Rezistența Ortodoxă

Etichetă: Căderea Automată din Har

  • Despre relațiile cu ereticii, judecați și nejudecați

    Epistola 40 a Sfântului Teodor Studitul

    către Sfântul Navcratie Studitul

    Din nou ești în temniță, fiu iubit, dar aceasta este din nou o rușine pentru ereticii lipsiți de cinste, iar pentru tine – o sporire a răsplătirilor și a cinstei cerești. De aceea, pentru ei suspin și plâng, dar pentru tine mă bucur și mulțumesc lui Dumnezeu. Oare nu te faci și mai încercat prin această a doua întemnițare, asemenea aurului de două ori ars în cuptor? Întărește-te, așadar, fiul meu cel sfânt, și înfățișează-te înaintea Stăpânului și Domnului întru toată curăția și fără prihană, „vas de cinste, sfinţit, de bună trebuinţă Stăpânului, potrivit pentru tot lucrul bun” (2 Timotei 2, 21).

    Suferă cu îndelungă-răbdare ciudățenia celui de-al doilea păzitor al tău (nu voi spune – stareț sau preot, căci niciun slujitor al lui Dumnezeu și niciun monah nu ar sluji în treburi militare, sau nici măcar nu s-ar asocia cu un astfel de slujitor). Totuși, înștiințează-mă cum se poartă cu tine, fiindcă socotesc că este mai bun decât cel dintâi.

    Însă, în orice caz, tu, fiul meu, stai cu bărbăție, ușurându-ți întristările prin nădejdi pline de bucurie și folosind singurătatea pentru a dobândi nepătimirea, întorcându-ți privirea numai către Dumnezeu, Cel care Se uită la tine, și prin unirea necontenită cu El să respingi cu dispreț gândurile josnice pe care le seamănă semănătorul neghinei.

    Cât despre dorința ta ca eu să răspund pe larg cu privire la erezii și la botezuri, aceasta depășește cu mult cadrul unei epistole și, în plus, ar fi de prisos să dezvolt ceea ce purtătorul de Dumnezeu Epifanie a cercetat și a descris așa cum niciun alt Părinte nu a făcut. De aceea, citește cartea sa sfântă pe această temă și din ea vei afla ceea ce dorești să știi. Bunul Euprepian ți-o va aduce.

    Voi răspunde pe scurt în ceea ce privește pe cei care se botează. Judecata cu privire la aceștia este întreită. Marcionații, Tascodrugiții, Maniheii și cei asemenea lor până la Melchisedekieni — în total douăzeci și cinci de erezii — sunt botezați[1]. Quartodecimanii, Novatienii, Arienii, Macedonienii și Apolinarienii — în total cinci — sunt unși cu Sfântul Mir. Meletienii, Nestorienii, Eutihienii și cei asemenea lor până la erezia de astăzi nu sunt nici botezați, nici unși, ci doar își anatematizează propria erezie și orice altă erezie. Nu le precizez acum numărul, deoarece erezia Acefalilor s-a divizat în multe ramuri, iar epistola ar deveni prea lungă.

    Cât privește ceea ce ai spus, că canonul nu face nicio distincție, ci afirmă clar că cei hirotoniți sau botezați de eretici nu pot fi nici clerici, nici credincioși, ia în considerare faptul că Canonul Apostolic îi numește eretici pe aceia care nu sunt botezați și nici nu botează în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh.

    Aceasta o învățăm și din cuvintele dumnezeiești ale Sfântului Vasile cel Mare. El spune că „ereziile sunt cele ale celor care s-au rupt cu totul și au devenit străini chiar în însăși materia credinței; schismele sunt ale celor care, pentru anumite motive bisericești și chestiuni supuse îndreptării, au neînțelegeri între ei; iar adunările nelegiuite sunt întrunirile formate de preoți sau episcopi neascultători sau de mireni neștiutori”.

    El însuși, dând un exemplu din prima categorie, îi spune Sfântului Amfilohie: „Ce rațiune este să primim botezul acestora (al pepuzienilor) care botează în numele Tatălui și al Fiului și al lui Montanus sau Priscila? Aceia care au fost botezați în ceva ce nu ne-a fost predat nu sunt botezați”. Prin urmare, canonul și Părinții, după cum spune dumnezeiescul Vasile, i-au numit pe aceștia și pe cei asemenea lor eretici. Apoi Sfântul Vasile dă un exemplu din a doua categorie: „Catarii aparțin numărului schismaticilor”[2].

    Iar dacă întrebi de ce atât aceștia, cât și toți cei de mai târziu sunt numiți eretici, spunem și înțelegem aceasta astfel: cei dintâi sunt eretici în sens propriu, deoarece învață cu nelegiuire despre însăși esența credinței noastre în Sfânta Treime. Cei de-al doilea sunt numiți eretici prin abuz de termen și pentru că se trag din cei dintâi. Ei mărturisesc atât credința, cât și Botezul în Sfânta Treime, păstrând însușirea distinctă a fiecărui Ipostas și nu doar una comună celor Trei, deși în alte privințe învață eretic. Un exemplu al celei de-a treia categorii este adus chiar de sfântul părinte: „De pildă, dacă cineva, fiind dovedit de un păcat, a fost îndepărtat din slujirea sfântă și nu s-a supus canoanelor, ci și-a însușit pentru sine întâietatea și slujirea sfântă”. După cum cei din a doua categorie sunt numiți cu același nume ca cei dintâi, tot astfel cei din a treia sunt numiți ca cei din a doua. Astfel, Meletienii, pe care schismaticul Meletie i-a dus în rătăcire, sunt numiți schismatici de către cei vechi, deși nu aderă la o dogmă greșită; căci aceștia, anatematizându-și propria schismă, după cum se spune, au fost primiți de Biserica sobornicească. În general, ereziile sunt asemenea unui lanț țesut de diavol: sunt legate între ele și toate depind de un singur cap — nelegiuirea și lipsa de evlavie — deși diferă prin nume, timp, loc, număr, calitate, putere și lucrare. Tot așa, unul și același trup nu este alcătuit dintr-un singur mădular, ci din multe; iar lucrările lor unele față de altele, puterile, însușirile, relațiile și semnificațiile lor sunt diferite.

    În ceea ce privește celelalte întrebări ale tale. La prima — despre un preot ortodox care, din frica persecuției, îl pomenește pe un episcop eretic — ți-am răspuns deja mai înainte și voi spune din nou: dacă nu slujește împreună cu ereticul și nu are comuniune cu unul ca acesta, el trebuie primit în comuniune la psalmodiere și la binecuvântarea meselor, și aceasta prin iconomie, dar nu la Dumnezeiasca Împărtășanie. Când erezia domnește, este absolut necesar să se facă cercetare și, primind o mărturisire de credință, să ne mulțumim cu ea — cu condiția ca aceasta să nu fie vădit mincinoasă. Căci îți pot spune că de la Părinți am învățat să nu cercetăm atunci când erezia nu face ravagii și să nu cercetăm în privința persoanelor care nu au fost condamnate în mod public. Dar acum este rar să se găsească un asemenea preot care să nu fi avut legături și comuniune cu ereticii.

    A doua întrebare — despre un om care Îl iubește pe Hristos și te invită să slujești o priveghere de toată noaptea în capela sa: trebuie oare să se slujească acolo și cu cine? Trebuie să primești, să mergi și să cântați împreună — bineînțeles, dacă cel care te invită și cântăreții sunt ortodocși și atât el, cât și ei evită comuniunea cu ereticii. De asemenea, se poate sluji în capelă dacă proprietarul poate dovedi cu certitudine că niciun eretic nu a slujit vreodată în ea. Căci s-a spus deja că, din pricina dezlănțuirii ereziei, este necesar să se facă cercetare pretutindeni.

    A treia întrebare: dacă vreunul dintre ortodocși primește o biserică de la cineva și se constată că există acolo obiceiul ca oamenii să se adune o dată sau de două ori pe an și, în timpul Liturghiei, să pomenească un eretic, atunci, din necesitate, se poate îngădui să se cânte acolo, dar nu să se slujească Sfânta Liturghie. Dacă însă este posibil să se pună capăt acelui obicei, atunci se poate sluji și Liturghia.

    A patra întrebare: dacă cineva întâlnește o biserică în care slujitorul pomenește un eretic, iar un preot ortodox are o Masă de Jertfă sfințită pe un epitaf sau pe scânduri, este îngăduit să o așeze în aceeași biserică, în lipsa celui care pomenește, și să slujească pe ea ca ortodox? Nu este potrivit; ci, din necesitate, este mai bine să se slujească într-o casă obișnuită, alegând un loc curat.

    A cincea întrebare: dacă, aflându-se în călătorie, un creștin ortodox este invitat de vreun preot sau mirean la o masă comună și este vreme de cântare, cum trebuie să procedeze? Am spus și o spun din nou: atunci când erezia este dominantă și nu a fost condamnată de un sinod ortodox, este necesar să se facă cercetare — atât în privința Dumnezeieștii Împărtășanii, cât și a mesei comune — și, în această chestiune, nu este loc nici pentru rușine, nici pentru amânare. A primi pur și simplu pâine de la cineva nu necesită cercetare, la fel ca acceptarea unei gustări, poate în particular, sau primirea de găzduire — desigur, în cazul în care persoana nu era cunoscută mai înainte pentru erezie sau pentru stricăciune morală. Însă în celelalte privințe, cercetarea este necesară din rațiuni de necesitate.

    A șasea întrebare: dacă un ortodox, aflat în călătorie, întâlnește o biserică lângă un sat sau un oraș, trebuie oare să se roage acolo sau chiar să se oprească, evitând a intra sub acoperișul mirenilor? Trebuie atât să se roage, cât și să se oprească, dacă aceea este singura. Dar și în casa unui mirean sau în casa unui preot — este același lucru, după cum s-a spus — din necesitate, din pricina orei târzii, se poate opri și se poate împărtăși de hrană în particular, fără cercetare, și poate primi cele de trebuință (dacă, după cum am spus, cel primit nu era cunoscut mai înainte celui care îl primește ca făcând parte dintre cei nelegiuiți sau dintrei cei fărădelege). Însă fără necesitate, nu este bine să se primească cele pomenite fără discernământ, ci trebuie să se facă cercetare și să se rămână la un ortodox și, dacă este nevoie, să primească de la acesta cele trebuincioase pentru drum; căci astfel poruncește Domnul prin sfinții Săi.

    Ai răspuns bine preotului și starețului, că sunt excluși de la slujirea sfântă cei care sunt hirotoniți astăzi de un episcop care s-a dovedit a fi eretic, chiar dacă acesta spune că sinodul a fost nedrept și că noi am pierit duhovnicește. Căci, dacă recunoaște acestea, de ce nu fuge de pierzare evitând erezia, pentru a fi episcop al lui Dumnezeu? Atunci hirotoniile sale ar fi de îndată primite. Sau de ce, în timpul stăpânirii ereziei, starețul a trimis frați spre o hirotonie eretică?

    Prin urmare, dacă cel care a hirotonit s-ar îndrepta, atunci cei hirotoniți de el ar putea sluji de îndată; dar, din moment ce el rămâne în erezie, pomenind pe un eretic, atunci, chiar dacă pretinde că are cuget sănătos, este cu neputință ca cei hirotoniți de el să fie adevărați slujitori ai lui Dumnezeu. Iar dacă în stareț se aprinde duhul râvnei pentru Dumnezeu și dorește să primească cununa mărturisirii, atunci să nu slujească în biserica unde acela stăpânește și nici să-l pomenească pe el ca episcop. Fericit va fi, făcându-se pildă de mântuire pentru mulți alții.

    Însă atunci când în aceeași biserică este așezat un Altar al Jertfei, nu există niciun impediment pentru slujire acolo. Ceea ce am uitat să notez mai înainte, voi aminti aici. Când Sfântul Vasile vorbește despre cei ce au luat parte la adunări nelegiuite, că uneori chiar și cei ce au treaptă bisericească și s-au retras împreună cu cei neascultători, dacă se pocăiesc, sunt primiți înapoi în aceeași treaptă — să nu socotească evlavia voastră că aceste cuvinte contrazic Canonul Apostolic, care spune: „Dacă cineva dintre clerici se va ruga împreună cu un caterisit, ca și cu un cleric, să fie și el caterisit” (Canonul 11)[3]. Aduceți-vă aminte că, așa cum Părinții au făcut o deosebire între erezii și schisme, tot astfel, urmând firul gândirii, există o deosebire cu privire la cine se aplică în mod irevocabil canonul care caterisește — anume celui care se roagă împreună cu cel caterisit, nu celui care a participat la o adunare nelegitimă. Căci cel dintâi știe că se roagă cu unul care este vădit caterisit și, prin urmare, este drept să fie caterisit îndată, întrucât este neascultător față de canon; iar cel de-al doilea, întrucât nu l-a socotit drept caterisit pe cel de care a fost atras împreună cu mulțimea: „dacă se pocăiește, este primit înapoi în aceeași treaptă”, spune sfântul părinte.

    În cuvintele sfântului se repetă adesea și faptul că nici cel ce s-a pocăit nu este primit înapoi în aceeași treaptă[4]. Mai mult, aceste cuvinte sunt rostite condiționat; pe când Canonul Apostolic vorbește ferm și necondiționat.

    Cât despre cel numit în mod mincinos Hristofor[5], care „s-a întors iarăși la propria lui vomă” (2 Petru 2:22), nu m-am mirat deloc, cunoscând nestatornicia și instabilitate lui. Dar faptul că Klidonios a îndurat închisoare și biciuire din partea celor nelegiuiți pentru adevăr doar o singură zi — m-a mirat foarte mult. Întrucât până acum stătuse neclintit prin puterea lui Dumnezeu, nu ar fi nepotrivit ca tu și ceilalți frați să-i întindeți o mână de ajutor, dacă este cu putință.

