Rezistența Ortodoxă

Etichetă: Athanasios Sakarellos

  • Contribuție la eliberarea ecleziologiei Adevăraților Ortodocși de captivitatea sakarelliană (adică romanidiană) (8)

    Continuarea articolului: https://rezistentaortodoxa.org/2025/09/05/contributie-la-eliberarea-ecleziologiei-adevaratilor-ortodocsi-de-captivitatea-sakarelliana-adica-romanidiana-7/

    Finalizarea logicii ecleziologice a răposatului Athanasios Sakarellos se încheie prin prezentarea unei alte poziții neortodoxe, care privește conștiința ecleziologică a Bisericii G.O.C. a Greciei și problema dezbinării din sânul ei. El scrie: „Biserica, pentru că este „una”, are o unitate nedespărțită. Aceasta este o învățătură dogmatică fundamentală. Dacă unitatea ei se rupe în două sau mai multe părți, una dintre aceste părți va fi „una, sfântă, sobornicească și apostolească Biserică”. Cealaltă parte va fi schismatică! Nu există alte biserici sau mai multe biserici! Oricine, așadar, se taie de trupul „Bisericii celei una, sfântă, sobornicească și apostolească” devine, în mod inevitabil, schismatic, eretic!… Dacă un preot sau un diacon refuză să pomenească numele episcopului său, aceasta înseamnă că acel cleric s-a despărțit de Biserica locală. Iar când cineva se desparte de Biserica locală de care aparține, se desparte de întreaga Biserică a lui Hristos. Este «în afara Bisericii»!” (P, 84-85). Această concepție, Sakarellos o dezvoltase încă din perioada când urma noul calendar și o folosea în argumentația sa împotriva Adevăraților Ortodocși, considerând că în 1924, prin schisma calendaristică, „partea” care nu a urmat inovația (adică vechi-calendariștii) a devenit schismatică și în afara Bisericii. Când a aderat la Biserica noastră, a păstrat exact aceeași ecleziologie, doar că a inversat-o și a extins-o. Adică, susținea acum că partea care a urmat inovația (adică nou-calendarisții) a devenit schismatică și în afara Bisericii; dar adăuga că și toate grupările vechi-calendariste au devenit schismatice și în afara Bisericii, cu excepția uneia singure, pentru că Biserica trebuie neapărat să fie „una” și din punct de vedere administrativ! Scrie caracteristic: „…care parte, în care s-au împărțit credincioșii la 10 martie 1924, este «Biserica lui Hristos». Dacă «Biserica lui Hristos» sunt nou-calendarisții, atunci cei care au continuat să urmeze vechiul calendar sunt, în mod obligatoriu, «în afara Bisericii», fără preoție și fără harul Tainelor! Dacă însă «Biserica lui Hristos» sunt cei care urmează vechiul calendar, atunci, în mod obligatoriu, nou-calendarisții sunt «în afara Bisericii», fără preoție și fără harul Tainelor!” (P, 120). Și în alt loc: „Dacă, așadar, dezbinările membrilor Bisericii, care s-au produs până în 1924, nu au desființat Biserica lui Hristos, cea Una, Sfântă, Sobornicească și Apostolească, în același fel nu a încetat să existe Biserica nici după 1924, chiar dacă unii credincioși care urmează Vechiul Calendar, din păcate, s-au desprins de Biserica Unică (a Vechiului Calendar) și au aderat la patru facțiuni și la alte câteva grupări mici care există! Biserica lui Hristos, chiar și atunci când se divide, rămâne Una!” (P, 207). Și în alt loc: „Este un fapt că astăzi cei care continuă să urmeze Vechiul Calendar sunt împrăștiați în multe facțiuni… Este, de asemenea, un fapt că fiecare dintre aceste facțiuni își prezintă în mod arbitrar propria structură drept singura și adevărata «una, sfântă, sobornicească și apostolească Biserică», iar pe toate celelalte drept schismatice; dar acest lucru nu poate fi pe deplin adevărat, pentru că nu este posibil ca fiecare dintre aceste facțiuni să fie cu adevărat Biserica «Unică» a lui Hristos. Hristos a întemeiat doar o singură Biserică. Și, desigur, fiecare dintre aceste facțiuni are «dreptul», după criterii lumești, să creadă că este «Biserica lui Hristos» sau orice altceva dorește… există Biserica „Unică” a lui Hristos, adică una dintre toate facțiunile de mai sus este Biserica… Ce se va întâmpla cu facțiunile Vechiului Calendar care se prezintă drept «Biserica lui Hristos»? Nu ar trebui, oare, să dispară cândva și să rămână doar «Una, Sfântă, Sobornicească și Apostolească Biserică»?… Unii doresc ca unirea facțiunilor Vechiului Calendar să se facă acum după modelele de mai sus ale ecumenismului! Astfel, cultivă un nou tip de ecumenism, ecumenismul vechi-calendarist, potrivit căruia toate facțiunile Vechiului Calendar sunt același lucru, toate sunt «Biserici ale lui Hristos» și, în consecință, toate se pot uni într-o singură Biserică, «Biserica lui Hristos»! Acesta este ecumenismul «din dreapta»! Și îl numim ecumenism «din dreapta», pentru că, după cum spune Sf. Apostol Pavel, există un război «din stânga» și un război «din dreapta». În felul acesta deosebim cele două tipuri de ecumenism. Acest tip de ecumenism din spațiul vechi-calendarist înseamnă că niciuna dintre facțiunile sale nu constituie Biserica lui Hristos.” (http://orthodoxia.forumup.gr/about492-orthodoxia.html, cu pseudonimul său online „Kosmas”).

    Această ecleziologie era de asemenea evidentă și în „Statutul” din 1998, de tristă amintire (al cărui autor principal, deși neoficial, a fost Sakarellos). În acesta citim:

    „Articolul 1. DESPRE BISERICĂ ÎN GENERAL.

    1. «Biserica Adevăraților Creștini Ortodocși ai Greciei» este Biserica Locală Ortodoxă Sobornicească din Grecia, pe care a întemeiat-o Hristos…
    2. «Biserica Adevăraților Creștini Ortodocși ai Greciei» sau «Biserica Ortodoxă Sobornicească» constituie continuarea canonică și neîntreruptă a Bisericii celei Una, Sfântă, Sobornicească și Apostolească, întemeiate de Hristos, după separarea de aceasta a tuturor ereticilor și schismaticilor până la inovația nou-calendaristă din 1924 și a anumitor grupuri de membri ai Bisericii noastre, care urmează diverși foști clerici ai noștri caterisiți sau persoane nehirotonite… crede și mărturisește că aceasta este singura cale sigură de mântuire a membrilor ei și recunoaște ca mântuitoare și purtătoare de har dumnezeiesc numai sfintele taine săvârșite de ea…» (Revista «Biserica G.O.C. a Greciei», nr. 23, noiembrie – decembrie 1998, p. 25.)

    Rămășițe ale acestei ecleziologii există, din păcate, și în „Mărturisirea de Credință a Adevăratului Creștin Ortodox”, elaborată și aprobată de Adunare pentru reafirmarea Ortodoxiei, în ciuda faptului că textul inițial (care, de altfel, ne-a fost împărțit spre semnare în vederea demersurilor pentru aplicarea Legii 4301/14, cu rezultatul că o «Mărturisire» am semnat noi și alta este acum cea oficială!) nu conținea următoarea adăugire problematică. Aceasta se află la următorul pasaj (sublinierea aparține textului): «Mă supun cu bunăvoință în cele bisericești și Sfintei Sinoade, ca celei mai înalte autorități a Bisericii Adevărate Ortodoxe din Grecia, care constituie continuarea Bisericii celei Una, Sfântă, Sobornicească și Apostolească în Grecia».

    Această confuzie între conceptele de Biserică Sobornicească și Biserică Locală, prin transferarea însușirilor primeia asupra celei de-a doua, duce la identificarea granițelor lor și conduce la situații fără ieșire, așa cum se poate observa cu ușurință. Ea dovedește că sakarellismul este o erezie ecleziologică, care (precum erezia similară a mateismului) restrânge granițele Bisericii (cf. articolului autorului „Granițele Bisericii”).

    Faptul că această poziție ecleziologică este inacceptabilă se dovedește și din Istoria Bisericii. Pentru a înțelege pe deplin acest lucru, este absolut necesar să fie prezentate câteva date istorice care să ajute atât la o înțelegere mai completă și mai profundă a subiectului în discuție, cât și la combaterea argumentelor eretice lansate recent de pseudo-catacombiști și alți zeloți extremiști, adepți ai opiniilor celui răposat.

    Din Istoria Bisericii aflăm că o schismă, deși începe ca o dezbinare în sânul Bisericii celei Una, Sfântă, Sobornicească și Apostolească (fie ca dezacord între Biserici Locale, fie ca dezacord al membrilor unei Biserici Locale) poate ajunge (fie imediat, fie după un timp) la desprinderea uneia dintre părți de întreaga Biserică, prin apostazia voită și fățișă de la aceasta și prin judecată sinodală, prin care Biserica «stigmatizează pe cei care se despart pe ei înșiși» (Sfântul Hrisostom, fost de Florina, Opere complete, vol. I, p. 380). În acest caz, cei care s-au desprins, prin ruperea lor de întreaga Biserică, nu mai fac parte din Trupul Ei, nu mai pot săvârși Taine în numele Ei și au pierdut Harul dumnezeiesc, conform învățăturii patristice («Nu mai aveau asupra lor harul Sfântului Duh, căci transmiterea [harului] a încetat prin întreruperea succesiunii… Nici nu aveau puterea de a boteza, nici de a hirotoni, nici nu puteau să dea altora harul Sfântului Duh, din care ei înșiși căzuseră» — Canonul I al Sfântului Vasile cel Mare).

    Există însă și cazul în care această dezbinare nu evoluează într-o desprindere de întreaga Biserică, deoarece se observă următorul fapt: poate exista într-adevăr o divergență fie între Biserici Locale, fie dezbinări – «certuri», cum le numește Apostolul Pavel (I Cor. 1, 11) – între membrii unei Biserici Locale, rămânând însă ambele părți, deși dezbinate între ele, în comuniune cu Biserica Sobornicească (Catolică), prin comuniunea lor comună cu celelalte Biserici Locale (având astfel și între ele o comuniune indirectă)!

    Așadar, este limpede, pe baza celor scrise până acum, că prin cuvântul „schismă” se poate desemna fie desprinderea de Biserica Sobornicească, fie o dezbinare în sânul acesteia. Totuși, a doua situație nu poate dura la nesfârșit, pentru că, în timp, va surveni fie ruptura definitivă (și atunci vom avea schismă în primul sens), fie depășirea acesteia. Este deci evident că cele ce se aplică schismaticilor în primul sens (cei despărțiți de Biserica Una, Sfântă, Sobornicească și Apostolească) nu se aplică și în a doua situație (cei despărțiți unii de alții, dar rămași în Biserica Sobornicească și având o comuniune indirectă între ei).

    Pentru a înțelege mai bine acest al doilea caz, este necesar să fie prezentate câteva exemple din Istoria Bisericii și să se facă unele observații asupra lor:

    a) Către sfârșitul secolului al II-lea apare prima mare schismă în sânul Bisericii, care este de natură dublă, întrucât avem întreruperea comuniunii bisericești atât între Biserici Locale, cât și între membrii aceleiași Biserici Locale. Mai precis, din pricina neînțelegerii de atunci privind data prăznuirii Paștilor, episcopul Romei, Victor, îi taie de la comuniunea bisericească pe creștinii originari din Asia Mică aflați la Roma, pentru că aceștia sărbătoreau Paștile la 14 Nisan, după tradiția apostolilor Ioan Teologul și Filip (tradiție urmată de toate Bisericile Locale din Asia Mică), spre deosebire de romani, care, urmând tradiția apostolilor Petru și Pavel, prăznuiau Paștile în prima duminică după luna plină de primăvară. Astfel se creează o schismă în sânul Bisericii Locale a Romei. În același timp, Victor întrerupe și comuniunea bisericească cu Bisericile Locale din Asia Mică, care se adunaseră în sinod, avându-l în frunte pe Policrat al Efesului, și își declaraseră hotărârea de a păstra data de 14 Nisan pentru Paști. Se creează, așadar, și o schismă între Biserica Locală a Romei și Bisericile din Asia Mică. Totuși, celelalte Biserici Locale au continuat să păstreze comuniunea bisericească atât cu Roma, cât și cu comunitățile asiatice din Roma, precum și cu Bisericile din Asia Mică, și, prin mijlocirea Sfântului Irineu al Lugdunului, au reușit înlăturarea acestei duble schisme intra-bisericești. (Detalii la Vlasios Feidas, Istoria Bisericii I, ed. a II-a, Atena, 1994, pp. 278–284. După cum este cunoscut, problema datei Paștilor a fost rezolvată o dată pentru totdeauna de către Sinodul I Ecumenic — care a întărit tradiția Sfinților Apostoli Petru și Pavel — în urma căruia începe să se stabilizeze unitatea calendarului sărbătorilor în Biserică.)

