropolit de Florina pentru a vă susține propriile afirmații, fragment care însă întărește dilema mea. Spuneți că acel fragment ar fi fost recunoașterea sa din 1937, adică doi ani după condamnare (1935). Și totuși, cât de greu era să mergeți de la pag. 22–23 din vol. II al Operelor complete la pag. 28, ca să vedeți data (1 iunie 1944), dar și să citiți întregul text, care se referă la „potențial și în fapt” și a fost scris tocmai pentru a combate excesele „mateiților”?

    Dar dumneavoastră dregeți lucrurile imediat după, scriind:
    „Apărându-se din nou, Hrisostom – de data aceasta, în 1937 – împotriva extremiștilor G.O.C. (mateiților) care se despărțiseră de el, a fost nevoit în plus să mărturisească și următoarele: «Dacă, plecând în exil, l-am numit pe arhiepiscopul Atenei schismatic și Biserica Greciei schismatică, am folosit cuvântul „schismă” nu cu sensul în care îl folosește Biserica, pentru a însemna despărțirea de Biserica Ortodoxă și, ca urmare, lipsirea de Harul lui Hristos și de Taine, ci cu sensul că arhiepiscopul Atenei, prin inovația calendaristică, s-a despărțit pe sine și ierarhia care-l urma de celelalte Biserici Ortodoxe în privința prăznuirii sărbătorilor și a păzirii posturilor»”.

    Însă denaturați complet sensul scrierilor fostului mitropolit de Florina atunci când scrieți „a fost nevoit să mărturisească”. Cine l-a forțat? Ce să mărturisească? Acest om sfânt le ținea o lecție extremiștilor G.O.C., care, din pricina bătăilor și a prigonirilor la care fuseseră supuși de către neo-calendariști – lucruri despre care dumneavoastră nu pomeniți, spre rușinea dumneavoastră – considerau drept schismatică „în act” Biserica nou-calendaristă. O lecție sunt și cuvintele următoare, pe care le citați:

    „De altfel, «dreptul acesta, adică de a întemeia și de a desființa o Biserică», aparține doar Unei, Sfintei, Sobornicești și Apostolești Biserici, «a cărei hotărâre validă și definitivă o exprimă Sinodul Ecumenic și Panortodox… În aceste condiții, protestantizează sau latinizează orice Biserică locală atunci când își însușește sau uzurpă dreptul Sinodului Panortodox și, printr-o hotărâre necanonică a Sinodului unei Biserici (în speță, reforma calendarului), o declară schismatică»”.

    Însă scriind cele de mai jos, cu care încheiați acest subcapitol:

    „Cuvintele de mai sus ale lui Hrisostom arată, fără putință de tăgadă, cât de mare a fost nelegiuirea și samavolnicia G.O.C. atunci când au declarat Biserica Greciei schismatică, cu atât mai mult cu cât ei nu constituiau nici măcar o Biserică Ortodoxă locală legală și recunoscută. În plus, dacă acea acuzație împotriva Bisericii Greciei ar fi fost logică, atunci toate Bisericile Ortodoxe ar fi trebuit socotite schismatice, din moment ce până azi nici nu au condamnat-o, dar nici nu au acceptat reacția G.O.C. și, mai ales, crearea unei noi Biserici independente și izolate. Prin caracterizarea Bisericii Greciei ca schismatică, G.O.C. urmăreau, pe de o parte, să-și justifice desprinderea de ea și, pe de altă parte, să evite să fie ei înșiși caracterizați, așa cum meritau, drept schismatici”,

    se vede că răspunsul la dilema mea participă la ambele variante. Din păcate, deși aveți ignoranță, încercați să denaturați adevărul.

    Fostul mitropolit de Florina, Hrisostom, a exprimat exact ceea ce ar fi exprimat un Părinte al Bisericii: a condamnat inovația calendaristică, s-a despărțit de inovatori și i-a arătat ca fiind sub judecată, a exprimat eclesiologia ortodoxă luminând și ferindu-i pe credincioși de excese și a păstorit Plinătatea Neînnoită a Bisericii Greciei până la fericita sa adormire.

    Dumneavoastră, pentru a micșora și a discredita lupta pliromei neînnoitoare a Bisericii Greciei – adică a ortodocșilor de stil vechi – încercați să prezentați ca ideologie a lor excesele unora dintre ei.

    Continuați așa. Mitra e aproape.

    Continuarea aici: https://rezistentaortodoxa.org/2025/08/26/anularea-argumentelor-impotriva-ingradirii-ortodocsilor-de-stil-vechi-7/

    Sursa: https://krufo-sxoleio.blogspot.com/2012/10/blog-post_31.html

    1. N. tr: Actualul Sfânt Hrisostom cel Nou. ↩︎
    2. N. tr: Este o mișcare de unire a slavilor. Sensul folosit în text: o etichetă aruncată pentru a delegitima o eventuală condamnare a nou-calendarismului venită din partea Bisericii Ruse, sugerând că ar fi un act politic, nu duhovnicesc. ↩︎

  • Anularea argumentelor împotriva îngrădirii ortodocșilor de stil vechi (5)

    Continuarea articolului: https://rezistentaortodoxa.org/2025/08/22/anularea-argumentelor-impotriva-ingradirii-ortodocsilor-de-stil-vechi-4/

    e. Schismele bisericești din secolele al VIII-lea și al IX-lea

    În acest subcapitol deosebit de viclean, părintele Vasile încearcă, printr-o asociere arbitrară, să sugereze cititorului raționamente mecanice de tipul: „vechi-calendarist” = asemenea studiților1 = schismatic. Vicleșugul constă tocmai în această sugestie. Cititorul neștiutor va gândi că Platon și Teodor au fost fanatici și schismatici, care s-au ridicat împotriva celor moderați, adică a sfinților mărturisitori patriarhi Tarasie și Mitrofan. Însă cercetătorul de bună-credință observă că atât Sfinții Platon și Teodor, cât și Sfinții Tarasie și Mitrofan au fost membri ai Uneia, Sfinte, Sobornicești și Apostolești Biserici (spre deosebire de ereticii iconoclaști) și sunt cinstiți pentru sfințenia lor, deși au avut divergențe în privința abordării unei probleme. Și Apostolii Petru și Pavel au avut o dispută. Și Sfântul Ioan Gură de Aur a avut neînțelegeri cu Sfântul Chiril (acesta din urmă fiind chiar membru al sinodului care l-a caterisit). În istoria bisericească se găsesc multe neînțelegeri, dar aici nu se judecă atât faptele în sine, cât intențiile și, desigur, dacă dogma a fost sau nu atinsă.

    A făcut bine Sfântul Tarasie că a fost moderat, temându-se de noi persecuții, dar a făcut bine și Sfântul Teodor Studitul când a întrerupt pomenirea pentru o căsătorie nelegiuită. Ce arată asta? Că dacă pentru o căsătorie nelegitimă Sfântul Teodor a întrerupt pomenirea unui Patriarh care era el însuși sfânt, atunci „vechi-calendariștii” cu atât mai bine și bineplăcut lui Dumnezeu au întrerupt pomenirea unor patriarhi și episcopi masoni și eretici, pentru o instituție și o tradiție bisericească fundamentală, a cărei modificare atingea în mod direct dogma unității Bisericii și servea, după cum s-a dovedit, panerezia ecumenismului.

    Singura paralelă ce poate fi făcută între viața bisericească din epoca iconoclasmului (secolele VIII–IX) și epoca noastră (secolele XX–XXI) este aceasta:

    • „vechi-calendariști” = iconofili,
    • „nou-calendariști” = iconoclaști.

    Și iconoclaștii spuneau că cinstirea icoanelor nu este dogmă, dar Sfântul Ștefan cel Nou Mărturisitor le-a răspuns că toate Sinoadele Ecumenice s-au ținut în biserici care aveau icoane în interior. Dacă cinstirea lor nu era corectă, atunci ar fi trebuit să fie înlăturate. La fel răspundem și noi nou-calendariștilor, care spun că problema calendarului nu este dogmatică: vreme de 1600 de ani Sfinții Părinți au urmat Vechiul Calendar. Dacă nu ar fi atins dogma, nu l-ar fi păstrat, de vreme ce cunoșteau eroarea lui?

    Cât despre neînțelegerile dintre iconofili de atunci, acestea ar putea fi puse în paralel cu dezbinările din interiorul mișcării vechi-calendariste.

    f. Sinodul I-II al Sfântului Fotie (861)

    Pentru detaliile istorice ale Sinodului I-II și o imagine mai completă, cititorul poate să consulte atât manualele de Istorie Bisericească, cât și notele introductive ale Pidalionului.

    Părintele Vasile, din canoanele 13–15 ale acestui Sinod, trage concluzia că scopul lui a fost:

    1. Să condamne schismele fără motive dogmatice, care apăruseră în sânul Bisericii în secolul al IX-lea.

    Obiecție: expresia „fără motive dogmatice” este o interpretare arbitrară a părintelui Vasile. Aceste canoane vizau în mod precis pe partizanii Sfântului Ignatie, așa-numiții „ignatieni” sau „zeloți”, care nu-l acceptau ca Patriarh al Constantinopolului și nu-l pomeneau pe Sfântul Fotie, deși acesta nici nu propovăduia vreo erezie, nici nu era iconoclast, nici nu încălcase vreo tradiție sau justificase vreo abatere, precum adulterinismul.

    1. Să interzică, sub pedeapsa caterisirii, întreruperea comuniunii bisericești de către clerici față de întâistătătorii lor bisericești înainte de o judecată sinodală, atâta vreme cât nu există motive de credință – adică să prevină apariția unor noi schisme.

    Am văzut și mai sus pentru ce motive se impune și pentru ce motive nu se impune întreruperea pomenirii.

    1. Să înlăture neclaritatea canonului apostolic 31, stabilind că proclamarea publică, „în văzul tuturor” și „pe față” (adică „fără reținere și cu îndrăzneală”), a unei erezii condamnate de Sinoade sau de Părinți, de către un episcop, constituie singurul motiv legitim („infracțiune”) care le dă dreptul clericilor să întrerupă comuniunea bisericească cu el, înainte ca problema sa să fie judecată de un Sinod competent.

    Atenție: Canonul 15 al Sinodului I-II este complementar canonului apostolic 31, așa cum am văzut, și nu „lămuritor”, așa cum susține părintele Vasile.

    1. Să confirme despărțirile mai vechi ale ortodocșilor de păstorii lor pentru motive de credință, în conformitate cu canonul apostolic 31.

    Completare: și dreptății.