    Cât despre cele menționate mai sus — adică cei botezați, cei unși cu sfântul mir și cei care anatematizează erezia — nu am scris după felul în care dumnezeiescul Epifanie a clasificat și enumerat ereziile, ci după cum am găsit în tâlcuirea unuia dintre cei mai vechi și mai sârguincioși bărbați, care a făcut o cercetare și un extras din cărțile Bisericii Bizantine.

    Fratele Grigorie te salută cu sinceritate.

    Tradus din ediția rusă: Послания, Cuviosul Teodor Studitul, Editura Sf. Ignatie de Stavropol, 2003.

    Sursa: https://orthodoxmiscellany.blogspot.com/2025/12/on-relations-with-heretics-judged-and.html

    [1] Adică sunt botezați la trecerea la credința ortodoxă. Canonul Apostolic 49.

    [2] Către Amfilohie. Canonul 1. Lucrări în traducere rusă, vol. VII, pp. 6–7. Moscova, 1892.

    [3] Canonul 2 Apostolic.

    [4] Către Amfilohie. Can. 32 și 51. Lucrări în traducere rusă, vol. VII, pp. 48 și 99. Moscova, 1892.

    [5] Hristofor (gr.) – purtător de Hristos.

  • Pentru ca păstorii și laicii care se împărtășesc împreună cu ecumeniștii eretici să cunoască Tradiția Bisericii

    Panagiotis Simatis | 10 octombrie 2018

    Nichifor Kalist Xanthopoulos (sec. XIII–XIV) s-a remarcat ca istoric, tâlcuitor al Scripturilor, poet de imnuri bisericești etc.

    Din „Istoria Bisericească” a sa primim informații prețioase — printre altele — și despre atitudinea credincioșilor față de erezii. Am prezentat anterior unele texte pe această temă. Astăzi prezentăm atitudinea credincioșilor din Samosata, în intervalul dintre Primul și cel de-al Doilea Sinod Ecumenic, când, prin intervențiile împăraților eretici sau ale episcopilor cu cuget arian favorizați de aceștia, episcopii ortodocși erau persecutați și în locul lor erau instalați unii cu cuget arian, care nu fuseseră condamnați de un Sinod. În acest caz, credincioșii au aplicat atitudinea patristică a întreruperii comuniunii sau îngrădirii, cu mult înainte ca aceasta să fie consfințită prin Canonul al XV-lea al Sinodului I-II.

    Astfel, după cum ne istorisește Nichifor Kalist, ceata ereziei lui Arie îi izgonise pe păstorii ortodocși din Biserici, iar același lucru s-a petrecut și în Samosata: l-au alungat pe episcopul ortodox Eustatie și în locul lui l-au instalat pe Eunomie. Și atunci toți ortodocșii, de la cel mai mic până la cel mai mare, au încetat să mai meargă la biserică! Iar episcopul a rămas singur în reședința episcopală, și nimeni nu îl vizita, nici nu vorbea cu el!

    „Căci, după ce ceata lui Arie, dezbrăcând toate Bisericile de păstorii lor, a introdus în Samosata, de asemenea, un altul în locul lui Eustatie, cu numele Eunomie, nici unul dintre oameni — nici sărac, nici bogat, nici tânăr, nici bătrân — pur și simplu nimeni nu mai intra în biserică, așa cum era obiceiul; ci el singur rămânea în reședința episcopală, fără ca cineva să-l vadă ori măcar să schimbe cu el vreun cuvânt. Și totuși, se spune că altminteri era blând și cumpătat; iar acesta este un lucru cunoscut.”

    Iar când a mers la o baie publică, iar slujitorii au închis ușile, aflând că afară se afla o mulțime de oameni, le-a poruncit slujitorilor să deschidă ușile, pentru ca oricine ar voi să poată folosi baia. Și când unii au intrat, el i-a îndemnat să intre și în băi. Dar, deoarece cei care intraseră au rămas în tăcere fără să intre în ape, el a socotit această atitudine drept o formă de respect față de persoana sa și a plecat degrabă din baie.

    „Căci atunci când a mers la o baie publică și slujitorii închiseseră ușile, aflând că o mulțime sta înaintea ușilor, a poruncit slujitorilor să deschidă din nou ușile băii, și fără vreo restricție a îngăduit oricui voia să folosească baia. La fel a procedat și în încăperi. Iar când unii au intrat și stăteau împrejur, i-a îndemnat să se bucure de apele calde. Dar când ei au stat nemișcați și în tăcere, socotind această atitudine drept o cinstire față de el, a părăsit repede baia și s-a depărtat.”

    Ei însă (după ce el a plecat), deoarece socoteau că dacă ar fi folosit aceeași apă pentru baie ar fi fost ca și cum s-ar fi făcut părtași la erezie, au vărsat apa în canalizare și s-au spălat după ce au umplut băile cu altă apă!

    „Dar ei, socotind că este o întinare prin erezie să se folosească de acea apă, au vărsat-o în canalizare; iar după ce au adus altă apă, s-au îmbăiat.”

    Când Eunomie a aflat aceasta, a părăsit îndată orașul și s-a întors „acasă”! Căci a socotit de prisos și fără rost să rămână într-un oraș în care toți îi erau împotrivă!

    „Eunomie, aflând aceasta, a părăsit imediat orașul și s-a dus acasă; căci a socotit drept o mare nebunie să aleagă să rămână într-un oraș care îi era cu totul potrivnic. Și astfel a plecat de bunăvoie din Samosata.” (Nichifor Kalist, P.G. 146, 633BD)

    După ce Eunomie a plecat din Samosata, arienii au numit un alt episcop, „cu numele Lucius, cu adevărat un lup și nu un păstor. Însă oile, deși nu aveau păstor, totuși săvârșeau faptele păstorilor, păstrând neîntinată învățătura credinței.” (op. cit., P.G. 146, 633D–636AB)

    Vedem aici că credincioșii, înțelegând că păstorul pus peste ei era un păstor mincinos, un lup în loc de păstor, nu au așteptat hotărârea vreunui Sinod, ci au făcut ei înșiși ceea ce păstorul ar fi trebuit să facă; și astfel, prin faptul că nu au avut comuniune cu păstorul mincinos, cu episcopul cu cuget arian Lucius, au păstrat intactă învățătura Credinței, după cum vom vedea.

    Iar față de acesta — credincioșii din Samosata — s-au purtat în același fel ca și față de Eunomie, după cum a arătat un incident.

    Într-o zi, pe când copiii se jucau, aruncând mingea de la unul la altul, episcopul Lucius trecea pe acolo. Și s-a întâmplat ca mingea să scape din mâinile unui copil și să treacă pe sub picioarele catârului pe care era călare episcopul Lucius. Iar copiii „au țipat tare”, au strigat îngroziți, pentru că, întrucât mingea trecuse pe sub animalul ereticului, credeau că s-a întinat! (Și cum ar mai fi putut să se joace cu ea după aceea.)

    Acesta, neînțelegând purtarea copiilor, i-a spus unuia dintre slujitorii săi să rămână acolo și să afle de ce copiii au reacționat astfel. Iar (slujitorul a văzut) că aceștia au aprins un foc și au aruncat mingea în el, dorind să o dezinfecteze — „să o curețe” — de întinarea (pe care o dobândise prin faptul că trecuse pe sub catârul episcopului eretic).

    Iar Teodoret (de la care Nichifor a preluat incidentul) trage concluzia: Desigur, este o reacție copilărească, dar arată cât de mare era dezgustul locuitorilor din Samosata față de cei cu cuget arian, care stricau învățătura Credinței:

    „Și aceasta poate că este copilărească; dar este de ajuns pentru a arăta cât de adânc hrănise acest oraș ura față de cei care aleseseră să falsifice învățătura credinței.”
    (op. cit., P.G. 146, 636AB)

    Sursa: https://orthodoxmiscellany.blogspot.com/2025/04/so-that-shepherds-and-laity-who-commune.html

  • Tainele invalide și valide ale ereticilor

    Aristotel Delimbasis, teolog (+2007)

    TAINELE INVALIDE ALE ERETICILOR

    Tainele ereticilor condamnați nu dețin Harul Divin, ci sunt invalide și inexistente.

    Prin urmare, Canonul Apostolic 65 poruncește „caterisirea episcopului sau preotului care a acceptat botezul sau jertfa ereticilor”. „Căci ce înțelegere are Hristos cu Veliar? Sau ce parte are credinciosul cu necredinciosul?” (Canonul Apostolic 65). Aici, prin „eretici” se înțeleg aceia care au fost judecați și condamnați în mod bisericesc. „Prin eretici”, explică Sinodul II Ecumenic, „înțelegem atât pe cei care au fost condamnați anterior de Biserică, cât și pe cei care au fost ulterior anatematizați de noi” (Canonul 6 al Sinodului II Ecumenic).

    Același lucru a fost făcut de Sinodul de la Cartagina din mijlocul secolului al III-lea, format din episcopii care îl înconjurau pe Sfântul Ciprian. Prin canonul său unic, acesta a hotărât că Tainele „săvârșite” de eretici și schismatici, fiind „false și goale, sunt în întregime invalide” (Canonul Sinodului de la Cartagina).

    Pe baza canonului menționat mai sus al Sinodului de la Cartagina, ereticii și schismaticii condamnați sau „ramurile” lor (Canonul 47 al Sfântului Vasile cel Mare), adică cei proveniți din ei, erau rebotezați. „Noi”, spune Sfântul Vasile cel Mare, „rebotezăm astfel de persoane” (Canonul 47 al Sfântului Vasile cel Mare).

    SINODELE ECUMENICE

    Sinodul al VI-lea Ecumenic a confirmat canonul „stabilit de Ciprian” „și de Sinodul de la Cartagina convocat sub conducerea lui”, însă cu o deosebire.

    Sinodul Ecumenic a precizat că „obiceiul transmis lor” de a reboteza pe ereticii care reveneau (la Biserică), fiind o practică locală, „s-a folosit doar între ei”, adică între episcopii din Cartagina (Canonul 2 al Sinodului al VI-lea Ecumenic). Sinodul al VI-lea Ecumenic, pe lângă rebotezare, a acceptat și primirea ereticilor și schismaticilor condamnați prin Mirungere și lepădarea de erezie (Canonul 95 al Sinodului al VI-lea Ecumenic), întocmai cum procedase și Sinodul al II-lea Ecumenic (Canonul 7 al Sinodului al II-lea Ecumenic). Sfântul Vasile cel Mare este, de asemenea, de acord cu aceasta (Canonul 1 al Sfântului Vasile cel Mare).

    Acestea arată că respectivul Canon al Sinodului de la Cartagina a fost folosit în acele regiuni potrivit obiceiului transmis lor (episcopilor). Prin urmare, se arată că, încă de la început, canonul nu a fost aplicat în mod universal (Zonaras, PG 137, 1105) în ceea ce privește rebotezarea ereticilor și schismaticilor. Mai mult, în această privință, „prezentul canon nu a fost acceptat” de „Sfinții Părinți” ai Sinoadelor Ecumenice (Zonaras, PG 137, 1104).

    În consecință, Sinoadele Ecumenice proclamă Tainele ereticilor condamnați ca fiind invalide. Cu toate acestea, ele acceptă prin iconomie forma botezului lor pentru cei care se întorc la Ortodoxie, cu condiția ca acesta să fi fost săvârșit corect.

    TAINELE VALIDE ALE ERETICILOR

    Tainele ereticilor și schismaticilor care nu au fost încă condamnați nu sunt considerate invalide. Acest lucru este mărturisit de practica și învățătura Ortodoxiei.

    Sfântul Meletie al Antiohiei a fost hirotonit de cei numiți atunci „eretici noi” (Epifanie al Ciprului, PG 42, 429), adică de arieni. O parte dintre ortodocșii din Antiohia nu au acceptat comuniunea cu el „din pricina unor chestiuni canonice” (Epifanie al Ciprului, PG 42, 468). Cu toate acestea, el l-a botezat pe Sfântul Ioan Gură de Aur (Viața lui Ioan Gură de Aur pe scurt, PG 47, LXXXVII) și a prezidat Sinodul al II-lea Ecumenic, trecând la Domnul în timpul lucrărilor acestuia. În acea vreme, Sfântul Grigorie de Nyssa l-a lăudat pe Meletie ca pe un nou Apostol și „atlet înrudit” al sfinților (Grigorie de Nyssa, PG 46, 852). Biserica Ortodoxă îl cinstește ca sfânt la 12 februarie (Ceaslovul cel Mare).

    În mod similar, Sfântul Anatolie a fost „hirotonit de nelegiuitul Dioscor, în prezența lui Eutihie”, ereziarhul (Sinodul VII Ecumenic, Mansi 12, 1042). Dioscor l-a hirotonit pe Anatolie înainte de a fi caterisit, adică după Sinodul Tâlhăresc de la Efes și înainte de Sinodul IV Ecumenic, care i-a caterisit atât pe Dioscor, cât și pe Eutihie (Enciclopedia Teologică, vol. 2, p. 642). La acea vreme, exista opoziție în Constantinopol față de această hirotonie (ibid., Mansi 6, 44). Totuși, Sinodul al IV-lea Ecumenic l-a primit pe Anatolie ca exarh al său (Sinodul IV Ecumenic, Mansi 6, 565). Biserica Ortodoxă îl cinstește ca sfânt la 3 iulie.

