Continuarea articolului: https://rezistentaortodoxa.org/2025/09/04/contributie-la-eliberarea-ecleziologiei-adevaratilor-ortodocsi-de-captivitatea-sakarelliana-adica-romanidiana-5/
După ce a uzurpat Judecata lui Dumnezeu cu privire la cine sunt și cine nu sunt membri ai Bisericii, precum și la cine sunt Sfinți și cine nu sunt, dl. Sakarellos uzurpă și Judecata întregii Biserici și hotărăște, ca și cum ar fi un Sinod Ecumenic, care Biserici Locale au devenit schismatice și eretice și s-au rupt de Biserica lui Hristos.
Potrivit diagnosticului sakarellian, toate Bisericile Locale, fără excepție, în afară de „Biserica Vechilor Calendariști”, au ajuns schismatice și eretice și au căzut din Biserica cea Una, Sfântă, Sobornicească și Apostolică! Cum s-a întâmplat aceasta?
Mai întâi, el consideră că Biserica Locală a Greciei a căzut din Biserica lui Hristos, însă nu reușește să stabilească momentul exact și cauza, exprimându-se că acest lucru s-a întâmplat:
- În 1924!
Scrie: „În 1924, după schimbarea Calendarului. Credincioșii s-au împărțit în două tabere. O tabără nu avea „comuniune” cu cealaltă. Dar atunci care dintre ele era Biserica? Credincioșii care nu și-au schimbat în cultul lor Vechiul Calendar și s-au despărțit de acei episcopi care au urmat Noul [Calendar – n. trad.], nu încape îndoială că au continuat să fie membri ai Bisericii, așa cum erau și înainte de 10 martie 1924… toți episcopii care au acceptat Noul [Calendar – n. trad.] sau Calendarul francilor [gregorian – n. trad.] pe 10 martie 1924 trebuie socotiți „pseudo-episcopi” și căzuți din credința Ortodoxă» (P, 110-111). Și în altă parte: «…Hrisostom Papadopoulos, care a rupt Biserica în 1924 prin schimbarea calendarului, cu doar cinci ani mai înainte declarase că nicio Biserică nu poate primi Noul Calendar fără să devină schismatică! Aceasta înseamnă că recunoaște că Biserica Noului Calendar a devenit schismatică!” (P, 186).
Mai jos însă susține că această cădere a avut loc în 1930, atunci când „Sinodul Bisericii de stat a acceptat raportul eretic al profesorului Hristos Androutsos! Astfel, a devenit ea însăși eretică!” (P, 127).
În alt loc, din nou autorul susține că Biserica Greciei s-a rupt în 1935: „În favoarea acestei opinii pledează mai multe motive. Cel mai important este că, atunci când cei trei episcopi, în 1935, au aderat la Vechiul calendar, în Enciclica lor au proclamat Biserica Nou-calendariștilor drept schismatică” (P, 112).
Însă „hotărârile” de mai sus, referitoare la Biserica Greciei, nu pot sta în picioare, întrucât aceasta nu a căzut:
- În 1924.
Mai întâi, deoarece afirmația d-lui Sakarellos, cum că „după schimbarea calendarului… o parte nu mai avea «comuniune» cu cealaltă”, nu se susține. Imediat după schimbarea calendarului nu a existat nici o întrerupere a comuniunii și nici o rupere (îngrădire), ci doar protest și cererea credincioșilor de a fi slujiți după vechiul calendar de către preoții parohiilor. Potrivit tuturor mărturiilor epocii, credincioșii care stăruiau în vechiul calendar cereau preoților parohiilor, care urmau deja noul calendar, să săvârșească sărbătorile după cel vechi.
Cazul Sfântului Nicolae Planas este de asemenea foarte caracteristic, el slujind și după vechiul calendar. Prin urmare, atunci nu a existat nicio schismă.