    1. În cele din urmă, trebuie să subliniem formularea echilibrată a canonului 15, care nici nu interzicea întreruperea comuniunii bisericești pentru motive de credință înainte de o judecată sinodală, dar nici nu o considera obligatorie; pur și simplu o permitea și o lăuda. Aceasta s-a întâmplat pentru că, așa cum nu ar fi fost corect să fie învinuiți cei care, mai demult, întrerupseseră comuniunea cu păstorii lor eretici înainte de judecata sinodală, tot așa nu ar fi fost corect să fie învinuiți nici cei care, mai demult, au rămas în comuniune cu păstorii lor eretici până la judecata sinodală – fie din motive de iconomie, fie din necunoaștere. De altfel, niciun canon bisericesc și niciun Părinte al Bisericii nu a impus vreodată întreruperea comuniunii cu cei care propovăduiau o erezie înainte de judecata lor sinodală. Niciun cleric nu a fost pedepsit vreodată pentru aceasta – dimpotrivă, au fost pedepsiți doar cei care continuau comuniunea cu păstorii lor după condamnarea sinodală a acestora. Nu trebuie, de asemenea, să uităm că prilejul pentru formularea canoanelor 13–15 a fost reprezentat de schismele bisericești nejustificate, iar scopul Sinodului a fost încetarea acestora și nicidecum încurajarea unor noi schisme, fie ele și „întemeiate”. Dacă Sinodul ar fi dorit să impună întreruperea comuniunii cu ereticii înainte de judecata sinodală, ar fi spus de la începutul canonului 13: „Cine nu se desparte imediat de păstorul său eretic să fie pedepsit.” În acest fel, însă, ar fi condamnat cazurile de mai înainte ale Sfinților Părinți, pe care le-am amintit, care nu au întrerupt imediat comuniunea bisericească cu episcopii care propovăduiau vreo erezie, ci au aplicat iconomia bisericească până la condamnarea lor sinodală. În această perioadă au încercat să-i aducă la pocăință fie prin tăcere și toleranță discretă, fie prin scrisori și alte mijloace pașnice.

    Și aici ajungem la concluzia părintelui Vasile: teoria posibilității. El prezintă canonul ca „posibil”, ignoră cu desăvârșire lauda canonului 15 pentru cei care se despart și îl înfățișează ca o simplă „necondamnare” pentru cei care nu se despart!

    Astfel, cineva ar putea pretinde că, atunci când Domnul a spus: „Fericiți făcătorii de pace, că aceia fiii lui Dumnezeu se vor chema”, ar fi înțeles că, deși făcătorii de pace sunt fericiți, tulburătorii, chiar dacă nu sunt fericiți, totuși nu sunt nici ticăloși!
    Cu privire la aplicarea obligatorie a canonului 15, cititorul se poate îndrepta și către lucrările scrise special pe această temă, așa cum am menționat mai sus.

    Și întrebăm: Se propovăduiește erezia astăzi sau nu, părinte Vasile? Chiar dacă interpretăm canonul ca fiind doar „posibil”, nu sunt oare îndreptățiți cei care au întrerupt comuniunea cu purtătorii și propovăduitorii ecumenismului? Așteptăm răspunsuri.

    În același subcapitol, mai devreme, am citit:

    „Într-adevăr, în Istoria Bisericii au existat cazuri în care clerici au întrerupt comuniunea cu episcopii lor înainte de judecata sinodală, pentru că aceștia propovăduiau învățături eretice.” Noi vom adăuga și vom spune că nu doar au existat cazuri, ci era o practică constantă ca ortodocșii – clerici, dar și mireni – să întrerupă comuniunea cu cei care aduceau învățături străine (cf. II Ioan 10).

    Părintele Vasile continuă, menționând câteva cazuri orientative, înainte de a ne introduce în…

    g. Cazuri de aplicare a iconomiei bisericești față de episcopi care propovăduiau erezia

    Lăsând la o parte opiniile ipocrite ale celor care invocă iconomia pentru a-i învinui pe „vechi-calendariști” pentru că n-au aplicat-o, când de fapt ei înșiși fac „o iconomie exagerată” de 90 de ani, cu urmarea că Biserica nu se mai eliberează de schisme și dezbinări, să trecem acum la cazurile menționate de pr. Vasile.

    1. „Sfântul Chiril al Alexandriei îi lăuda pe credincioșii din Constantinopol care au întrerupt imediat comuniunea bisericească cu patriarhul lor Nestorie „pentru dreapta credință”, adică pentru că acesta propovăduia învățături blasfemiatoare. Îi caracteriza chiar ca „mai ușori” și „lingușitori” pe cei din Constantinopol care nu făcuseră la fel, ci dimpotrivă, rămâneau în comuniune cu el. Cu toate acestea, Sfântul nu a întrerupt imediat comuniunea cu Nestorie, ci a imitat pe cei „care au experiență medicală, care nu supun de la început patimile trupești tratamentului greu cu fierul și focul, ci mai întâi le înmoaie cu medicamente blânde, așteptând vremea potrivită pentru tăietură.” Pentru că el credea că „se cuvine celor ce au alunecat să li se dea mâna, și, ca pe niște frați căzuți, să fie ridicați”, îl îndemna pe Nestorie prin scrisori părintești, în care îl numea „împreună-slujitor”, „să se depărteze de dogmele cele strâmbe și răstălmăcite… și să îmbrățișeze dreapta credință.” Mai mult, Sfântul Chiril s-a străduit „ca, scriindu-i mulți (episcopi ortodocși), poate se va rușina și se va îndrepta ereticul (Nestorie)… Și în cele din urmă, cu toți împreună, adică printr-un Sinod Ecumenic, să se facă dreptatea.” Și într-adevăr, condamnarea finală a lui Nestorie și ruperea definitivă a comuniunii bisericești cu el de către toți ortodocșii s-a realizat la Sinodul al III-lea Ecumenic. Merită subliniat că Nestorie, până în momentul condamnării, era numit de episcopii Sinodului „preaevlavios și prea cuvios”, adică era socotit episcop al Bisericii Sobornicești.”

    Dar dacă Sfântul Chiril, după cum spuneți chiar dumneavoastră, LĂUDA pe cei care s-au despărțit IMEDIAT de Nestorie, atunci de ce toate celelalte explicații? Pentru a justifica ce? Ah, părinte Vasile, când am început să citesc cartea dvs., am avut impresia că veți aduce argumente serioase. Din păcate însă văd că nu faceți decât să copiați argumentele pr. Epifanie Teodoropulos. De ce nu v-ați ostenit să citiți răspunsurile pr. Theodoret în lucrările sale „Dialoguri din pustie despre Ecumenism” și „Antidotul”2, unde ați fi găsit răspunsurile? Oare nu vă interesează adevărul, ci doriți doar să-i prezentați pe „vechi-calendariști”, dintre care ați plecat, ca niște schismatici și „în afara Bisericii”?

    Să vedem însă cum stau limpede lucrurile, fără deformări, în privința iconomiei Sfântului Chiril.

    O parte din clerul și poporul Constantinopolului, care avea contact direct cu Nestorie, a întrerupt imediat comuniunea cu el din pricina ideilor lui eretice. Când Sfântul Chiril a aflat de acestea, „s-a străduit, prin scrisori de sfătuire, să-l determine pe Nestorie să părăsească erezia, dar zadarnic se ostenea.” Să nu uităm că atunci nu existau telefon sau internet pentru o informare rapidă. Bine a făcut Sfântul Chiril că a trimis acele scrisori de avertizare și mustrare, iar din răspunsurile primite a diagnosticat boala și lipsa de pocăință a lui Nestorie. Astfel:
    a) i-a lăudat pe ortodocșii care au întrerupt comuniunea cu ereziarhul,b) a trimis scrisori către Împăratul Teodosie și către împărătesele Evdochia și Pulheria, c) a convocat un Sinod Local în Egipt, care a condamnat învățătura nestoriană și a alcătuit 12 anateme, d) a contribuit la convocarea unui Sinod Local și la Roma, unde Nestorie a fost condamnat și acolo, și e) prin convocarea Sinodului III Ecumenic, ereticul a fost alungat definitiv din Biserică ca un mădular putred.

    Are vreo legătură iconomia inițială și de scurtă durată a Sfântului Chiril, care urmărea să-l convingă pe Nestorie să renunțe la concepțiile lui eretice, cu iconomia voastră de zeci de ani față de purtătorii ereziei ecumenismului – patriarhii Meletie Metaxakis, Vasile Gheorghiadi, Athenagora Spyrou, Dimitrie Papadopoulos, Bartolomeu Arhondonis? Ce ați făcut voi dintre cele făcute de Sfântul Chiril? Nici măcar cel mai simplu lucru, pe care el îl laudă: apărarea prin întreruperea comuniunii!

    2. „Sfântul Grigorie Teologul nu a întrerupt comuniunea bisericească cu tatăl său, atunci când acesta a semnat din simplitate un simbol de credință eretic, semi-arian (361), ci s-a străduit să-l convingă să-l respingă, lucru care s-a întâmplat după aproape trei ani.”

    Dacă patriarhul Bartolomeu, cu care sunteți în comuniune, ar fi:
    a) tatăl vostru trupesc,
    b) ar fi semnat din simplitate un text eretic,
    c) iar după doar trei ani l-ar fi respins, atunci aș spune că aplicați iconomia mântuitoare a Sfântului Grigorie.

    Dar Bartolomeu este purtătorul ereziei Ecumenismului, pe care o slujește de zeci de ani prin fapte și prin cuvinte, și după 22 de ani de patriarhat sunteți încă în comuniune cu el!!! Două lucruri se întâmplă: ori nu ați înțeles că Bartolomeu mărturisește o credință greșită, caz în care spuneți-ne și vă vom prezenta dovezile, ori considerați că ecumenismul nu este erezie. Așteptăm cu mare interes… tăcerea voastră.

    3. „O aplicare și mai lungă a iconomiei se observă în cazul atitudinii față de erezia monotelismului. Într-adevăr, deși erezia a început să fie propovăduită în jurul anului 615, principalii ei opozanți, Sfinții Sofronie și Maxim Mărturisitorul, nu au întrerupt imediat comuniunea cu conducătorii acesteia, ci au încercat în multe feluri să-i aducă la pocăință. Întreruperea comuniunii ortodocșilor cu monoteliții a avut loc sigur după 634 și probabil după 638, adică puțin înainte sau în același timp cu sinoadele din Apus (640–649) care i-au anatematizat. La Sinodul de la Lateran (649) împotriva monoteliților, aplicarea iconomiei bisericești devine și mai evidentă, deoarece episcopul Serghie al Ciprului menționează următoarele: ‘Până astăzi am tăcut, făcând oarecare iconomie, crezând că îi vom putea îndupleca să-și schimbe învățăturile’.”