    b) Schismă intra-bisericească este socotită și schisma Sfântului Ipolit – Sfântului Calist, în Biserica Locală a Romei. În anul 217, după adormirea Papei Zefirin, a fost ales nou Papă Calist, dar o parte a Bisericii a reacționat și l-a ales Papă pe Sfântul Ipolit (este primul Antipapă al Bisericii Romei). Partea Sfântului Ipolit îi acuza pe «Calistieni» (a căror Biserică o numea disprețuitor «Școală» [=Filosofică]) pentru concepții monarhice și pentru o îngăduință excesivă în problema primirii înapoi a ereticilor și a celor căzuți, precum și în privința păcatelor clerului. Partea Sfântului Calist îi acuza pe «Ipolitieni» de severitate excesivă și de influențe montaniste. Schisma a durat 17 ani, adică și în vremea urmașilor Sfântului Calist (care a fost martirizat în 222), Sfântului Urban (martirizat în 230) și Sfântului Pontian. Acesta din urmă a fost exilat în Sardinia împreună cu Sfântul Ipolit, cu care a urmat împăcarea și anularea schismei, iar imediat după aceea amândoi au fost martirizați (în 235) (detalii la Vlasios Feidas, op. cit., p. 294-296 – o numește «Schisma lui Ipolit» – și Filaretos Vafeidis, Istoria Bisericească I, Constantinopol, 1884, p. 115-116 – o numește «Schisma lui Calist»).

    c) Cele privitoare la așa-numita „Schismă Antiohiană” sunt mai mult sau mai puțin cunoscute. Ortodocșii au fost împărțiți din anul 360 în două părți («Eustathieni» și «Meletieni») pentru mai bine de 50 de ani. Cu «Eustathienii» se aflau în comuniune Bisericile Locale ale Romei, Alexandriei și Ciprului, iar cu «Meletienii» Bisericile Locale ale Constantinopolului, Ierusalimului și Asiei Mici. Anularea acesteia s-a făcut datorită îndrăznelii unui sfânt bărbat, Episcopul Antiohiei Alexandru, care împreună cu întregul său popor a mers în biserica «Eustathienilor» și a slujit împreună, unind astfel Biserica Locală a Antiohiei cea împărțită (anul 413) [cf. lucrarea autorului „Schisma Antiohiană”].

    d) Schisma «Ioannienilor» a fost încă o schismă intra-bisericească, și chiar una multiplă, întrucât cu prilejul «detronării» și exilului Sfântului Ioan Gură de Aur (404) a existat întreruperea comuniunii bisericești atât între Biserici Locale (Roma cu Constantinopol, Alexandria și Antiohia), cât și între membrii a cel puțin două Biserici Locale, a Constantinopolului și a Antiohiei. Și în prima, adepții Sfântului Ioan Gură de Aur, sub călăuzirea ucenicilor Sfântului, precum a preotului Gherman, a diaconului Casian și a diaconiței Olimpiada, au întrerupt comuniunea bisericească cu următorii Patriarhi, adică cu Sfântul Arsachie (patr. 404-405), cu Sfântul Atic (406-425), cu Sfântul Sisiniu (426-427), cu Nestorie (428-431), cu Sfântul Maximian (431-434) și cu Sfântul Proclu (434-446), până când acesta din urmă a adus la Constantinopol moaștele Sfântului Ioan Gură de Aur (438), așadar, schisma a durat 34 de ani. Iar la Antiohia, în 404, preotul Constanțiu, contracandidat al celui ales în cele din urmă Patriarh Porfirie, împreună cu o mulțime de credincioși a fost în fruntea întreruperii comuniunii cu acesta, iar schisma a fost anulată în zilele următorului Patriarh, Sfântul Alexandru, care i-a repus în scaune pe episcopii «Ioannieni» Elpidie și Pappos și a înscris în Diptice numele Sfântului Ioan Gură de Aur (413), fapt care a condus și la restabilirea comuniunii cu Biserica Locală a Romei, pe vremea Papei Inocențiu (detalii la Sozomen, Istoria Bisericească (P.G. 67, 1572-1592) și Diomid Kyriakos, Istoria Bisericească I, Atena, 1881, p. 233).

    e) Încă un exemplu de schismă intra-bisericească este și schsima de aproape douăzeci de ani dintre Marele Fotie și Sfântul Ignatie (858-877). Din cauza intrigilor politice și a disputelor bisericești, precum și a implicării papale, Biserica Locală a Constantinopolului s-a împărțit în două părți. Pentru această dezbinare lăuntrică plângea Marele Fotie, scriind într-o epistolă despre «Biserică tăiată în bucăți și împărțită» (P.G. 102, 900). Schisma se consolida și pentru motivul – așa cum însuși Marele Fotie mărturisește mai târziu – că „și pe mulți alții caterisiți pentru acuzații de către preasfântul Ignatie noi i-am primit, iar pe cei caterisiți de noi i-a primit Sfântul Ignatie” (P.G. 104, 1229-1232)! Schisma dintre «Fotieni» și «Ignatieni» a fost anulată cu puțin înainte de adormirea Sfântului Ignatie (care se afla în a doua sa ședere oficială pe tronul patriarhal), acesta apreciind sfințenia Marelui Fotie (care descrie înaintea Sinodul din 879-880 de la Constantinopol cu următoarele cuvinte emoționante anularea dezbinării: «Cei doi, căzând unul la picioarele celuilalt și, dacă vreunul a greșit față de celălalt, luându-și iertare unul de la celălalt» [Mansi 17, 424]), precum și sprijinul acestuia în dureroasa sa boală. Mai mult, Sfântul Ignatie a propus restabilirea Marelui Fotie, dar acesta a refuzat și numai după adormirea primului s-a urcat (pentru a doua oară oficial) pe tronul episcopal al Constantinopolului, ridicând și în chip oficial acea despărțire (detalii la Ioan Valettas, Epistolele celui prea-înțelept și prea-sfânt patriarh al Constantinopolului Fotie, Londra, 1864 (Prolegomena) și Vlasios Feidas, op. cit., p. 97-125).

    f) Încheind ciclul exemplelor, merită să fie făcută mențiune și despre așa-numita «Schismă a Arsenienilor». În anul 1261, Sfântul Arsenie Autoreanul, pe atunci Patriarh al Constantinopolului, l-a afurisit pe Mihail al VIII-lea Paleologul, deoarece l-a orbit pe moștenitorul legitim minor al tronului, Ioan al IV-lea Lascaris, și a uzurpat tronul devenind călcător de jurământ. Mihail a atras treptat de partea sa majoritatea membrilor Sinodului, care au fost convocați și, prin acuzații false, l-au caterisit pe Sfântul Arsenie în anul 1264. Caterisirea a provocat o mare schismă în Biserica Locală a Constantinopolului, întrucât mulți dintre susținătorii Sfântului, având ca slogan «nu te atinge, nici măcar nu te apropia», s-au separat de Ierarhia oficială și de noul Patriarh Gherman al III-lea (patr. 1265-1266). Această schismă intra-bisericească a fost atât de mare încât «până și în interiorul caselor erau împărțiți», după cum spune istoricul Pachymeres, iar ea a continuat și în timpul Sfântului Iosif I Galisiotul (patr. I: 1266-1274, patr. II: 1282-1283). În anul 1274 se semnează Pseudo-unirea de la Lyon, pe care Sfântul Iosif o refuză, iar în locul său este așezat cunoscutul latinofron Ioan al XI-lea Vekkos (patr. 1274-1283). Următorii Sfântului Iosif întrerup comuniunea bisericească cu Ierarhia oficială și de acum în Cetate avem trei tabere: «Uniații», care alcătuiau acum «Biserica oficială», și cele două tabere ale Ortodocșilor, «Arsenienii» și «Iosifiții», care nu se împărtășeau nici între ei, și dintre care provin martiri și mărturisitori (cel mai cunoscut fiind «Iosifitul» Sfânt Meletie Galisiotul). Însă în spațiul al «Arsenienilor. s-a creat o mare dezbinare (scrie «Iosifitul» Sfânt Teolipt al Filadelfiei – dascălul Sfântului Grigorie Palama – despre «Arsenieni» că «au ajuns în multe grupuri și diferite rânduieli, mai degrabă partide, erau întemeiați și se lăudau cu nerușinare în numele diferiților conducători și erau numiți după mulți lideri. Căci unul zicea: eu sunt al lui cutare patriarh; altul: al lui cutare; altul al acestui arhiereu; altul al aceluia… au fost tăiați în schisme și partide și fiecare și-a ales drept cap pe cine a vrut dintre oameni» [Revue des etudes byzantines, V (1947), București, 1947, p. 131, n. 1]) și două curente principale, dintre care cel extremist respingea Tainele nu doar ale «Uniaților», ci și ale «Iosifiților» («Învăță ei că poporul lui Dumnezeu trebuie să se nu meargă în biserică, să fugă de Sfintele, să nu se supună păstorilor bisericilor… își lasă copiii nebotezați și se întâmplă să moară neluminați; iar ei înșiși, având o vârstă, când ies din această viață prin moarte, refuză împărtășirea cu preacuratul Trup și Sânge al Domnului» [ibid., p. 122-123]). Din acest motiv, de altfel, Sfântul Teolipt îi considera pe Arsenieni extremiști drept eretici și, atunci când mai târziu Biserica oficială i-a primit necondiționat pe toți «Arsenienii», a întrerupt pomenirea Patriarhului!). După moartea lui Mihail și urcarea pe tronul imperial a prea-evlaviosului Andronic al II-lea, noul împărat, după acțiunile prin care a convocat Sinodul și a restaurat Ortodoxia, anatematizând Pseudo-unirea și pe «Uniați», a încercat să anuleze schisma dintre «Arsenieni» și «Iosifiți» prin alegerea unui nou Patriarh (Sfântul Iosif tocmai adormise), care să fie plăcut ambelor tabere. Noul Patriarh a fost Grigorie al II-lea Cipriotul (patr. 1283-1289), în timpul căruia s-a convocat pentru problema schismei Sinodul de la Adramyttion (1284). În acesta, partea moderată a «Arsenienilor» a propus o teocrație: să fie puse în foc doi Tomuri, unul cu opiniile «Arsenienilor» și altul cu opiniile «Iosifiților».

    Cele două documente au fost închise într-o teacă de argint care a rămas în foc toată noaptea, pe care participanții la Sinod au petrecut-o în rugăciuni. A doua zi teaca a fost deschisă și cele două Tomuri se arseseră! O parte dintre «Arsenieni» s-a unit atunci cu Biserica oficială, dar ceilalți au continuat întreruperea comuniunii și au fost afurisiți. O altă facțiune de «Arsenieni» s-a unit cu Biserica oficială prin mutarea moaștelor Sfântului Arsenie, care s-a făcut în anul 1285 prin porunca împăratului, care dorea cu ardoare anularea schismei. Au urmat patriarhiile Sfântului Atanasie I (patr. I: 1289-1293, patr. II: 1304-1310) și ale lui Ioan al XII-lea (patr. 1294-1304), o perioadă în care au existat treceri treptate ale «Arsenienilor» la Biserica oficială și, după cum scrie istoricul Gheorghe Pachymeres, «mădularele și părțile Bisericii, care ieri și mai înainte de trei zile erau dezbinate și despărțite din pricina unei vrăjmășii ce se agita puternic, se adunau și se așezau din nou împreună, dar nu până acolo încât să aducă o pace deplină Bisericii» (P.G. 144, 205-206). Ultimii «Arsenieni» extremiști (pe care Sfântul Atanasie, parafrazând cuvântul «zeloți», îi numea «xiloți» = «destrămători»!) s-au întors la Biserica oficială în anul 1310, pe vremea Patriarhului Nifon I (patr. 1310-1315), după o slujbă specială ce a avut loc în Sfânta Sofia înaintea moaștelor Sfântului Arsenie. Toate primirile «Arsenienilor» în Biserica oficială s-au făcut fără repetarea Tainelor sau vreo altă procedură, adică fără remirungere, rehirotonire ș.a. (detalii în Paris Gounaridis, Mișcarea Arsenienilor, Atena, 1999).

    După cum este evident, dezbinările intra-bisericești de mai sus nu pot fi nicidecum puse pe același plan cu schisme precum cele ale Novatienilor, Donatiștilor, Encratiților, Raskolnicilor și ale tuturor acelora care s-au despărțit cu adevărat de Biserica Una, Sfântă, Sobornicească și Apostolească a lui Hristos (în acest punct, și pentru înlăturarea neînțelegerilor, este necesar să se sublinieze că nu există aici nicio intenție de a justifica o dezbinare intra-bisericească – nici, desigur, nu este trecută cu vederea răspunderea celor care o provoacă –, ci trebuie să fie cercetată pe o bază cu totul diferită de aceea pe care este cercetată schisma propriu-zisă [=despărțirea de Biserica Sobornicească]).

    Pe baza celor de mai sus exemple istorice s-a dovedit că, desigur, poate, în anumite împrejurări, o Biserică Locală să se împartă pentru o vreme în «partide» sau «facțiuni» valide și mântuitoare, care să fie socotite încă înlăuntrul Bisericii celei Una, Sfântă, Sobornicească și Apostolească, fără ca aceasta să însemne în niciun chip acceptarea «teoriei ramurilor» ecumeniste. Când, de pildă, Sfântul Vasile cel Mare scria că Biserica «se dezbină tocmai prin cei care spun că sunt uniți în cuget unii cu alții»[1], sau când Sfântul Fotie cel Mare vorbea despre o Biserică «tăiată și împărțită» și se referea la Bisericile Locale ale Antiohiei și Constantinopolului ale vremurilor lor, ar putea, oare, cineva să-i acuze pe aceștia ca fiind adepți ai ecleziologiei ecumeniste a «Bisericii divizate»?