În al doilea rând, dacă episcopii care au acceptat Noul calendar au devenit «pseudo-episcopi», așa cum susține autorul, atunci și cei trei Arhierei care s-au întors la Vechiul calendar în 1935 sunt „pseudo-episcopi”, iar hirotoniile de arhierei și preoți pe care le-au săvârșit ar fi nule și, prin urmare, nici Vechi-calendariștii nu ar avea preoție. La acest argument au încercat să răspundă Mateiții, spunând că, pe de o parte, cei doi Arhierei (Gherman de Dimitriada și Hrisostom, fost de Florina[1]) fuseseră hirotoniți înainte de 1924 și, prin urmare, s-au „auto-reabilitat” prin «Mărturisire» și revenirea lor (ceea ce însă contravine practicii Bisericii, potrivit căreia doar un Sinod de Arhierei poate retrage și doar el poate restabili preoția), iar, pe de altă parte, Hrisostom de Zakynthos ar fi fost „restaurat prin hirotonie” de ceilalți doi Arhierei (ceea ce însă constituie un mit mare și fără temelie – nu aduc nicio dovadă absolută! – un mit – în care Mateiții se specializează – creat pentru a face față dublei lor umiliri: pe de o parte, din cauza prăbușirii răsunătoare a teoriei lor eretice despre pierderea automată a preoției, iar pe de altă parte, din cauza faptului că „Sfântul lor Părinte”, Matei, a fost hirotonit de un Episcop nou-calendarist).
În al treilea rând, referirea la textul respectiv al lui Hrisostom Papadopoulos din 1919, pentru a susține poziția de mai sus, este complet nejustificată, deoarece textul nu se interpretează așa cum dorește dl. Sakarellos. Scriind Papadopoulos că „Biserica Greciei, precum și celelalte Biserici Ortodoxe Autocefale, deși independente intern, sunt totuși legate între ele și unite prin principiul unității spirituale a Bisericii, constituind una și singura Biserică Ortodoxă și, prin urmare, niciuna dintre acestea nu poate să se separe de celelalte și să accepte un Nou Calendar fără a deveni schismatică față de celelalte”, el nu exprimă poziția că, dacă o Biserică acceptă Noul Calendar, devine automat schismatică, așa cum interpretează eronat dl. Sakarellos, ci exprimă teama că va fi considerată schismatică de celelalte Biserici, adică că va da prilej celorlalte Biserici să o declare schismatică, lucru care însă nu s-a întâmplat, deoarece celelalte Biserici au adoptat (din păcate) o atitudine de toleranță și iconomie față de Bisericile nou-calendariste. Și chiar dacă s-ar presupune că Papadopoulos ar fi fost atât de nepriceput încât, pe de o parte, să considere automat schismatică orice Biserică care acceptă Noul Calendar, iar pe de altă parte, să-și schimbe el însuși calendarul Bisericii sale, care este valoarea cuvintelor sale, astfel încât să le invoce dl. Sakarellos? Noi, ortodocșii, pentru a susține o poziție ne referim la opiniile Sfinților Părinți, nu la cele ale celor rătăciți!
Foarte simplu, deoarece așa-numitul raport eretic al binecuvântatului Androutsos nu predica imaginara erezie a celor „două sfințenii”! Este de remarcat că această „erezie” a fost descoperită de cunoscuta călugăriță Magdalena, anatematizată și luptătoare împotriva sfinților, – în cartea ei „Erezii contemporane” (1974) – pe care dl. Sakarellos o elogiază ca fiind pretins ortodoxă! El însuși scrie despre ea că „a fost anatemizată, după cum am văzut, pentru credința ei ortodoxă a Bisericii, că Hristos are «o singură sfințenie». Anatemizând însă pe Magdalena, episcopii Bisericii de stat au anatemizat pe Sfinții Părinți, precum pe Sfântul Dionisie Areopagitul, Sfântul Chiril al Alexandriei, Marele Atanasie, Marele Vasile, Ioan Gură de Aur, Maxim Mărturisitorul și mulți alții! Desigur, ca pretext pentru această excomunicare au fost folosiți anumiți termeni, pe care menționata stareță i-a inclus, din păcate, în cărțile ei împotriva Sfântului Nectarie de Eghina, referitor la anumite opinii ale acestuia, care există în lucrările sale” (vezi P, 128).
Însă Magdalena nu a inclus pur și simplu, pretins „nefericit”, „anumiți termeni” în cărțile ei împotriva Sfântului Nectarie, ci și-a dedicat multe dintre cărțile sale exclusiv și doar la defăimarea și insultarea marelui Sfânt, astfel încât acesta să primească, chiar și după moarte, cununa nedreptății și a calomniei. Și pentru aceasta a fost anatematizată atât de către nou-calendariști (în 1976), cât și de către vechi-calendariști (în 1979).