    De fapt, „erezia monotelită a început în anul 629 d.Hr.” și, desigur, răspândirea ei a durat câțiva ani, dată fiind lentoarea comunicării (nu aveau televiziune). Când însă s-a răspândit la curtea împăratului, unde Sfântul Maxim era protosecretar, acesta „n-a putut să fie în comuniune cu necredința celor necredincioși” și a plecat departe. Imediat Sfântul Mărturisitor a întrerupt comuniunea și, prin scrisori și cuvântări, s-a străduit să păstreze Ortodoxia, chiar și singur la un moment dat. Și toate acestea înainte de prima condamnare sinodală a ereziei la Sinodul Local de la Lateran (649 d.Hr.), cu atât mai mult cu ani buni înainte de Sinodul VI Ecumenic (680 d.Hr.), care i-a condamnat pe toți patriarhii eretici și a justificat un simplu monah!

    Vedeți deci pădurea (întreruperea comuniunii de către un singur monah cu toate Bisericile locale contaminate de erezie) și nu vă ocupați cu copacul (că ortodocșii nu au întrerupt imediat comuniunea; unul singur a fost de ajuns)!

    Merită să citiți și ce a pățit Sfântul Maxim din partea ereticilor vremii (i s-a smuls limba, i s-a tăiat mâna, a fost supus la chinuri). Și astăzi vă temeți de întreruperea comuniunii și faceți… „iconomie”.

    4. „Cea mai îndelungată aplicare a iconomiei de către Sfinții Părinți se întâlnește în cazul atitudinii față de latini. La această concluzie ajungem chiar dacă am accepta cazul extrem, adică faptul că papii au propovăduit oficial erezia filioque în 1009 și nu că o răspândeau pe ascuns încă din secolul al X-lea. Într-adevăr, deși patriarhul Serghie al Constantinopolului a șters imediat numele papei din diptice, ceilalți patriarhi ortodocși nu au făcut același lucru, ci au întrerupt comuniunea abia după patruzeci și cinci de ani (1054). Este de la sine înțeles că, în tot acest timp, Constantinopolul a rămas unit cu celelalte patriarhii. Această iconomie față de latini s-a făcut deoarece ‘patriarhii, potrivit vechiului obicei bisericesc, mai degrabă decât prin acțiunea lui Mihail Kerularie, aplicau dreptul canonic, așteptând îndreptarea Bisericii Romei, de aceea și au avut multă răbdare’. ‘Răsăritenii, adică, prin iconomie, au tăcut mult timp, socotind că îi vor convinge pe italieni să renunțe la inovațiile lor; dar, rămânând aceștia în încăpățânarea lor, i-au lepădat din unirea bisericească.’”

    Cu latinii lucrurile nu sunt atât de simple. Nu era vorba doar de erezia filioque, ci de foarte multe motive care l-au determinat pe patriarhul Mihail Kerularie să-i declare în cele din urmă (1054 d.Hr.) și în fapt eretici pe latini. Veți găsi elemente foarte lămuritoare, care pun problema într-o altă lumină – fără legătură directă cu chestiunea iconomiei – în excelentul articol al lui Thoma Dritsa de pe OODE, „Adevăratele cauze ale schismei”.

    Încheind capitolul al doilea, părintele Vasile scrie:

    „În acest fel, Sinodul își exprima convingerea că singura competentă să impună tuturor ortodocșilor întreruperea comuniunii este Sinodul Ecumenic sau Marele Sinod Local.”

    Greșit, așa cum am văzut. Sinodul Ecumenic sau Marele Sinod Local nu impune întreruperea pomenirii, ci judecă și, pe de o parte, îi îndreptățește pe cei care au întrerupt comuniunea cu ereticii, iar pe de altă parte îi taie în chip definitiv pe ereticii nepocăiți din Biserică.

    Mai apoi, afirmă: „Dimpotrivă, până la convocarea și hotărârile Sinodului Ecumenic, fiecare cleric are dreptul fie să aplice iconomia bisericească și să nu se despartă de episcopul său, fie să urmeze acrivia, adică să întrerupă comuniunea cu el. Această întrerupere temporară a comuniunii are ca scop denunțarea păstorului eretic și cererea deferirii lui la un tribunal sinodal, care va hotărî definitiv fie încetarea, fie definitivarea întreruperii comuniunii cu el.”

    DAR DACĂ NU EXISTĂ ÎNTRERUPERE A COMUNIUNII, CINE VA CONVOCA SINODUL? CEI CARE SE AFLĂ ÎN COMUNIUNE CU EREZIA?

    Continuarea aici: https://rezistentaortodoxa.org/2025/08/26/anularea-argumentelor-impotriva-ingradirii-ortodocsilor-de-stil-vechi-6/

    Sursa: https://krufo-sxoleio.blogspot.com/2012/10/blog-post_5240.html

    1. N. tr: Este vorba de monahii din Mănăstirea Studion din Constantinopol, adică partizanii Sfântului Teodor Studitul și ai unchiului său, Sfântul Platon Studitul, care în secolele VIII–IX s-au opus unor compromisuri făcute de Patriarhii Tarasie și Mitrofan în chestiunea iconoclasmului și, mai ales, în cazul căsătoriei nelegitime a împăratului Constantin al VI-lea (numită și scandalul „adulterinu” sau „moechian”).
      Adversarii lor (mai moderați) i-au acuzat pe studiți (στουδίτες) că sunt schismatici pentru că au întrerupt pomenirea patriarhului pe motivul acelui păcat grav. ↩︎
    2. N. tr: Carte in curs de apariție în limba română. ↩︎

  • Demontarea categorică a rătăcirii despre Tainele considerate invalide

    În anii 1970, și având ca prilej deschiderile ecumeniste ale lui Athenagoras, a fost exprimată de către un cunoscut scriitor părerea că atunci când un cleric cade în erezie, își pierde automat (adică fără să fie judecat de un Sinod) preoția și Sfintele Taine pe care le săvârșește sunt invalide. La aceste opinii a răspuns în chip răsunător un vestit ieromonah al vremii, zdrobindu-le literalmente, așa cum va constata cititorul. Deoarece aceste păreri continuă să aibă susținători și astăzi, publicăm această respingere categorică a lor, adaptată lingvistic și fără a menționa pe cei implicați de atunci, pe de o parte pentru că sunt deja adormiți și se află în judecata lui Dumnezeu, iar pe de altă parte pentru a ne concentra pe sensul celor scrise și nu pe autorii lor, care în alte chestiuni au greșit amândoi.

    Citind cineva cele două publicații ale domnului K., constată în ele poziții ecleziologice cu totul noi și neobișnuite. Iată ce crede dl. K. despre Episcopii care propovăduiesc învățături eretice, dar nu au fost condamnați de Biserică:

    „Un episcop eretic încetează să mai fie episcop, își pierde preoția, se află în afara Bisericii. Cei care îl urmează prin pomenire, nu mai urmează un episcop, ci un om care a căzut din Harul Arhieresc. Dar când episcopul cade din Har, cum este cu putință să nu cadă și turma lui? De unde își primesc mandatul preoțesc presbiterii? Este oare în stare un arhiereu căzut să dea Trupul și Sângele lui Hristos turmei lui? Canonul al 15-lea al Sinodului I-II scrie limpede că episcopul eretic nu este episcop, ci pseudo-episcop, deci și pseudo-preot. Liturghiile lui sunt pseudo-liturghii, hirotoniile lui pseudo-hirotonii, Mirul lui nu este Sfânt Mir, toate tainele lui sunt lipsite de conținut sfințitor.”

    Așadar, potrivit noului mare ecleziolog dl. K., episcopul căzut în erezie pierde automat Harul dumnezeiesc și nu mai poate săvârși Taine, chiar dacă încă nu a fost condamnat de Biserică și nu a fost tăiat sinodal de Trupul Ei, nici nu a încetat el însuși comuniunea cu Biserica. Îl rugăm deci să ne dea răspuns la cele două întrebări de mai jos:

    1. Patriarhul Athenagoras are sinceritatea să nu-și ascundă convingerile eretice, ci să le proclame public și pe față (mai ales în ultimele săptămâni). Potrivit dlui K., el este deja mort din punct de vedere bisericesc, lipsit de arhierie și a încetat să mai transmită Har dumnezeiesc. Să admitem că este așa!

    Dar un alt Patriarh (vorbind ipotetic), deși este mare eretic, primind în întregime erezia lui Arie, se teme totuși să o propovăduiască public și pe față, de frica caterisirii și a excomunicării, dar face altceva: îi cheamă în particular pe diverși episcopi și preoți ai săi și discută, chipurile nepărtinitor, teme teologice, între care și învățătura lui Arie. În aceste discuții, la început își exprimă o simpatie foarte subtilă pentru Arie, apoi una mai evidentă și așa mai departe. În felul acesta cercetează cu dibăcie dispozițiile interlocutorilor. Dacă vede o opoziție puternică, se retrage cu multă iscusință, încât interlocutorul nici nu își dă seama de convingerile Patriarhului. Dar văzând la alți interlocutori o rezistență mică și slabă, continuă, întotdeauna cu multă inteligență, „catehizarea” și, în timp, convinge un număr însemnat de clerici, dar și de mireni, că Arie avea dreptate. Toți însă, temându-se de consecințe, nu își propovăduiesc pe față convingerile, ci fac inițieri de adepți în mod tainic și conspirativ. Iar ceilalți clerici, cei cu adevărat ortodocși, nici nu își imaginează că Patriarhul lor, împreună cu unii episcopi, sunt eretici de temut; de aceea, complet neștiutori, continuă în cea mai deplină armonie comuniunea cu ei.

    Se întreabă, așadar, dl. K.: Acest Patriarh este bisericește viu sau mort? Mai are Arhierie sau a fost lipsit de ea în mod automat? Săvârșește Taine și transmite Harul dumnezeiesc sau nu?

    Dacă răspunde „nu”, se întreabă din nou: Și atunci ce mai rămâne în picioare? Cine poate ști dacă primește într-adevăr Taine de la orice cleric, din moment ce este cu neputință să cunoască gândurile pe care le are acesta în adâncul sufletului său? Totul în Biserică atârnă atunci în aer!…

    Dacă răspunde „da”, se întreabă din nou: Așadar, toată chestiunea ține de ipocrizie și de viclenie? Mă explic: un Patriarh sau un Episcop al Bisericii Ortodoxe poate să creadă în toate ereziile sau să fie cu totul necredincios. Poate chiar să-și învețe ereziile sau necredința, atrăgând adepți la ele. Este de ajuns să aibă inteligența sau, mai degrabă, viclenia satanică de a nu se expune. Să acționeze meșteșugit, ascuns și conspirativ. Atunci este „cap viu”, are Arhierie, săvârșește adevărate Taine, este izvor al Harului dumnezeiesc!… Dar dacă săvârșește „imprudența” sau „prostia” de a se expune și de a-și descoperi deschis și sincer convingerile, atunci totul se schimbă! Dumnezeu îl dezbracă imediat pe acel nebun de orice Har, iar el devine de acum „cap mort”, care nu mai săvârșește nicio Taină și nu mai transmite niciun Har.