    Mai mult, „majoritatea episcopilor care au participat la Sfântul Sinod al VI-lea Ecumenic fuseseră hirotoniți de eretici. Mai exact, fuseseră hirotoniți de Serghie, Pir, Pavel și Petru, conducătorii ereziei monotelite”. „Căci erezia în acea vreme a durat cincizeci de ani”. Și acești „Părinți ai Sinodului al VI-lea i-au anatematizat pe acești patru eresiarhi, deși ei înșiși fuseseră hirotoniți de ei” (Tarasie, președintele Sinodului VII Ecumenic, Mansi 12, 1047). Adică, deși fuseseră hirotoniți de cei pe care i-au anatematizat, erezia nelegiuită a monotelismului a fost judecată sinodal în acel moment.

    De asemenea, chiar și la Sinodul VII Ecumenic, care a condamnat erezia iconoclastă, episcopii iconoclaști au fost primiți. Unii dintre ei au mărturisit că „în această erezie ne-am născut, am fost formați și am crescut” (Sinodul VII Ecumenic, Mansi 12, 1031). Prin urmare, ei fuseseră botezați, hirotoniți și îndepliniseră toate celelalte funcții bisericești.

    Aceste măsuri au fost luate de Sinoadele Ecumenice ale Ortodoxiei deoarece Tainele ereticilor care nu au fost încă condamnați nu sunt considerate invalide. Acest lucru a fost declarat de Sinodul VII Ecumenic, prin președintele său, Sfântul Tarasie, care a spus că „hirotonia lor este de la Dumnezeu” (Sinodul VII Ecumenic, Mansi 12, 1042).

    O PROBLEMĂ REZOLVATĂ SINODAL

    Chestiunea valabilității Tainelor ereticilor care nu au fost încă condamnați a fost discutată la Sinodul al VII-lea Ecumenic și a fost rezolvată de acesta în Duhul Sfânt.

    Acest Sinod Ecumenic a examinat și a clarificat „prescripțiile canonice, îndrumările sinodale și acrivia Sfinților Părinți” referitoare la acest subiect. El a arătat că „toți au primit în unanimitate pe cei veniți din orice erezie”, „cu condiția să nu existe altă cauză canonică ce îl descalifică pe cel ce se apropie”. Adică, dacă nu există un impediment canonic la hirotonie. „Sfântul Sinod a declarat că lucrurile stau într-adevăr astfel” (Sinodul VII Ecumenic, Mansi 12, 1039).

    Sfinții Părinți i-au primit nu doar pe cei care fuseseră anterior hirotoniți ortodocși, apoi au căzut în erezie și s-au întors din ea, ci și pe cei hirotoniți de eretici. Din acest motiv, preasfințitul Patriarh Tarasie a spus: „Și într-adevăr, îi primim pe cei hirotoniți de eretici, așa cum a fost primit și Anatolie”. Căci „cu adevărat glasul lui Dumnezeu spune: «Fiii nu vor muri pentru păcatele părinților, ci fiecare va muri pentru păcatul său»”. Și mai departe, „hirotonia ereticilor care nu au fost condamnați este de la Dumnezeu” (Sinodul VII Ecumenic, Mansi 12, 1042). Aceeași învățătură a fost susținută și de Sfântul Vasile cel Mare, care „nu i-a declarat pe asemenea eretici ca fiind inacceptabili” (Sinodul VII Ecumenic, Mansi 12, 1050).

    Sinodul al VII-lea Ecumenic a declarat, cu privire la ereticii necondamnați, că trebuie „primiți cei care se întorc din erezii” și cei hirotoniți de eretici, afirmând că „hirotonia lor este de la Dumnezeu”.

    CÂND SUNT INVALIDE TAINELE

    Când sunt considerate invalide Tainele unei anumite erezii? Atunci când acea erezie este condamnată în unanimitate.

    În această privință, Sinodul al VII-lea Ecumenic, prin președintele său, Sfântul Tarasie, afirmă: „Dacă se face o proclamație sinodală”, adică o hotărâre sinodală de condamnare împotriva ereziei, „și există unanimitate între Bisericile Ortodoxe”, atunci „oricine îndrăznește să fie hirotonit de ereticii nelegiuiți ai acestei erezii să cadă sub pedeapsa caterisirii. Sfântul Sinod a spus că aceasta este o judecată dreaptă” (Sinodul VII Ecumenic, Mansi 12, 1050).

    Condamnarea ereziei de către Biserici în unanimitate „în Ortodoxie”, sau condamnarea ei de către un Sinod general al Ortodoxiei, din nou în unanimitate „în Ortodoxie”, face ca Tainele ei să devină invalide.

    TAINELE CELUI CĂZUT ÎNTR-O EREZIE OSÂNDITĂ

    Cum sunt judecate Tainele unui ortodox care a căzut într-o erezie condamnată de sfintele Sinoade sau de Sfinții Părinți?

    „Nu există nimic despre care Părinții să nu fi vorbit” (Simeon al Tesalonicului, PG 155, 64). Din acest motiv, ei au revărsat lumina Ortodoxiei și asupra acestei chestiuni. Acest lucru este arătat de atitudinea sfinților față de ereziarhul Nestorie. Sfântul Chiril al Alexandriei îl acuza pe Nestorie că susține „opiniile lui Arie” (Chiril al Alexandriei, Migne 4, 1256). Adică, el credea și propovăduia o erezie condamnată de două Sinoade Ecumenice: Primul Sinod Ecumenic de la Niceea și al Doilea Sinod Ecumenic de la Constantinopol. Totuși, Tainele săvârșite de Nestorie nu au fost considerate invalide până la caterisirea lui de către cel de-al Treilea Sinod Ecumenic. Astfel, „nici unul dintre cei hirotoniți de el înainte de această caterisire nu a fost destituit”, după cum spune Sfântul Fotie cel Mare (PG 104, 1224).

    ÎNGRĂDIREA ȘI LUPTA

    Ce trebuie, așadar, să facă ortodocșii? Să aștepte judecata sinodală asupra ereticului, mai ales atunci când aceasta se amână sau, omenește vorbind, pare puțin probabil să aibă loc?

    Un episcop care, spune învățătura Ortodoxiei, propovăduiește public și „cu capul descoperit în Biserică” „orice erezie condamnată de sfintele Sinoade sau de Părinți”, este, potrivit rânduielii canonice a Bisericii, supus cercetării și judecății sinodale. După sfintele Canoane, un astfel de episcop este încadrat între „pseudo-episcopi și pseudo-învățători”.

    De aceea, ortodocșii sunt îndreptățiți să se despartă de el, întrerupând comuniunea cu el „mai înainte de hotărârea sinodală” (Canonul 15 al Sinodului I-II).

    Creștinii ortodocși care se despart în acest fel nu sunt „supuși osândei canonice”, ci sunt vrednici de laudă. Ei sunt demni de „cinstea” „cuvenită ortodocșilor”. Și „nu au sfâșiat unitatea Bisericii prin schismă, ci au luptat să o păzească de schisme și dezbinări” (ibid.). Adică, despărțirea este asumată ca mijloc de luptă împotriva ereziei pentru binele Bisericii Ortodoxe. Adevărații creștini ortodocși nu stau fără să acționeze prin despărțirea lor, ci luptă împotriva ereziei și pentru Ortodoxie „până la moarte”.

    Așadar: „Ieșiți din mijlocul lor și vă osebiți” (2 Corinteni 6,17), spune legea dumnezeiască, precum și: „Luptă pentru adevăr până la moarte” (Înțelepciunea lui Sirah 4,28) și „Fii credincios până la moarte și îți voi da cununa vieții” (Apocalipsa 2,10).

    TAINE ȘI PEDEPSE

    Unii vorbesc, cu sinceritate, zicând: Dacă acceptăm Tainele ereticilor necondamnați ca fiind valide, atunci trebuie să acceptăm și validitatea pedepselor lor împotriva ortodocșilor care se împotrivesc ereziei.

    Totuși, Sfinții Părinți ai Bisericii Ortodoxe învață altfel. Adică, Tainele unor astfel de eretici nu sunt considerate invalide, însă pedepsele impuse de ei sunt nule din punct de vedere bisericesc și fără efect. Sfântul Celestin al Romei a scris acestea despre ereziarhul Nestorie, care îi pedepsea pe creștinii ortodocși din Constantinopol care se împotriveau ereziei lui. Mai exact, el a afirmat că Nestorie „nu putea nici să caterisească, nici să îndepărteze pe cineva din treapta sa” (Celestin al Romei, Migne 4, 1045), deoarece era eretic. De când a pierdut această autoritate? Din momentul în care a început „să propovăduiască astfel de învățături eretice” (ibid.). Prin urmare, hotărârile condamnatoare ale ereticului Nestorie nu au avut nicio validitate, nici măcar temporară (ibid.).

    Așadar, Tainele unei persoane ortodoxe care a căzut în erezie sunt socotite invalide de la momentul caterisirii sale, pe când pedepsele sale sunt invalide din clipa în care începe să proclame erezia.

    COMUNIUNEA SACRAMENTALĂ

    Un duh inovator spune: Deoarece Tainele sunt valide, stăruim, pe bună dreptate, în inovația anti-tradițională și nu ne despărțim de inovatorii care mărturisesc Ecumenismul!

    Aceasta, însă, este lipsită de evlavie. Căci nu doar Harul dumnezeiesc mântuiește pe creștin, ci și „harul și adevărul” (Ioan 1,17), potrivit învățăturii Domnului: „Cel ce va crede și se va boteza se va mântui, iar cel ce nu va crede se va osândi” (Marcu 16,16). Și nu doar cel chemat la Sfântul Botez, care respinge cu totul chemarea mântuitoare, va fi osândit, ci și cel care, fiind botezat, cade mai târziu în necredința ereziei fără pocăință. Căci, deși Taina Botezului este Lumină, erezia este „întunericul cel mai din afară” (Dalmatie, Migne 4, 1257). Sfintele Canoane spun că Sfintele Taine „aduc mare osândă celor ce stăruie în erezie”. Astfel, în aceștia, „ceea ce în adevăr este lumină strălucitoare spre viață veșnică” devine „în amăgire o umbră mai întunecată și o stare mai osândită” (Canonul 77 al Sinodului din Cartagina). Prin urmare, Sinoadele Ecumenice rostesc înfricoșătoarea anatemă: „Celor ce cu știință se împărtășesc cu inovatorii — anatema” (Sinodul VII Ecumenic, Migne 13, 128).

    Sub anatema Sinoadelor Ecumenice ale Bisericii se află cei care „cu știință” (Teodor Studitul, PG 99, 1653) se împărtășesc din Tainele inovatorilor aflați sub judecată, deși aceste Taine sunt încă valide. Căci, după cum „tot ceea ce se face din neștiință se curățește” (ibid.), la fel și „ceea ce se face cu știință” (Sinodul VII Ecumenic, Migne 13, 128) „se va osândi” (Marcu 16,16).

    Sursă: Καλή Ομολογία (Mărturisire Bună), Nr. 58, https://krufo-sxoleio.blogspot.com/2013/08/blog-post_18.html.

  • Îngrădirea de amăgirile contemporane (întrebări și răspunsuri)

    Nikolaos Mannis | 26 august 2013

    Pe blogul „Private Road” a fost publicat un articol foarte important, intitulat „Despre amăgirea ‘îngrădirii’ contemporane”, scris de teologul-filolog Kostas Nousis (în două părți).

    Acest articol este foarte important, așa cum am menționat mai devreme, pentru că ajută la separarea grâului de neghină. Dar să păstrăm ordinea.

    Cuvântul „ἀποτείχιση” provine din verbul ἀποτειχίζω, care înseamnă „a separa (a închide înăuntru sau în afară) ceva cu un zid” (Lexiconul concis al limbii grecești de Skarlatos D. din Bizanț, Atena 1839). Prin urmare, când creștinii ortodocși vorbesc despre îngrădire în vreme de erezie, ei se referă la separarea de eretici. Separarea de eretici este de la sine înțeleasă pentru toți creștinii ortodocși din toate epocile. Singurul care a încercat nu doar să o discrediteze, ci și să îi atribuie un sens complet diferit, prezentând-o ca schismă, a fost părintele Epiphanios Theodoropoulos, pe care îl citează domnul Nousis. Părintele Epiphanios a fost promovat atât în timpul vieții, cât și după moarte ca un „nou Zonaras”, un „mare canonist” și un „uriaș al dreptului canonic”.

    Ortodocșii însă, care nu s-au preocupat niciodată de ce spune lumea, ci de ce spune Dumnezeu prin Sfinții Părinți, au o altă opinie. Totuși, nu vom detalia aici asupra scrierilor domnului Nousis (care, fiind o copie a argumentelor părintelui Epiphanios, au fost deja demontate cu mulți ani în urmă de părintele Teodoret [Mavros] în lucrările sale „Dialogurile pustiei despre ecumenism” și „Antidotul”, lucrări pe care domnul Nousis, din păcate, pare să nu le cunoască). În schimb, vom răspunde la întrebările pe care le pune (întrucât el le solicită), cerându-i totodată să ofere răspunsuri la întrebările pe care i le vom adresa noi (care, la fel, nu sunt retorice).

    Domnul Nousis scrie: „Există o serie de întrebări (retorice doar pentru cei care doresc să se ascundă de ei înșiși și de alții) care cer răspuns din partea ‘antiecumeniștilor’ de astăzi și, în general, din partea zeloților.” Prezentăm întrebările domnului Nousis împreună cu răspunsurile noastre.

    ÎNTREBARE a domnului Nousis: Poate fi săvârșită Sfânta Liturghie fără pomenirea episcopului locului? Dacă da, este validă și în ce condiții?