Iar pozițiile polemice ale dlui. Sakarellos împotriva lui Christos Androutsos, dar și împotriva binecuvântatului Panaghiotis Trembelas, au fost invalidate de distinșii profesori de Teologie, adormiții Andreas Theodorou și Konstantinos Mouratidis (în special cartea celui din urmă a fost într-o asemenea măsură devastatoare pentru aceste calomnii, încât dl. Sakarellos nu a îndrăznit niciodată să răspundă).
Și îi răspunde dlui Sakarellos însuși autorul retragerii din 1935:
„Dreptul de a proclama persoane și Biserici ca schismatice nu le-a fost acordat Sfinților și Dumnezeieștilor Părinți ai Sinoadelor Ecumenice, nici asupra persoanelor, nici asupra Bisericilor particulare, ci doar unui Sinod Ecumenic, care reprezintă întreaga Biserică Ortodoxă, și ale cărei decizii sunt luate sub inspirația Sfântului Duh. Din acest motiv, respectând Canoanele și Regulamentele Sinoadelor Ecumenice, am refuzat să proclamăm Biserica Greciei ca schismatică, și ne-am limitat doar la a întrerupe comuniunea bisericească cu Arhiepiscopul Atenei și cu Arhiereii cu aceeași opinie, pentru a nu deveni părtași la răspunderea pentru inovația calendaristică. Și am procedat astfel conform celui de-al 15-lea Canon al Sinodului I-II din Constantinopol, care acordă dreptul doar de a întrerupe comuniunea bisericească împotriva celor ce nesocotesc tradițiile și fără o decizie sinodală, prin care numai atunci se proclamă persoanele și Bisericile schismatice și se consideră nule Tainele lor” (Epistolă a Sfântului Hrisostom, fost de Florina, către Comunitatea G.O.C., 17/10/1937, https://krufo-sxoleio.blogspot.com/2020/09/blog-post_20.html).
„Și dacă noi, îngrădindu-ne, am numit pe Arhiepiscopul Atenei și Biserica Greciei schismatici, am folosit cuvântul schismă nu cu sensul în care Biserica îl folosește pentru a desemna separarea din Biserica Ortodoxă și, ca urmare a acesteia, înstrăinarea de harul lui Hristos și de Taine, ci în sensul că Arhiepiscopul Atenei, prin inovația liturgică a calendarului, s-a separat pe sine și ierarhia sa, urmând alte Biserici Ortodoxe, în ceea ce privește prăznuirea sărbătorilor și respectarea posturilor. Această separare a Preafericitului și a ierarhiei care îl urma ne oferă dreptul de a exprima opinia noastră personală și complet individuală, că Preafericitul și episcopii care îl urmau, separând conștienți unitatea Bisericii Ortodoxe universale în ceea ce privește sărbătorirea simultană a sărbătorilor și respectarea simultană a posturilor, au devenit doar potențial și nu în fapt lipsiți de harul divin, rămânând sub blestemele și anatemele aruncate de Sfinții Părinți ai celor 7 Sinoade Ecumenice împotriva celor care nesocotesc tradițiile și schimbă hotarele veșnice stabilite de Părinții noștri. Dar Preafericitul și episcopii care gândeau la fel ca el vor deveni efectiv lipsiți de harul divin și străini de duhul ortodox al Tainelor numai atunci când vor fi proclamați astfel și efectiv schismatici de către un Sinod Panortodox, singurul îndreptățit pentru aceasta conform rânduielilor Bisericii Ortodoxe Răsăritene” (Scrisoarea Sfântului Hrisostom, fost de Florina, către Gherman al Cicladelor, 9/11/1937, http://krufo-sxoleio.blogspot.com/2019/09/blog-post.html).
De asemenea, consideră drept „în afara Bisericii lui Hristos” și Patriarhia de la Constantinopol, din cauza presupusei „Uniri a Bisericilor” care ar fi avut loc în 1965, așa cum susține dl. Sakarellos în cartea sa intitulată „S-a făcut în 1965 Unirea Bisericilor!”.