    Dacă acceptăm ecleziologia sakarelliană, atunci trebuie să răspundem clar, pentru fiecare dintre exemplele menționate anterior, care tabără reprezenta Biserica. Dacă, de pildă, în cazul schismei din Antiohia am răspunde «Biserica era tabăra Sfântului Meletie», atunci trebuie să explicăm cum Sfântul Atanasie cel Mare (și Bisericile Locale din Alexandria, Cipru și Roma) aveau comuniune cu tabăra care se afla «în afara Bisericii» a lui Paulin și, totuși, nu au fost considerați «în afara Bisericii», după principiul «cel ce se împărtășește cu cu cel scos de la împărtășire»[2]. Poziția potrivit căreia, pentru că Biserica se numește Una, atunci, în caz de divizare a unei Biserici Locale și apariția mai multor Administrații (sinoade, jurisdicții, tabere, corpuri, părți, facțiuni, cum doriți să le spuneți), numai una dintre acestea poate fi considerată Biserica, conduce și la alte întrebări care trebuie clarificate și care ne privesc mai direct. Cum ar fi, de exemplu: «Care Administrație unică era Biserica în Grecia în 1983?» Deoarece, după cum se știe, în acel an (în afara «Bisericii oficiale» și a unicei atunci «Biserici Mateite» – astăzi avem cinci-șase «Sfinte, Sobornicești și Apostolicești Biserici» Mateite, un fapt așteptat, dacă cineva examinează ecleziologia lor, care este prin firea ei dezbinătoare) Biserica G.O.C. din Grecia era împărțită în trei Sinoade (Avxentie, Gherontie, Calist-Antonie).

    Încheind această lucrare, sper ca Biserica noastră să se elibereze de robia babiloniană a Sakarellismului, să se întoarcă la Ecleziologia Sfântului Hrisostomos, fost de Florina, și, întinzând larg brațele, să îmbrățișeze în sânul Ei, necondiționat (fără repetări blasfemice și ateologice ale Tainelor, precum rebotezări, remirungeri și rehirotoniri), pe Părinții și Frații cu ACEEAȘI gândire, care se află în afara sălașului Ei, dar înlăuntrul Bisericii celei Una, Sfântă, Sobornicească și Apostolicească, astfel încât să parcurgem împreună anii dificili pentru Adevărata Ortodoxie pe care îi trăim. Amin, fie să fie așa!

    Sursa: https://krufo-sxoleio.blogspot.com/2021/08/8.html

    [1] Ideea este aceea că chiar cei care pretind că sunt în unitate de gândire sunt pricinuitorii dezbinării – n. trad.

    [2] Această expresie grecească „ὁ κοινωνῶν ἀκοινωνήτῳ” are sensul de „cel ce are comuniune cu cel ce nu are comuniune cu [Bisericii]”, sau, cum am redat-o, „cel ce se împărtășește cu cel scos de la împărtășire” – n. trad.

  • Contribuție la eliberarea ecleziologiei Adevăraților Ortodocși de captivitatea sakarelliană (adică romanidiană) (7)

    Continuarea articolului: https://rezistentaortodoxa.org/2025/09/04/contributie-la-eliberarea-ecleziologiei-adevaratilor-ortodocsi-de-captivitatea-sakarelliana-adica-romanidiana-6/

    Pentru ca dl. Sakarellos să încheie odată pentru totdeauna cu toate Bisericile și să dovedească faptul că „Biserica G.O.C. a Greciei” este singura Biserică din lume, folosește „argumentul finlandez”. Ce anume este acesta, vom vedea imediat pe baza analizei prezentate de referentul său (P, 151-157).

    Scrie dl. Sakarellos că Canonul I al Sinodului de la Antiohia „taie de la Biserică pe orice credincios care încalcă «Hotărârea» Sinodului I Ecumenic. Adică taie pe oricine nu prăznuiește Paștele așa cum a fost rânduit de Sinodul I Ecumenic, așa cum se cuvine să-l prăznuiască Ortodocșii. Orice cleric, care nu prăznuiește sau nu va prăznui în viitor la această dată Paștele, este deja caterisit încă de atunci, adică din ziua în care a hotărât aceasta Sinodul de la Antiohia, care a emis acest Canon” (P, 152). De asemenea: „toți clericii care au «comuniune» cu clerici deja caterisiți de Sinod, pentru că încalcă «Hotărârea» Sinodului I Ecumenic, sunt și ei deja caterisiți!” (P, 153).

    Conchide deci: „Însă Biserica Finlandei a acceptat schimbarea calendarului. A schimbat acum optzeci de ani, nu numai calendarul vechi, ci și Pascalia! De atunci prăznuiește Paștele împreună cu papistașii, care de multe ori coincide cu Paștele evreilor sau chiar înaintea acestuia. Aceasta înseamnă, potrivit Canonului de mai sus al Antiohiei, că clericii ei sunt deja caterisiți, iar credincioșii tăiați de la Biserică.

    Se va întreba cineva: ce ne interesează pe noi dacă Biserica Finlandei a acceptat Pascalia papistașă? Ne interesează direct. Pentru că nu trebuie ca preoții ortodocși, așa cum poruncește Canonul I al Antiohiei, să aibă «comuniune» cu preoții Finlandei. Toți preoții care au «comuniune» cu preoții acestei Biserici sunt și ei caterisiți, potrivit Canonului de mai sus.

    Care clerici au «comuniune» cu Biserica Finlandei? Numai clericii care au acceptat sau tolerează noul calendar gregorian! Prin urmare, este posibil ca unii episcopi să nu fi schimbat Pascalia, însă, pentru că au «comuniune» cu Biserica Finlandei, este ca și cum ar fi schimbat și ei Pascalia. Consecințele sunt exact aceleași!

    Potrivit Canonului de mai sus, toți clericii care îndrăznesc să se ridice cu obrăznicie împotriva «Hotărârii» Sinodului I Ecumenic, cerând schimbarea datei prăznuirii Paștelui, sunt deja, dinainte, caterisiți de către Sinodul de la Antiohia!

    …În urma celor de mai sus se deduce că, deși cei care au schimbat Calendarul nu au schimbat în mod direct și Pascalia, totuși, întrucât au comuniune, pe de o parte cu Biserica Finlandei, care a acceptat Pascalia papistă, iar pe de altă parte cu Patriarhii Constantinopolului, care cer schimbarea datei prăznuirii Paștelui și sunt, ca atare, dinainte caterisiți, este evident că încalcă «Hotărârea» Sinodului I Ecumenic, lucru care, potrivit canonului 1 al Antiohiei, constituie chestiune de credință” (P, 153–154). Prin urmare, potrivit dlui. Sakarellos, toți clericii tuturor Bisericilor oficiale din lume, pentru că au comuniune cu Biserica Finlandei, au căzut din Preoție, iar singurii clerici rămași pe pământ sunt cei ai vechi-calendariști (și nici dintre aceștia toți, după cum vom vedea ce scrie însuși el în partea următoare).

    Pentru a examina dacă opiniile de mai sus sunt corecte, să vedem mai întâi textul canonului corespunzător (canonul I al Sinodului din Antiohia): „Toți cei ce îndrăznesc a dezlega hotărârea sfântului și marelui sinod, cel adunat în Niceea, în ființa bunei cinstiri preaiubitorului de Dumnezeu împăratului Constantin, pentru sfânta sărbătoare cea mântuitoare a Paştilor, să fie scoși de la împărtășire, şi lepădaţi de biserică de vor stărui a se împotrivindu-se mai cu prigonire celor bine dogmatisite. Și acestea să fie zise pentru mireni. Iar dacă vreunul dintre proestoşii bisericii, episcop, sau prezbiter, sau diacon după hotărârea aceasta ar îndrăzni pentru răzvrătirea popoarelor și pentru tulburarea bisericilor, a se osebi, şi cu Iudeii a săvârși Paștile, pe acesta sfântul sinod din dată acum străin de biserică l-a judecat, ca pe unul ce nu numai luiși s-a făcut pricinuitor de păcat, ci și multora de stricăciune și răzvrătire. Și nu numai pe unii ca aceștia îi caterisește de Liturghie, ci și pe cei ce vor cuteza a se împărtăși cu aceștia după caterisire. Iar ce caterisiți să se lipsească și de cinstea cea dinafară, pe care o au câștigat sfântul canon, și preoția lui Dumnezeu”[1].

    Asupra acestui lucru trebuie făcute două observații:

    a) Fraza controversată pe baza căreia (re)interpretează (raționalist) dl. Sakarellos canonul este următoarea: „pe acesta sfântul sinod din dată acum străin de biserică l-a judecat”.

    b) Canoanele se interpretează și se explică de către canoniști autorizați și prin practica Bisericii (care socotesc expresia de mai sus echivalentă cu imperativul „să se caterisească”), și nu de către oricine pe baza propriei lui logici. Așadar, dacă ar fi fost valabilă „caterisirea / pierderea automată a Preoției” pe care o proclamă dl. Sakarellos, atunci:

    1. Încă din secolul al IV-lea Preoția ar fi fost desființată în Biserică. Cum anume? Prin comuniunea cu Biserica Romei, care abia în anul 444, pe vremea Sfântului Papă Leon cel Mare, a acceptat în sfârșit calculul corect al datei Paștelui, deoarece până atunci (adică mai bine de o sută de ani) îl sărbătorea, din cauza unor calcule greșite, chiar și cu o lună mai devreme, încălcând Hotărârea Sinodului I Ecumenic. Potrivit, deci, „ecleziologiei sakarelliene”, nu numai clericii Romei, ci și clericii tuturor Bisericilor Locale, întrucât toți aveau atunci comuniune cu Roma, ar fi fost automat depuși și lipsiți de Preoție – ceea ce este absurd!
    2. Nu ar fi fost nevoie, la sfârșitul secolului al XVI-lea, să se convoace trei Sinoade Panortodoxe pentru a condamna mutarea Paștelui din cauza Calendarului Gregorian (1582), deoarece ar fi fost suficientă „pedeapsa automată” a Primului Canon al Sinodului din Antiohia (pe care l-a repetat cuvânt cu cuvânt Marele Sinod Panortodox din 1593).
    3. Nici „Biserica G.O.C. a Greciei” nu ar fi avut preoție. Pentru că Biserica din Finlanda a acceptat Paștele Gregorian în 1921, adică cu trei ani înainte de Inovația Calendaristică din 1924 în Grecia! Și, deoarece în 1921 toate Bisericile Locale aveau comuniune cu Biserica din Finlanda, atunci automat (conform lui Sakarellos, desigur) toți clericii și-au pierdut preoția și, prin urmare, aceasta s-a stins înainte de a exista vreun vechi-calendarist!

    Însă și canoniștii acreditați se aliniază cu ecleziologiei ortodoxe despre „potential și nu în fapt” pentru pedepsele tuturor sfintelor canoane. În mod concret, pentru canonul în discuție, Zonaras, în interpretarea sa, folosește pentru cei care îl încalcă imperativul „să fie destituiți din slujire” (adică poruncește „să fie caterisiți” și nu îi consideră automat caterisiți) și face trimitere la al VII-lea Canon Apostolic („Dacă vreun episcop, ori prezbiter, ori diacon, Sfânta zi a Paștilor mai-nainte de primăvăreasca isimerie cu iudeii o va săvârși, să se caterisească”) – pe care, de altfel, se bazează și Primul Canon al Sinodului din Antiohia. De asemenea, Valsamon este de acord („[credincioșii laici] să fie supuși afurisirii; preoții însă, să fie caterisiți”), la fel și Sfântul Nicodim, care face aceeași trimitere la al VII-lea Canon Apostolic.

    Totuși, în timp ce prin acțiunea și teoria de mai sus se dovedește o (pseudo-)interpretare a lui Sakarellos, cineva ar putea în mod firesc să se întrebe următoarele: „Atunci de ce în acest Canon nu se folosește obișnuita formulare „să se caterisească”, ci „străin de biserică l-a judecat”?” Conform Dreptului Bisericesc (există o analiză relevantă a canonistului sârb Nikodimos Milas în interpretarea acestui Canon), pentru fiecare abatere trebuie să se facă, din partea organului competent, convocarea persoanei vinovate, audierea ei și examinarea abaterii înainte de a se lua orice decizie (scrie Milas: „Pedeapsa corespunzătoare pentru nelegiuirile comise se impune în legea Bisericii Ortodoxe fie printr-o sentință condamnatorie (acuzatorie), fie printr-o pedeapsă declarativă (explicativă). În cazul unei sentințe condamnatorii, o cerință absolut necesară este ca instanța eclezială să respecte toate instrucțiunile referitoare la proces, pentru a verifica cazul care face obiectul pedepsei și, în consecință, să aplice pedeapsa corespunzătoare vinovatului”). În cazul concret pe care îl examinăm însă, procedura menționată mai sus (citarea, apărarea, examinarea) nu mai este necesară, deoarece «Biserica a judecat deja» pe cel care a săvârșit abaterea, și nu se așteaptă altceva decât punerea în aplicare / rostirea pedepsei de către organul competent (despre aceasta scrie Milas: „În acest caz, instanța nu trebuie să înceapă cercetarea abaterii, deoarece prin însăși săvârșirea acesteia, făptuitorul a atras asupra sa pedeapsa corespunzătoare, și rămâne doar comunicarea actului și a pedepsei, care este declarativă (explicativă). Conform acestei diferențe între pedepse, pedepsele respective primesc și ele denumiri diferite. În primul caz al pedepsei condamnatorii (acuzatorii), pedeapsa se numește declarativă, în timp ce în al doilea, unde verdictul este de natură declarativă (explicativă), pedeapsa se numește și este juridică”). Și în ambele cazuri, organul competent are rolul de a o pune în aplicare sau de a o face cunoscută.