    RĂSPUNS: Desigur, Sfânta Liturghie poate fi săvârșită fără pomenirea episcopului locului și totuși să fie validă (până la urmă, prin lucrarea Sfântului Duh se prefac pâinea și vinul în Trupul și Sângele Domnului, nu prin pomenirea episcopului). Un exemplu caracteristic este situația în care episcopul locului propovăduiește erezia, iar clericii săi încetează pomenirea numelui lui. De pildă, în timpul patriarhatului lui Nestorie al Constantinopolului, clericii ortodocși au încetat să îi mai pomenească numele și au fost chiar pedepsiți prin caterisire. Când s-a întrunit al Treilea Sinod Ecumenic, acesta i-a îndreptățit pe preoții ortodocși și l-a pedepsit pe ereticul Nestorie, care stăruia în amăgirea sa.

    ÎNTREBARE a domnului Nousis: Poate un cleric care s-a îngrădit de bunăvoie să își părăsească episcopul și să se alăture altuia sau oricărei eparhii pe care o dorește, oriunde în lume?

    RĂSPUNS: Un cleric care s-a separat de episcopul său neortodox nu trebuie să intre sub ascultarea altui episcop, ci să pomenească la Sfânta Liturghie „pentru arhiepiscopul nostru”, fără a rosti un nume, în așteptarea unei hotărâri sinodale. Totuși, în cazul unei erezii răspândite, el trebuie să caute alți credincioși ortodocși pentru a lupta împreună pentru Ortodoxie, împotriva ereziei, mărturisind credința și străduindu-se pentru convocarea unui mare Sinod care să readucă pacea în Biserică. Dacă printre acei luptători ortodocși se află un episcop ortodox care nu are comuniune cu cei neortodocși, atunci clericul poate pomeni temporar numele aceluia, până la convocarea unui Sinod.

    ÎNTREBARE a domnului Nousis: În cele din urmă, când este o decizie bisericească „nedreaptă” considerată valabilă? Poate oricine să o respingă pe baza propriei interpretări sau a interesului personal?

    RĂSPUNS: O decizie nedreaptă este nevalidă, mai ales dacă organismul care a emis-o greșește în chestiuni de credință. Asta se vede clar în cazul celor „caterisiți” de Nestorie, care nu au fost pedepsiți pentru vreo abatere, ci pentru că s-au separat pe drept de el. Prin urmare, oricine poate respinge o astfel de decizie, mai ales atunci când caterisirea se face din acest motiv. Oricum, dreptatea se va arăta în final — fie printr-o hotărâre sinodală în viața aceasta, fie în chip definitiv în viața viitoare. Citez și cuvintele regretatului teolog Aristotelis Delimpasis: „Acest lucru a fost scris de Sfântul Celestin al Romei despre ereziarhul Nestorie, care îi pedepsise pe ortodocșii din Constantinopol care se împotriveau ereziei lui. Concret, el a spus că Nestorie «nu putea nici să caterisească, nici să îndepărteze pe cineva din treapta sa» (Celestin al Romei, Migne PG 4, 1045), deoarece era eretic. De când și-a pierdut acest drept? Din clipa în care a început să-și proclame erezia: «din momentul în care a început să predice astfel de lucruri [eretice]» (ibid.). Prin urmare, hotărârea condamnatoare a ereticului Nestorie nu avea nicio validitate, nici măcar temporară (ibid.).” (Sursa: revista „Mărturisire bună”, nr. 58).

    ÎNTREBARE a domnului Nousis: Dacă nu, păcătuiește cineva respectând decizia și încercând să o răstoarne prin orice alte mijloace legale și legitime?

    RĂSPUNS: Sfântul Ioan Gură de Aur învață că există atât caterisire dreaptă, cât și nedreaptă (vezi Pidalion — tâlcuirea Canonului Apostolic 28): „Cel care este caterisit din invidie sau din alt motiv nedrept își adună o răsplată mai mare decât cea a preoției. Prin urmare, trebuie să se bucure și să nu se întristeze. Dar celor care i-au caterisit pe nedrept le aduce osândă.” Desigur, cine acceptă o decizie nedreaptă păcătuiește, pentru că se contrazice singur considerând caterisirea sa drept justificată. Însuși Sfântul Ioan Gură de Aur nu a acceptat „caterisirea” lui și a continuat să săvârșească slujbe în deplină conformitate cu canoanele.

    ÎNTREBARE a domnului Nousis: Din moment ce diferiți păstori de-ai noștri care participă la rugăciuni comune și dialoguri ecumeniste nu au fost până acum caterisiți sinodal, ne întinăm noi prin comuniunea cu ei?

    RĂSPUNS: Permite-mi să reformulez aceeași întrebare (chiar dacă retoric): din moment ce diferiți colaboratori de-ai noștri care participă la spargeri și jafuri bancare nu au fost încă condamnați legal pentru furt, suntem în siguranță dacă lucrăm cu ei? Așadar, răspunsul este: da, ne întinăm, și cu atât mai mult atunci când știm asta.

    ÎNTREBARE a domnului Nousis: Este întreaga Biserică Ortodoxă întinată de această erezie? Dacă da, unde se află curăția și cum și prin cine va începe vindecarea bisericească? Cine sunt clericii și mirenii „curați” de această boală și cum sunt ei definiți?

    RĂSPUNS: Da, este întinată într-o asemenea măsură încât întâistătătorii Bisericilor Locale și marea majoritate a episcopilor locali sunt purtători ai ereziei (situații de acest fel au existat, de pildă în timpul arianismului sau iconoclasmului). Curăția credinței se află la cei care nu au comuniune cu ecumeniștii, iar de la ei va începe vindecarea Bisericii, dacă și când va fi voia lui Dumnezeu. Prin urmare, cei „curați” de această boală sunt clericii și mirenii care nu au comuniune cu cei întinați de erezie.

    ÎNTREBARE a domnului Nousis: Cum se face că clericii și mirenii îngrădiți urmează calendarul nou? Dacă susțin că abordează ecleziologic ecumenismul, de ce nu fac asta prin întoarcerea la calendarul tradițional? Oricum, cum pot accepta iconomia toleranței față de calendarul nou și, în același timp, respinge acțiunile „ecumeniste” ale ierarhilor de azi? Doar dacă nu consideră schimbarea calendarului ca având legătură cu ecumenismul, caz în care trebuie să ne justifice suficient această poziție.

    RĂSPUNS: Întrebările sunt pe deplin îndreptățite. Totuși, nu le vom răspunde, pentru că noi urmăm calendarul bisericesc tradițional.

    ÎNTREBARE a domnului Nousis: Nu sunt oare și sfinții bătrâni contemporani ai Bisericii (cel puțin după majoritatea credincioșilor ortodocși) întinați de erezia ecumenistă?

    RĂSPUNS: În afară de faptul că acceptarea cuiva de către majoritate (mai ales într-o epocă în care știm cum se formează opinia publică) nu a fost niciodată criteriu al sfințeniei, nu putem răspunde dacă bătrânii contemporani ai Bisericii (cei promovați, pentru că există și alți bătrâni contemporani care nu sunt promovați) sunt sau nu întinați, deoarece NU trebuie să ne judecăm semenii, ci să procedăm după voia lui Dumnezeu1. În legătură cu aceasta, Sfântul Maxim Mărturisitorul scrie: „Cei trei tineri care nu s-au închinat chipului nu au condamnat pe nimeni, deși toți oamenii se închinau. Ei nu s-au uitat la faptele altora, ci s-au îngrijit ca ei înșiși să nu cadă din adevărata evlavie.La fel, Daniel, când a fost aruncat în groapa cu lei, nu a condamnat pe nimeni care nu se ruga lui Dumnezeu, potrivit poruncii lui Darius, ci s-a îngrijit de sine. A ales să moară decât să se depărteze de Dumnezeu și să fie biciuit de propria conștiință pentru încălcarea legilor firești. Să-mi dea și mie Dumnezeu să nu condamn pe nimeni și să nu spun că eu singur mă mântuiesc” (PG 90, 121).

    ÎNTREBARE a domnului Nousis: Cum sunt explicate darurile acestor oameni, precum și orice minune din Biserică (moaște, icoane etc.)?

    RĂSPUNS: În ceea ce privește darurile acestor oameni, din nou nu avem nimic de spus, mai ales când știm că există „harismatici” și „făcători de minuni” chiar și în afara Bisericii. Cât despre cum sunt explicate acestea și dacă Harul lui Dumnezeu lucrează, la aceasta va răspunde Sf. Atanasie în următoarea întrebare.

    ÎNTREBARE a domnului Nousis: Dacă Harul lui Dumnezeu nu lucrează în toate acestea, atunci ce anume se întâmplă?

    RĂSPUNS: Sf. Atanasie a fost întrebat: „Cum se face că unii eretici săvârșesc adesea semne?” El a răspuns: „Aceasta nu ar trebui să ne mire. Căci L-am auzit pe Domnul spunând că mulți, în ziua aceea, vor zice: ‘Doamne, oare nu în numele Tău am scos demoni și am făcut multe lucrări mari?’ Iar El le va spune: ‘Adevărat vă spun, nu v-am cunoscut niciodată; depărtați-vă de la Mine, voi, lucrători ai fărădelegii.’ Adesea nu este virtutea făcătorului de minuni cea care săvârșește vindecarea, ci credința celui care se apropie de el. Căci este scris: ‘Credința ta te-a mântuit.’ Mai mult, este necesar să știm și aceasta: că adesea unii, deși necredincioși, au adus lui Dumnezeu mari osteneli prin asceză, și și-au primit răsplata în acest veac de la Dumnezeu — darul tămăduirilor și al prorociilor — pentru ca în veacul ce va să vină să audă: ‘Ți-ai primit deja cele bune și ostenelile tale; așadar, acum nu ți se mai datorează nimic’” (PG 28, 665). Astfel, Harul lui Dumnezeu, care într-adevăr există, este legat direct de credința creștinilor și NU izvorăște de la ecumeniști sau de la cei aflați în comuniune cu ei.

    ÎNTREBARE a domnului Nousis: Dacă, totuși, Harul lui Dumnezeu este într-adevăr lucrător și Biserica este vie, de ce unii care se îngrădesc aleg să se „dezlipească” de ea? Și dacă o fac, unde anume se duc și cu cine se aliniază?

    RĂSPUNS: În ceea ce privește Harul Dumnezeiesc, am răspuns deja mai sus. Cei care se îngrădesc de eretici NU se dezlipesc de Biserică, ci de eretici. Procedând astfel, ei exprimă autentic Biserica, deoarece nu se duc nicăieri, ci rămân statornici în ceea ce a fost predat. Să reflectăm împreună cu sfântul Patriarh Meletie Pigas: „Când ne vom ridica toți și vom sta înaintea înfricoșătorului scaun de judecată, pe cine vor recunoaște Părinții ca fiind ai lor? Pe cei care au părăsit credința și tradițiile patristice, sau pe noi, ortodocșii, care nu am schimbat nimic în niciun fel?” (Vasileios Knezis).

    ÎNTREBARE a domnului Nousis: Dacă acești bătrâni sunt considerați sfințiți și plini de darurile Sfântului Duh, de ce, aflându-se în aceleași condiții bisericești ca noi, nu s-au despărțit, îndemnați de o corespunzătoare „descoperire” a Sfântului Duh?

    RĂSPUNS: La aceasta s-a răspuns deja mai sus. Problema nu este ce nu fac bătrânii, ci ce au făcut Părinții (cei recunoscuți ca bătrâni sfinți).

    ÎNTREBARE a domnului Nousis: Oare cei care îndrăznesc sau plănuiesc întreruperea comuniunii de astăzi nu se situează ei înșiși deasupra acestor Bătrâni cu discernământ?

    RĂSPUNS: Oare cei care se împărtășesc cu ereticii și nu se îngrădesc nu se situează ei înșiși deasupra Sfinților (Sfinților recunoscuți) și a Părinților, care au întrerupt comuniunea cu ereticii, dându-ne pilda despre cum trebuie să răspundem ereziei?

    ÎNTREBARE a domnului Nousis: Mai simplu spus, dincolo de interpretările selective ale Canoanelor, ale Scripturii, ale Părinților și ale istoriei Bisericii, pe ce altceva își bazează clericii și mirenii contemporani tendințele și acțiunile separatiste? Și cât de siguri sunt ei că acțiunile lor se conformează voii lui Dumnezeu și nu sunt păcate?

    RĂSPUNS: Dacă Sfintele Canoane, Sfânta Scriptură, Sfinții Părinți și istoria Bisericii nu sunt suficiente ca temelii pentru noi, în comparație cu singura dumneavoastră temelie (bătrânii), avem și noi una asemenea: propriii noștri bătrâni, pe care nu îi veți găsi în suplimentele ziarelor sau pe marile site-uri, ci numai rugându-vă Domnului să vi-i descopere.

    Întrebările pe care le punem sunt puține, pentru că dorim sincer să intrăm în dialog. De asemenea, sunt puține pentru ca, în eventualitatea unui răspuns substanțial, să devină limpede intenția de dialog a dlui Nousis și felul în care o înțelege. Așadar, așteptăm răspuns doar la următoarele:

    1. Este ecumenismul o erezie? Dacă nu, de ce îl consideră erezie pr. Epiphanios, pe care îl citați în articolul dvs. (numindu-l în mod specific „mai rău decât toate ereziile”)?

    2. Dacă ecumenismul este o erezie, nu vorbește oare Canonul 15 al Sinodului I-II despre îngrădirea de cei care o propovăduiesc? Și, dacă acest Canon este măcar opțional, de ce sunt criticați cei care fac uz de el, din moment ce chiar și interpretarea lui ca opțional îi sprijină?