Acolo el afirmă că „Unirea” s-a realizat deoarece:
a) Athenagoras îl pomenea pe Papă, prezentând următorul raționament:
„Athenagoras nu era o persoană oarecare. Nu era un simplu membru al Bisericii. Era Patriarh al Bisericii Ortodoxe. Și când conducătorul unei Biserici, așa cum este istoricul Patriarhat de la Constantinopol, se unește cu un papă eretic, devin eretici nu doar «episcopii cei mai sfințiți din jurul său», așa cum scrie el, care îl pomenesc și slujesc împreună cu el, ci și toți ortodocșii, precum:
- toți clericii aflați sub autoritatea sa, care slujesc împreună cu el sau îl pomenesc;
- întregul său popor, care este deservit sacramental de către clerici care îl pomenesc;
- toți ceilalți Patriarhi și Arhiepiscopi cu care are „comuniune”;
- toți ceilalți clerici ai celorlalte Patriarhii și Biserici, care slujesc împreună sau pomenesc Patriarhii sau Arhiepiscopii lor, care „au comuniune” cu Athenagoras;
- întregul popor al Patriarhiilor și Bisericilor respective, ale căror Patriarhi și Arhiepiscopi „au comuniune” cu Athenagoras!”
Adică, dacă un Patriarh al oricărei Biserici Ortodoxe îl pomenește pe papă, acest simplu fapt face ca toate Bisericile locale cu care are «comuniune» să fie considerate papale!” (E, 7-8).
Înainte de a fi infirmat acest raționament absurd, nu se poate omite observația unui nonsens concret, pentru care se pune următoarea întrebare retorică:
Cum poate Athenagoras să fie nu doar un „simplu membru al Bisericii”, ci și „Patriarh al Bisericii Ortodoxe”, când, așa cum am văzut în ecleziologia lui Sakarellos, oricine nu are „luminare” și „îndumnezeire” „cade din rândul membrilor Bisericii”, iar „orice poziție ar ocupa în trupul Bisericii, dacă cade în erezie sau are «comuniune» cu cineva care a căzut în erezie, nu mai rămâne membru al Bisericii”?
Această absurditate de mai sus, potrivit căreia „devin eretici” nu doar Athenagoras, ci și mitropoliții lui, clerul și turma lui, precum și ceilalți patriarhi și arhiepiscopi, împreună cu clerul și turmele lor, este infirmată nu doar de simpla rațiune, ci și de fapte similare din istoria Bisericii. De exemplu, atunci când Nestorie a căzut în erezie, atunci ar fi trebuit să fie considerați „eretici” toți episcopii Bisericii din Constantinopol, precum și ceilalți patriarhi și episcopi ai celorlalte Biserici, pentru că încă păstraseră comuniunea cu el. Atunci, conform absurdității lui Sakarellos, cel de-al III-lea Sinod Ecumenic, care l-a condamnat pe Nestorie, s-ar fi convocat de către „eretici”! Același lucru ar fi trebuit să se întâmple de fiecare dată când un patriarh cădea în erezie (adică destul de des!) sau recunoștea papalitatea (de asemenea de mai multe ori) și automat toți cei care aveau comuniune cu el, și cei care aveau comuniune cu cei care aveau comuniune cu el, și așa mai departe, să fie transformați în „eretici”…
Însă niciodată căderea unui patriarh nu a fost considerată căderea întregii Biserici Locale, ci doar o decădere personală, pentru care Biserica, de regulă, lua măsuri, mai devreme sau mai târziu (destituirea și excomunicarea celui vinovat, etc.). Iar separarea ortodocșilor de cel căzut avea exact acest scop[2].
b) A avut loc „Ridicarea Anatemelor”, a cărei formă originală pretinde-se că conține sintagma „ comuniune întreruptă”, și nu termenul „anatemă”.
Dl. Sakarellos scrie: „Textul francez original al acordului din 1965 menționează că papa Paul al VI-lea și Patriarhul Athenagoras «restabilesc comuniunea»[3] dintre cele două Biserici… Mai exact, în textul francez original apare cuvântul excommunication. Acest cuvânt în mod indiscutabil înseamnă «comuniune întreruptă», excomunicare. Traducerea oficială în greceste îl redă cu cuvântul «anatemă». Aceasta este o greșeală intenționată. Francezii redau cuvântul grec «anatemă» prin cuvântul «anatheme». Dacă, așadar, textul francez ar fi vrut să spună că se ridică anatemele, ar fi folosit cuvântul francez «anatheme», nu «excommunication»! În franceză, cuvântul excommunication înseamnă «comuniune întreruptă» (nota 33: faptul că excommunication în franceză înseamnă comuniune întreruptă este demonstrat chiar de textul francez al acordului, unde expresia la communion ecclésiastique apare de două ori și înseamnă «comuniune eclezială», cum redă corect traducerea oficială în grecește, și nu «anatema eclezială»!). Se deosebește clar de cuvântul anatheme, care înseamnă «anatema». Termenii «comuniune întreruptă» și «anatema» au conținut teologic diferit. Termenul «comuniune întreruptă» înseamnă separare de ceilalți (excomunicarea celorlalți) membri ai Bisericii. Termenul «anatema» înseamnă separare de Hristos, predare diavolului și pierderea mântuirii. Prin urmare, termenii «comuniune întreruptă» (excomunicare) și «anatema» nu sunt echivalenți. Având în vedere că în paragraful 4 al acordului este folosit cuvântul excommunication, aceasta înseamnă că, prin acest acord, s-a «restabilit comuniunea», adică «schisma» dintre cele două Biserici!”