    Chiar și dacă am presupune că cei care au încălcat primul Canon al Sinodului din Antiohia erau efectiv caterisiți de slujire, tot nu ar însemna că cei care au comuniune cu ei sunt automat și ei caterisiți, așa cum susține domnul Sakarellos folosind ca argument celebra – și falsificata – expresie „Cel care se împărtășește (cu cei caterisiți – n. trad.) să fie considerat fără comuniune, să rămână scos de la împărtășire.” (P, 86). Pentru astfel de persoane care, greșit, mențin comuniunea, canonul corespunzător (al X-lea Apostolic) folosește tot imperativul „să fie excomunicați”, adică „să fie anatematizați” (scrie Hrisant al Ierusalimului în tratatul său despre anatemizare: „când canonul spune „cel care face cutare sau cutare, să fie excomunicat”, canonul nu anatematizează automat, ci lasă autorităților competente activarea anatemei”). Deci, în termeni patristici: „să fie anatematizați”, și nu, conform interpretării lui Sakarellos (zelotistă exagerată, după model mateit sau magdalenic), „sunt automat anatematizați”!

    De asemenea, susținătorii ecleziologiei lui Sakarellos, pentru a întări opinia lor privind pierderea preoției Bisericilor oficiale, adaugă și anul 1998 datorită „anatemizării ecumenismului” de către „Biserica G.O.C. a Greciei”. Textul respectiv, deși este semnat de atunci de Arhiereii Sinodului G.O.C. (cei mai mulți decedați între timp), a fost redactat de dl. Sakarellos, care, în calitate de consilier al Arhiepiscopului și al Secretar-șef al Sinodului de atunci, i-a influențat pe aceștia și pe ceilalți Arhierei (toți fără pregătire teologică – astfel de persoane Părinții le consideră nepotrivite pentru rangul arhieresc), ca să-și pună semnătura sub un text complet lipsit de teologie, problematic din orice punct de vedere și, din păcate, rușinos, pentru care singura soluție demnă este să fie uitat.

    Începe astfel:

    „Celor ce spun că Biserica cea Una, Sfântă, Sobornicească și Apostolică, existentă ca Biserică a întâi-născuților din ceruri și formată ca trup al lui Hristos în timpul venirii Sfântului Duh la Sfânta Cincizecime, a dispărut din lume, fiind împărțită în mai multe ramuri, fiecare dintre ele deținând o parte din adevărul descoperit și din harul tainelor, așa cum învață ecumeniștii cei noi, pentru aceasta trebuie ca ea să fie reconstruită din nou de către noi, oamenii, prin unirea tuturor ramurilor într-un singur copac, adică prin absorbirea într-un tot unitar a tuturor ereziilor și schismelor cu adevărata Biserică Ortodoxă, și mai departe a tuturor acestora împreună cu celelalte religii, pentru alcătuirea unei religii universale, care astfel va constitui «biserica» Antihristului. Anatema.”

    Începem cu două greșeli sintactice evidente care duc la confuzie:

    a) Cine „spune” că „ Biserica cea Una, Sfântă, Sobornicească și Apostolică, existentă ca Biserică a întâi-născuților din ceruri” a devenit „trup al lui Hristos în timpul pogorârii Sfântului Duh la Sfânta Cincizecime”? „Ecumeniștii moderni” sau dl. Sakarellos? Noi, desigur, știm că aceasta este teologia bisericească a celui din urmă, care a dorit să introducă, ca într-o lecție, propria sa teorie bisericească – evident eretică – într-un text de „anatemă”!

    b) Când și unde „au învățat” „ecumeniștii moderni” că doresc să întemeieze „«biserica» Antihristului”?

    Și încă ceva: în locul acestei construcții juridice, de ce Sinodul de atunci nu a copiat pur și simplu textul teologic foarte solid al anatemei împotriva ecumenismului din Biserica Rusească Diasporă de pe vremea Sfântului Filaret, în 1983?

    Poate pentru că mintea conducătoare, dl. Sakarellos, nu a aprobat acest lucru, deoarece îl combătuse vehement atunci (printr-o serie de articole în „Orthodox Typos” sub titlul „Ecumenism și Slavofilie: Anatemizarea Ecumenismului de către Mitropolitul Filaret”) și nu se pocăise pentru această luptă?

    Între alte denaturări și minciuni scria atunci că „nu există NICIUN episcop grec ortodox… „ecumenist”!”, în timp ce îl mustra pe Sfântul Filaret că, introducând textul Anatemei în Sinodicon, ar fi făcut chipurile anularea lucrării unui Sinod Ecumenic!

    Și totuși adevărata anulare s-a făcut prin textul dlui. Sakarellos, care mai apoi (unde se scriu următoarele: „Lui Ioachim al III-lea, Patriarhul Constantinopolului, lui Meletie Metaxakis și lui Hrisostom Papadopoulos, întemeietorii rătăcirilor ecumenismului, Anatema”) dovedește că așa-zisa „Biserică a G.O.C. a Greciei”, semnatara acelei absurdități de mai sus, se face într-adevăr vinovată de anularea lucrării unui Sinod Ecumenic, singurul competent să anatemizeze în mod nominal Întâistătători ai Bisericilor – și încă pe cei adormiți!

    (Ca să nu mai exprimăm și nedumerirea cu privire la criteriile după care se anatematizează, de pildă, Ioachim al III-lea, dar nu și Athenagoras!).

    Prestigiul însă pe care îl are „anatema” unui Sinod al unei rămășițe a unei Biserici Locale împotriva Întâistătătorilor Bisericilor, este același cu condamnarea unui Arhiereu de către un Tribunal Bisericesc pentru preoți, adică inexistent.

    Și aceasta nu se spune pentru ca să fie justificate acele persoane într-adevăr vrednice de condamnare, cunoscute de altfel pentru acțiunea lor distructivă, ci pentru ca să nu fie batjocorit numele Adevăraților Ortodocși și Lupta lor Sfântă, dreaptă în toate privințele, prin asemenea „abuzuri”.

    Textul continuă cu următorea „anatemă”:

    „Împotriva adunărilor care s-au răzvrătit împotriva credinței Ortodoxe la Constantinopol în anul 1923 și la Sfântul Munte, în anul 1930, Anatema”.

    Aici, după ce criterii este anatematizat Sinodul din Sfântul Munte (mai exact „Comisia Preliminară”) din 1930 și în ce chip anume „s-a răzvrătit împotriva credinței Ortodoxe”?

    Și da, dl. Sakarellos are părerea sa, întrucât scrie: „Episcopii care au urmat noul calendar, la Conferința Interortodoxă (n. – la ea au participat și episcopi care urmau vechiul calendar, precum Episcopul sârb al Ohridei, Sfântul Nicolae Velimirovici), care s-a întrunit în 1931 (n. – 1930) la Mănăstirea Vatopedi din Sfântul Munte, locul prin excelență al «isihasmului», au hotărât (sic) înlocuirea isihasmului cu monahismul franc al Apusului, cu ordinele lor misionare” (P, 194).

    Și da, atunci Arhiereii, fie din lipsă de cultură, fie din lipsă de acces la sursele originale, nu au putut evalua corect fanteziile dlui. Sakarellos.

    Dar oare este îngăduit în epoca noastră, când avem și ierarhi mai învățați, și o multitudine de surse la dispoziția oricui este interesat, să mai circule încă acest text de „anatemă” și chiar să fie citit și în biserici (din fericire în puține), în Duminica Ortodoxiei?

    Iată Procesele-verbale ale acelei Conferințe, pentru ca fiecare să poată constata cu propriii săi ochi în ce măsură se justifică acuzațiile neîntemeiate ale dlui. Sakarellos despre presupusa înlocuire a isihasmului… „cu monahismul franc al Apusului, cu ordinele lor misionare”: https://anemi.lib.uoc.gr/metadata/0/0/9/metadata-1367319936-959923-23197.tkl

    Și decăderea continuă cu patima personală a dlui. Sakarellos (împotriva lui Trembelas – din cauza lui Romanidis – și a lui Andrutsos, chipurile exponenți ai fantezistei erezii a «celor două sfințenii», pe care a descoperit-o cunoscuta Magdalena – vezi și în partea anterioară), patimă îmbrăcată într-o haină sinodală, de parcă Biserica Adevăraților Ortodocși ar fi avut vreodată de înfruntat o astfel de problemă:

    „Celor care spun că Hristos a avut două sfințenii, atât dumnezeiască, cât și omenească, și că sfințenia Sa omenească a progresat, Anatema”.

    De necomentat, într-adevăr…

    După „anateme” trecem la „fericiri”:

    „Celor care au luptat pentru Credința Ortodoxă – Ieremia cel Mare, Silvestru al Alexandriei, Sofronie al Ierusalimului și tuturor celorlalți care au participat la Sinoadele Panortodoxe din anii 1583, 1587 și 1593, care au condamnat inovația calendaristică și i-au tăiat de la Trupul Bisericii pe cei care au primit și vor primi această inovație, veșnică să le fie pomenirea”.

    Aici cunoașterea Istoriei, dar și a Ecleziologiei, este deficitară și rușinoasă pentru un text sinodal.

    Mai întâi, este inacceptabilă omisiunea pomenirii Sfântului Meletie Pigas, inițiatorul respingerii Calendarului gregorian (mai important chiar și decât Ieremia cel Mare în această privință). Este ca și cum s-ar pomeni Sinodul I Ecumenic fără Sfântul Atanasie cel Mare sau Sinodul II fără Sfântul Grigorie Teologul etc.

    În al doilea rând, acele Sinoade din secolul al XVI-lea au condamnat (după cum reiese limpede atât din textele autentice ale vremii, cât și din altele ulterioare, legate de acest subiect) mutarea Paștilor pricinuită de noul calendar gregorian.

    În al treilea rând, acele Sinoade NU i-au „tăiat de la Trupul Bisericii pe cei care au primit aceasta”, pentru că niciunul dintre ortodocși pe atunci nu a primit-o. Ci au respins inovația papistașilor, deja aflați în afara Bisericii, pentru a-i ocroti pe ortodocși de acea ispită.

    În al patrulea rând, acele Sinoade NU i-au „tăiat de la Trupul Bisericii» nici pe «cei care urmau să o primească”, pentru că niciun Sinod nu poate condamna dinainte vreo abatere viitoare – cu atât mai mult cu cât știm că în 1924 nu a fost adoptat Calendarul și Pascalia gregoriană, ci doar cronologia gregoriană privitoare la sărbătorile fixe, în timp ce Pascalia a rămas neatinsă. Așadar, este nevoie de o nouă condamnare sinodală a acestei înșelăciuni și a centaurului numit „calendar iulian îndreptat” al ecumeniștilor proveniți dintre ortodocși (să ne amintim și cele scrise de Sfântul Hrisostom, fost de Florina, către Gherman al Cicladelor: „De asemenea, vă fățărniciți și mințiți fără rușine, Preasfinția Voastră, atunci când susțineți că este de prisos și de prisosnică convocarea unui Sinod Panortodox sau a unui Mare Sinod Local pentru condamnarea validă și definitivă a inovației calendaristice a Arhiepiscopului, de vreme ce Sinoadele Panortodoxe din 1583, 1587 și 1593 au condamnat Calendarul gregorian. Și aceasta pentru că știți foarte bine că acele Sinoade au condamnat într-adevăr Calendarul gregorian, însă condamnarea aceasta îi privea pe latini, care l-au pus în aplicare în întregime, în timp ce Arhiepiscopul a preluat din acesta numai jumătate, aplicându-l la sărbătorile fixe și păstrându-l pe cel vechi pentru Paști și pentru sărbătorile mobile, tocmai pentru a ocoli stânca acelei condamnări. În aceste condiții, această inovație a Arhiepiscopului, care a aplicat Calendarul gregorian numai pentru sărbătorile fixe și nu pentru Paști – din pricina căruia, în special, fusese condamnat Calendarul gregorian ca fiind împotriva canonului 7 apostolic – constituie o problemă care pentru prima dată se ivește în istoria Bisericii Ortodoxe. Prin urmare, convocarea unui Sinod Panortodox nu numai că nu este de prisos, așa cum ați rostit de pe tronul episcopal, ca un alt Papă, Preasfinția Voastră, ci se impune pentru condamnarea canonică și validă a acestei chestiuni. (http://krufo-sxoleio.blogspot.com/2019/09/blog-post.html)

    Opinia conform căreia condamnarea automată și pierderea preoției și a Harului Divin ar urma din sinoadele anterioare pentru probleme similare (opinia care constituie unul dintre pilonii principali ai ereziei mateiților și ai altor forme ale așa-numitului „Zelotism Schismatic”) este infirmată chiar de faptul că se convoacă noi Sinoade de fiecare dată când apare o problemă, chiar dacă aceasta a mai apărut în trecut.