    Oare crede dl. K. că pot fi susținute serios astfel de lucruri? Desigur, canonul al 15-lea al Sinodului I-II vorbește despre erezia care este propovăduită public și pe față, dar face aceasta pentru a stabili situația în care preotul poate să înceteze pomenirea episcopului eretic, și nu pentru a stabili poziția episcopului eretic înaintea lui Dumnezeu. Pentru Dumnezeu, episcopul eretic este eretic fie că își învață erezia public și pe față, fie că o predă în particular și ascuns, fie chiar dacă o ține doar tainic în adâncul inimii sale. Se poate crede oare că Dumnezeu doar în primul caz îl dezbracă pe episcop de Har, iar în al doilea și al treilea caz continuă, răsplătind într-un fel frica și viclenia ereticului, să-l învăluie cu Harul dumnezeiesc?

    1. Au existat de-a lungul timpului Episcopi și chiar Patriarhi, care deși au căzut în erezii și le-au predicat în mod public, totuși nu au fost condamnați până la moartea lor, ci au murit episcopând sau patriarhând!… Dacă, potrivit dlui K., erezia izgonește în mod automat și imediat Harul, dacă, după el, slujbele episcopului căzut în erezie „sunt pseudoslujbe, hirotoniile lui sunt pseudohirotonii, Sfântul Mir al lui nu este Sfânt Mir, toate tainele lui sunt lipsite de conținut sfințitor”, atunci ce a mai rămas în picioare în Biserică? Căci acești Patriarhi au hirotonit episcopi, aceia pe alții, și așa mai departe. Nu s-a rupt, atunci, succesiunea apostolică, din moment ce „hirotoniile lor sunt pseudohirotonii”? Nu s-a alterat iremediabil Preoția? Va spune, poate, dl. K., că, fie și mai târziu, Biserica „a reglat” aceste chestiuni. Dar cei credincioși care au murit până în vremea „reglării”, ce s-a ales de ei, de vreme ce Tainele pe care le primeau în viață erau „lipsite de conținut sfințitor”?

    Mai rămâne încă o problemă de analizat: dacă episcopul (sau preotul) căzut în erezie săvârșește valid Taine până ce este caterisit sinodal și este tăiat din Trupul Bisericii sau până ce el însuși rupe comuniunea cu Ea, atunci de ce canonul Sinodului I-II îi caracterizează pe acești episcopi drept „pseudepiscopi”, dacă se referă la ei înainte de condamnarea sinodală? Foarte simplu: pentru că orice episcop care cade în erezie devine de îndată, în mod POTENȚIAL, pseudepiscop. Prin căderea sa în erezie a creat premisele pentru a fi caterisit și tăiat din Trupul Bisericii. Și nu mai rămâne decât actul condamnării de către Biserică pentru ca el să fie, ACTUALMENTE, un instrument mort și inutil. Până însă să se întâmple aceasta, adică până la condamnarea lui de către Biserică, episcopul sau preotul căzut în erezie continuă, prin dumnezeiasca iconomie, să transmită Harul dumnezeiesc. Desigur, aceasta o face Dumnezeu nu dăruind ceva episcopului sau preotului eretic, ci dăruind pleromei Bisericii. Oare și atunci când Dumnezeu lucrează prin clerici hoți, desfrânați, adulteri, blasfemiatori și alții asemenea, le dăruiește lor? Desigur că nu! Dăruiește pleromei Bisericii!

    Dacă, desigur, un episcop care cade în erezie rupe legăturile cu Biserica, adică încetează comuniunea cu Ea, pleacă din Ea și creează o „biserică” separată sau se alipește de o altă „biserică” eretică, atunci el devine un instrument mort, chiar dacă nu a fost încă condamnat sinodal. Biserica este tezaurul Harului, iar episcopul care rupe comuniunea cu Ea devine un canal gol. De unde va primi Harul, ca să-l transmită altora? Dar episcopul care continuă să-și exercite funcțiile arhierești înlăuntrul Bisericii, chiar dacă a căzut în erezie, săvârșește cu adevărat Taine până ce este condamnat sinodal.

    Hirotoniile de clerici ortodocși săvârșite de episcopi eretici, dar care încă acționau înlăuntrul Bisericii, nu au fost niciodată considerate îndoielnice de către Biserică și nici nu a fost nevoie pentru ele de aplicarea „iconomiei”. Amintesc doar două exemple: Sfântul Chiril al Ierusalimului a fost hirotonit episcop de către mitropolitul arian Acachie al Cezareei, care încă se afla și acționa înlăuntrul Bisericii. Sfântul Anatolie a fost hirotonit patriarh al Constantinopolului de către patriarhul monofizit al Alexandriei, Dioscor, înainte ca acesta să fie caterisit de Sinodul IV Ecumenic și alungat din Biserică. Este, de asemenea, foarte demn de atenție faptul că de fiecare dată când episcopi sau patriarhi care predicau idei eretice erau chemați de Sfintele Sinoade să fie judecați, erau chemați cu toată ordinea bisericească ca episcopi sau patriarhi în funcție! Iar când erau caterisiți, erau caterisiți „de Harul Arhieriei”, „de vrednicia patriarhală sau episcopală”, „erau dezbrăcați de Harul Arhieriei” etc. Până în ultima clipă, așadar, Biserica îi socotea ca arhierei în funcție! Abia după condamnarea de către Ea îi socotea lipsiți de Har, dezbrăcați de Arhierie.

    – «Nestorie a fost înlăuntrul Bisericii în tot timpul dinaintea anatemei lui?», întreabă triumfător dl. K.

    – Da, domnule, a fost! Adică era Arhiereu în funcție al Bisericii lui Hristos. Dacă nu era pentru tine, era pentru Sfântul Chiril, era pentru Sinodul Bisericii Alexandrine, era pentru chiar cel de-al III-lea Sinod Ecumenic! Ai citit vreodată cele trei celebre scrisori ale Sfântului Chiril către Nestorie, care i-au fost trimise după ce acesta a început să predice erezia? Ai văzut cum îl salută pe deja ereticul Nestorie?
    Scrisoarea întâi: «Către preacucernicul și iubitorul de Dumnezeu EPISCOP, CO-SLUJITORULUI Nestorie, Chiril Episcopul, bucurie în Domnul».
    Scrisoarea a doua: «Către preacucernicul și iubitorul de Dumnezeu CO-SLUJITORULUI Nestorie, Chiril, bucurie în Domnul».
    Scrisoarea a treia: «Către preacucernicul și preaevlaviosul CO-SLUJITORULUI Nestorie, Chiril și Sinodul adunat în Alexandria din jurisdicția Egiptului, bucurie în Domnul». Ce mai vrei?

    De asemenea, al III-lea Sinod Ecumenic întrunit la Efes sub președinția Sfântului Chiril, a trimis, printr-o comisie de șase episcopi (onorând astfel vrednicia episcopală a lui Nestorie), pe ereziarh să se prezinte înaintea sa pentru a fi judecat. Acesta a refuzat să vină. Sinodul, socotind învățătura lui ca eretică, l-a condamnat în lipsă. «…Lăcrimând de multe ori (spun Părinții Sinodului în hotărârea de condamnare), am ajuns la această tristă hotărâre împotriva lui: Domnul nostru Iisus Hristos, Cel hulit de el, a hotărât PRIN PREZENTUL SFÂNT ȘI ECUMENIC SINOD ca însuși Nestorie să fie străin de vrednicia episcopală și de orice adunare preoțească». Auzi, dle K.? Era deci sau nu era NestoriE arhiereu în funcție până la condamnarea lui de către Sinodul al III-lea Ecumenic?

    Dl. K. dogmatizează că episcopul care predică public o erezie devine, prin simpla sa faptă, străin de Arhierie și nu mai transmite nici un Har. Însă Sinodul al III-lea Ecumenic, care hotărăște fără greș, proclamă limpede că nu prin altceva, ci doar prin condamnarea sinodală, și numai prin aceasta, Nestorie a devenit „străin de vrednicia episcopală”! La fel și hotărârea infailibilă a Sinodului al VII-lea Ecumenic confirmă și proclamă că nu altceva, ci decizia Sinodului al III-lea Ecumenic de la Efes l-a izgonit pe Nestorie din Biserică: «…Așa cum a dogmatizat mai înainte Sinodul de la Efes, și pe nelegiuitul Nestorie și pe cei împreună cu el, ca pe unii ce introduceau o doime de persoane, i-a scos afară din Biserică».

    Aceasta spun Sinoadele Ecumenice. Ce vrea, așadar, dl. K.? Să-l proclamăm mai presus și mai autentic decât Sinoadele Ecumenice?

    Sursa: https://krufo-sxoleio.blogspot.com/2025/03/blog-post_21.html

  • Anularea argumentelor împotriva îngrădirii ortodocșilor de stil vechi (4)

    Continuarea articolului: https://rezistentaortodoxa.org/2025/08/21/anularea-argumentelor-impotriva-ingradirii-ortodocsilor-de-stil-vechi-3/

    Capitolul II: Încetarea comuniunii în duhul și din perspectiva Sfinților Părinți

    a. Încetarea obligatorie a comuniunii bisericești după hotărâre sinodală

    Foarte corecte cele pe care le scrieți, părinte Vasile, în acest subcapitol. Numai o întrebare vrem să vă adresăm: de vreme ce, după cum bine spuneți, „în cazul în care ereticii stăruiau în credințele lor, Părinții îi condamnau și îi tăiau de la trupul Bisericii”, de ce, părinte Vasile, vă aflați în comuniune cu cei condamnați și aflați în afara Bisericii, dar și stăruitori în rătăcirile lor, cu ereticii papistași prin intermediul domnului Bartolomeu, de care depindeți, și care îi primește ca Biserică soră și liturghisește împreună cu ei?

    b. Încetarea obligatorie a comuniunii bisericești înainte de hotărâre sinodală

    Citind aceasta vreau să vă mulțumesc pentru argumentele oferite, care îi îndreptățesc pe ortodocșii ce au întrerupt comuniunea cu ecumeniștii! Scrieți:

    „Încetarea imediată a comuniunii bisericești, adică fără o judecată și hotărâre sinodală necesară, se impunea și cu aceia care aderau sau se uneau cu biserici eretice deja condamnate. Acest lucru era firesc, deoarece clericii în cauză nu puteau să fie în comuniune bisericească și cu membrii Bisericii și cu ereticii.”

    Foarte corect!

