Rezistența Ortodoxă

Etichetă: BOSVR

  • Îngrădirea doar pentru motive de erezie?

    Unii scriitori mai noi, care s-au ocupat cu problema îngrădirii(adică a întreruperii pomenirii episcopului și a comuniunii cu el), au susținut că aceasta este îngăduită numai în cazul în care episcopul propovăduiește public o erezie condamnată. Pentru a-și sprijini această opinie, aduc ca dovadă pasajul corespunzător din Canonul al XV-lea al Sinodului I-II:

    „Cei care, din pricina unei erezii condamnate de către sfintele Sinoade sau de către Părinți, se despart de comuniunea cu întâistătătorul lor, atunci când acesta propovăduiește erezia în mod public și cu îndrăzneală o învață în Biserică, aceia nu numai că nu vor fi supuși unei mustrări canonice pentru această despărțire, înainte de hotărârea sinodală, ci dimpotrivă, vor fi vrednici de cinstea cuvenită ortodocșilor.”

    Apărătorii acestei interpretări consideră că pentru niciun alt motiv nu se îngăduie îngrădirea. Însă asupra acestei probleme există și Canonul 31 Apostolic, pe care fie îl trec sub tăcere, fie îl interpretează greșit, pretinzând că ar fi fost clarificat de Canonul al XV-lea al Sinodului I-II (înțelegând prin „clarificare” tocmai opinia lor mai sus enunțată).

    Să vedem însă ce spune locul cu pricina din Canonul 31 Apostolic, cum îl tâlcuiesc canoniștii de seamă ai Bisericii, dar și care este învățătura patristică pe această temă:

    „Dacă vreun presbiter, disprețuindu-și episcopul, va aduna fără voia acestuia adunare separată și va ridica un altar de sine stătător, fără a fi osândit episcopul său în cele privitoare la dreapta-credință și la dreptate, să fie caterisit ca iubitor de întâietate.”

    Aici vedem că susținătorii opiniei amintite fac următoarea echivalare arbitrară:

    • „chestiune de evlavie și dreptate” (Canonul 31 apostolic) =
    • „chestiune de erezie” (Canonul al XV-lea I-II).

    Însă, prin această interpretare, se desființează modul de rezistență al clericilor și credincioșilor care se despart de un episcop nedrept, care astfel jefuiește și vatămă Biserica fără să fie împiedicat!

    Însă să dăm acum cuvântul canoniștilor:

    Balsamon: „Clericii și mirenii fiecărei cetăți sunt datori să se supună episcopului locului și împreună cu acesta să se adune și să slujească. Numai dacă îl vor condamna pe acesta ca necredincios sau nedrept, atunci, despărțindu-se de el, nu vor fi trași la răspundere. Dar cel ce va face altfel și se va despărți fără temei de episcopul său și va sluji de unul singur, dacă este cleric să fie caterisit ca iubitor de întâietate, iar dacă este mirean să fie afurisit. Însă toate acestea canonul rânduiește să se petreacă după prima, a doua și a treia avertizare… Trebuie observat că acest canon apostolic îngăduie fără primejdie ca preoții să se despartă de episcopii lor, atunci când îi osândesc ca necredincioși și nedrepți; și aceasta este o noutate, și anume cea a nedreptății. Pe de altă parte însă, chiar de ar fi episcopul sau preotul cel mai rău dintre toți, nimeni nu trebuie să se despartă de ei, ci mai degrabă să creadă că prin ei se sfințește, căci Dumnezeu – zice – nu îi hirotonește pe toți, dar lucrează prin toți.” (P. G. 137, 97).

    Zonaras: „Rânduiala ține laolaltă atât cele cerești, cât și cele pământești. Prin urmare, peste tot trebuie păstrată buna rânduială, și mai ales în cele bisericești, astfel încât presbiterii și ceilalți clerici să se supună episcopului. Iar dacă vreun presbiter, fără a-l fi osândit pe propriul său arhiereu, nici ca greșind în cele ale dreptei-credințe, nici ca făcând altceva împotriva datoriei și a dreptății, dar numai din iubire de întâietate va face adunare separată și va sluji de unul singur, ridicând un altar deosebit, canonul rânduiește să fie caterisit și el, și clericii care se adună împreună cu el, iar mirenii să fie afurisiți.” (P. G. 137, 100).