Aici distorsionarea ajunge la un alt nivel, acolo unde le place juriștilor să ajungă, falsificând adevărul. Dl. Sakarellos susține că cuvântul din textul original francez excommunication ar însemna «comuniune întreruptă». El își justifică punctul de vedere, nu consultând vreun dicționar, ci prin următorul raționament: pentru că communion înseamnă «comuniune», atunci excommunication ar însemna «comuniune întreruptă»! Și, prin urmare, continuă el cu acest raționament eronat, că dacă s-a făcut „restabilirea comuniunii”, atunci avem „comuniune bisericească” și „Unirea Bisericilor”!!!
Anularea acestei opinii se face, de asemenea, în două moduri. În primul rând, și mai ales, consultând dicționare franceză-greacă de încredere, în care se dovedește clar că cuvântul excommunication în limba franceză se traduce prin „anatemă” și „excomunicare”, și nu prin „comuniune întreruptă”!
A doua dovadă că nu există „restabilirea comuniunii” și „Unirea Bisericilor” este faptul că, oficial, vizibil și în mod general, nu există așa-numitul „Potir Comun”. Așadar, faptul că milioane de ortodocși simpli, clerici și laici, sunt condamnați ca fiind pretinși „papistași” nu știu dacă reprezintă doar un absurd al unei singure persoane sau o acțiune deliberată și conștientă de denigrare a ecleziologiei Ortodocșilor Adevărați, menită să facă Biserica noastră complet necredibilă și să nu mai fie un refugiu pentru credincioșii trădați de păstorii lor din Bisericile oficiale.
Să ne gândim: cui folosește această atitudine ecleziologică introvertită, indiferentă, autojustificată[4], conservatoare și extremă și pe cine ar dăuna o atitudine ecleziologică extrovertită, iluminatoare, frățească, contestatară și corectă? Prin prima atitudine, vom continua să ne prezentăm ca membrii unui fel de sectă, care, prin rigiditate și autojustificare, îndepărtează orice om umil și rațional. În schimb, prin a doua atitudine, vom demonstra că suntem cu adevărat membri autentici ai Bisericii Ortodoxe, că opoziția și mărturia noastră au baze teologice și argumentație patristică și vom putea, cu Harul Domnului nostru, să provocăm gândirea fiecărui credincios sănătos și corect, care se apropie de Biserica noastră, slăbind astfel terenul putred al Bisericilor oficiale.
Biserica Rusiei, potrivit dl. Sakarellos, este considerată căzută din Ortodoxie și devenită… „francizată” (latinizată – n. trad.) încă din vremea Marelui Petru (vezi opiniile lui anti-ruse exagerate în P, 24-31). Iar Biserica Rusă din Diaspora este considerată de el ca fiind eretică, începând cu 1984 și după, așa cum am văzut în partea anterioară. La această afirmație, numai el poate răspunde cum se face că din această Biserică „francizată” (latinizată – n. trad.), potrivit opiniei sale, au ieșit atât de mulți și atât de mari Sfinți (Serafim de Sarov, Ignatie Briantșaninov, Teofan Zăvorâtul, Ioan de Kronstadt etc.), precum și mii de Neomartiri în vremea bolșevismului, dar și cum a rezultat o Biserică Ortodoxă Autentică (cea a Diasporei Ruse, cu mari Sfinți, cu moaște neputrezite), de la care avem, de altfel, Succesiunea Apostolică?