    Desigur însă, în acest capitol lipsește cazul Canonului 15 al Sinodului I-II (Constantinopol), pe care, de altfel, îl așezați – potrivit opiniei părintelui Epifanie Teodoropulos, lipsită de armonie cu Sfințiii Părinți – la „îngăduită” și nu la „obligatorie” încetare a comuniunii. Îl vom cerceta mai jos.

    c. Încetarea necanonică a comuniunii bisericești înainte de hotărâre sinodală

    Desigur, există cazuri în care nu este îngăduită încetarea comuniunii cu episcopul. Care sunt însă acestea? Trebuie să le menționăm (sunt așa-numitele „acuzații criminale” – vezi mai jos), pentru ca să nu rămână impresia că încetarea comuniunii nu este permisă cu ușurință. Dimpotrivă, îngrăditul (ἀποτείχισις = încetarea comuniunii) este, potrivit Canoanelor și practicii Bisericii, mai degrabă îngăduit decât interzis! Și aceasta pentru ca episcopii să fie mereu în stare de veghe și să nu se abată de la cele predate. Le vom vedea pe amândouă mai jos, când vom încheia prezentarea subcapitolelor.

    d. Încetarea îngăduită a comuniunii bisericești înainte de hotărâre sinodală

    În acest capitol, părintele Vasile, într-un mod cu adevărat măiestru, și-a rezumat concluzia în următoarele puncte:
    a) încetarea comuniunii nu este îngăduită aproape niciodată;
    b) încetarea comuniunii este îngăduită, în mod opțional, doar în cazul ereziei (punând pe același plan cele ce țin de credință și dreptate cu cele ce țin de erezie).

    Să vedem însă ce spun Canoanele despre întreruperea comuniunii bisericești, când aceasta nu este îngăduită și când, dimpotrivă, este impusă:

    1. Canoanele Sfinților Apostoli

    Canonul 31:
    „Dacă vreun prezbiter, defăimând pe episcoul său, va aduna îndeosebi, și jertfelnic altul ar înființa, nici o vină știind asupra episcopului întru buna credință și întru dreptate, caterisească-se, ca un iubitor de începătorie. Că este tiran, așijderea încă și ceilalți clerici, și câți să vor uni cu dânsul. Iar cei lumești să se afurisească. Acestea încă facă-se după una, și a doua, și a treia rugăminte a episcopului.”1

    Din acest canon desprindem trei concluzii de bază:

    a. Oricare clerici disprețuiesc pe episcopul lor și creează o facțiune sau o adunare paralelă, adică rup comuniunea cu el și încetează să-l pomenească în bisericile lor, trebuie să fie caterisiți, iar mirenii care îi urmează – excomunicați, fiindcă sunt iubitori de întâietate și tirani.

    b. Pedeapsa lor să se facă după trei chemări ale episcopului adresate celor ce fac adunări paralele.

    c. Sunt exceptați de pedeapsă acei clerici care întrerup comuniunea cu episcopul lor pentru motive de credință și dreptate.

    Să vedem ce scriu tâlcuitorii canoniști despre aceste trei concluzii2:

    Balsamon:
    „Clericii și laicii fiecărui oraș trebuie să se supună episcopului ținutului, să se adune și să se întrunească în biserică împreună cu acesta, doar dacă nu cumva a fost judecat ca necredincios și nedrept. În acest caz, dacă se separă de el, nu vor fi trași la răspundere. Însă cel care face ceva dincolo de acestea, separându-se în mod nechibzuit de propriul episcop, și se adună separat într-o biserică, dacă este cleric, va fi caterisit ca un iubitor de putere, iar dacă este laic, va fi afurisit. Totuși, canonul stabilește ca acestea să fie făcute după prima, a doua și a treia chemare.”
    Și continuă: „Observă faptul că prezentul canon apostolic stabliește ca clericii să se separe, fără vreo primejdie, de episcopii lor, dacă aceștia au fost judecați ca necredincioși sau nedrepți. Acuzația de nedreptate este nouă. Însă, în alt fel, chiar dacă episcopul sau preotul este cel mai rău dintre toți, nu se cuvine ca cineva să se separe de ei, ci să se creadă mai degrabă că și prin cel mai păcătos preot sau episcop se sfințesc, căci, se spune, Dumnezeu nu-și pune mâna asupra tuturor, dar lucrează prin toți.”

    Zonaras :
    „Rânduiala le susține pe cele cerești și pe cele pământești. De aceea, se cuvine să fie păzită pretutindeni buna rânduială, dar mai ales de către clerici, încât preoții și ceilalți clerici să se supună episcopului. Iar dacă vreun preot, fără a fi adus vreo acuzație împotriva propriului episcop în legătură cu vreo problemă, ca unul care a făcut altceva contrar cuviinței și dreptății, ci, din iubire de putere, va face o adunare ilicită, adunându-se separat într-o biserică și, construindu-și un altar, va sluji la acesta, canonul stabilește ca și acesta, cât și clericii care îl urmează să fie caterisiți, iar laicii să fie afurisiți. Însă, canonul dorește ca episcopii să nu fie prea aprigi spre pedepsire, de aceeea este poruncit să nu îi aducă pe aceia imediat la judecată, ci, după ce i-a îndemnat de trei ori pe cei care s-au adunat separat ca să părăsească încercarea lor cea fără rânduială, să îi judece pe cei care rămân în aceasta.”

    Aristenos:
    „Cel care s-a separat de episcopul care nu are nici vină și a instituit un alt altar, va fi îndepărtat împreună cu cei care l-au acceptat. Dacă cineva l-a acuzat pe propriul episcop fără nicio vină, ca unul care nu a greșit față de dreapta credință, nici față de dreptate, și are face adunarea poporului în mod particular și ar ridica un alt altar, să fie caterisit și el, ca un iubitor de putere, precum și clericii care îl urmează. Dar se cuvine să se facă acestea dacă nu se întoarce, după ce a fost chemat de două și de trei ori de către episcop.”

    Sfântul Nicodim Aghioritul3:
    (După ce repetă în limbaj simplu cele spuse de canoniștii de dinainte, scrie):
    „Iar câți se despart de episcopul lor mai-nainte de sinodiceasca cercetare, pentru că el propovăduiește în auzul tuturor vreo rea socoteală și eres, unii ca aceia, nu nummai că certărilor celor mai de sus nu se supun, ci și cuviincioasei cinstei celor drept slăvitori se învrednicesc, după Canonul 15 de la Sinodul I-II.”

    Și acum întrebăm, părinte Vasile: Au întrerupt fără motiv comuniunea cu episcopii inovatori cei care au rămas la calendarul Părinților? Nu au fost acești ierarhi inovatori necredincioși și nedrepți, prin faptul că au tulburat ordinea Bisericii cu reforma necanonică făcută printr-o simplă enciclică arhiepiscopală, și prin faptul că au rănit conștiința religioasă a credincioșilor care stăruiau să urmeze calendarul părinților lor – ba chiar i-au și prigonit?

    Valsamon explică foarte frumos că, deși episcopul sau preotul este cel mai rău dintre toți, dar în privința vieții personale, nu se cuvine despărțire de el. Dimpotrivă, pentru motive de credință și dreptate trebuie să ne despărțim „fără primejdie”. Totuși, chiar dacă ortodocșii de stil vechi nu s-au despărțit din iubire de întâietate, nici pentru că episcopii ar fi fost „cei mai răi dintre toți”, inovatorii nu numai că i-au defăimat ca „schismatici”, dar nici măcar nu au urmat rânduiala canonică – să-i cheme o dată, de două ori și de trei ori – ci, dimpotrivă, i-au prigonit, i-au exilat, i-au anatemizat, i-au ucis, i-au torturat și au arătat în cele din urmă că au fost și necredincioși, și nedrepți.

    Părintele Vasile se întreabă:
    „Trebuie să recunoaștem că atât formularea canonului cât și tâlcuirile canoniștilor nasc întrebări firești. Care sunt, mai exact, acele abateri ale episcopului pentru care se justifică neascultarea și despărțirea clericilor? Am văzut că, în cazul în care episcopul este eretic, canonul îngăduie despărțirea. Erezia este o vină evidentă. Însă canonul îngăduie despărțirea și în cazuri în care episcopul săvârșește nedreptăți sau fapte ‘împotriva datoriei și dreptății’. Aceste expresii nu sunt doar neclare, ci și contrazic părerea că ‘nu trebuie cineva să se despartă’ de episcopul său ‘chiar dacă ar fi cel mai rău dintre toți’. Se permite deci despărțirea de episcop pentru orice faptă nedreaptă sau ilegală a acestuia? Dacă s-ar primi o astfel de interpretare, credem că s-ar pune în primejdie nu numai unitatea, dar și existența însăși a Bisericii, întrucât dezbinările ar fi la fel de numeroase ca și nedreptățile episcopilor din lume. Așa s-a întâmplat deja la protestanți, ale căror confesiuni despărțite sunt acum fără număr.”

    Trecând peste paralela nefericită a ortodocșilor care s-au despărțit (din motive canonice) cu protestanții (despărțiți fără temei canonic, în afara Bisericii și divizați în mii de grupări) – cu care, de altfel, voi, prin Consiliul Mondial al Bisericilor, aveți comuniune, părinte Vasile, iar noi nu – să examinăm interpretarea personală pe care o dați termenilor „credință și dreptate”, interpretare pe care o faceți din neînțelegerea cuvântului „nedreptate”, sau mai bine zis, explicându-l ca „nedreptate personală”.

    Scrieți: „Sfinții Apostoli foloseau uneori în Epistolele lor (II Petru 2,13) termenul ‘nedreptate’ în înțelesul de ‘erezie’, fiindcă aceasta se numește și ‘nedreptate pentru că nedreptățește și calcă adevărul lui Dumnezeu’. Așadar, interpretând în lumina celor de mai sus cuvântul ‘dreptate’ ca dreaptă credință, am putea spune că Sfinții Apostoli, prin termenul ‘credință și dreptate’, înțeleg numai credința dreaptă. Potrivit acestei interpretări, cuvântul ‘dreptate’ din canonul apostolic are scop emfatic, adică întărirea noțiunii de evlavie, de credință dreaptă – care este virtutea cea mai mare, iar abaterea de la ea ar constitui motiv întemeiat de întrerupere a comuniunii.”

    Însă încercând părintele Vasile să arate că „nedreptatea” înseamnă de fapt „erezie” și astfel să limiteze întreruperea comuniunii doar la motive dogmatice, se află în contradicție cu tâlcuirea Sfântului Nicodim, care scrie:
    „Oricare prezbiter ar defăima pe episcopul său și fără să cunoască că greșește el arătat sau întru buna Credință, sau întru dreptate adică, fără să-l cunoască pe el că arătat este sau eretic, sau nedrept…”4

    Dacă „nedreptatea” ar fi însemnat numai erezie, n-ar fi folosit legătura disjunctivă „sau”, ci ar fi scris numai „în caz de erezie”, adică numai pentru motive dogmatice. Evident însă, nu înțelege că trebuie să ne despărțim de episcop pentru o nedreptate personală. Ci aici „nedreptatea” se referă la o nedreptate împotriva episcopiei lui, adică a turmei sale; astfel se explică și expresia lui Zonaras: „împotriva datoriei și a dreptății”.