    3. Este posibil ca un episcop să fie eretic sau simplul fapt că este episcop exclude această posibilitate? Iar dacă este eretic, care trebuie să fie poziția credincioșilor față de el, potrivit învățăturii ortodoxe?

    Cu sinceritate,

    Nikolaos Mannis

    Profesor

    Sursa: https://krufo-sxoleio.blogspot.com/2013/08/blog-post_26.html

    1. Prin aceste răspunsuri, domnul Mannis nu promovează ideea greșită că nou-calendariștii nu mai au Har sau că bătrânii harismatici nu sunt sfinți, ci faptul că doar aceștia sunt promovați, cu toate că există mulți bătrâni harismatici care au fost nepomenitori. Aceasta se poate vedea și din articolele de pe site-ul lui: https://krufo-sxoleio.blogspot.com – n. trad. ↩︎

  • Combaterea amăgirilor mateite(2)

    Monah Damian Agiovasiliatis

    Despre termenii „potențial” (δυνάμει) și „actual” (ἐνεργείᾳ)

    Analizând numeroase trimiteri făcute de autori bisericești la termenii „potențial” și „actual”, am observat în multe cazuri o confuzie născută din felul în care sunt înțeleși acești termeni, astfel:

    a. Că termenii nu au aplicare în cele ce țin de cele dumnezeiești.

    b. Că un „potențial eretic” este cel care păstrează erezia doar în mintea sa, iar unul „actual” este cel care o propovăduiește în mod public.

    În primul caz, afirmația este adevărată atunci când cineva încearcă să tâlcuiască dogma trinitară sau hristologică, lucru prin fire imposibil și nu lipsit de primejdie.

    În al doilea caz, este adevărat doar ca mărturisire lăuntrică a celui rătăcit, în raport cu activitatea lui de a răspândi erezia către alți credincioși.

    Aceste situații nu ne privesc aici, deoarece în discuția de față este vorba despre evaluarea celui înclinat spre erezie (cleric sau mirean) în raport cu Dreptul Canonic, care cere existența unui for competent ce să cerceteze dacă acuzația este adevărată sau nu și să-i aplice pedeapsa prevăzută. Acest for poate să existe, dar să nu aplice porunca – fie din iconomie, fie din neputință (de exemplu din pricina tulburărilor politice sau bisericești). Este posibil și ca un asemenea for să fie constituit, dar, fiind el însuși sub acuzație de erezie, să nu „împartă drept cuvântul adevărului”, lucru dovedit de istoria Bisericii de multe ori.

    Clericul care încalcă un anumit canon – fiecare canon prevăzând o pedeapsă concretă, precum caterisirea – până în clipa în care porunca canonului este aplicată asupra lui de autoritatea competentă, este considerat ca fiind sub acuzare înaintea acestui for, adică înaintea sinodului episcopilor vii. Expresia teologică pentru această stare este că acel cleric este considerat „potențial caterisit” [ἐν δυνάμει καθηρημένος].

    Dacă încălcarea privește un aspect dogmatic, adică avem erezie, atunci el este considerat „potențial eretic” (deoarece nu a fost încă deposedat de slujire de către sinod). Dacă este vorba de o abatere vindecabilă, este considerat „potențial schismatic”.

    Corespunzător, când un cleric este caterisit de sinod, el este „actualmente” caterisit, „actualmente” eretic sau „actualmente” schismatic.

    Dacă se acceptă cealaltă interpretare (cazul b), adică ereticii sau schismaticii sunt considerați direct „actual”, fără distincție, consecințele intră în conflict direct cu practica Bisericii și cu caracterul îndrumător al canoanelor, care poruncesc sinodului episcopilor vii să judece pe cel acuzat. Sfântul Nicodim spune limpede: „Canoanele poruncesc sinodului episcopilor vii să caterisească preoții sau să afurisească ori să anatematizeze pe mirenii care calcă Sfintele Canoane.” Ar fi desființată instituția sinodală însăși, ca organ judiciar al Bisericii, și în locul ei ar fi impusă ideea lipsită de temei a unei „pedepse ce se aplică singură” prin simpla existență a canonului.

    Dacă nu există caterisirea „potențială”, nu mai putem vorbi nici de starea de acuzare menită să grăbească judecata. El nu va mai fi caterisit deloc (deoarece nu mai este considerat acuzat), rămânând astfel liber în scaunul său, fără tulburare.

    La fel, dacă ierarhia unei Biserici locale care lunecă în erezie nu este considerată „potențial eretică”1, atunci acei episcopi nici măcar nu mai sunt considerați acuzați înaintea unui viitor sinod mai mare. Deci nu vor fi judecați și vor continua nestingheriți să vatăme turma Bisericii.

    Aceste consecințe absurde izvorăsc din contestarea acestor termeni. Totuși, contestatarii lor persistă, fără să vadă că teoria lor este incompatibilă cu practica sfintelor sinoade. Când vor înțelege că aceste slăbiciuni sunt „călcâiul lui Ahile” al contestatarilor stilului vechi și că adepții noului calendar, precum și athoniții pomenitori le-au folosit și continuă să le folosească2 pentru a-i deruta pe cei de bună-credință?

    O simplă citire a cărții inacceptabile a părintelui Epifanie Teodoropoulos, „Cele două extreme”, este suficientă pentru a vedea adevărul celor spuse. Acolo, el numește Ecumenismul pe drept „o extremă”, însă considerarea contestatarilor drept cealaltă extremă este greșită și de respins. El viza teoria nesănătoasă a automatismului (poena latae sententiae din dreptul papist). Însă ceea ce îi scapă părintelui Epifanie este că „potențialitatea” pe care o apăra și „automatismul” sunt cele două extreme opuse în interpretarea canonului 15 al Sinodului I-II. Dacă se acceptă prima, rămânem inerți în fața celor mai vădite trădări ale credinței ortodoxe. Dacă se acceptă a doua, nu doar că îi osândim pe clericii vinovați și pe cei care se împărtășesc conștient cu ei înainte de judecata sinodală, ci și pe mulți neștiutori care îi urmează cu bună credință. Iar, desigur, ne este luat dreptul de a invoca canonul 15 ca nepomenitori, deoarece teoria automatismului contrazice însăși ideea de „nepomenire”, care presupune așteptarea judecății sinodale și nu substituirea ei. În plus, uzurpăm competențe care aparțin exclusiv unui sinod mai mare al Bisericii, „judecătorul final al tuturor chestiunilor bisericești”.

    Mai mult, forul judiciar competent – sinodul episcopilor vii – poruncit de canoane să-i judece pe cei care încalcă legea lui Dumnezeu, își pierde autoritatea, iar convocarea lui devine lipsită de sens. Neputând ocoli totuși numeroasele sinoade locale și ecumenice ale Bisericii, cei care susțin această teorie au încercat să o justifice astfel: „Sinodul vine doar ca să numească erezia” și „hotărârea sinodului este doar o confirmare că cel condamnat este deja în afara Bisericii”.

    Întrebăm direct: dacă prin voia lui Dumnezeu s-ar convoca un sinod panortodox ca să judece ecumenismul contemporan, ar veni doar „să îl numească”? De ce s-ar teme ecumeniștii atunci? Cine îi va scoate din scaunele lor și din Biserica Ortodoxă? Iar dacă sinodul îi va caterisi sau excomunica, ar fi aceasta doar o „confirmare că erau deja în afara Bisericii”? Atunci de unde anume ar fi „caterisiți”?

    „Niciun eretic nu este în primejdie din pricina canoanelor consemnate în Pidalion dacă nu există un sinod viu de episcopi care să le aplice.”3 Canoanele se aplică membrilor Bisericii care s-au rătăcit, nu pentru a confirma că ei „erau deja în afara Bisericii”. Toate sinoadele, locale și ecumenice, mai întâi au identificat ereziile sau schismele, apoi le-au condamnat, iar în final i-au depus sau expulzat pe eretici; nu s-au mulțumit să îi „numească” într-un chip vag.

    Cine ar aștepta ca ucigașul fiului său să fie osândit de lege fără procuror, fără judecători și fără organele competente? Iar Sfânta Scriptură spune prin gura lui Nicodim: „Nu cumva Legea noastră judecă pe om fără să-l audă mai întâi și să știe ce face?” (Ioan 7,51).

    Să cugete fiecare la cât de mare este răspunderea celor care susțin această rătăcire și acționează potrivit ei, chiar și pentru un singur suflet „pentru care a murit Hristos”. Un suflet convins că trebuie să se despartă de Biserica nou-calendaristă ecumenistă, dar care se teme să se apropie de cei cu stil vechi pentru că aude că va fi rebotezat sau re-miruns. Iar despre celelalte Taine, administrate „din iconomie”, nici nu mai discutăm. Coerența teoriei lor ar cere repetarea tuturor. Și multe alte absurdități decurg din această teorie.

    Despre Canonul I al Sinodului III Ecumenic

    „…Dacă vreun mitropolit de eparhie, apostatisindu-se sau despărțindu-se de Sfântul și Ecumenicul Sinod, va trece către adunarea apostasiei(revoltei), sau după aceasta s-ar adăuga(unii cu dânsa), sau cele ale lui Celestin au cugeta sau va cugeta. Aceasta nicidecum nu poate lucra împotriva episcopului eparhiei, fiindcă este nelucrător, și scos de către sinod, de acum înainte de la toată bisericeasca împărtășire. Ci încă și se va supune întru totul episcopilor eparhiei, și mitropoliților de prin prejur care cugetă cele ale ortodoxiei, și din treapta episcopiei se va scoate.”

    Asupra aceleiași chestiuni, canoanele 2, 3 și 4 ale aceluiași Sinod prevăd dispoziții suplimentare.

    Nu putem trece cu vederea denaturarea interpretativă a acestui canon de către cunoscutul autor al (Dez)Acordului, deoarece, fiind interpretat greșit, a fost privit ca vârful de lance al teoriei privitoare la pierderea harului în Tainele acelora care nu au fost încă judecați ca eretici.

    După ce Sinodul III Ecumenic l-a depus și anatematizat pe nelegiuitul Nestorie, „după trei zile a venit și acest Ioan al Antiohiei, împreună cu Teodoret, cu Iva și cu 30 de episcopi, care, ori că scârbindu-se, pentru că nu au îngăduit venirea lor sinodul,(ori și pentru că avut prieteșug cu Nestorie) au prihănit caterisirea lui Nestorie, ca pe o nebinecuvântată, și întâi pricinuitor ca cum a caterisirii acestei fără cuvânt au numit pe Dumnezeiescul Chiril și pe Memnon al Efesului ca când ei ar fi fost îndreptători în sinod.” 4Ruptura dintre ei a ajuns atât de mare, încât, prin hotărâri sinodale, „cei cu Chiril i-au caterisit pe cei cu Ioan”, iar „cei cu Ioan i-au caterisit pe cei cu Sfântul Chiril.”5

    Despre acest caz vorbește canonul, numind în mod specific sinodul nelegiuit al lui Ioan al Antiohiei, împreună cu episcopii din jurul lui, drept „sinod al răzvrătirii”. Canonul se adresează limpede episcopilor ortodocși ai provinciei – celor care nu erau prezenți la Sinodul III Ecumenic. Le spune astfel: „Oricare mitropolit al provinciei care s-a unit sau se va uni în viitor cu cei pe care Sinodul Ecumenic i-a osândit” – adică cu episcopii din jurul lui Ioan al sinodului răzvrătirii – „unul ca acesta nu are nicio aputere a face ceva rău asupra episcopilor, sau și asupra mirenilor, asupra celor drepslăvitori. Fiindcă s-au făcut lepădat de la sinodul acesta despre toată bisericeasca împărtășire, și sfințita lucrare, și fiindcă are a se face de aici înainte cu totul lepădat din treapa episcopiei, încă și dintre însuși dreptslăvitorii episcopi, și mitropoliții ce sunt prin prejur”.6

    Cu alte cuvinte, Sinodul III Ecumenic îi înștiințează pe episcopii ortodocși absenți la acel moment că trebuie să se îndepărteze de orice mitropolit care s-a unit sau se va uni cu sinodul nelegiuit al lui Ioan al Antiohiei, deoarece acel mitropolit, prin hotărârea Sinodului, a fost lipsit de dreptul la comuniune bisericească și la slujire, aflându-se sub caterisire. Și nu se referă, așa cum afirmă greșit autorul, la o expulzare definitivă și încheiată din Biserică „fără a fi nevoie de hotărârea unui alt Sinod.”7 Întreaga frază reprezintă „accentul subliniat al sfântului canon, fără de care este imposibilă o interpretare corectă”8, și nu expresia izolată „de acum înainte”, așa cum susține autorul, care interpretează canonul cu exces de oportunism.

    Necesitatea caterisirii prin „hotărârea unui alt Sinod” este subliniată limpede în continuarea canonului: „Ci încă și se va supune întru totul episcopilor eparhiei, și mitropoliților de prin prejur care cugetă cele ale ortodoxiei, și din treapta episcopiei se va scoate.” Acțiunea verbului la viitor „se va supune” [ὑποκείσεται] este imposibilă și lipsită de sens dacă interpretăm expresia „de acum înainte” [ἐντεῦθεν ἢδη] în felul autorului. Ea nu poate fi identificată cu aceasta, deoarece ține de trecut, dacă ținem seama că acest canon a fost emis o dată pentru totdeauna de Sinodul III. Așadar, acțiunea lui „se va supune” se referă la cel indicat de canon drept „fiind deja scos din toată comuniunea bisericească și făcut fără putere”, adică un acuzat (persoană terță), după emiterea canonului, care urmează a fi în mod definitiv și deplin depus din „treapta episcopiei” de „episcopii eparhiei și mitropoliții învecinați”.