Oricum, acesta consideră toate Bisericile Locale ca fiind eretice din cauza participării lor la Consiliul Mondial al Bisericilor: „Când păstorii Bisericii Ortodoxe devin membri ai așa-numitului «Consiliu Mondial al Bisericilor», aceast amestec al «bisericilor» eretice, ce înseamnă asta? Înseamnă că păstorii nevrednici care au făcut-o membră a acestuia, fie că sunt Patriarhi, Arhiepiscopi, Episcopi sau alți clerici și teologi, au căzut din credința ortodoxă și au devenit eretici! Iar cei care îi urmează și au «comuniune» cu ei, în fața lui Dumnezeu, devin același lucru. Și ei sunt la fel de eretici și au o credință greșită!” (P, 43).
Poziția aceasta însă nu este acceptată nici măcar de însuși autorul ei, nu doar pentru că știe că „Consiliul Mondial al Bisericilor” nu constituie (cel puțin încă) o „Biserică Universală” (indiferent dacă se îndreaptă și aspiră către aceasta), ci și pentru că, dacă ar fi acceptat această poziție, ar fi trebuit mai întâi de toate să-l condamne ca eretic pe mentorul său, pr. Ioannis Romanidis, care, după cum se știe, a participat ani de zile la dialogurile „Consiliului Mondial al Bisericilor” și care considera greșit să fie etichetat drept „anti-ecumenist”! Iată ce dezvăluie însuși Romanidis într-un raport al său, publicat chiar de dl. Sakarellos:
„De fapt, am fost informat, în cadrul unei discuții private, că în 1981 s-au făcut acțiuni la ordinul Secretarului General, pe baza decretului de numire al Bisericii Greciei din 1976, pentru numirea subsemnatului în cadrul «Credință și Ordine». Dar am fost respins pentru că am fost acuzat de anti-ecumenism, și oamenii noștri, în privința chestiunilor respective, nu au făcut ceea ce trebuia pentru a contracara acuzația” (P, 47).
Este deci de mirare că dl. Sakarellos îl consideră pe pr. Ioannis Romanidis (adică nu doar un simplu membru al „Bisericii schismatic-eretice” din Grecia, ci și pe cel care a participat ani de zile la „Dialoguri” și a fost inițiatorul condamnabilei Declarații de la Chambésy!) drept „fericit” și „teolog de frunte” (P, 169), a cărui învățătură o adoptă! Această nebunie este continuată de adepții sakarellismului (fie conștienți, fie inconștienți), care, deși și ei îl consideră pe Romanidis mare („ne-a deschis ochii, ca să vedem teologia luminii”, așa cum scriu!), atacă, pretinzând că sunt rătăciți, pe adevărații învățători ai autenticei teologii ortodoxe din Grecia (fericitul Mitropolit Kiprian Koutsoumbas, Aristotelis Delimbasis, pr. Maxim Agiovasileiatis, pr. Theodoret Mavros ș.a.), adică pe Adevărații Ortodocși, pe care însuși Romanidis îi considera eretici!!!
Iată ce scrie inacceptabil autorul în introducerea lucrării sale „DIALOGUL ORTODOCȘI-HETERODOCȘI și CONSILIUL MONDIAL AL BISERICILOR”:
„A cincea coloană[5] a augustinienilor, prezentată ca tradiționaliști ortodocși vechi-calendariști.
Cele cincisprezece Biserici Ortodoxe canonice, care numără aproximativ 300 de milioane de creștini ortodocși, și-au trimis reprezentanții la Salonic pentru a se întâlni între 29 aprilie și 2 mai, pentru a înfrunta o nouă erezie a vechi-calendariștilor. Acest nou fenomen al anti-ecumeniștilor augustinieni este condus în Grecia de așa-numitul Mitropolit Ortodox de Fili, Kiprian, și în SUA de așa-numitul Arhiepiscop Ortodox de Etna, California, Hrisostom. S-a observat că aceștia încearcă să-și impună erezia augustiniană prezentându-se ca dușmani ai ecumenismului în țări precum Rusia, Bulgaria, Serbia, Georgia etc. Acest Kiprian de Fili a fost inițial preot nou-calendarist al Bisericii oficiale a Greciei. În urmă cu câțiva ani, a devenit membru al Bisericii Vechi-calendariste. Există suspiciunea că în spatele acestui curent se află cei care încearcă să pătrundă în țările ortodoxe cu erezii augustiniene sub pretextul Ortodoxiei Tradiționaliste, Vechi-calendariste și Anti-ecumeniste. Prezentându-se ca ortodocși tradiționaliști extrem de conservatori, Kiprian de Fili și Hrisostom de Etna au fost destul de ocupați încercând să promoveze și să apere ereziile augustiniene printre ortodocși, așa cum se poate vedea ușor în publicațiile lor. Ceea ce este interesant este faptul că atât catolicii, cât și protestanții îl consideră pe Augustin ca părintele fondator atât al teologiilor catolice, cât și al celor protestante. Prin urmare, ceea ce se spune în această introducere despre „vindecarea bolii religiei” se aplică în egală măsură atât pentru Kiprian de Fili, cât și pentru Hrisostom de Etna și pentru încercarea lor de a pătrunde în țările ortodoxe cu o doctrină eretică, denaturată, a religiei.”