    2. Sinodul I-II din Constantinopol

    Canonul 15:
    „Cele rânduite pentru prezbiteri, episcopi, și mitropoliți, cu mult mai vârtos pentru patriarhi se potrivesc. Drept aceea dacă vreun prezbiter, sau episcop, sau mitropolit ar îndrăzni a se depărta de împărtășirea cea către patriarhul său, și n-ar pomeni numele lui precum este hotărât și rânduit întru Dumnezeiasca Mistagoghie, ci mai înainte de sinodiceasca înfățoșare și de deplinita lui osândire ar face schismă, aceasta a hotărât sfântul sinod, cu totul a fi străin de toată ieratia[preoția], dacă numai se va vădi că a nelegiut acest lucru. Și mai ales s-au pecetluit și s-au hotărât acestea pentru cei ce cu pricinuire de oarecare vinovăție se depărtează de ai lor întâi șezători și fac schismă, și rup unirea bisericii.„

    Că cei ce se despart pe sineși de împărtășirea cea către întâiul șezător al lor pentru oarecare eres osândit de sfintele Sinoade, sau de sfinții părinți, de acela adică care eresul în public îl propovăduia, și cu capul descoperit îl învăța, unii ca aceștia nu numai canoniceștii certări nu sunt supuși, îngrădindu-se pe sineși despre împărtășirea numitului episcop, mai înainte de sinodiceasca cercetare, ci și de cinstea cea cuvenită celor dreptslăvitori se vor învrednici. Că nu au osândit episcopi, ci minciuno-episcopi și minciuno-învățători. Și nu cu schismă au rupt unirea bisericii, ci s-au silit a izbăvi biserica de schisme și de împărțiri.”5

    Din acest canon vedem că, înainte de judecata sinodală:

    a) potrivit Canonului 31 Apostolic, nu este permisă despărțirea de episcopul propriu, de asemenea nici „sub pretextul unor crime”;
    b) se impune însă despărțirea de episcopul propriu atunci când acesta predică pe față o erezie, adică o învățătură străină de credință.

    Să vedem mai întâi tâlcuirile canoniștilor:

    Balsamon: „Dacă cineva s-ar despărți de comuniunea cu ierarhul său dintr-un motiv întemeiat, sub pretext de erezie, pentru ce să fie pedepsit? Părinții spun că toate acestea [pedeapsa] se aplică doar atunci când cineva, sub pretextul unei acuzații de nelegiuire, îl osândește de unul singur pe păstorul său și se desparte de el, rupând astfel unitatea Bisericii. Dar dacă, nu pentru o astfel de acuzație, ci pentru o erezie se desparte cineva de episcopul său, de mitropolit sau de patriarh — atunci când acesta predică în public învățături străine de dogma ortodoxă — unul ca acesta, chiar și înainte de condamnarea oficială, dar cu atât mai mult după, dacă se îngrădește, adică se desparte de comuniunea cu întâistătătorul său, nu numai că nu va fi pedepsit, ci va fi și cinstit, ca ortodox. Căci nu s-a despărțit de un episcop, ci de un pseudo-episcop și pseudo-învățător. Iar aceasta este vrednică de laudă, ca unul ce nu a rupt Biserica, ci dimpotrivă a unit-o și a izbăvit-o de dezbinare… Canonul laudă pe cei ce se îngrădesc chiar înainte de condamnarea oficială, de aceia care predică public erezii și sunt pe față eretici…”

    Zonaras: „Dacă patriarhul, mitropolitul sau episcopul ar fi eretic, și încă unul care predică public erezia, pe față și cu îndrăzneală, cei care se despart de el, oricine ar fi, nu numai că nu vor fi vrednici de pedeapsă, ci și de cinste ca ortodocși, fiindcă s-au separat de comuniunea ereticilor. Căci „a se îngrădi” înseamnă a ridica un zid de despărțire între cei dinlăuntru și cei din afară. Ei nu s-au despărțit de episcop, ci de pseudo-episcop și pseudo-învățător. Și nu au făcut schismă în Biserică, ci dimpotrivă au izbăvit-o de schisme.”

    Aristenos: „Dacă unii se despart de cineva, nu pentru pretextul unei nelegiuiri, ci pentru erezie, condamnată de un sinod sau de Sfinții Părinți, aceștia sunt vrednici de cinste și de primire, ca ortodocși.”

    Sfântul Nicodim Aghioritul: „Dacă întâi șezătorii cei numiți ar fi eretici și eresul lor l-ar propovădui întru arătare, și supușii lor pentru aceasta se despart de ei mai înainte de sinodiceasca judecată pentru eresul acela. Unii ca aceștia despărțindu-se de aceia nu numai nu se osândesc, ci și de cinstea cea cuvenită ca niște drepslăvitori, sunt vrednici. Că nu au pricinuit schismă bisericii cu osândirea aceasta, ci mai ales o au slobozit de schisma și eresul minciuno-episcopilor acelora.”6

    Comentariul autorului:
    Vedeți cum tâlcuirile canoniștilor nu au nicio legătură cu interpretarea „epifanioteodoropoleană”7 a părintelui Vasile? Canoanele sunt cât se poate de clare. Avem două situații de întrerupere a pomenirii: una necanonică și una obligatorie (și nu doar „permisă”, așa cum scrie pr. Vasile). Dacă ar fi fost doar permisă, adică facultativă, canonul nu ar fi spus că cei care se îngrădesc sunt vrednici de cinste pentru că au izbăvit Biserica de schisme.

    Gândiți-vă: în ziua imediat următoare schimbării necanonice a calendarului sau în ziua următoare ridicării anatemelor, dacă toți s-ar fi îngrădit de Arhiepiscopul Hrisostom sau de Patriarhul Atenagora, ar mai fi existat astăzi schisma calendarului sau asemenea deschideri ecumeniste? Sau s-ar fi retras degrabă inovatorii?

    Îngrădirea este necanonică atunci când se face sub pretextul unei nelegiuri, dar este obligatorie în două cazuri:
    a) când episcopul predică public erezia, adică se abate de la învățătura ortodoxă;
    b) când este nedrept, adică greșește împotriva „dreptății și a datoriei”.

    Care sunt aceste „acuzații de nelegiuire” pentru care nu trebuie să întrerupem comuniunea? Potrivit canoniștilor amintiți: desfrânarea, sacrilegiul, hirotonia pe bani (simonia) și călcarea canoanelor.

    Dar prin „călcarea canoanelor” trebuie înțelese totdeauna păcate personale, și nu o călcare a rânduielilor și tradițiilor Bisericii la nivelul întregii Biserici. După cum spune pr. Theodoret, „orice încălcare de către episcop a vieții monahale, a posturilor, a cinstirii Sfintei Cruci și a sfintelor moaște, a săvârșirii unitare și simultane a Sfintei Liturghii și a ceea ce privește sărbătorile sfinte, constituie motiv de respingere a lui de către turma sa”.

    Imaginați-vă, părinte Vasile, că un episcop ar propovădui că a ne face semnul Sfintei Cruci nu este dogmă și deci ne putem mântui și fără el. Ce veți spune celor care s-ar îngrădi de acest episcop nedrept, de vreme ce, potrivit teoriei dvs., îngrădirea pentru un motiv nedogmatic este interzisă?

    Așadar, conform celor de mai sus, îngrădirea nu este permisă doar pentru motive dogmatice. Ar fi de dorit și ca OODE (site-ul teologic menționat anterior), cunoscut pentru cercetarea sa serioasă și temeinic patristică, să ia o poziție cinstită asupra acestei chestiuni (și spun „cinstită”, pentru că va fi nevoită să supere pe mulți).

    Continuarea aici: https://rezistentaortodoxa.org/2025/08/26/anularea-argumentelor-impotriva-ingradirii-ortodocsilor-de-stil-vechi-5/

    Sursa: https://krufo-sxoleio.blogspot.com/2012/09/blog-post_9542.html

    1. Pidalionul, Ed. Adormirea Maicii Domnului, București, 2015, p. 66. ↩︎
    2. Textele canoniștilor sunt extrase din Comentariile canoniștilor bizantini, Vol. I, Ed. Basilica, București, 2024, pp. 128-129. ↩︎
    3. Pidalionul, op. cit, p. 67. ↩︎
    4. Ibid., p. 66. ↩︎
    5. Ibid., p. 389. ↩︎
    6. Ibid. pp. 389-390. ↩︎
    7. n. tr: Argumente provenite din modul de gândire și abordare al pr. Epifanie Theodorpoulos. ↩︎

  • Anularea argumentelor împotriva îngrădirii ortodocșilor de stil vechi (3)

    Continuarea articolului: https://rezistentaortodoxa.org/2025/08/21/anularea-argumentelor-impotriva-ingradirii-ortodocsilor-de-stil-vechi-2/

    d. Schisma Vechi-Calendariștilor (G.O.C.)

    Trecând la următorul subcapitol, cu titlul său pompos dar neadevărat, citim:
    „Din nefericire însă, o parte a poporului credincios a reacționat în chip extrem la această reformă, exagerând oricare dintre lipsurile ei. Această reacție a depășit orice limită a rațiunii și a ajuns până la întreruperea comuniunii bisericești nu doar cu Bisericile care au săvârșit îndreptarea calendarului, ci și cu toate celelalte, care deși nu și-au schimbat calendarul, continuau însă să fie în comuniune cu cele care îl schimbaseră. Vechi-Calendariștii au alcătuit din 1924 o Biserică independentă, Biserica Adevăraților Creștini Ortodocși (G.O.C.).”