    Același Zonaras, referindu-se la același Canon și la tâlcuirea Canonului al XV-lea al Sinodului I-II, spune: „Canonul acesta (adică al XV-lea al Sinodului I-II) nu îi pedepsește pe cei care se despart din motiv dogmatic; iar Canonul 31 Apostolic îi socotește nevinovați și pe cei ce s-au despărțit de propriii lor episcopi, ca pe unii care vădit săvârșesc nedreptate.” (P. G. 137, 1069).

    Aristenos: „Cel ce se desparte de episcopul său fără motiv și ridică alt altar, împreună cu cei ce îl urmează vor avea aceeași soartă a căderii. Dacă cineva îl osândește pe episcopul său fără temei, fără ca acesta să se fi abătut nici în privința dreptei-credințe, nici în privința dreptății, și adună de unul singur popor și ridică un alt altar, acela să fie caterisit ca iubitor de întâietate, împreună cu clericii care îl urmează.” (P. G. 137, 100).

    Sfântul Nicodim Aghioritul: „Oricare presbiter ar disprețui pe propriul său episcop și, fără a-l fi cunoscut pe acesta ca greșind vădit în dreapta-credință sau în dreptate, adică fără a-l fi cunoscut că este vădit eretic sau nedrept, ar aduna separat pe creștini și, zidind altă biserică, ar sluji în ea deosebit, fără încuviințarea și știința episcopului său, unul ca acesta, ca iubitor de întâietate, să fie caterisit…” (Pidalion, ed. a 4-a, 1886, p. 40).

    Avem, așadar, două feluri de îngrădire: una necanonică și una canonică (adică întemeiată pe Sfintele Canoane).

    • Îngrădirea necanonică este atunci când se face sub pretextul unor acuzații („plângeri”) nedovedite împotriva episcopului („acuzații criminale”).
    • Îngrădirea canonică este în două cazuri:
      a) când episcopul propovăduiește pe față erezie sau învățătură străină, adică se abate de la învățătura ortodoxă;
      b) când este nedrept, adică greșește împotriva „datoriei și a dreptății”.

    Care sunt acele „acuzații criminale” pentru care nu trebuie să întrerupem comuniunea, dacă nu sunt dovedite?

    După cum tâlcuiesc canoniștii, acestea sunt: desfrânarea, sacrilegiul, hirotonia pe bani (simonia) și încălcarea canoanelor.

    Astfel, Balsamon spune:
    „…când cineva, sub pretextul vreunei pricini criminale, îl va osândi pe propriul său păstor… iar acuzațiile criminale sunt: desfrânarea, sacrilegiul și călcarea canoanelor.” (P. G. 137, 1068-1069).

    Zonaras: „…atunci când, sub pretextul unor crime (fapte grave), unii se despart de propriii lor ierarhi și dezbină unitatea Bisericii, adică atunci când îi acuză, de pildă, de desfrânare, de sacrilegiu, de hirotonie pe bani sau de alte asemenea lucruri.” (P. G. 137, p. 1069)

    Și nu trebuie să existe întreruperea comuniunii pentru asemenea încălcări, atâta timp cât nu sunt dovedite, deoarece – chiar dacă ar fi adevărate – ele au urmări personale asupra episcopului, și nu asupra Bisericii.

    Dacă însă devin vădite, adică sunt dovedite, atunci, pentru că au și urmări asupra Bisericii, este necesar să ne îngrădim de un astfel de episcop, așa cum învață și Cuviosul Teodor Studitul:

    „A te afla în comuniune cu un eretic sau cu cineva care trăiește pe față în viață rușinoasă te înstrăinează de Dumnezeu și te face părtaș al diavolului.” (P. G. 99, 1668).

    Pe scurt, dacă se aude despre un episcop, de pildă, că este desfrânat, atunci este oprit să întrerupem comuniunea cu el; iar clericul care ar folosi un astfel de zvon ca pretext pentru a o face, se caterisește de canoane ca iubitor de întâietate. Dar dacă episcopul desfrânează pe față și fără rușine, atunci, desigur, se impune întreruperea comuniunii, căci pe de o parte el săvârșește în chip dovedit ceva „împotriva datoriei și a dreptății”, iar pe de altă parte, comuniunea cu el ne înstrăinează de Dumnezeu și ne aruncă în partea diavolului!