    În același fel, expresia „εἰς τό πάντῃ” se referă la „ὑποκείσεται” și este corect înțeleasă ca indicând modul9 – adică „se va supune” în toate chipurile, în toate modurile cu putință – și nicidecum Sfântul Nicodim nu este de acord cu autorul. Pentru că „faptul împlinit”10 al autorului înseamnă expulzarea „fără a fi nevoie de hotărârea unui alt Sinod”, adică, în logica lui, caterisirea automată prin simpla existență a canonului. Dar, neputând să ocolească caterisirea prin „episcopii provinciei”, adică printr-un sinod viu, și fiind constrâns de precizia canonului, trebuia neapărat să găsească o ieșire. Și iată! Spune: „Se vor întruni pentru a confirma înlăturarea deplină și definitivă a mitropolitului de pe tronul său…”11 Adică, în loc să recunoască actul caterisirii – care, pentru cititorii lui, ar fi greu de evitat, întrucât încă nu a fost săvârșit ca act deplin12 – îl redenumește „înlăturare deplină și definitivă”.

    Această interpretare este cu totul greșită. Contrazice duhul sfântului canon, care acordă timp celui înclinat spre erezie sau celui care se împărtășește cu un astfel de episcop, pentru a se pocăi de căderea sa, înainte de a fi expulzat definitiv și irevocabil „din treapta episcopiei” – așa cum am spus deja, nu prin puterea canonului, care doar prescrie pedeapsa, ci prin sinodul episcopilor vii.

    Același duh de milă se vede în toate canoanele care au caracter imperativ și care prescriu pedepse concrete pentru cei ce le încalcă. În schimb, această interpretare greșită alungă duhul de milostivire al canoanelor – sau, mai bine spus, al Sfintelor Părinți care le-au alcătuit – desființează caracterul lor imperativ adresat sinodului episcopilor vii, fără de care, după cuvântul Sfântului Ioan Gură de Aur, „legile sunt neputincioase dacă nu sunt puse în lucrare”, iar cei vinovați rămân neosândiți la nesfârșit.

    Sursa: https://orthodoxmiscellany.blogspot.com/2025/07/refutation-of-matthewite-delusions.html

    1. Ori de câte ori ne referim la o Biserică locală ca fiind „potențial” schismatică sau eretică, ori doar înclinată spre erezie sau ecumenism, avem în vedere întotdeauna faptul că este vorba despre preoțimea ei care a căzut și despre cei care se împărtășesc împreună cu aceasta. În problema de față, ierarhia este cea răspunzătoare și aflată sub acuzare, iar această Biserică locală nu este calificată ca „pseudo-biserică eretică”, așa cum mulți comentatori bisericești de astăzi afirmă și hulesc fără discernământ. ↩︎
    2. „Fiindcă, neavând tărie în propriile lor învățături, caută să o dobândească din slăbiciunile noastre; și pentru aceasta, precum muștele se așază pe răni, tot așa se reped și ei asupra nenorocirilor noastre — sau mai bine zis, asupra păcatelor noastre.”
      (Sfântul Grigorie Teologul, Cuvântarea teologică I către Eunomieni – Prolog) ↩︎
    3. Schisma calendarului: potențială sau actuală?, Ierom. Theodoret Mavros Aghioritul. https://rezistentaortodoxa.org/2025/06/19/o-evaluare-canonica-a-schismei-calendarului/ ↩︎
    4. Notă la Canonul 1 al Sinodului III Ecumenic, Pidalion, Editura AMD, București, 2015, p. 199. ↩︎
    5. Ibid. ↩︎
    6. Explicația Sfântului Nicodim la acest canon. ↩︎
    7. The Agreement of the Holy Fathers on the Manner of Receiving Heretics, de Mitropolitul Makarios, pp. 62–63. ↩︎
    8. Ibid. ↩︎
    9. Lexicon de I. Stamatakos. ↩︎
    10. The Agreement… ibid. ↩︎
    11. Ibid. ↩︎
    12. Este clar că „faptul împlinit” al autorului și „va fi supus” din canon sunt incompatibile din punct de vedere cronologic. ↩︎

  • Combaterea amăgirilor mateite (1)

    Caracterul imperativ al canoanelor și condițiile aplicării lor

    Monah Damian Agiovasiliatis

    Din cele optzeci și cinci de canoane ale Sfinților Apostoli, aproximativ șaptezeci au caracter imperativ. Pedepselor pe care le prescriu pentru toate încălcările canonice prevăzute le este atribuit verbul la viitor. Adică Apostolii înșiși, prin canoane, poruncesc ca aceste pedepse să fie aplicate de episcopii aflați în viață atunci, cei care trăiesc la momentul în care aceste încălcări canonice sunt comise de către făptuitorii responsabili. Sau, în situația în care sinodul episcopilor în viață nu poate fi convocat în perioada în care canoanele sunt încălcate, din diverse motive, atunci pedepsele trebuie aplicate de un sinod viitor, oricând ar fi acesta convocat.

    Sfântul Nicodim, referindu-se în general la toate canoanele ale căror pedepse au caracter imperativ – mai exact expresiile „să se caterisească”, „să fie anatema”, „să se afurisească”, „poruncim să fie caterisit” etc. – le interpretează cu mare simplitate și claritate. El nu lasă loc ideii că aceste canoane, prin propria lor putere și autoritate, îi judecă pe încălcători și mai ales într-un mod final și definitiv. Este, de altfel, absurd să se gândească cineva la așa ceva. În ceea ce privește modul în care pedepsele imperative trebuie aplicate, el însuși îi interpretează pe Sfinții Apostoli astfel:
    „Fiindcă nu zic că îndată acum cu lucrul se află caterisit oricare episcop sau preot[…], ci a se caterisi poruncind, adică a sta de față la judecată, și de se va dovedi că a făcut aceasta atunci să se dezbrace cu hotărârea voastră de preoție, aceasta poruncim. ”1

    Unii disting între încălcările care constituie greșeli personale de conduită și cele care constituie greșeli grave împotriva întregii comunități creștine, care scandalizează conștiința credincioșilor. În acest caz, cei numiți „pricinuitori de scandal” sunt ierarhii ecumeniști ai Bisericii nou-calendariste. Ei spun că aceste pedepse imperative se referă doar la greșeli personale și atrag atenția la afirmația că „aici sfântul (Nicodim) vorbește doar despre canoane și încălcări canonice, nu despre eretici și încălcări ale credinței.” (sic)2 Totuși, peste zece canoane apostolice care conțin imperative („să se caterisească” etc.) se referă la acțiuni ale clericilor care scandalizează conștiințele credincioșilor – cum ar fi rugăciunea în comun cu ereticii, acceptarea fără discernământ a botezului făcut de eretici, intrarea unui cleric sau mirean „în sinagoga iudeilor sau a ereticilor”. Când Canonul 45 spune: „Episcopul, presbiterul sau diaconul, îmoreună cu ereticii rugându-se, numai să se afurisească; iar de au dat lor voie, ca unor clerici a lucra ceva, să se caterisească”, vorbește oare doar de o greșeală personală, sau este vorba și de o chestiune de credință? Atunci de ce sunt ecumeniștii criticați pentru rugăciunea împreună cu ereticii? La fel, Canonul 46 spune: „Episcopul, sau prezbiterul, ereticesc botez primind, sau jertfă, a se caterisi poruncim. Că ce conglăsuire este lui Hristos cu veliar? Sau ce parte credinciosului cu necredinciosul?” – la ce se referă aceasta, dacă nu la chestiuni de credință?

    Dacă Sfântul Nicodim, „cel mai exact și atent”, ar fi considerat că în general, chestiunile privind canoanele și încălcările canonice privesc doar greșeli personale de conduită și „nu pe eretici și trădarea credinței”, nu ar fi diferențiat acele zece canoane „contradictorii” de celelalte, interpretându-le corespunzător pentru a le armoniza – după cum obișnuia – cu cele menționate în nota de subsol la canonul al treilea apostolic. Dar o asemenea interpretare ar fi răsturnat armonia Părinților într-o totală confuzie și discordanță, lucru pe care sfântul nu l-ar fi putut accepta.

    Este însă evident că sfântul se referă, în mod general, la toate canoanele care conțin aceste pedepse, care, spune el, „după meșteșugul gramaticii a treia persoană care nu este de față, la care spre a se da porunca acesta de nevoie trebuie a fi a doua persoană.”3 Aceasta se aplică atât „celor care încalcă canoanele prin greșeli personale”, cât și „celor care comit greșeli grave împotriva întregii comunități creștine și scandalizează conștiințele credincioșilor…”4 Și continuând, sfântul se referă la consecința neexecutării poruncii canoanelor, spunând că „însă dacă soborul nu va pune în lucrare caterisirea preoților, ori afurisirea, anatematisirea mirenilor, preoții aceștia și mirenii, nici caterisiți nu sunt cu lucrul nici afurisiți, ori anatematisiți.” 5

    Mai lămuritor este monahul învățat Neofit Kavsokalivitul, care împărtășește aceeași opinie cu Sfântul Nicodim, afirmând următoarele (traducerea noastră):
    „Când imperativele exprimă o poruncă referitoare la o a treia persoană care nu este prezentă, este necesar ca o persoană secundară să transmită porunca; dacă persoana a doua nu intervine, porunca referitoare la persoana a treia rămâne fără temei. Conform acestui lucru, pentru sfintele canoane, ca primă persoană sunt considerați cei care au stabilit aceste canoane sfinte; ca a doua persoană, cei cărora li se adresează instrucțiunea… adică ierarhii care vor judeca după legi; și ca a treia persoană, cei responsabili, despre care legile dau porunca. Așadar, rânduielile sfinte își păstrează autoritatea nealterată, dar nu acționează de la sine în mod automat. Întrucât porunca privește o a treia persoană, este necesar ca persoana a doua să o primească, să o transmită și apoi într-adevăr să pună în aplicare porunca primei persoane asupra celor din a treia persoană. Până când persoana a doua nu acționează asupra persoanei a treia conform poruncii primei persoane, aceasta din urmă nu este în fapt culpabilă prin simpla declarație a pedepsei. La fel, clericii hirotoniți cu bani (simoniștii)6, până când nu sunt judecați după canoane de către ierarhii judecători și depuși, nu încetează a fi preoți doar pe baza pedepsei legale, chiar dacă până atunci nu au fost eliberați de vinovăția lor; cu atât mai mult cu cât imperativele au sens la viitor, nu la prezent.”

    Iar Sfântul Ioan Gură de Aur, nebiruitul, spune că „legile, când nu sunt aplicate, devin neputincioase.” Dar cum sunt aplicate legile? Neofit spune: „Forma imperativă din rânduielile canonice are mai întâi și decisiv, prin persoana întâi, caracterul unui îndemn – adică actul de judecată este încredințat persoanei a doua, căreia i se adresează porunca.” Și iarăși, în expresia „să-ți fie ca un păgân și vameș”, persoana a doua este înțeleasă ca instrumentul Bisericii căruia i se adresează cuvântul dumnezeiesc (căci spune „iar de nu va asculta de Biserică”), pentru a proclama și aplica ceea ce este poruncit. Căci nu simplu, ci în mod necesar, condamnarea bisericească trebuie să preceadă – această condamnare fiind, după înțelegerea lor, aplicată de cei din Biserică responsabili cu judecarea treburilor bisericești (adică sinodul episcopilor în viață) – și abia apoi cel care nu ascultă de acest sinod poate fi pentru noi „ca un păgân și vameș”… Astfel, vocea de depunere a sfintelor canoane, fără un co-actor, nu poate în niciun caz să depună singură pe cel acuzat, doar prin puterea ei potențială de a depune.

    Prin urmare, este evident că „expresiile să se caterisească, să se afurisească, să se anatematisească etc. sunt imperative adresate încălcătorilor ca persoane terțe și sunt îndreptate către episcopii în viață, singurii competenți să aplice treburile bisericești (prin sinod local sau mai mare, în funcție de amploarea tulburării aduse trupului Bisericii), ca persoane secundare. Dacă acești episcopi nu acționează potrivit autorității date lor și actul depunerii sau excomunicării este neglijat, pedepsele rămân fără efect. Căci spune: «ce veți lega, va fi legat». Dar cum pot fi «legate» pedepsele despre acuzat dacă nu există nimeni care să le lege (adică să le impună)?”7

    Însă autorul, obiectând și insistând, spune că „despre astfel de persoane [adică ierarhii inovatori], Sfântul Sinod al Antiohiei a dat o judecată, zicând: «Pe acesta Sfântul Sinod l-a judecat de acum a fi străin de Biserică.»” (sic)8

    O asemenea teorie răstoarnă limpede funcționarea sistemului sinodal al Bisericii, dacă nu chiar sistemul sinodal însuși. Ea ignoră organul Bisericii care are misiunea de a birui minciuna cu adevărul, de a anatematiza și de a-i exclude cu autoritate pe cei ce rămân cu încăpățânare în erezie.

    Două sunt greșelile în raționamentul promotorului acestei teorii. Nădăjduim și ne rugăm să fi fost făcute din grabă. Prima, că a trunchiat canonul, prezentând doar părțile care îi slujeau accentuat scopului său. A doua, că ocolind toate sfintele canoane, a lăsat la o parte covârșitoarea majoritate dintre ele, care, fiind în același duh și având un caracter clar imperativ, nu îi susțin scopul, și „găsind o singură expresie” în Sinodul I de la Antiohiei, s-a agățat de ea ca să-și salveze poziția. Dar cum ar putea sfintele canoane să se contrazică între ele, când toate au fost alcătuite de Sfinții Părinți sinodali, luminați de unul și același Duh? Această metodă de argumentare cu fragmente trunchiate poate, desigur, sluji scopului propriu, însă vatămă duhul armonios al sfintelor canoane – și mai mult, îl vatămă pe cel care le folosește astfel – pentru că sfintele canoane nu cad niciodată în eroare.