    Concluzia pe care o trage un cititor neștiutor este că, odată cu schimbarea calendarului, niște fanatici au întrerupt comuniunea nu doar cu Biserica Greciei, ci și cu toate celelalte, și au făcut schismă, întemeind o altă Biserică. Este însă așa? Vom vedea, răspunzând în detaliu pozițiilor părintelui Vasile.

    a) „Vechi-Calendariștii” au făcut schismă:
    Aș fi de acord cu autorul în cazul în care, în acea duminică de 10 martie, unii ar fi numit-o 26 februarie, adică s-ar fi întors cu 13 zile înapoi. Atunci într-adevăr ar fi fost o schismă venită din partea unor retrogradați. Însă nu a fost așa; dimpotrivă, arhiepiscopul Greciei, în urma unor intrigi1, a hotărât ca ziua de 10 martie să fie numită 23 martie. Așadar, de vreme ce această schimbare hotărâtă de arhiepiscop a fost pricină de schismă, schisma este nou-calendaristă și nu „vechi-calendaristă”! Ea a fost creată și apoi întreținută, așa cum vom vedea, de Hrisostom Papadopoulos. Dacă arhiepiscopul, văzând sminteala ce s-a produs, ar fi readus calendarul vechi, precum a făcut patriarhul Moscovei, Tihon, ar fi tămăduit schisma pe care el însuși o pricinuiseră.

    b) „Vechi-Calendariștii” au întrerupt comuniunea depășind orice… limită a rațiunii:
    Mai întâi, întreruperea comuniunii (adică îngrădirea) nu este atât de greșită pe cât încearcă să o arate autorul, atunci când există motivele întemeiate pentru aceasta, pe care le vom lămuri în capitolul de fond. Însă nu este adevărat că ortodocșii statornici în tradiție au întrerupt comuniunea cu ierarhia inovatoare a Greciei îndată și fără motiv. Dimpotrivă, la început s-a ridicat un val de împotrivire (protest) față de extrem de necanonica inovație calendaristică, fără a exista imediat întrerupere a comuniunii. Odată cu schimbarea calendarului, credincioșii au cerut să fie slujiți după calendarul vechi, de către preoți ai Bisericii Greciei, în biserici ale Bisericii Greciei. Dovadă sunt următoarele fapte2, petrecute la sărbătoarea Bunei Vestiri după calendarul vechi, adică la câteva zile după schimbarea calendarului:

    1. Sute de ortodocși mărturisitoriri3 vin la catedrala mitropolitană a Atenei și cer preoților catedralei să săvârșească Vecernia Bunei Vestiri. Li se răspunde că nu o vor săvârși din pricina interdicției arhiepiscopului, care, aflând despre marea afluență a credincioșilor, poruncește să fie încuiată biserica – lucru care se și face! Credincioșii protestează și reușesc să fie redeschisă biserica. Citeau Vecernia și cântau imnele praznicului. Vine armata și jandarmeria ca să-i alunge pe credincioși, fără rezultat. Arhiepiscopul este silit să dea voie unuia dintre preoții catedralei (părintele Gheorghe) să săvârșească un paraclis, în timpul căreia s-a vindecat un copil surdo-mut (de nume Stasinopoulos) și o femeie demonizată (Aikaterini Markea) – minuni pe care le confirmă însuși părintele Gheorghe. A doua zi însă, arhiepiscopul le neagă și poruncește să rămână încuiate toate bisericile Atenei!
    2. La Tesalonic, cei statornici în calendarul Părinților au umplut bisericile orașului ca să participe la slujbă. Mitropolitul Ghenadios însă a interzis preoților să slujească. Doar preotul bisericii Sfântului Haralambie, pe care credincioșii l-au plătit printr-o colectă, a slujit pentru sărbătoare.
    3. La Nafplio, în biserica Bunei Vestiri (cartierul Pronoia), s-a săvârșit Vecernia sărbătorii și acolo a avut loc o minune: vindecarea unei femei paralizate, numită Sofia Gaspari.
    4. La Tyrnavos, după mărturia lui Agamemnon Schliemann, credincioșii interziseseră preotului să slujească după noul calendar; însă el, având ordin expres de la Mitropolie, a stăruit și a slujit. În timpul slujbei a căzut acoperișul bisericii!
    5. Reacții asemănătoare ale credincioșilor au fost și în alte biserici din Atena, Pireu și provincie, iar la Pireu s-a interzis plecarea vaporului care făcea cursa Pireu–Tinos, pentru ca mulțimea credincioșilor să nu meargă la icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului.

    Astfel, statornicia în calendarul Părinților – care a avut ca urmare să fie izgoniți din propriile lor biserici (căci „vechi-calendariștii” nu erau… extratereștri, cum încearcă să-i prezinte propaganda nou-calendaristă, ci enoriași ai bisericilor lor, izgoniți necanonic, așa cum am văzut) –, minunile săvârșite, atitudinea dură a Bisericii oficiale și prigoanele care au început au silit tot mai mulți ortodocși să întrerupă comuniunea.

    c) „Vechi-calendariștii” au întrerupt comuniunea și cu celelalte Biserici:
    Aici autorul spune pe jumătate adevărul, scriind că „vechi-calendariștii” au rupt comuniunea și cu toate celelalte Biserici care nu și-au schimbat calendarul – fapt ce s-a întâmplat însă mult, mult mai târziu (după al Doilea Război Mondial), când exista deja o problemă evidentă de ecumenism. În acea vreme, ei se aflau încă în comuniune cu toate Patriarhiile și Bisericile care păstrau calendarul iulian. Unul dintre principalele argumente invocate atunci de cei ce doreau revenirea la calendarul patristic era și pericolul național provenit din propaganda sârbească, întrucât ortodocșii de stil vechi din Macedonia – și mai ales cei care trăiau aproape de granița cu Serbia – treceau duminicile frontiera ca să participe la slujbe în biserici unde se păstra vechiul calendar.

    d) „Vechi-calendariștii” au constituit încă din 1924 o Biserică independentă, Biserica Adevăraților Creștini Ortodocși (G.O.C.):
    Încă din 1923 existau reacții ale credincioșilor evlavioși față de problema schimbării calendarului – reacții pe care Arhiepiscopul Greciei, acționând ca un tată vitreg rău, nu le-a luat în seamă. La începutul lunii martie 1924 aceste reacții devin tot mai intense și prin intermediul presei, concentrându-se asupra caracterului necanonic al reformei (vezi, de pildă, „Către o nouă Schismă!” în Skrip, 9-3-1924; „Nouă lovitură împotriva unității Bisericii Ortodoxe” în Skrip, 17-3-1924).

    În ziua introducerii inovației calendaristice, „Comitetul Ortodocșilor” a organizat o adunare de protest, iar în aceeași zi au avut loc manifestări similare și în alte locuri (vezi ziarele vremii, accesibile oricui dorește să verifice). În paralel, Patriarhia Alexandriei sprijină pe cei ce se împotriveau! Astfel, la 5 aprilie 1924, în ziarul Empros, citim:

    (în articolul original este atașată imaginea paginii aferente din ziarul Empros, apoi textul continua astfel):
    „Ce citiți, părinte Vasile? Acel al patrulea neajuns pe care l-ați menționat în capitolul precedent a fost invocat, după 88 de ani, drept motiv pentru a stărui în păstrarea vechiului calendar, până când se va pronunța organul competent! Din moment ce așa-zisul «Congres Panortodox» nu a impus obligativitatea reformei calendarului pentru toate Bisericile, cu ce drept Arhiepiscopul Atenei cerea în mod dictatorial turmei sale să urmeze noul calendar? Un rău atrage după sine alte mii. Luați seama acum: până în acest punct, nicio întemeiere a vreunei așa-zise alte Biserici, ci doar stăruința de a păstra calendarul patristic, din motive de conștiință religioasă. Dacă arhiepiscopul ar fi procedat cu iconomie, ca un adevărat păstor și nu ca un lup, ar fi lăsat să existe preoți care să slujească după vechiul calendar până la o rezolvare definitivă a chestiunii calendaristice.

    Dar să nu ne amăgim: scopul real fusese atins – sărbătorirea comună cu apusenii. Așa încât, pentru ei, problema era «rezolvată». Vorbele despre un viitor Sinod erau doar pentru derută, așa cum s-a văzut (încă așteptăm convocarea unui asemenea Sinod!). Schisma au aruncat-o în cârca «vechi-calendariștilor» și și-au atins planurile. Ce contrast față de un adevărat păstor, Patriarhul Moscovei, Tihon, care atunci când a văzut că primirea noului calendar aduce dezordine, a revenit la cel vechi! În Grecia însă, așa-zisa «confuzie» invocată de arhiepiscop ca motiv al schimbării calendarului a devenit adevărata CONFUZIE ȘI DEZBINARE, fără ca „păstorul-lup” să se îngrijească câtuși de puțin de aceasta.”

    Reacțiile continuă să se intensifice, Arhiepiscopul încercând să tulbure apele prin circulare explicative, prin minciuni, cu viclenie, în timp ce credincioșii își amplificau tot mai mult împotrivirea. Merită notat că la început foarte puțini preoți au reacționat, din cauza unei probleme care apăruse. Care era aceasta? Iată (Empros, 7-4-1924): (în articolul original este atașată imaginea paginii aferente din ziarul Empros, apoi textul continua astfel):

    Cum, deci, spuneți că s-a întemeiat Biserică fără preoți, și cu atât mai mult fără episcop? Opoziție a existat și a existat și „îngrădire” (întrerupere a comuniunii), și aceasta mai ales din partea poporului la început, pentru că poporul este păzitorul Ortodoxiei. Citim caracteristic într-o Enciclică a Patriarhilor Răsăritului din 1848: „La noi nici Patriarhi, nici Sinoade nu au putut vreodată introduce ceva nou, căci apărătorul credinței este însăși plinătatea Bisericii, adică poporul.”

    Să continuăm. În octombrie se înființează „Asociația Ortodocșilor”, ca o continuare a neoficialului „Comitet al Ortodocșilor”, sub președinția lui Andreas Vaporidis, asociație ce avea drept scop restabilirea calendarului patristic și nicidecum întemeierea unei alte Biserici. În acest scop, prima acțiune a fost să înainteze un Memoriu Ierarhiei4, pe care însă aceasta l-a respins ca fiind calomnios!

    Din 1925 începe un val și mai mare de reacții ale Ortodocșilor împotriva inovației, Ortodocși fie următori ai noului calendar (mai ales ierarhi și cărturari5), fie stăruitori, dar și întorși la vechiul calendar, precum și preoți, monahi și mireni care se „îngrădeau”. Trăsătura comună a tuturor acestor reacții – a opoziției, fie cu, fie fără „îngrădire” – era restabilirea calendarului patristic în Biserica oficială a Greciei și nicidecum crearea unei alte Biserici.

    Chiar și atunci când cei trei ierarhi s-au despărțit de ierarhia inovatoare, în 1935, scopul lor nu era formarea altei Biserici, ci vindecarea schismei calendaristice pe care o adusese inovația. Scrie fostul mitropolit de Florina[n. tr. actualul Sfânt Hrisostom cel Nou] cu privire la aceasta (ca fost zelot, părinte Vasile, cred că le cunoașteți):

    „Dar noi, vechi-calendariștii, nu constituim o Biserică ortodoxă separată și independentă în Grecia, pentru că nicio Biserică nu ne-a recunoscut ca atare, ci suntem în interiorul Bisericii Autocefale recunoscute a Greciei, ca o gardă care păzește instituția calendarului ortodox, pe care majoritatea ierarhiei l-a abandonat – lucru pe care nu trebuia să-l facă. Iar noi, ca partea luminoasă și nepătată a Bisericii Autocefale a Greciei, continuăm istoria acesteia, în sensul ortodox. Această idee greșită și necanonică, că noi am constitui o Biserică aparte, a aruncat-o și a propus-o statului, cu scop viclean și răuvoitor, răposatul Arhiepiscop al Atenei, Hrisostom Papadopoulos, pentru a ne prezenta în fața statului și a societății grecești drept răzvrătiți și drept cei care s-au ridicat împotriva Bisericii Autocefale a Greciei, și astfel să ne arunce în mânia statului și în disprețul obștesc al societății.” (Enciclică Pastorală, Atena, 1-6-1944).