    În privința încălcărilor de canoane, observa foarte just părintele adormit întru Domnul, Theodoret[Mavros], că acestea „trebuie înțelese întotdeauna ca încălcări personale și nicidecum ca desființare a Bisericii sau disprețuire a rânduielilor canonice și a Tradițiilor Bisericii” (Ecclesiastiki Paradosis, nr. 117, 2001).

    Tâlcuind, de asemenea, același părinte, Canonul 31 Apostolic, scria lămuritor, rezumând ceea ce am spus mai sus: „Canonul se referă la erezie și la nedreptate, adică la căderi care nu se limitează doar la episcopul care păcătuiește, ci ating, pe de o parte, învățătura Bisericii, iar pe de altă parte, dreptatea față de poporul păstorit de el.” (Considerații canonice asupra schismei calendarului, Atena, 1976, p. 16).

    Foarte grăitoare este și învățătura Sfântului Atanasie cel Mare asupra acestei teme:
    „Dacă vezi, frate, că are chip de evlavie, să nu te uiți la aceasta, căci s-ar putea să poarte piele de oaie, iar numele lui să fie de presbiter, de episcop, de diacon sau de ascet, ci mai curând să cercetezi faptele lui: dacă este cumpătat, dacă este iubitor de străini, dacă este milostiv, dacă este iubitor de oameni, dacă este statornic în rugăciuni, dacă este răbdător. Dacă însă își are pântecele ca dumnezeu și gâtlejul nesățios, iubind banii și neguțărind credința, lasă-l, căci nu este păstor cunoscător, ci lup răpitor. Dacă știi să judeci pomii după roade, după firea lor, după gust, după calitate, cu atât mai mult trebuie să-i judeci pe negustorii lui Hristos după faptele lor, căci purtând înfățișarea evlaviei, suflet au diavolesc. Și precum nu aduni struguri din spini sau smochine din ciulini, tot așa nu ai ce bine să aștepți de la călcători de lege sau ce folos să înveți de la trădători. Pe aceștia să-i ocolești ca pe niște lupi arabi, ca pe spinii neascultării și ca pe ciulinii nedreptăților și ca pe pomii cei răi. Iar dacă vezi pe unul înțelept, după cum sfătuiește înțelepciunea, să mergi către el dis-de-dimineață și să calci pragurile ușii lui, ca să te înveți de la el umbrele legii și darurile harului. Căci nici cuvântul meșteșugit, nici înfățișarea înșelătoare nu duc în Împărăția cerurilor, ci credința desăvârșită și lipsită de viclenie, împreunată cu purtarea virtuoasă și strălucitoare.” (P. G. 26, 1253).

    Și în alt loc:
    „Mergând pe calea cea neabătută și aducătoare de viață, să scoatem ochiul care ne smintește – nu pe cel trupește văzut, ci pe cel duhovnicesc: adică, dacă episcopul sau presbiterul, care sunt ochii Bisericii, se poartă rău și smintesc poporul, trebuie să fie alungați. Căci este mai de folos să ne adunăm fără ei într-un locaș de rugăciune, decât împreună cu ei să fim aruncați, împreună cu Ana și Caiafa, în gheena focului.” (idem, p. 1257).

    În încheiere, trebuie subliniat că scopul îngrădirii este întotdeauna acela de a provoca o judecată sinodală și o hotărâre dreaptă. Dacă însă Sinodul încearcă să acopere pe episcopul căzut, atunci nu face decât să se dovedească pe sine ca pseudosinod, iar îngrădirea continuă până când un Sinod mai mare va da soluția. De notat că ultimul for decizional pentru Biserica Ortodoxă îl constituie Sinodul Ecumenic sau Panortodox.

  • Un răspuns necesar adresat dlui Vladimir Moss(1993)

    de Pr. Gregory Telepneff, Ph.D.