    Textul continuă, paradoxal, astfel:

    „Lui Antim, Patriarhul Ecumenic, și celor care au participat la Sinodul din Constantinopol din anul 1848, veșnică să le fie pomenirea”.

    De altfel, perspicacele, adormit în Domnul, Mitropolit Kiprian Koutsoumbas, se întreba cu privire la aceasta: „Ce relație ar putea exista între pomenirea vrednică de laudă a Patriarhului Ecumenic și «a celor care au participat la Sinodul din Constantinopol din anul 1848» și anti-ecumenism? Dacă se urmărește eventual o legătură cu anti-papismul, în pofida paradoxului că «Anatema» privește ecumenismul, de ce s-a trecut peste numeroase Sinoade și Părinți, care au luptat cu fermitate împotriva multi-ereziei a papismului și au proclamat, chiar, anateme împotriva acestuia?” (https://www.imoph.org/Theology_el/3a3a008EnhmGramma.pdf).

    La această întrebare răspundem noi:

    Foarte simplu, Sinodul din 1848 conține un fragment pe care dl. Sakarellos, precum și adepții săi, dar și toate felurile de mateiști, mateizați, hiper-zelotiști și alți susținători ai „condamnării automate”, îl folosesc ca o confirmare a ereziei lor ecleziologice. Fragmentul este următorul (atenție la părțile subliniate):

    „Să păstrăm mărturisirea credinței, pe care am primit-o nealterată de la asemenea bărbați, întorcând spatele tuturor noutăților ca porunci ale diavolului; cel ce primește o noutate mustră credința ortodoxă proclamată. Dar aceasta, deja plină, este pecetluită, neprimind nici reducere, nici sporire, nici vreo alterare, și cel ce îndrăznește să facă, să sfătuiască sau să gândească aceasta a negat deja credința lui Hristos, fiind deja în mod voluntar supus anatemei veșnice pentru hula împotriva Duhului Sfânt, ca și cum nu ar fi vorbit corect în Scripturi și prin sinoadele ecumenice.”

    Dar, stimați sakarelliști, dacă aceștia au fost deja anatematizați (așa cum interpretați voi greșit) și au căzut din Biserică, de ce v-ați grăbit să îi „anatematizați” în 1998, adică decenii mai târziu? Se anatematizează, adică se exclud din Biserică, cei care sunt deja și automat în afara acesteia?

    Textul se încheie, totuși, frumos, cu singurul punct care ar putea fi folosit în viitor, întocmai, într-un text teologic corect de acest fel:

    „Celor care au luptat, prin fapte și cuvinte, pentru Credința Ortodoxă și împotriva inovațiilor noului Calendar și a ereziei Ecumenismului, veșnică să le fie pomenirea.”

    Veșnică să le fie pomenirea!

    Continuarea aici: https://rezistentaortodoxa.org/2025/09/05/contributie-la-eliberarea-ecleziologiei-adevaratilor-ortodocsi-de-captivitatea-sakarelliana-adica-romanidiana-8/

    Sursa: https://krufo-sxoleio.blogspot.com/2020/06/7.html

    [1] cf. Pidalion, ed. „Adormirea Maicii Domnului”, București 2015, pg. 435-436.

  • Contribuție la eliberarea ecleziologiei Adevăraților Ortodocși de captivitatea sakarelliană (adică romanidiană) (6)

    Continuarea articolului: https://rezistentaortodoxa.org/2025/09/04/contributie-la-eliberarea-ecleziologiei-adevaratilor-ortodocsi-de-captivitatea-sakarelliana-adica-romanidiana-5/

    După ce a uzurpat Judecata lui Dumnezeu cu privire la cine sunt și cine nu sunt membri ai Bisericii, precum și la cine sunt Sfinți și cine nu sunt, dl. Sakarellos uzurpă și Judecata întregii Biserici și hotărăște, ca și cum ar fi un Sinod Ecumenic, care Biserici Locale au devenit schismatice și eretice și s-au rupt de Biserica lui Hristos.

    Potrivit diagnosticului sakarellian, toate Bisericile Locale, fără excepție, în afară de „Biserica Vechilor Calendariști”, au ajuns schismatice și eretice și au căzut din Biserica cea Una, Sfântă, Sobornicească și Apostolică! Cum s-a întâmplat aceasta?

    Mai întâi, el consideră că Biserica Locală a Greciei a căzut din Biserica lui Hristos, însă nu reușește să stabilească momentul exact și cauza, exprimându-se că acest lucru s-a întâmplat:

    1. În 1924!

    Scrie: „În 1924, după schimbarea Calendarului. Credincioșii s-au împărțit în două tabere. O tabără nu avea „comuniune” cu cealaltă. Dar atunci care dintre ele era Biserica? Credincioșii care nu și-au schimbat în cultul lor Vechiul Calendar și s-au despărțit de acei episcopi care au urmat Noul [Calendar – n. trad.], nu încape îndoială că au continuat să fie membri ai Bisericii, așa cum erau și înainte de 10 martie 1924… toți episcopii care au acceptat Noul [Calendar – n. trad.] sau Calendarul francilor [gregorian – n. trad.] pe 10 martie 1924 trebuie socotiți „pseudo-episcopi” și căzuți din credința Ortodoxă» (P, 110-111). Și în altă parte: «…Hrisostom Papadopoulos, care a rupt Biserica în 1924 prin schimbarea calendarului, cu doar cinci ani mai înainte declarase că nicio Biserică nu poate primi Noul Calendar fără să devină schismatică! Aceasta înseamnă că recunoaște că Biserica Noului Calendar a devenit schismatică!” (P, 186).

    • Sau în 1930…

    Mai jos însă susține că această cădere a avut loc în 1930, atunci când „Sinodul Bisericii de stat a acceptat raportul eretic al profesorului Hristos Androutsos! Astfel, a devenit ea însăși eretică!” (P, 127).

    • Sau în 1935!

    În alt loc, din nou autorul susține că Biserica Greciei s-a rupt în 1935: „În favoarea acestei opinii pledează mai multe motive. Cel mai important este că, atunci când cei trei episcopi, în 1935, au aderat la Vechiul calendar, în Enciclica lor au proclamat Biserica Nou-calendariștilor drept schismatică” (P, 112).

    Însă „hotărârile” de mai sus, referitoare la Biserica Greciei, nu pot sta în picioare, întrucât aceasta nu a căzut:

    1.  În 1924.

    Mai întâi, deoarece afirmația d-lui Sakarellos, cum că „după schimbarea calendarului… o parte nu mai avea «comuniune» cu cealaltă”, nu se susține. Imediat după schimbarea calendarului nu a existat nici o întrerupere a comuniunii și nici o rupere (îngrădire), ci doar protest și cererea credincioșilor de a fi slujiți după vechiul calendar de către preoții parohiilor. Potrivit tuturor mărturiilor epocii, credincioșii care stăruiau în vechiul calendar cereau preoților parohiilor, care urmau deja noul calendar, să săvârșească sărbătorile după cel vechi.

    Cazul Sfântului Nicolae Planas este de asemenea foarte caracteristic, el slujind și după vechiul calendar. Prin urmare, atunci nu a existat nicio schismă.

    În al doilea rând, dacă episcopii care au acceptat Noul calendar au devenit «pseudo-episcopi», așa cum susține autorul, atunci și cei trei Arhierei care s-au întors la Vechiul calendar în 1935 sunt „pseudo-episcopi”, iar hirotoniile de arhierei și preoți pe care le-au săvârșit ar fi nule și, prin urmare, nici Vechi-calendariștii nu ar avea preoție. La acest argument au încercat să răspundă Mateiții, spunând că, pe de o parte, cei doi Arhierei (Gherman de Dimitriada și Hrisostom, fost de Florina[1]) fuseseră hirotoniți înainte de 1924 și, prin urmare, s-au „auto-reabilitat” prin «Mărturisire» și revenirea lor (ceea ce însă contravine practicii Bisericii, potrivit căreia doar un Sinod de Arhierei poate retrage și doar el poate restabili preoția), iar, pe de altă parte, Hrisostom de Zakynthos ar fi fost „restaurat prin hirotonie” de ceilalți doi Arhierei (ceea ce însă constituie un mit mare și fără temelie – nu aduc nicio dovadă absolută! – un mit – în care Mateiții se specializează – creat pentru a face față dublei lor umiliri: pe de o parte, din cauza prăbușirii răsunătoare a teoriei lor eretice despre pierderea automată a preoției, iar pe de altă parte, din cauza faptului că „Sfântul lor Părinte”, Matei, a fost hirotonit de un Episcop nou-calendarist).

    În al treilea rând, referirea la textul respectiv al lui Hrisostom Papadopoulos din 1919, pentru a susține poziția de mai sus, este complet nejustificată, deoarece textul nu se interpretează așa cum dorește dl. Sakarellos. Scriind Papadopoulos că „Biserica Greciei, precum și celelalte Biserici Ortodoxe Autocefale, deși independente intern, sunt totuși legate între ele și unite prin principiul unității spirituale a Bisericii, constituind una și singura Biserică Ortodoxă și, prin urmare, niciuna dintre acestea nu poate să se separe de celelalte și să accepte un Nou Calendar fără a deveni schismatică față de celelalte”, el nu exprimă poziția că, dacă o Biserică acceptă Noul Calendar, devine automat schismatică, așa cum interpretează eronat dl. Sakarellos, ci exprimă teama că va fi considerată schismatică de celelalte Biserici, adică că va da prilej celorlalte Biserici să o declare schismatică, lucru care însă nu s-a întâmplat, deoarece celelalte Biserici au adoptat (din păcate) o atitudine de toleranță și iconomie față de Bisericile nou-calendariste. Și chiar dacă s-ar presupune că Papadopoulos ar fi fost atât de nepriceput încât, pe de o parte, să considere automat schismatică orice Biserică care acceptă Noul Calendar, iar pe de altă parte, să-și schimbe el însuși calendarul Bisericii sale, care este valoarea cuvintelor sale, astfel încât să le invoce dl. Sakarellos? Noi, ortodocșii, pentru a susține o poziție ne referim la opiniile Sfinților Părinți, nu la cele ale celor rătăciți!

    • Nici în 1930.

    Foarte simplu, deoarece așa-numitul raport eretic al binecuvântatului Androutsos nu predica imaginara erezie a celor „două sfințenii”! Este de remarcat că această „erezie” a fost descoperită de cunoscuta călugăriță Magdalena, anatematizată și luptătoare împotriva sfinților, – în cartea ei „Erezii contemporane” (1974) – pe care dl. Sakarellos o elogiază ca fiind pretins ortodoxă! El însuși scrie despre ea că „a fost anatemizată, după cum am văzut, pentru credința ei ortodoxă a Bisericii, că Hristos are «o singură sfințenie». Anatemizând însă pe Magdalena, episcopii Bisericii de stat au anatemizat pe Sfinții Părinți, precum pe Sfântul Dionisie Areopagitul, Sfântul Chiril al Alexandriei, Marele Atanasie, Marele Vasile, Ioan Gură de Aur, Maxim Mărturisitorul și mulți alții! Desigur, ca pretext pentru această excomunicare au fost folosiți anumiți termeni, pe care menționata stareță i-a inclus, din păcate, în cărțile ei împotriva Sfântului Nectarie de Eghina, referitor la anumite opinii ale acestuia, care există în lucrările sale” (vezi P, 128).

    Însă Magdalena nu a inclus pur și simplu, pretins „nefericit”, „anumiți termeni” în cărțile ei împotriva Sfântului Nectarie, ci și-a dedicat multe dintre cărțile sale exclusiv și doar la defăimarea și insultarea marelui Sfânt, astfel încât acesta să primească, chiar și după moarte, cununa nedreptății și a calomniei. Și pentru aceasta a fost anatematizată atât de către nou-calendariști (în 1976), cât și de către vechi-calendariști (în 1979).

    Iar pozițiile polemice ale dlui. Sakarellos împotriva lui Christos Androutsos, dar și împotriva binecuvântatului Panaghiotis Trembelas, au fost invalidate de distinșii profesori de Teologie, adormiții Andreas Theodorou și Konstantinos Mouratidis (în special cartea celui din urmă a fost într-o asemenea măsură devastatoare pentru aceste calomnii, încât dl. Sakarellos nu a îndrăznit niciodată să răspundă).

    •  Nici în 1935.

    Și îi răspunde dlui Sakarellos însuși autorul retragerii din 1935:

    „Dreptul de a proclama persoane și Biserici ca schismatice nu le-a fost acordat Sfinților și Dumnezeieștilor Părinți ai Sinoadelor Ecumenice, nici asupra persoanelor, nici asupra Bisericilor particulare, ci doar unui Sinod Ecumenic, care reprezintă întreaga Biserică Ortodoxă, și ale cărei decizii sunt luate sub inspirația Sfântului Duh. Din acest motiv, respectând Canoanele și Regulamentele Sinoadelor Ecumenice, am refuzat să proclamăm Biserica Greciei ca schismatică, și ne-am limitat doar la a întrerupe comuniunea bisericească cu Arhiepiscopul Atenei și cu Arhiereii cu aceeași opinie, pentru a nu deveni părtași la răspunderea pentru inovația calendaristică. Și am procedat astfel conform celui de-al 15-lea Canon al Sinodului I-II din Constantinopol, care acordă dreptul doar de a întrerupe comuniunea bisericească împotriva celor ce nesocotesc tradițiile și fără o decizie sinodală, prin care numai atunci se proclamă persoanele și Bisericile schismatice și se consideră nule Tainele lor” (Epistolă a Sfântului Hrisostom, fost de Florina, către Comunitatea G.O.C., 17/10/1937, https://krufo-sxoleio.blogspot.com/2020/09/blog-post_20.html).