    Și chiar dacă această idee, inspirată de Hrisostom Papadopoulos, a găsit mai târziu teren propice de aplicare în schisma matheită, și prin ea și în majoritatea facțiunilor vechi-calendariste de astăzi, aceasta nu înseamnă că puteți să batjocoriți pe toți ortodocșii vechi-calendariști pentru o abatere eclesiologică a unor clerici ai acestora – cu atât mai puțin să scrieți în mod mincinos că „vechii-calendariști au constituit încă din 1924 o Biserică independentă”.

    Noi, ca pliromă neinovatoare a Bisericii Greciei, dorim revenirea la calendarul patristic și condamnarea ecumenismului prin cuvânt și faptă (condamnare sinodală, ieșirea din C.M.B., întreruperea comuniunii cu ecumeniștii) – și numai atunci, după ce inovatorii vor fi revenit înlăuntrul zidurilor Bisericii lui Hristos, ale Apostolilor, ale Părinților, ale Sinoadelor, ale Canoanelor și ale Tradițiilor, numai atunci vom restabili comuniunea cu ei.

    Totodată, părintele Vasile scrie: „Astfel s-a creat binecunoscută schismă zelotistă, vechi-calendaristă, care a divizat și a defăimat Ortodoxia în secolul trecut.”

    Dragul meu părinte, Biserica Ortodoxă nu acceptă teoria universurilor paralele. Cu cele ce scrieți e ca și cum ați încerca să ne convingeți că trăiți într-o lume paralelă, unde în secolul trecut Ortodoxia ar fi fost defăimată de zeloți și nu de ierarhii inovatori, precum modernistul Metaxakis, origenistul Vasile și alții, dar mai ales de pan-ereticul Atenagora – „gura iadului”, după cum l-a numit și regretatul, dar mai târziu venit în fire Teoclit Dionisiatul.

    În universul nostru, aceasta este considerată defăimarea Ortodoxiei, nu doar de noi, cei „încăpățânați, fanatici și needucați vechi-calendariști”, ci și de personalități pe care și dumneavoastră le recunoașteți (știți la cine mă refer: Zervakos, Kontoglou, Popovici, Kantiotis, Romanidis, Metallinos, Zisis și alții).

    (Vorbim despre schismă zelotă vechi-calendaristă, și nu pur și simplu vechi-calendaristă, pentru că, după cum am spus, mai multe Biserici – de pildă a Ierusalimului, Rusiei, Serbiei, precum și Sfântul Munte Athos – urmează până astăzi vechiul calendar iulian, fără însă să fi întrerupt comuniunea bisericească cu Bisericile care urmează noul calendar îndreptat).

    Un vechi argument, asemenea multora altora. Trebuie să-i studiem pe scriitorii care ne-au precedat, pentru a nu ne repeta. Vă trimit mai întâi la cartea «Antidotul» a părintelui Theodoret Mavros, care a respins pozițiile părintelui Epifanie. Reproduc pentru acest subiect (pp. 27–28):

    «Faptul că Bisericile Ortodoxe locale se află în comuniune cu Biserica Greciei, care a adus inovația, nu diminuează câtuși de puțin caracterul necanonic al acestei fapte. Oare și astăzi, după atâtea încălcări de canoane și trădări ale Fanarului, nu continuă toate aceste Biserici să fie în comuniune cu el?! Ce înseamnă aceasta, că tronul ecumenic merge bine? Desigur, de nenumărate ori nu! În mod evident, aceasta nu este decât o imagine limpede a căderii păstorilor contemporani, care, în comparație cu cei de odinioară, constituie o parodie a păstorilor – deși Bisericile slave ar putea invoca în apărarea lor jugul comunist, care nu le lasă să se exprime liber (notă: astăzi nu mai există o asemenea problemă). Însă rămânerea lor la vechiul calendar ce altceva arată, decât că fiicele au dat dovadă de înțelepciune, spre deosebire de Mama care și-a lepădat Sfintele Tradiții?

    Iar când G.O.C. invocau un Sinod Panortodox pentru judecarea chestiunii calendarului, înțelegeau exact Bisericile slave și celelalte Patriarhii, pentru că atunci (1924–1940) exista o mare posibilitate de a se rezolva problema. Nu analizez aici poziția acestor Biserici după evenimentele recente, ci în lumina epocii în care au fost spuse cele de mai sus, adică atunci când exista doar inovația calendaristică. Problema comuniunii cu Biserica Greciei, care adusese inovația, nicidecum nu înseamnă că acestea condamnau poziția G.O.C. din Grecia. Atitudinea lor se explică nu din motive bisericești, ci de „diplomatică amabilitate”, motiv pentru care și mustrăm o asemenea politică! Dovadă: până astăzi declară adeseori că vechiul calendar este cel corect și că schimbarea s-a făcut în mod greșit!»

    Și ceva mai jos (p. 29):

    «Pe de altă parte, G.O.C. aveau o datorie cu totul deosebită să „se împotrivească” Bisericii Greciei, care adusese inovația și introducea noul calendar, pe când celelalte Biserici autocefale, păstrând vechiul calendar, au fost departe de o astfel de ispită. Prin urmare, nu trebuie să ne mirăm de ce celelalte Biserici rămân în comuniune, în timp ce G.O.C. refuză aceasta».»

    Prezint și opinia preacucernicului părinte Vasile Sakkas, preot al Bisericii Ruse din Diaspora (dintr-o scrisoare inedită din 1969 către părintele Epifanie Theodoropoulos, pe care o am în posesia): (în articolul original este atașată imaginea unui fragment din scrisoarea aferentă, apoi textul continua astfel):

    Scrieți de asemenea că așa-zisa „Biserică a G.O.C.”, întemeiată în 1924, „există până astăzi, însă dezbinată în aproximativ douăsprezece facțiuni care se anatemizează și se caterisesc reciproc, și într-o mulțime de grupări independente. Greșită a fost deci, după părerea noastră, corectarea calendarului, dar cu mult mai greșită și împotriva Părinților a fost reacția G.O.C.”

    Și aici greșiți, după părerea mea. Cât despre facțiunile vechi-calendariste, dar și cele nou-calendariste, vom scrie într-un alt articol, foarte curând. Aici să spunem doar că, dacă principalul dumneavoastră argument pentru a rămâne în comuniune cu ereticii este fărâmițarea Ortodocșilor de pe poziția vechi-calendaristă, atunci există o problemă extrem de serioasă de înțelegere a Ortodoxiei, dar și de cunoaștere a Istoriei Bisericești. Din fericire, cel puțin cea de-a doua se poate corecta.

    „Corectarea calendarului iulian a fost urmată treptat și de alte Biserici Locale (Alexandriei, României, Bulgariei), care foarte curând au suferit și consecințele ei dezastruoase, adică dezbinarea poporului credincios. Această dezbinare a Bisericii trebuie, probabil, considerată drept principalul motiv pentru care Biserici – precum cea a Rusiei sau a Serbiei – nu au îndrăznit până astăzi o reformă calendaristică asemănătoare.”
    Foarte bine spus și felicitări că recunoașteți aceasta!

    „Mai jos vom încerca să analizăm motivele pentru care schisma vechi-calendaristă a fost și este nelegiuită. Înainte de a intra în respingerea principalelor argumente ale G.O.C., socotim necesar să analizăm învățătura Sfinților Părinți cu privire la problema întreruperii comuniunii bisericești (separării) de conducătorii noștri bisericești. Când anume aceasta se impune, când este interzisă și când este îngăduită.”
    Foarte bine. Le vom vedea împreună. Să spun doar că ceea ce numiți dumneavoastră „schismă” este îngrădirea (ἀποτείχισις, adică „îngrădirea” de erezie). O confundați și mai jos:

    „Această problemă este, după părerea noastră, cea mai importantă în încercarea de evaluare a schismei vechi-calendariste, deoarece în 1924 tocmai aceasta s-a întâmplat: întreruperea adică a comuniunii bisericești (schismă) între clerul și poporul care au reacționat la corectarea calendarului și conducerea bisericească (și, prin extensie, a întregii Biserici Ortodoxe). În baza deci a învățăturii patristice se va dovedi că separarea G.O.C. de Bisericile Locale a fost necanonică și împotriva Părinților.”

    În concluzie, noi socotim că schisma este nou-calendaristă, iar întreruperea pomenirii de către ortodocșii păstrători ai vechiului calendar este o îngrădire lăudabilă și obligatorie, care urmărește unirea celor despărțiți pe temeiul Dumnezeieștilor și Sfintelor Canoane și al Sfintei noastre Tradiții.

    Continuarea aici: https://rezistentaortodoxa.org/2025/08/22/anularea-argumentelor-impotriva-ingradirii-ortodocsilor-de-stil-vechi-4/

    Sursa: https://krufo-sxoleio.blogspot.com/2012/08/blog-post_4907.html

    1. Este necesară citirea cărții „Adevărul real despre calendarul bisericesc” (Atena, 1929), unde autorul Grigorie Efstratiadis dezvăluie, cu dovezi incontestabile, intrigile lui Hrisostom Papadopoulos pentru ca reforma calendarului să fie realizată cu orice preț. ↩︎
    2. Din ziarele epocii. Datele sunt disponibile pentru cititorul neîncrezător. ↩︎
    3. gr. ἀντιδρῶντες: care reacționează/ se împotrivesc. Termen al Sfântului Teodor Studitul, pentru ortodocșii care, în vreme de erezie, se împotrivesc acesteia, și nu sunt simpli răzvrătiți. ↩︎
    4. „Despre revizuirea hotărârii privind calendarul bisericesc”, publicat și în ziarul de largă circulație al epocii, Skrip (12-10-1924). ↩︎
    5. Menționăm, cu titlu de exemplu, pe ierarhii: Irineu al Kassandrei, German al Dimitriadei, Hrisostom al Florinei, Agatanghel al Thirei, Grigorie al Halkidei, Vasile al Dryinupolei, Vasile al Dramei, precum și pe învățații: Manuil Ghedeon, Dimitrie Petrakakos, Pavlos Karolidis, Constantin Psahos. ↩︎