    În al doilea număr al revistei Orthodox Tradition (Vol. X, pp. 40‑44) din 1993, Episcopul Auxentios de Photiki publica un articol de referință, intitulat „Adevărul despre grecii vechi-calendariști”. Acesta venea ca răspuns la lucrarea recentă a lui Vladimir Moss, The Sacred Struggle of the True Orthodox Christians of Greece: 1919–1992 (Mayford, Woking, Anglia, 1992).

    Răspunsul Preasfinției Sale, deși ferm și fără echivoc, s-a distins prin tonul politicos și analiza lucidă a numeroaselor erori factuale conținute în lucrarea lui Moss, constituind o apărare limpede a poziției ecleziologice a Sinodului nostru. Totodată, articolul reflecta opinia exprimată și de un profesor de teologie nou-calendarist din Atena, care afirma că „singura speranță reală pentru Tradiția ortodoxă din Grecia este mărturia Mitropolitului Kyprian de Oropos și Fili, care se distinge de scandalurile și schimburile de putere ale celorlalte facțiuni vechi-calendariste.”

    Deși prezentarea Episcopului Auxentios a fost obiectivă, ea este fidelă față de credința și mărturisirea Bisericii noastre. Criticile sale la adresa extremiștilor vechi-calendaristi susținuți de Moss au fost bine întemeiate, însă formulate fără ton ofensator, alegând mai degrabă duhul blândeței și al dragostei.

    În mod regretabil, domnul Moss a publicat ulterior un articol intitulat Au Bisericile Ortodoxe Oficiale Har?, în care critică ecleziologia Sinodului nostru, adesea prin acuzații ad hominem (n. tr. atacuri la persoană), îndreptate în special împotriva Mitropolitului Kyprian. Deși denunță abaterile ecumeniste ale unor ierarhi oficiali, Moss ignoră faptul că acestea au fost deja condamnate atât de Sinodul nostru, cât și de Biserica Ortodoxă Rusă din Afara Granițelor (ROCOR). Din păcate, tonul domnului Moss este adesea virulent și lipsit de discernământ, ajungând să condamne persoane drept mincinoase, ipocrite sau eretice doar pentru că nu îi împărtășesc opiniile.

    Deși pretinde că se bazează pe scrierile Sfinților Părinți și canoanele Bisericii, domnul Moss nu oferă citate concrete, apelând doar la interpretări personale, rupte de contextul patristic și duhovnicesc autentic.

    În conformitate cu poziția sa — potrivit căreia ortodocșii nou-calendariști ar fi lipsiți de har — domnul Moss respinge din start orice dialog, orice punte de comuniune sau mărturie comună împotriva modernismului. El ignoră faptul că Sinodul nostru consideră Bisericile nou-calendariste drept bolnave, nu căzute în afara harului. Această poziție echilibrată nu este o concesie, ci o expresie a discernământului patristic și a iubirii, care nu exclud granițele canonice, ci le completează cu iconomia inspirată de Duhul Sfânt.

    Atitudinea domnului Moss față de ROCOR este similară: o condamnare lipsită de subtilitate, bazată mai mult pe suspiciuni decât pe realitate. A-l acuza pe Mitropolitul Kyprian că ar fi fost „caterisit” de un Sinod de care nu a aparținut niciodată este o deformare voită a istoriei — istorie pe care Episcopul Auxentios a documentat-o cu precizie în recenzia sa.

    În anul 1979, Mitropolitul Kallistos — fost membru al grupării matheiste — l-a hirotonit episcop pe Mitropolitul Kyprian, alături de Mitropolitul Antonios. În 1983, Kallistos s-a retras, iar conducerea a fost preluată de Antonios, care, în 1984, împreună cu trei alți episcopi, a părăsit necanonic Sinodul și s-a alăturat unei alte grupări. Aceștia l-au „caterisit” pe Mitropolitul Kyprian, deși acesta nu fusese niciodată membru al noului lor Sinod și nici nu i s-au adus vreodată la cunoștință oficial acuzațiile respective.