    „Și dacă noi, îngrădindu-ne, am numit pe Arhiepiscopul Atenei și Biserica Greciei schismatici, am folosit cuvântul schismă nu cu sensul în care Biserica îl folosește pentru a desemna separarea din Biserica Ortodoxă și, ca urmare a acesteia, înstrăinarea de harul lui Hristos și de Taine, ci în sensul că Arhiepiscopul Atenei, prin inovația liturgică a calendarului, s-a separat pe sine și ierarhia sa, urmând alte Biserici Ortodoxe, în ceea ce privește prăznuirea sărbătorilor și respectarea posturilor. Această separare a Preafericitului și a ierarhiei care îl urma ne oferă dreptul de a exprima opinia noastră personală și complet individuală, că Preafericitul și episcopii care îl urmau, separând conștienți unitatea Bisericii Ortodoxe universale în ceea ce privește sărbătorirea simultană a sărbătorilor și respectarea simultană a posturilor, au devenit doar potențial și nu în fapt lipsiți de harul divin, rămânând sub blestemele și anatemele aruncate de Sfinții Părinți ai celor 7 Sinoade Ecumenice împotriva celor care nesocotesc tradițiile și schimbă hotarele veșnice stabilite de Părinții noștri. Dar Preafericitul și episcopii care gândeau la fel ca el vor deveni efectiv lipsiți de harul divin și străini de duhul ortodox al Tainelor numai atunci când vor fi proclamați astfel și efectiv schismatici de către un Sinod Panortodox, singurul îndreptățit pentru aceasta conform rânduielilor Bisericii Ortodoxe Răsăritene” (Scrisoarea Sfântului Hrisostom, fost de Florina, către Gherman al Cicladelor, 9/11/1937, http://krufo-sxoleio.blogspot.com/2019/09/blog-post.html).

    De asemenea, consideră drept „în afara Bisericii lui Hristos” și Patriarhia de la Constantinopol, din cauza presupusei „Uniri a Bisericilor” care ar fi avut loc în 1965, așa cum susține dl. Sakarellos în cartea sa intitulată „S-a făcut în 1965 Unirea Bisericilor!”.

    Acolo el afirmă că „Unirea” s-a realizat deoarece:

    a) Athenagoras îl pomenea pe Papă, prezentând următorul raționament:

    „Athenagoras nu era o persoană oarecare. Nu era un simplu membru al Bisericii. Era Patriarh al Bisericii Ortodoxe. Și când conducătorul unei Biserici, așa cum este istoricul Patriarhat de la Constantinopol, se unește cu un papă eretic, devin eretici nu doar «episcopii cei mai sfințiți din jurul său», așa cum scrie el, care îl pomenesc și slujesc împreună cu el, ci și toți ortodocșii, precum:

    • toți clericii aflați sub autoritatea sa, care slujesc împreună cu el sau îl pomenesc;
    • întregul său popor, care este deservit sacramental de către clerici care îl pomenesc;
    • toți ceilalți Patriarhi și Arhiepiscopi cu care are „comuniune”;
    • toți ceilalți clerici ai celorlalte Patriarhii și Biserici, care slujesc împreună sau pomenesc Patriarhii sau Arhiepiscopii lor, care „au comuniune” cu Athenagoras;
    • întregul popor al Patriarhiilor și Bisericilor respective, ale căror Patriarhi și Arhiepiscopi „au comuniune” cu Athenagoras!”

    Adică, dacă un Patriarh al oricărei Biserici Ortodoxe îl pomenește pe papă, acest simplu fapt face ca toate Bisericile locale cu care are «comuniune» să fie considerate papale!” (E, 7-8).

    Înainte de a fi infirmat acest raționament absurd, nu se poate omite observația unui nonsens concret, pentru care se pune următoarea întrebare retorică:

    Cum poate Athenagoras să fie nu doar un „simplu membru al Bisericii”, ci și „Patriarh al Bisericii Ortodoxe”, când, așa cum am văzut în ecleziologia lui Sakarellos, oricine nu are „luminare” și „îndumnezeire” „cade din rândul membrilor Bisericii”, iar „orice poziție ar ocupa în trupul Bisericii, dacă cade în erezie sau are «comuniune» cu cineva care a căzut în erezie, nu mai rămâne membru al Bisericii”?

    Această absurditate de mai sus, potrivit căreia „devin eretici” nu doar Athenagoras, ci și mitropoliții lui, clerul și turma lui, precum și ceilalți patriarhi și arhiepiscopi, împreună cu clerul și turmele lor, este infirmată nu doar de simpla rațiune, ci și de fapte similare din istoria Bisericii. De exemplu, atunci când Nestorie a căzut în erezie, atunci ar fi trebuit să fie considerați „eretici” toți episcopii Bisericii din Constantinopol, precum și ceilalți patriarhi și episcopi ai celorlalte Biserici, pentru că încă păstraseră comuniunea cu el. Atunci, conform absurdității lui Sakarellos, cel de-al III-lea Sinod Ecumenic, care l-a condamnat pe Nestorie, s-ar fi convocat de către „eretici”! Același lucru ar fi trebuit să se întâmple de fiecare dată când un patriarh cădea în erezie (adică destul de des!) sau recunoștea papalitatea (de asemenea de mai multe ori) și automat toți cei care aveau comuniune cu el, și cei care aveau comuniune cu cei care aveau comuniune cu el, și așa mai departe, să fie transformați în „eretici”…

    Însă niciodată căderea unui patriarh nu a fost considerată căderea întregii Biserici Locale, ci doar o decădere personală, pentru care Biserica, de regulă, lua măsuri, mai devreme sau mai târziu (destituirea și excomunicarea celui vinovat, etc.). Iar separarea ortodocșilor de cel căzut avea exact acest scop[2].

    b) A avut loc „Ridicarea Anatemelor”, a cărei formă originală pretinde-se că conține sintagma „ comuniune întreruptă”, și nu termenul „anatemă”.

    Dl. Sakarellos scrie: „Textul francez original al acordului din 1965 menționează că papa Paul al VI-lea și Patriarhul Athenagoras «restabilesc comuniunea»[3] dintre cele două Biserici… Mai exact, în textul francez original apare cuvântul excommunication. Acest cuvânt în mod indiscutabil înseamnă «comuniune întreruptă», excomunicare. Traducerea oficială în greceste îl redă cu cuvântul «anatemă». Aceasta este o greșeală intenționată. Francezii redau cuvântul grec «anatemă» prin cuvântul «anatheme». Dacă, așadar, textul francez ar fi vrut să spună că se ridică anatemele, ar fi folosit cuvântul francez «anatheme», nu «excommunication»! În franceză, cuvântul excommunication înseamnă «comuniune întreruptă» (nota 33: faptul că excommunication în franceză înseamnă comuniune întreruptă este demonstrat chiar de textul francez al acordului, unde expresia la communion ecclésiastique apare de două ori și înseamnă «comuniune eclezială», cum redă corect traducerea oficială în grecește, și nu «anatema eclezială»!). Se deosebește clar de cuvântul anatheme, care înseamnă «anatema». Termenii «comuniune întreruptă» și «anatema» au conținut teologic diferit. Termenul «comuniune întreruptă» înseamnă separare de ceilalți (excomunicarea celorlalți) membri ai Bisericii. Termenul «anatema» înseamnă separare de Hristos, predare diavolului și pierderea mântuirii. Prin urmare, termenii «comuniune întreruptă» (excomunicare) și «anatema» nu sunt echivalenți. Având în vedere că în paragraful 4 al acordului este folosit cuvântul excommunication, aceasta înseamnă că, prin acest acord, s-a «restabilit comuniunea», adică «schisma» dintre cele două Biserici!”

    Aici distorsionarea ajunge la un alt nivel, acolo unde le place juriștilor să ajungă, falsificând adevărul. Dl. Sakarellos susține că cuvântul din textul original francez excommunication ar însemna «comuniune întreruptă». El își justifică punctul de vedere, nu consultând vreun dicționar, ci prin următorul raționament: pentru că communion înseamnă «comuniune», atunci excommunication ar însemna «comuniune întreruptă»! Și, prin urmare, continuă el cu acest raționament eronat, că dacă s-a făcut „restabilirea comuniunii”, atunci avem „comuniune bisericească” și „Unirea Bisericilor”!!!

    Anularea acestei opinii se face, de asemenea, în două moduri. În primul rând, și mai ales, consultând dicționare franceză-greacă de încredere, în care se dovedește clar că cuvântul excommunication în limba franceză se traduce prin „anatemă” și „excomunicare”, și nu prin „comuniune întreruptă”!

    A doua dovadă că nu există „restabilirea comuniunii” și „Unirea Bisericilor” este faptul că, oficial, vizibil și în mod general, nu există așa-numitul „Potir Comun”. Așadar, faptul că milioane de ortodocși simpli, clerici și laici, sunt condamnați ca fiind pretinși „papistași” nu știu dacă reprezintă doar un absurd al unei singure persoane sau o acțiune deliberată și conștientă de denigrare a ecleziologiei Ortodocșilor Adevărați, menită să facă Biserica noastră complet necredibilă și să nu mai fie un refugiu pentru credincioșii trădați de păstorii lor din Bisericile oficiale.

    Să ne gândim: cui folosește această atitudine ecleziologică introvertită, indiferentă, autojustificată[4], conservatoare și extremă și pe cine ar dăuna o atitudine ecleziologică extrovertită, iluminatoare, frățească, contestatară și corectă? Prin prima atitudine, vom continua să ne prezentăm ca membrii unui fel de sectă, care, prin rigiditate și autojustificare, îndepărtează orice om umil și rațional. În schimb, prin a doua atitudine, vom demonstra că suntem cu adevărat membri autentici ai Bisericii Ortodoxe, că opoziția și mărturia noastră au baze teologice și argumentație patristică și vom putea, cu Harul Domnului nostru, să provocăm gândirea fiecărui credincios sănătos și corect, care se apropie de Biserica noastră, slăbind astfel terenul putred al Bisericilor oficiale.

    Biserica Rusiei, potrivit dl. Sakarellos, este considerată căzută din Ortodoxie și devenită… „francizată” (latinizată – n. trad.) încă din vremea Marelui Petru (vezi opiniile lui anti-ruse exagerate în P, 24-31). Iar Biserica Rusă din Diaspora este considerată de el ca fiind eretică, începând cu 1984 și după, așa cum am văzut în partea anterioară. La această afirmație, numai el poate răspunde cum se face că din această Biserică „francizată” (latinizată – n. trad.), potrivit opiniei sale, au ieșit atât de mulți și atât de mari Sfinți (Serafim de Sarov, Ignatie Briantșaninov, Teofan Zăvorâtul, Ioan de Kronstadt etc.), precum și mii de Neomartiri în vremea bolșevismului, dar și cum a rezultat o Biserică Ortodoxă Autentică (cea a Diasporei Ruse, cu mari Sfinți, cu moaște neputrezite), de la care avem, de altfel, Succesiunea Apostolică?

    Oricum, acesta consideră toate Bisericile Locale ca fiind eretice din cauza participării lor la Consiliul Mondial al Bisericilor: „Când păstorii Bisericii Ortodoxe devin membri ai așa-numitului «Consiliu Mondial al Bisericilor», aceast amestec al «bisericilor» eretice, ce înseamnă asta? Înseamnă că păstorii nevrednici care au făcut-o membră a acestuia, fie că sunt Patriarhi, Arhiepiscopi, Episcopi sau alți clerici și teologi, au căzut din credința ortodoxă și au devenit eretici! Iar cei care îi urmează și au «comuniune» cu ei, în fața lui Dumnezeu, devin același lucru. Și ei sunt la fel de eretici și au o credință greșită!” (P, 43).

    Poziția aceasta însă nu este acceptată nici măcar de însuși autorul ei, nu doar pentru că știe că „Consiliul Mondial al Bisericilor” nu constituie (cel puțin încă) o „Biserică Universală” (indiferent dacă se îndreaptă și aspiră către aceasta), ci și pentru că, dacă ar fi acceptat această poziție, ar fi trebuit mai întâi de toate să-l condamne ca eretic pe mentorul său, pr. Ioannis Romanidis, care, după cum se știe, a participat ani de zile la dialogurile „Consiliului Mondial al Bisericilor” și care considera greșit să fie etichetat drept „anti-ecumenist”! Iată ce dezvăluie însuși Romanidis într-un raport al său, publicat chiar de dl. Sakarellos:

    „De fapt, am fost informat, în cadrul unei discuții private, că în 1981 s-au făcut acțiuni la ordinul Secretarului General, pe baza decretului de numire al Bisericii Greciei din 1976, pentru numirea subsemnatului în cadrul «Credință și Ordine». Dar am fost respins pentru că am fost acuzat de anti-ecumenism, și oamenii noștri, în privința chestiunilor respective, nu au făcut ceea ce trebuia pentru a contracara acuzația” (P, 47).