    Cazul la care se referă Sinodul I de la Antiohia privește încălcarea regulii pascale stabilite de Sinodul I Ecumenic, care avusese loc doar cu șaisprezece ani înainte, unde cei care nu primeau hotărârea marelui sinod au fost, pe bună dreptate, mustrați cu tărie de sinodul local al Antiohiei: „De vor stărui împotrivindu-se”, spune, „mai cu prigonire celor bine dogmatisite”. Dar această expresie apăsată nu este decât o descurajare, și nu poate fi niciodată înțeleasă ca însemnând că clericul care încalcă regula pascală se desparte automat de Biserică – adică fără o hotărâre procedurală a superiorului său eclesial – ca și cum canonul întâi al acestui sinod local ar fi el însuși persoana a doua, sau ca și cum ar fi sinodul episcopilor în viață care judecă pe cel ce încalcă hotărârea.9

    Așadar, o consecință directă a caracterului imperativ al canoanelor este că pedepsele prescrise pentru încălcările canonice presupun existența unui organ judiciar competent al Bisericii. Acest organ este chemat să împlinească porunca canoanelor – adică a sinoadelor sau a părinților care le-au alcătuit – prin impunerea pedepsei prevăzute pentru fiecare faptă sancționabilă asupra celor care au încălcat aceste sfinte canoane.

    Sursa: https://orthodoxmiscellany.blogspot.com/2025/07/refutation-of-matthewite-delusions.html

    1. Notă la Canonul 3 Apostolic. Vezi Pidalion, Editura AMD, București, 2015, pp. 32-33. ↩︎
    2. The Agreement of the Holy Fathers on the Manner of Receiving Heretics, by Metropolitan Makarios, 2004, p. 54. ↩︎
    3. Notă la Canonul 3 Apostolic, op.cit. ↩︎
    4. The Agreement of the Holy Fathers…, p. 57. ↩︎
    5. Pidalion, p. 33 ↩︎
    6. Aici Neofit se referă la Epistola Canonică a Sfântului Patriarh al Constantinopolului Ghenadie (sec. al V-lea), la punctul: „Fie dară, că și este lepădat, și străin de toată ieraticeasca vrednicie, și Liturghie, și blestemului anatemei supus, atât cel ce socotește că-l va câștiga pe acesta prin bani, cât și cel ce fpgpduiește a-l da acesta prin bani, ori cleric de ar fi, ori mirean, sau de s-ar vădi, sau de nu s-ar vădi făcându- aceasta.” Iar admirabilul Sfântul Nicodim comentează aceasta, punând la tăcere pe interpreții moderni[n. tr. din păcate, în Ediția românească de la 1802 nu avem această notă]:
      „Unii defăimători ai clerului care spun că acum nu mai există Preoție, deoarece majoritatea sunt hirotoniți cu bani, se bazează pe aceste cuvinte ale Sfântului și spun că nu numai că Sfântul și Sinodul din jurul lui spun că unul ca acesta trebuie să fie respins de către Sinod – vorbind, adică, cu un verb la imperativ care, fără medierea unei a doua persoane, este incorect din punct de vedere gramatical – dar adaugă și expresia ‘este lepădat’, și aceasta fără a fi depus de alții. Dar să audă că expresia ‘să fie’ [n. tr. în Pidalionul românesc de la 1802 nu avem expresia aceasta, însă întâlnim „cu obșteasca hotărâre se osândește”]înseamnă că unul ca acesta urmează să fie aruncat afară efectiv și în realitate de către Sinodul care aplică Sfintele Canoane, în timp ce expresia ‘este’ înseamnă că este aruncat afară potențial și în termeni de vinovăție; pentru că, dacă ambele ar fi fost sinonime, ce nevoie ar fi fost de ambele ‘să fie’ și ‘este’? Sau, dacă ‘este’, atunci ce nevoie de ‘să fie’? Unul este viitor, celălalt prezent și, prin urmare, sunt opuse unul altuia. Cu toate acestea, spunând aceste lucruri, nu trecem sub tăcere faptul că este cu adevărat înfricoșător pentru cei care hirotonesc și sunt hirotoniți pe bani – ceea ce Sfântul aici declară afirmativ și definitiv, că astfel de persoane sunt imediat aruncate afară din Preoție.”
      Și: „Vezi cum Sfântul, având un mare zel de a dezrădăcina complet răul, a spus, sau de s-ar vădi, sau de nu s-ar vădi. Căci al doilea dintre cele patru (canoane), pe care l-a citat mai sus, spune: ‘Cel care încearcă aceasta (adică simonia) și este demascat, să fie în pericol în ceea ce privește rangul său propriu.’” ↩︎
    7. Textul părintelui Neophytos Kavsokalyvitul este extras din On the Potential and Actual Force of the Holy Canons. (Epitome of Holy Canons. Anthology. Publ. ASTIR, p. 167. Editată de Ierom. Theodoret Mavros.) ↩︎
    8. The Agreement…, p. 57. ↩︎
    9. N. tr. În acest sens, versiunea românească folosește termenii imperativi: „să fie neîmpărtășiți și lepădați de Biserică”. ↩︎

  • Scrisoarea Ierom. Theodoret Mavros către dl. Alexandros Kalomiros

    Respingere la paginile 91–92 din cartea „ΣΥΓΚΡΙΜΑΤΟΣ” a lui Alex. Kalomiros, secțiunea „Despre pierderea harului în Tainele nou-calendariste”…
    Sfântul Munte
    6 mai 1979

    Preaiubitul meu domnule Alexandru, Hristos a înviat!

    După scrisoarea domnului Hatzigiannakis și telegrama sa, prin care se cere ca frații din parohia dumneavoastră să primească doar o examinare scrisă a cunoscutei chestiuni privitoare la Sfintele Taine, din ascultare față de Starețul meu, vă trimit această scrisoare. Personal, socotesc că subiecte de o asemenea natură pot fi lămurite în chip adecvat numai prin discuție directă. Experiența mea în această privință este bogată, fiindcă nici cu răposatul părinte Marcu nu s-a ajuns la vreun rezultat, deși m-am ostenit mult.

    Așadar, considerând corectă poziția a VI-a (a nou-calendariștilor) din „Sygkrima”, pag. 90, trec la respingerea poziției dumneavoastră, așa cum apare la paginile 91–92 din aceeași lucrare.

    Mai întâi, vă informez că nici sinodul local al Romei, nici cel al Alexandriei nu l-au condamnat pe Nestorie ca persoană, așa cum afirmați, ci doar învățătura lui. Iată mărturia istoriei în această privință:

    „Pe baza tuturor acestora (predicile lui Nestorie și corespondența cu Chiril, n. mea), un sinod latin, întrunit la Roma în anul 430 sub Celestin, a condamnat învățătura lui Nestorie, iar același lucru l-a făcut și sinodul episcopilor din Egipt, întrunit în același an la Alexandria sub Chiril.”
    (I. Karmiris, Dogmatica și Simbolica Bisericii Ortodoxe, vol. I [1960], p. 141)

    Prin urmare, la întrebarea dumneavoastră plină de frământare „Când, în cele din urmă, a fost tăiat Nestorie din Biserică?”, istoria răspunde limpede: în anul 431, prin Sinodul III Ecumenic.

    Tocmai pentru aceasta, formulările din epistolele sinodale ale sinoadelor locale menționate:
    a) „este alungat din toată Biserica sobornicească” și
    b) „nu are nici parte cu noi, nici loc sau cuvânt între preoții și episcopii lui Dumnezeu”,

    au sens de viitor, adică: vei fi alungat… vei înceta să fii episcop, pentru că aceasta este hotărârea ce va fi dată împotriva ta în sinodul care urmează să te judece.

    Asemenea exemple găsim și în Scriptură. Astfel, în Facerea 2, 17 citim: „din pomul cunoștinței binelui și răului să nu mâncați; în ziua în care veți mânca din el, cu moarte veți muri”, deși (Adam și Eva) au murit după sute de ani.

    „Căci, după dumnezeiescul Hrisostom, îndoită este osânda celor vinovați: una prin hotărârea celui ce judecă, iar cealaltă prin însăși firea și urmarea faptei, adică cea viitoare. Așadar, Adam, în ziua în care a mâncat, a murit, deși era viu. Cum a murit? Prin hotărâre, spune el, nu încă prin urmarea firii și a faptului (iar ca să lămurească, adaugă): căci cel ce s-a făcut pe sine pasibil de pedeapsă este deja sub osândă, chiar dacă nu în fapt, deocamdată, ci prin hotărâre.” (Neofit Kavsokalivitul, Epitome a Canoanelor, p. 535, manuscris nepublicat)

    Referitor la poziţia de la pag. 92: „Sinodul însă nu alungă Harul, Dumnezeu nu primeşte porunci de la oameni, Sinodul pur şi simplu constată retragerea Harului şi proclamă, prin hotărârea sa, acest fapt” — am următoarele observații. Sinodul ia ceea ce a dat; adică harul preoției pentru săvârșirea Tainei. După cum a colaborat cu Dumnezeu la hirotonie ca să-i dea omului acel har (nu cred că şi acea colaborare poate fi negată), tot astfel, pentru a i-l lua, colaborează iarăşi cu Dumnezeu — aşa se arată clar din motivele invocate de Sinodul III Ecumenic. „Deci, Domnul nostru Iisus Hristos, defăimat de către el, A HOTĂRÂT, prin acest prea­sfânt Sinod, ca acelaşi Nestorie să fie străinat de demnitatea episcopală şi de orice cămară preoțească” (S., p. 90). Vedeţi ce scrie? „Hristos a hotărât PRIN prezentul prea­sfânt Sinod…” Ce poate fi mai limpede despre colaborarea amintită în condamnarea ereticilor? De aceea sinodul nu „constată pur şi simplu retragerea Harului”, cum afirmaţi (şi prin ce metodă ar face-o oare?), ci constată perseverarea sau nepăsarea ereticului faţă de doctrinele sale; iar atunci când constată neîntoarcerea lui, adică rezistenţa conştientă la noi, rămânerea lui în erezie, îl cateriseşte.

    Prin urmare afirmaţia dumneavoastră: „Deci separarea ereticului de Biserică nu are nicio legătură cu hotărârile sinodului clerical” (S., p. 53) este cu totul străină credinţei şi practicii Bisericii Ortodoxe. Sunt de acord doar cu un singur punct: orice păcat, şi deci şi erezia, înlătură din om harul personal — harul pe care îl are orice ortodox botezat — aşa cum în mod viu învaţă şi viaţa Sfântului Paisie cel Mare, când spune că ucenicul lui a pierdut harul lui Dumnezeu pentru că în faţa unui iudeu a arătat necredinţă. La fel l-a pierdut şi Adam imediat după neascultare.

    Harul suplimentar al clerului însă îl primim cu gândul că nu se pierde (căci darurile şi chemarea lui Dumnezeu sunt neschimbătoare), ci rămâne neputincios de a se face activ (se opreşte din lucrare — reţinere). Imediat odată cu condamnarea hotărâtă de sinod, acel har pe care sinodul i l-a dat este retras. Mai simplu: dacă socotim preotul o lampă şi curentul harul, sinodul face numai să îl desconecteze din circuit, astfel încât lampa nu se mai poate aprinde; în rest lampa rămâne din punct de vedere exterior lampa, dar fără lumină — adică preot fără putinţa de a săvârşi Taine. Aceasta este învăţătura Bisericii şi dogmatică. (Restul sunt doar raţionamente personale.)

    Şi voi, pentru cei care vor să se ocupe cu asemenea chestiuni, aţi scris: „Tainele bisericii şi tot ce priveşte Harul lui Dumnezeu sunt dincolo de raţiune şi înţelegere. Să nu bagăm în ele gândirea noastră orgolioasă, raţionalistă, cu pretenţia de a pricepe judecăţile lui Dumnezeu inaccesibile oamenilor şi îngerilor” (S., p. 65). Din păcate însă nu aţi respectat această regulă şi aţi proclamat tocmai contrariul a ceea ce am primit şi am învăţat.

    Referitor la sfântul Ipatie și la termenii „lup” sau „pseudo-episcop” din Sinodul II, vă spun că aceștia vor doar să arate că episcopul la care se referă a deviat de la învățătura dreaptă, nu însă că nu mai săvârșește Sfintele Taine. O interpretare literală a acestor termeni duce mereu la concluzii greșite. De altfel, și Ipatie, după logica strictă pe care o aplicați, nici măcar nu ar fi fost ortodox, să nu vă mirați de aceasta. Priviți cu atenție la concluziile ce reies din viața lui. Episcopul lui Ipatie era Eulalie. Amândoi îl aveau ca întâistătător pe patriarhul Nestorie. Dar până la depunerea lui Nestorie de către Sinodul III Ecumenic, Eulalie era în comuniune cu el, și în același timp era în comuniune și cu Ipatie(vezi viața sa extinsă și mențiunile din „Synkrima”, p. 92). Așadar, cineva ar putea să îi spună lui Ipatie, parafrazând puțin din „Synkrima” (p. 13): „De ce îl eviți pe Nestorie, dacă, de fapt, tot pe el îl pomenești?” Și aceasta pentru că îl pomenea pe Eulalie, iar Eulalie îl pomenea pe Nestorie, și astfel „toată aparenta ortodoxie (a lui Ipatie) se destramă” (p. 13).