    Situația devine și mai absurdă când observăm că acești episcopi i-au declarat și pe episcopii noștri din America drept „caterisiți”, fără temei și fără autoritate reală. Aceste pretenții de autoritate universală sunt, în fond, uzurpări canonice. Tragicomic, aceste grupări se prezintă drept „adevărata Biserică Ortodoxă a Greciei”, pretinzând milioane de credincioși, deși în realitate reprezintă o minoritate divizată, a cărei atitudine extremistă a dus la pierderea multor credincioși în favoarea Bisericii Oficiale.

    Mitropolitul Kyprian nu a fost un „ecumenist”, ci un moderat și fidel Tradiției. A aderat la mișcarea vechi-calendaristă cu binecuvântarea duhovnicului său, Arhimandritul Filotheos Zervakos, care l-a sfătuit să evite extremele(A se vedea scrisoarea pr. Filothei către Mitr. Kyprian). A fost primit fără rehirotonire, fiind deja arhimandrit canonic. Poziția sa echilibrată, exprimată în articole publicate inclusiv în The Orthodox Word, a fost motorul apariției Sinodului din 1979.

    Domnul Moss ignoră toate acestea, preferând acuzații gratuite. El pretinde că Mitropolitul Kallistos ar fi susținut că nou-calendarismul este lipsit de har, deși martori oculari confirmă ezitările și cugetarea sa atentă. La o întâlnire în Jordanville, Mitr. Kallistos a afirmat că „iubirea este prima poruncă” și că trebuie să cinstim părinții și rudele noastre chiar dacă țin noul calendar.

    Episcopi precum Kalliopios, care ulterior l-au condamnat pe Mitr. Kyprian, afirmaseră anterior că noii calendaristi au har. Mitropolitul Petros din Astoria a părăsit Sinodul lui Auxentios tocmai din cauza refuzului acestuia de a recunoaște harul în bisericile oficiale.

    În ceea ce privește Biserica Română de stil vechi, afirmațiile lui Moss sunt de-a dreptul false. Această Biserică nu a intrat în comuniune cu Mitropolitul Kallistos, ci cu Mitropolitul Kyprian, cel care a stabilit primul legătura și care a adus ajutor concret în vremuri de lipsuri materiale și prigoană. Mitropolitul Vlasie însuși a declarat în America: „Nu-l vom uita niciodată pe Mitropolitul Kyprian… A fost iubit de Mitropolitul Glicherie și de Mitropolitul Silvestru ca un frate.”

    Practica mirungerii noilor calendaristi în România a fost un act de iconomie, în contextul incertitudinilor din timpul comunismului, nu o mărturisire a lipsei de har. Nu a existat niciodată o rehirotonire automată. Afirmațiile domnului Moss ignoră aceste realități pastorale.

    Atacurile lui Moss împotriva ROCOR urmăresc discreditarea întregului front tradiționalist. El recurge la acuzații lipsite de temei, denigrând ROCOR ca fiind „ortodoxă doar pe hârtie” și pe IPS Kyprian Koutsoumbas drept „ipocrit caterisit”, fără dovezi. În loc să promoveze unitatea ortodocșilor care luptă împotriva modernismului, Moss divide și absolutizează extremele. Aceasta nu este calea Sfinților Părinți, nici calea iubirii.

    Blocul ortodocșilor tradiționaliști – din America, Rusia, Grecia, Europa, Africa și Australia – sub egida ROCOR, ale Mitropolitului Kyprian și ale Bisericilor vechi-calendariste bulgare și române, nu este o entitate exclusivistă. Nu caută dezbinare, ci comuniune; nu condamnare, ci îndreptare; nu distrugere, ci zidire. Oricât de logic ar părea un punct de vedere extremist, calea Împărătească a Sfinților Părinți ne învață altceva.

    Dacă ne-am separat de inovații și ecumenism, am făcut-o cu discernământ, fără a arde cărările dragostei. Nu ne-am pierdut curajul, ci l-am înnobilat cu smerenie. Ne-am oprit de partea sigură, așteptând ca focul iubirii să vindece ceea ce greșelile au rănit. De aceea, cu durere, dar și cu nădejde, îl chemăm pe domnul Moss la o înțelegere mai adâncă, nu prin invective, ci prin dragoste, înțelepciune și adevăr.

    Sursa: https://orthodoxmiscellany.blogspot.com/2024/10/a-necessary-reply-to-vladimir-moss-1993.html