Aici vedem inițial cunoscuta obsesie diabolică și anti-sfântă a lui Romanidis împotriva Sfântului Augustin (în acest punct trebuie subliniat că greșesc cei dintre ai noștri – din fericire puțini – care s-au lăsat purtați și îl consideră pe Sfântul Augustin drept exponent al unei ecleziologii contrare celei a Sfântului Ciprian din Cartagina – ieromartirul Ilarion Troițki a demonstrat mai ales că el este, dimpotrivă, exponent al aceleiași ecleziologii ortodoxe).
Îi acuză pe ierarhii Sinodului în Rezistență, acum binecuvântații, Kiprian și Hrisostom, care, prin munca lor titanică din anii 1990, au luminat întreaga lume în privința Ecumenismului, în timp ce cei din rândul nou-calendariștilor și ecumeniștilor, de tipul lui Romanidis, căzuseră în mari derapaje (de ex. Canberra, Sabézy), iar ceilalți din G.O.C. se consumau în dispute și schisme (1995, 1998), având ca protagonist și unul dintre principalii vinovați ai răului, cum vom vedea într-o parte viitoare, pe dl. Sakarellos!
Romanidis se referă de asemenea la faimoasa „Conferință Pan-Ortodoxă a Salonicului” din 29 aprilie –2 mai 1998, care a fost convocată de ecumeniștii din Bisericile oficiale (foarte îngrijorați de activitatea anti-ecumenistă a Ortodocșilor Adevărați aflați în rezistență), sub președinția cunoscutului ecumenist Hrisostom al Efesului (cu binecuvântarea, bineînțeles, a dl. Bartolomeu) și care a condamnat pe adevărații ortodocși (vezi textul complet în revista ecumenistă „Καθ᾿ οδόν” (Pe drum), nr. 14, iunie 1998).
Acesta a fost „marele Romanides”, ale cărui erezii le-a introdus în spațiul nostru dl. Sakarellos.
Sursa: https://krufo-sxoleio.blogspot.com/2020/06/6.html
[1] Astăzi, Sfântul Ierarh Hrisostom de Florina. – n. trad.
[2] Scopul îngrădirii era acela de a nu deveni părtaș al ereziei propovăduite și de a aștepta să se ia măsuri într-un Sinod panortodox, nu de condamnare a întregii Biserici. – n. trad.
[3] Termenul „ακοινωνησία” e destul de greu de tradus în exactitate. El ar însemna mot-a-mot „necomuniune”, „lipsă de comuniune” sau chiar „ridicarea necomuniunii / lipsei de comuniune” în expresia „άρση ακοινωνησίας”. Am ales să traduc cuvântul „ακοινωνησία” ca „comuniune întreruptă”, iar expresia „άρση ακοινωνησίας” ca „restabilirea comuniunii” – n. trad.
[4] O Biserică care se consideră autojustificată se consideră legitimă și corectă de la sine, fără să recunoască nevoia validării sau aprobării de la alte autorități bisericești, cum ar fi un Sinod panortodox sau alte Biserici Locale. – n. trad.
[5] Expresia „a cincea coloană” nu are legătură cu ordinea numerică literală, ci provine dintr-un termen militar și politic. În timpul Războiului Civil Spaniol (1936–1939), generalul Emilio Mola a spus că în Madrid există patru coloane ale armatei sale care atacau orașul, iar a cincea coloană erau simpatizanții lui Mola aflați în interiorul orașului, pregătiți să submineze rezistența din interior. „A cincea coloană” a devenit o sintagmă universală pentru orice grup infiltrat în interiorul unei organizații, care acționează subversiv, în secret, pentru a slăbi sau a submina organizația din interior. – n. trad.
Rezistența Ortodoxă 