    Este deci de mirare că dl. Sakarellos îl consideră pe pr. Ioannis Romanidis (adică nu doar un simplu membru al „Bisericii schismatic-eretice” din Grecia, ci și pe cel care a participat ani de zile la „Dialoguri” și a fost inițiatorul condamnabilei Declarații de la Chambésy!) drept „fericit” și „teolog de frunte” (P, 169), a cărui învățătură o adoptă! Această nebunie este continuată de adepții sakarellismului (fie conștienți, fie inconștienți), care, deși și ei îl consideră pe Romanidis mare („ne-a deschis ochii, ca să vedem teologia luminii”, așa cum scriu!), atacă, pretinzând că sunt rătăciți, pe adevărații învățători ai autenticei teologii ortodoxe din Grecia (fericitul Mitropolit Kiprian Koutsoumbas, Aristotelis Delimbasis, pr. Maxim Agiovasileiatis, pr. Theodoret Mavros ș.a.), adică pe Adevărații Ortodocși, pe care însuși Romanidis îi considera eretici!!!

    Iată ce scrie inacceptabil autorul în introducerea lucrării sale „DIALOGUL ORTODOCȘI-HETERODOCȘI și CONSILIUL MONDIAL AL BISERICILOR”:

    „A cincea coloană[5] a augustinienilor, prezentată ca tradiționaliști ortodocși vechi-calendariști.

    Cele cincisprezece Biserici Ortodoxe canonice, care numără aproximativ 300 de milioane de creștini ortodocși, și-au trimis reprezentanții la Salonic pentru a se întâlni între 29 aprilie și 2 mai, pentru a înfrunta o nouă erezie a vechi-calendariștilor. Acest nou fenomen al anti-ecumeniștilor augustinieni este condus în Grecia de așa-numitul Mitropolit Ortodox de Fili, Kiprian, și în SUA de așa-numitul Arhiepiscop Ortodox de Etna, California, Hrisostom. S-a observat că aceștia încearcă să-și impună erezia augustiniană prezentându-se ca dușmani ai ecumenismului în țări precum Rusia, Bulgaria, Serbia, Georgia etc. Acest Kiprian de Fili a fost inițial preot nou-calendarist al Bisericii oficiale a Greciei. În urmă cu câțiva ani, a devenit membru al Bisericii Vechi-calendariste. Există suspiciunea că în spatele acestui curent se află cei care încearcă să pătrundă în țările ortodoxe cu erezii augustiniene sub pretextul Ortodoxiei Tradiționaliste, Vechi-calendariste și Anti-ecumeniste. Prezentându-se ca ortodocși tradiționaliști extrem de conservatori, Kiprian de Fili și Hrisostom de Etna au fost destul de ocupați încercând să promoveze și să apere ereziile augustiniene printre ortodocși, așa cum se poate vedea ușor în publicațiile lor. Ceea ce este interesant este faptul că atât catolicii, cât și protestanții îl consideră pe Augustin ca părintele fondator atât al teologiilor catolice, cât și al celor protestante. Prin urmare, ceea ce se spune în această introducere despre „vindecarea bolii religiei” se aplică în egală măsură atât pentru Kiprian de Fili, cât și pentru Hrisostom de Etna și pentru încercarea lor de a pătrunde în țările ortodoxe cu o doctrină eretică, denaturată, a religiei.”

    Aici vedem inițial cunoscuta obsesie diabolică și anti-sfântă a lui Romanidis împotriva Sfântului Augustin (în acest punct trebuie subliniat că greșesc cei dintre ai noștri – din fericire puțini – care s-au lăsat purtați și îl consideră pe Sfântul Augustin drept exponent al unei ecleziologii contrare celei a Sfântului Ciprian din Cartagina – ieromartirul Ilarion Troițki a demonstrat mai ales că el este, dimpotrivă, exponent al aceleiași ecleziologii ortodoxe).

    Îi acuză pe ierarhii Sinodului în Rezistență, acum binecuvântații, Kiprian și Hrisostom, care, prin munca lor titanică din anii 1990, au luminat întreaga lume în privința Ecumenismului, în timp ce cei din rândul nou-calendariștilor și ecumeniștilor, de tipul lui Romanidis, căzuseră în mari derapaje (de ex. Canberra, Sabézy), iar ceilalți din G.O.C. se consumau în dispute și schisme (1995, 1998), având ca protagonist și unul dintre principalii vinovați ai răului, cum vom vedea într-o parte viitoare, pe dl. Sakarellos!

    Romanidis se referă de asemenea la faimoasa „Conferință Pan-Ortodoxă a Salonicului” din 29 aprilie –2 mai 1998, care a fost convocată de ecumeniștii din Bisericile oficiale (foarte îngrijorați de activitatea anti-ecumenistă a Ortodocșilor Adevărați aflați în rezistență), sub președinția cunoscutului ecumenist Hrisostom al Efesului (cu binecuvântarea, bineînțeles, a dl. Bartolomeu) și care a condamnat pe adevărații ortodocși (vezi textul complet în revista ecumenistă „Καθ᾿ οδόν” (Pe drum), nr. 14, iunie 1998).

    Acesta a fost „marele Romanides”, ale cărui erezii le-a introdus în spațiul nostru dl. Sakarellos.

    Sursa: https://krufo-sxoleio.blogspot.com/2020/06/6.html

    [1] Astăzi, Sfântul Ierarh Hrisostom de Florina. – n. trad.

    [2] Scopul îngrădirii era acela de a nu deveni părtaș al ereziei propovăduite și de a aștepta să se ia măsuri într-un Sinod panortodox, nu de condamnare a întregii Biserici. – n. trad.

    [3] Termenul „ακοινωνησία” e destul de greu de tradus în exactitate. El ar însemna mot-a-mot „necomuniune”, „lipsă de comuniune” sau chiar „ridicarea necomuniunii / lipsei de comuniune” în expresia „άρση ακοινωνησίας”. Am ales să traduc cuvântul „ακοινωνησία” ca „comuniune întreruptă”, iar expresia „άρση ακοινωνησίας” ca „restabilirea comuniunii” – n. trad.

    [4] O Biserică care se consideră autojustificată se consideră legitimă și corectă de la sine, fără să recunoască nevoia validării sau aprobării de la alte autorități bisericești, cum ar fi un Sinod panortodox sau alte Biserici Locale. – n. trad.

    [5] Expresia „a cincea coloană” nu are legătură cu ordinea numerică literală, ci provine dintr-un termen militar și politic. În timpul Războiului Civil Spaniol (1936–1939), generalul Emilio Mola a spus că în Madrid există patru coloane ale armatei sale care atacau orașul, iar a cincea coloană erau simpatizanții lui Mola aflați în interiorul orașului, pregătiți să submineze rezistența din interior. „A cincea coloană” a devenit o sintagmă universală pentru orice grup infiltrat în interiorul unei organizații, care acționează subversiv, în secret, pentru a slăbi sau a submina organizația din interior. – n. trad.

  • Contribuție la eliberarea ecleziologiei Adevăraților Ortodocși de captivitatea sakarelliană (adică romanidiană) (5)

    Continuarea articolului: https://rezistentaortodoxa.org/2025/09/03/contributie-la-eliberarea-ecleziologiei-adevaratilor-ortodocsi-de-captivitatea-sakarelliana-adica-romanidiana-4/

    Pe baza ecleziologiei sakarelliene, Sfinții nu greșesc: „ceea ce crede sau învață un sfânt este corect și aceasta trebuie să creadă și credincioșii” (P, 125). „Numai sfinții și dintre cei vii aceia care au dobândit «vederea lui Dumnezeu» sunt infailibili!” (A, 4). „Dacă cineva nu a ajuns la această stare sau a căzut din ea, atunci se poate rătăci!” (A, 5). Dacă unii Sfinți greșesc și nu sunt de acord cu ceilalți Sfinți în anumite chestiuni, atunci nu este posibil să fie Sfinți, deoarece aceasta înseamnă că „acele persoane niciodată nu s-au învrednicit să ajungă la îndumnezeire. Prin urmare nu pot fi socotiți printre sfinți” (P, 216). „Aceia care sunt «comuniunea sfinților» nu pot fi înșelați. Însă aceștia sunt Biserica” (A, 5).

    Părinții însă, după cum vom vedea și mai jos, învață că este posibil ca chiar și Sfinții să cadă în unele greșeli. Citim în Cartea Cuvioșilor Varsanufie și Ioan, editată de Sfântul Nicodim, cu privire la Sfinți: „Să nu credeți însă că, chiar dacă erau sfinți, au putut cu adevărat să înțeleagă toate adâncurile lui Dumnezeu” (Veneția, 1816, p. 296). Aceasta se întâmplă deoarece uneori au primit de la dascălii lor ceva strâmb și nu s-au rugat lui Dumnezeu să le descopere adevărul cu privire la acea chestiune (ibid.). Este menționat ca exemplu Sfântul Grigorie de Nyssa, care „primind părerea despre apocatastază de la dascălii de dinaintea lui, fără cercetare, nu s-a rugat lui Dumnezeu să-i descopere dacă este adevărată… Trebuie notat însă și aceasta: că Sfântul spune aceasta nu cu stăruință, nici cu o hotărâre sinodală asupra acestui subiect, căci mai târziu Sinodul al VI-lea Ecumenic a respins această părere ca blasfemiatoare” (ibid., nota 1, pp. 296-297).

    Așadar, cineva care este însuflețit de concepții despre o Biserică a Sfinților infailibili, este firesc să nu poată accepta că este posibil ca și Sfinții să se rătăcească, și astfel ajunge la luptă împotriva sfinților.

    Sfinții pe care îi respingea dl. Sakarellos erau următorii:

    1. Sfântul Augustin

    Sub influența părintelui Romanidis, care a fost cel mai mare potrivnic al Sfântului Augustin, a urmat și el aceeași atitudine. În 1977, ca adept al noului calendar, a depus „Memoriu către Biserica Greciei cu privire la canonizarea Sfântului Augustin”, un text complet lipsit de consistență, atât din punct de vedere istoric, cât și teologic, care, așa cum era firesc, a fost respins de Biserica oficială. Dar și mai târziu, ca adept al vechiului calendar, l-a atacat pe Sfânt:

    „[Francii], când au învățat să citească, au găsit scrierile lui Augustin (354–430), care era episcop în Hipona, Africa de Nord. În ele au citit erezia despre «predestinarea absolută». Această erezie a lui Augustin, care învăța că Dumnezeu predestinează pentru fiecare om dacă se va mântui sau nu, dacă va fi liber sau sclav etc., le-a plăcut mult. Îi ajuta să-i convingă pe iobagi că trebuie să fie mulțumiți cu robia lor, pentru că Dumnezeu i-a predestinat să fie sclavi! Așa cum Dumnezeu i-a predestinat pe ei înșiși să fie stăpânii romanilor! Cu argumente teologice, întăreau robia romanilor ca fiind voia lui Dumnezeu! Astfel, potrivit acestei erezii a lui Augustin, orice român înrobit care își dorea libertatea nu era un bun creștin! Era eretic! Împreună cu această erezie, francii au primit și celelalte erezii ale lui Augustin, precum «Filioque» etc. Astfel, sprijiniți și de obrăznicia neștiinței lor, au început să se prezinte ca mari teologi! L-au promovat pe Augustin ca pe cel mai mare Părinte al Bisericii. Au început chiar să-i acuze pe adevărații teologi ortodocși romani ca eretici, pentru că nu îmbrățișau rătăcirile și ereziile lui Augustin!” (P, 19). „În Biserica veche, singurul care nu era de acord cu Sfinții Părinți în privința «purcederii» Sfântului Duh se pare că a fost Augustin, care este socotit părintele ereziei Filioque!” (P, 228). Un text și mai aspru (la fel de lipsit de fundament și de argumente solide) a publicat și pe internet, pe un vechi forum („Ortodoxia”, care a fost între timp desființat), de unde a fost republicat aici.

    Aici nu vom proceda la o respingere detaliată a (atacurilor) pozițiilor sakarelliene (=romanidiene) împotriva Sfântului Augustin. Cititorul iubitor de adevăr poate consulta următoarele texte, foarte lămuritoare (o mică trimitere am făcut și noi aici):

    1. Cuv. Serafim Rose, Poziția Sfântului Augustin în Biserica Ortodoxă, ed. Myriovivlos, 2010 (cea mai bună carte pe această temă).

    2. Michael Rackl, Die griechischen Augustinusuebersetzungen, Roma, 1924.

    3. Georgios Martzelos, Școala Teologică din Tesalonic și Sfântul Augustin.

    [4. În general, pe tema greșelilor Sfinților, recomandăm și foarte frumoasa lucrare a pr. Nikiforos Nassos, „Sfântul din Egina și cele controversate despre el (respingerea argumentelor-obiecțiilor)”, care constituie o sinteză a cărții sale „Cu toți sfinții: recunoașteri ale sfinților – contestări”, Volos, 2009].