    Litera, într-adevăr, ucide. Vă dau și un alt exemplu. Apostolul Pavel îl numește pe cel lacom „închinător la idoli” (Efeseni 5, 5). Dar majoritatea clericilor sunt lacomi, adică iubitori de argint, de avere, de aur, așadar ajung închinători la idoli. S-a auzit vreodată de un idolatru care să săvârșească Tainele creștine? Așadar, după această logică, orice cleric lacom nu ar săvârși Tainele!… [În aceeași categorie intră și expresia din „Sigilion”: „ca pe niște mădulare putrezite, tăindu-le”. „Putrezit” aici este echivalentul lui „pseudo-episcop” din Sinod.]

    Iar afirmația din scrisoarea dvs. către mine (1973), că „Sfinții Părinți nu au făcut niciodată deosebire între eretici, înainte de condamnarea sinodală, care ar avea Taine, și eretici după condamnarea sinodală, lipsiți de Taine”, seamănă perfect cu argumentul anti-isihast al anti-kollyvazilor din Athos:

    „Unde au scris Părinții că ne putem împărtăși fără post?” Și totuși, au arătat-o prin însăși practica lor, iar Biserica o mărturisește atât prin lucrarea ei vie, cât și prin alte formulări care poartă acest sens. Așa și aici, concluzia dumneavoastră se află în opoziție directă cu practica Bisericii.

    Acordul din Canonul 68 al Sfinților Apostoli, pe care îl invocați, în final, nu vă susține. Explic de ce: faptul că „iconomia a făcut ca hirotoniile iconoclaștilor să fie primite de Sinodul VII”, după cum scrie sfântul Nicodim, nu înseamnă că aceștia nu primiseră harul preoției. Aici, „iconomie” trebuie înțeles în legătură cu numeroasele abateri ale iconoclaștilor, atât ale celor care au fost primiți, cât și ale celor care i-au hirotonit, pentru că se aflau sub osânda caterisirii. Acest lucru reiese și din următoarele: același Sinod VII Ecumenic (Act. 1) îl arată pe președintele său, sfântul Tarasie, spunând: „Am dat ascultare poruncilor Părinților. Așadar, trebuie primiți cei hirotoniți de eretici?” Iar sfântul Sinod a răspuns: „Da, Stăpâne, am ascultat, și se cuvine a fi primiți” (Pidalion, p. 582, nota 1).

    Dacă însă am lua izolat aceste cuvinte ale sinodului, fără deosebirea dintre ereticii de dinainte și cei de după hotărârea sinodală, am ajunge la concluzia inadmisibilă că hirotoniile ereticilor trebuie primite în orice condiții și, prin urmare, și tainele lor. Dar că sfântul Nicodim socotea aceste hirotonii ca fiind săvârșite în interiorul Bisericii, o arată și exemplele pe care le dă în aceeași corespondență din Pidalion, p. 90: „Căci și patriarhul Anatolie a fost hirotonit de ereticul Dioscor și de sinodul eretic din jurul lui, iar sfântul Meletie al Antiohiei de arieni…”. Atât Dioscor, cât și arienii care l-au hirotonit pe Meletie au făcut acestea fiind încă în Biserică, adică înainte de a fi depuși sinodal, de aceea actele lor au fost primite.

    Mult mai limpede explică aceste lucruri marele Neofit Kavsokalivitul în „Epitome la Sfintele Canoane” (p. 527, nota 50), unde spune așa, și vă rog să cercetați cu atenție:

    „Să se știe că Sinodul VII, spre sfârșitul actului I, spune că Sinodul VI nu a respins hirotoniile date de învățătorii ereziei monothelite, întrucât pe mulți dintre membrii sinodului îi avea hirotoniți de ei. De aceea, trebuie luat în seamă cum se împacă acestea cu canonul 68 apostolic, care respinge necondiționat hirotoniile de la eretici, și cu epistola către nicopolitani a părintelui Vasile, care pe cei puși de mâini nelegiuite de eretici, spre surparea credinței, nici siliți, nici din ambiție, nu îi primea în rândul clerului.

    Trebuie avut în vedere dacă cei pomeniți nu au fost hirotoniți de unii care încă nu fuseseră judecați sinodal, fiind astfel socotiți încă între ortodocși. Căci pe întâistătătorii Sinodului IV, adică pe Anatolie al Constantinopolului și pe Maxim al Antiohiei, i-a hirotonit Dioscor al Alexandriei, monofizitul, înainte ca el însuși să fi fost judecat sinodal ca eretic. La fel, cei hirotoniți de monoteliți, de Serghie, Pyrrhus, Petru și Pavel, care au luat parte la Sinodul VI, abia după hirotonire s-au adunat și i-au anatemizat pe cei care îi hirotoniseră, ca eretici.

    De aceea, hirotoniile celor ce au luat parte la Sinoadele VI și IV nu au fost respinse, fiind săvârșite până atunci de persoane încă netrecute prin judecata sinodală și, astfel, nu de eretici declarați ca atare. Căci pe cei hirotoniți de eretici după hotărâre sinodală, Sinodul VII (la sfârșitul actului I) îi supune caterisirii. Dar cei bănuiți de erezie, însă nejudecați încă sinodal, erau socotiți încă în comuniune, iar hirotoniile lor s-au făcut de persoane aflate încă în comuniune. Cei care i-au dovedit eretici pe cei ce i-au hirotonit au făcut-o după hirotonire, nu înainte. De aceea, Sinodul VII a primit hirotoniile date de cei încă nejudecați sinodal ca eretici…”

    Toate cele de mai sus, iubite domnule Alexandru, ar trebui să vă convingă că teoria dumneavoastră privind pierderea harului la cei căzuți în erezie în mod conștient, înainte de o decizie sinodală, nu se susține.

    Și încă ceva: cine ne va spune fără greș că preotul A astăzi, preotul B mâine, sau preotul C poimâine au devenit eretici în mod conștient? Dumneavoastră? Eu? Spuneți că faptele lor arată aceasta. Da, dar se poate ca ele să nu izvorască din convingere eretică, iar judecați în sinod să se dovedească neeretici în mod conștient. Așadar, este nevoie de un organ oficial și definitiv care să confirme aceasta, iar acela este Biserica, prin sinod.

    Respingerea acestei poziții duce la o confuzie gravă. Iată un exemplu simplu, dintre multe altele pe care vi le-aș putea aduce. Scrieți în epistola dumneavoastră: „Nou-calendariștii nu au pierdut harul tainelor în 1924, pentru că erezia ecumenismului încă nu era manifestată…”. Da, dar ea era deja manifestată și asumată conștient de autorii enciclicei din 1920 și de cei care au pus-o în aplicare, patriarhi, episcopi și alții. Dacă, așadar, toți aceștia au pierdut harul de atunci, înseamnă că hirotoniile și celelalte slujiri ale lor „merg în gol”, cu urmarea că ar trebui să ne îndoim chiar și de propriul nostru botez.

    Și raționamentul dumneavoastră: „cei care sunt eretici în mod conștient pierd harul tainelor înainte de hotărârea sinodală, iar cei care doar au încălcat canoane sau legea morală sunt pasibili de judecată în fața unui sinod care va decide dacă îi caterisește sau nu, iar până atunci tainele lor sunt valide”, reprezintă doar o convingere personală. V-aș fi recunoscător dacă mi-ați arăta măcar un teolog sau Părinte al Bisericii care să susțină acest mod de a judeca.

    Și încă o adăugire: vă îndoiți că există canoane a căror încălcare însăși constituie proclamarea ereziei celui care le calcă? Ca un exemplu simplu, vă amintesc cele scrise de sfântul Nicodim în cunoscuta notă de la pagina 5 a Pidalionului (la final). După cum se vede, încălcarea Canonului 46 apostolic îl duce pe cel care îl încalcă la erezie, fiindcă acesta ajunge să creadă că există har și în afara Bisericii, luptând împotriva dogmei Bisericii celei una, adică împotriva unității ei. Și totuși, chiar și pentru acesta, potrivit aceluiași sfânt, se aplică distincția între „potențial” și „în fapt”.

    Acestea am avut de observat, prea iubite domnule Alexandru, cu privire la „comparativul” dumneavoastră și la scrisoarea trimisă, și le-am expus foarte pe scurt. Desigur, toate cele de mai sus ar fi putut fi spuse mult mai limpede și pe larg într-o convorbire, lucru care, poate, se va întâmpla cândva. Oricum, ar fi pentru noi o mare bucurie să vă găzduim în chilia noastră, împreună cu domnul Hatzigiannakis sau cu oricine altcineva, ca să putem discuta în tihnă nu doar această temă, ci și multe altele care ar trebui să preocupe un credincios în vremea noastră.

    În încheiere, vă urez sănătate dumneavoastră și familiei.
    Vă rog să transmiteți salutările mele domnului Hatzigiannakis și tuturor fraților întru Hristos din parohia dumneavoastră.

    Cu dragostea întru Domnul.

  • Despre așa-numita „aplicarea automată a canoanelor” și „cădere automată din har”

    În întreaga istorie a tradiției sinodale a Bisericii Ortodoxe, este cu totul nemaiauzit ca un ierarh – sau orice alt slujitor – să fie considerat căzut din treaptă ori părăsit de Harul dumnezeiesc în mod automat, fără o judecată și hotărâre sinodală expresă. Această concepție, potrivit căreia cineva ar fi „părăsit automată de Harul Duhului Sfânt”, nu aparține ecleziologiei ortodoxe, ci este o vedere papistașă, strecurată în răsărit prin influența latină. Ea apare deja formulată în ecleziologia apuseană începând cu secolul al XIII-lea și se sprijină pe concepția francă a primatului papal absolut.

    Această percepție– în limba latină denumită latae sententiae – este menținută în Codul de Drept Canonic al Romei revizuit în anul 1983, fiind expusă în canoanele 1321–1330. Cu alte cuvinte, potrivit acestui sistem, nu mai este necesară nicio judecată sinodală în cazul anumitor păcate grave, printre care ereziile, iar Harul se consideră retras automat. În cazul unui cleric, aceasta echivalează cu o depunere din treaptă automată, fără niciun proces canonic.

    Sfântul Nicodim Aghioritul, o autoritate canonică de netăgăduit, respinge categoric o astfel de opinie. El afirmă limpede că doar un Sinod de episcopi poate depune din treaptă, întrucât sfintele canoane nu lucrează de la sine, automat, ci doar prin aplicarea și judecata lor de către episcopi. (cf. Pidalionul Ed. AMD, 2015, nota de subsol la Canonul al III-lea Apostolic, pp. 32–33; a se vedea de asemenea și nota de subsol la Canonul 28 Apostolic, p.62).

    Se poate presupune, din punct de vedere istoric, că reprezentanții împăratului bizantin, care au semnat actul de unire de la Lyon, au auzit acolo această percepție apuseană și au considerat-o un instrument util în lupta contra ierarhilor ortodocși care refuzau unirea. Astfel, s-a strecurat acest mod de gândire în anumite medii răsăritene, mai ales în epoci de confuzie și compromis.

    Sursa: ᾿Απολογία πρὸς τὸν αὐτοκράτορα Μιχαὴλ Η’ τὸν Παλαιολόγο περὶ τῶν ἀξιώσεων τοῦ Πάπα τῆς Ρώμης Ἰούνιος 1273 [„Apology to Emperor Michael VIII Palaiologos concerning the claims of the Pope of Rome June 1273”], by St. Joseph, Patriarch of Constantinople, editing and commentary by Monk Paisios of Karyes, published by the Holy Cell of the Holy Archangels, Karyes, Mount Athos, 2018, pp. 35-36, footnote 52.

    În ce privește Biserica Bizantină și tradiția ei canonică, nu există nicio mărturie că ar fi recunoscut vreodată pedepse impuse automat, fără intervenție sinodală. Dimpotrivă, marii canonisti bizantini ai Evului Mediu – Aristenos, Zonaras și Valsamon – explicând, de pildă, Canonul I al Sinodului din Antiohia, vorbesc numai despre poenae ferendae sententiae, adică despre pedepse care trebuie pronunțate în mod expres de către autoritatea ecleziastică competentă.

    Un alt autor notabil, episcopul sârb [Sfântul] Nicodim Milaș, face, într-un comentariu canonic mai restrâns, o distincție între aceste două tipuri de pedepse, atribuindu-le și denumiri grecești. Totuși, în lucrarea sa principală, Dreptul Bisericesc al Bisericii Răsăritene, nu mai apare nicio urmă a acestei distincții, cel puțin în ceea ce se poate constata cu ochiul liber. La fel, în scrierile altor canoniști ortodocși nu se regăsește nicio preluare a acestei idei de „automatisme” în materie canonică.

    Așadar, în gândirea ortodoxă, nu există noțiunea că Harul lui Dumnezeu „se retrage automat” în cazul unei abateri, oricât de grave ar fi ea, fără cercetare sinodală, fără osândire publică și fără chemarea la pocăință. Aceasta pentru că Biserica lucrează nu prin magie canonică, ci prin pastorație, discernământ și iconomie, având întotdeauna în vedere mântuirea sufletului celui căzut, nu doar aplicarea rece a unei pedepse.

    Sursa: „Hat die byzantinische Kirche von selbst eintretende Strafen (poenae latae sententiae) gekannt?” [Did the Byzantine Church recognize automatically imposed penalties (poenae latae sententiae)?], by E. Herman, published in Byzantinische Zeitschrift, Band 44 Heft 1-2, p. 264.