    Declarăm simplu că noi, Ortodocșii Adevărați, îl cinstim pe Sfântul Augustin ca Sfânt și Părinte al Bisericii, fiind de acord cu Sinoadele (de pildă, al III-lea, al IV-lea, al V-lea Ecumenic, localele de la Ierusalim [415], Lateran [649] ș.a.) și cu Părinții (de pildă, Sfântul Grigorie Dialogul, Sfântul Maxim Mărturisitorul, Sfântul Martin al Romei, Marele Fotie, Sfântul Marcu Eugenicul, Sfântul Nicodim, Sfântul Nectarie ș.a.).

    Nu putem însă să nu menționăm ironia că poziția sakarelliană (=romanidiană) este, de fapt, o poziție pur „francă” (apuseană – n. trad.)! Și iată dovezile:

    a) Marele Fotie, în scrisoarea sa de importanță excepțională către mitropolitul Ioan al Aquileiei (care apăra filioque ca fiind, chipurile, învățătura Sfinților Ambrozie, Augustin și Ieronim), prin care respinge rătăcirea despre „infailibilii” Sfinți, înfruntă următoarea opinie: „Dacă au învățat corect (adică Părinții aceia care au făcut unele greșeli dogmatice), zice, atunci trebuie să le susțină cugetarea cei care îi socotesc Părinți; dar dacă au spus lucruri eretice, atunci împreună cu cugetarea lor eretică trebuie și ei înșiși să fie respinși” [= «Dar dacă au dogmatizat bine, zice, trebuie să fie susținută cugetarea lor de către cei care îi numesc Părinți; iar dacă au vorbit fără evlavie, trebuie ca împreună cu cugetarea eretică să fie respinși și ei înșiși» (P.G. 102, 809)]. Această opinie pur „francă” (apuseană – n. trad.) (pe acest mod de gândire se va sprijini mai târziu și „infailibilitatea” papei), care din păcate se repetă și în vremea noastră, este contrazisă de Marele Fotie, care răspunde că „credincioșii Bisericii și cei ce nu uită învățăturile sfinte, după pilda lui Sem și Iafet (cf. Fac. 9, 20-27), știu foarte bine să acopere goliciunea tatălui lor, dar îi condamnă și îi resping pe imitatorii lui Ham” [= «Cei hrăniți de Biserică și care nu uită învățăturile sfinte, după pilda lui Sem și Iafet, știu să acopere goliciunea părintească, și îi condamnă și se întorc de la imitatorii lui Ham» (P.G. 102, 812)]. Și astfel Marele Fotie acoperă greșelile Sfinților în felul următor: „Căci de câte ori împrejurările i-au silit pe mulți, unele lucruri să le spună în grabă, altele pentru iconomie, altele din pricina împotrivirii celor neascultători, altele chiar din neștiință, în care este omenesc să cadă cineva. Căci unul luptând împotriva ereticilor, altul pogorându-se la slăbiciunea ascultătorilor, altul făcând altceva și, fiindcă vremea îl chema să lase deoparte exactitatea pentru un scop mai mare, a spus și a făcut lucruri pe care nouă nu ne este îngăduit nici să le spunem, nici să le facem… Iar dacă s-au exprimat greșit sau, dintr-o pricină pe care acum noi nu o știm, s-au abătut de la dreapta credință, și nimeni nu i-a cercetat, nici nu i-a chemat cineva la cunoașterea adevărului, nu trebuie cu nimic mai puțin să-i socotim și pe aceștia Părinți, chiar dacă n-au spus aceasta, atât pentru strălucirea vieții lor, cât și pentru vrednica de respect virtute a lor, precum și pentru restul evlaviei lor fără prihană; dar cuvintele lor, în care s-au abătut, nu le vom urma… Iar noi, descoperind că și alți fericiți Părinți și dascăli ai noștri, în multe privințe s-au abătut de la exactitatea dogmelor drepte, nu primim abaterea ca adaos, dar pe bărbați îi îmbrățișăm; așa și pe aceia, dacă unii au ajuns să spună că Duhul purcede de la Fiul, această abatere de la cuvântul Domnului Hristos nu o primim, însă pe ei nu-i despărțim de ceata Părinților” [= «Câte circumstanțe ale lucrurilor îl constrângeau pe mulți oameni: unii să vorbească neglijent, alții să spună ceva din considerente de iconomie, alții să se abțină din cauza celor care se împotriveau, iar alții să greșească din ignoranță, așa cum este firesc oamenilor. Căci unii se opuneau ereticilor, alții cedau slăbiciunii ascultătorilor, alții făceau altceva, și având împrejurarea să sacrifice precizia pentru un scop mai mare, au spus și au făcut lucruri pe care nouă nu ne este permis nici să le spunem, nici să le facem… Dacă însă au greșit sau, dintr-un motiv pe care acum nu îl cunoaștem, s-au abătut de la adevăr, nu li s-a făcut nici o cercetare și nimeni nu i-a chemat pentru a învăța adevărul. Totuși, nu trebuie să-i considerăm mai puțin Părinți, chiar dacă nu au spus acest lucru, datorită vieții lor luminate și a virtuții lor respectabile, precum și a celeilalte lor evlavii fără pată; însă nu vom urma cuvintelor lor în care s-au abătut… Noi, pentru că am constatat că și alți sfinți Părinți și Învățători ai noștri au greșit în multe privințe în ceea ce privește precizia adevărurilor dogmatice, nu acceptăm abaterea, dar îi primim pe oameni; la fel procedăm și cu cei care au ajuns să spună că Duhul Sfânt izvorăște din Fiul: abaterea de la glasul Stăpânului nu o primim, însă nu îi separăm pe aceștia de turma Părinților» (ibid.)].

    b) Sfântul Marcu Evghenicul, în timpul așa-numitului Sinod fals de la Ferrara-Florența, s-a confruntat cu o poziție similară a latinilor. Aceștia, încercând să convingă că teoria lor despre focul-purgatoriu era o învățătură corectă, au citat pasaje din Părinți, de exemplu din Sfântul Grigorie de Nyssa. Sfântul Marcu însă, fiind de acord cu Marele Fotie, le-a explicat că și Sfinții pot greși. Mai exact, le-a scris că: „Dacă Sfântul [Grigorie de Nyssa] credea cu adevărat astfel, totuși acest lucru se întâmpla pentru că dogma era pe atunci încă discutabilă și nu complet clarificată, nici doctrina opusă nu fusese definitiv respinsă, ceea ce s-a întâmplat abia la al V-lea Sinod Ecumenic. Dacă, așadar, ca om, și el a greșit în ceva referitor la acrivie, nu este deloc de mirare sau de uimire, fiindcă mulți înaintea lui [sfinți] au trecut prin aceeași experiență, precum Irineu de Lyon, Dionisie al Alexandriei și alții.” [= «Chiar dacă Sfântul a fost într-o asemenea credință adevărată, totuși dogma era încă discutabilă și nu complet clarificată, nici doctrina opusă nu fusese respinsă definitiv, ceea ce s-a întâmplat la al cincilea sinod. Dacă, așadar, ca om, și el a greșit în privința acriviei, nu este nimic de mirare, căci și mulți înaintea lui au trecut prin aceasta: Irineu de Lyon, Dionisie al Alexandriei și alții» (P.O. 17, 53-54)].

    Latinii s-au șocat de acest răspuns («ne-a părut foarte dezgustător», ibid., 84) și au răspuns că această poziție conduce la îndoială și, în cele din urmă, la distrugerea Credinței! Ei concluzionează: „Și noi mărturisim că omul poate să greșească, întrucât este om și face ceva numai cu puterea sa proprie; însă, când este călăuzit de Duhul Sfânt și a fost încercat prin controlul Bisericii în cele ce țin de credința dogmatică comună, spunem că sunt adevărate lucrurile scrise de el.” [= «Și noi mărturisim că omul poate să se rătăcească, atâta timp cât este om și lucrează ceva cu puterea sa proprie; însă, atunci când este călăuzit de Duhul Sfânt și este încercat prin cercetarea Bisericii în cele ce țin de credința comună a dogmei, spunem că lucrurile scrise de el sunt adevărate» (ibid.)].

    Răspunzând însă, Sfântul Marcu repetă că: „Totuși, este posibil ca aceeași persoană să fie și învățător, dar să nu fi spus toate lucrurile cu absolută precizie; altfel, de ce ar fi fost necesare Sinoadele Ecumenice pentru Părinți, dacă nimeni nu ar fi fost vreodată să cadă din adevăr?” [= «Căci este posibil ca aceeași persoană să fie învățător și să nu spună toate cu precizie; sau pentru ce motiv au fost necesare Sinoadele Ecumenice pentru Părinți, dacă nimeni nu ar fi urmat să cadă nicăieri din adevăr?» (ibid., 123)].

    Prin urmare, oricine dorește să fie Ortodox Adevărat trebuie să accepte învățătura patristică (că este posibil ca un Sfânt să greșească, de aceea acceptăm nu părerea unuia sau a doi Sfinți, ci acordul general al Sfinților Părinți [consensus patrum]) și nu concepțiile „france” (apusene – n. trad.) ale romanidienilor despre „sfinți infailibili”.

    2. Avva Isaac Sirul

    Dl. Sakarellos nu recunoaște nici măcar sfințenia Sfântului Isaac Sirul: „Isaac a fost eretic! A fost nestorian!… Faptul că acum diverși ecumeniști l-au inclus în sinaxarul ortodox dovedește falsificarea sa, care se încearcă în zilele noastre!” (https://orthodox-voice.blogspot.com/2017/04/blog-post_88.html).

    Noi, desigur, contestând teoriile despre presupusa calitate nestoriană a Sfântului Isaac (două texte interesante aici și aici), dar și știind foarte bine, din experiență, efectul său minunat asupra vieții credincioșilor prin scrierile sale, mărturisim împreună cu toți Ortodocșii Adevărați sfințenia Avvei Isaac Sirul, fiind de acord cu Sfinții Părinți (de exemplu, Sfântul Grigorie Palama, Sfântul Nicodim, Sfântul Ieronim din Eghina ș.a.), care în niciun caz nu erau… ecumeniști!

    3. Sfântul Ioan Maximovici

    Nici mulțimea enormă de minuni, nici, mai ales, faptul că moaștele Sfântului Ioan Maximovici nu s-au stricat, nu l-au putut împiedica pe dl. Sakarellos să scrie următoarele (vorbind chiar și în numele Bisericii noastre!) unui cunoscut de-al său nou-calendarist: „Ți-am explicat că Biserica, care continuă și după 1924 să urmeze calendarul tradițional, după primii doi-trei ani ai deceniului anilor 1980, nu are nicio «comuniune» cu episcopii ruși din Diaspora. Prin urmare, nu există nicio problemă ecleziologică pentru Biserica Vechilor Calendariști, care consideră că Sinodul Rus a căzut din credința dreaptă, întrucât și după presupusa Unire a Bisericilor a continuat, chiar dacă indirect, așa cum accepți și tu, «comuniunea» cu Bisericile inovatoare ale Calendarului Nou, care au fost latinizate. Ca urmare, Biserica Vechilor Calendariști nu recunoaște ca sfinți pe cei proclamați de Sinodul Rus, precum membrii ultimei familii țariste sau pe Ioan Maximovici. Pe aceștia, îi puteți cinsti voi!” (http://orthodox-voice.blogspot.com/2016/08/blog-post_163.html).

    Așa cum explică altundeva (aici), faptul că cineva are comuniune cu ereticii (adică că Sfântul Ioan Maximovici avea comuniune cu sârbi care aveau comuniune cu fanarioți, care aveau comuniune cu catolicii, după presupusa, cum vom vedea în alt loc, „unire” din 1965) este prezentat ca dovadă că nu este Sfânt…

    Desigur, Biserica noastră, a Ortodocșilor Adevărați, îl cinstește cu deosebire pe marele Părinte și Învățător al vremurilor de pe urmă, Sfântul Ioan Maximovici cel făcător de minuni, pentru că însuși Dumnezeu l-a cinstit și l-a înălțat.

    4. Sfântul Filaret al New York-ului, Sfântul Edward al Angliei, Nou-mucenici ruși și Sfinți mucenici împărați Romanov

    Atitudinea negativă a dl. Sakarellos față de ruși (vezi P, 24-31: „Francizarea (Latinizarea – n. trad.) rușilor”) a derivat din ideile părintelui Romanidis (vezi mai ales „Moștenirea romeilor din 1821 și marile puteri”). [Nu este întâmplător faptul că și anti-rusismul teoreticianului unirii Bisericii oficiale a Greciei cu schismaticii ucraineni, care a recunoscut Patriarhia Americană a Constantinopolului, Nafpactos și părintele Ierotheos Vlachos, are proveniență romanidiană, întrucât părintele Romanidis susținea într-un raport adresat Arhiepiscopului său Serafim că dizolvarea presupusă a Patriarhiei Ecumenice reprezintă „un vechi plan al rușilor și masonilor” (P, 48)].

    Această atitudine împotriva rușilor și-a exprimat-o deosebit atât ca neo-calendarist, cât și ca vechi-calendarist. Ca nou-calendarist, a publicat între 1983-1984 în Ortodoxos Typos două articole delirante („Anatema ecumenismului de către Mitropolitul Filaret” în șaisprezece părți și „Din nou despre problema lui Filaret” în șase părți), împotriva Bisericii rușilor din Diaspora, care tocmai fusese deposedată de doctrina ecumenismului! Este într-adevăr trist că, după anatema Sfântului Filaret împotriva ecumenismului (1983), nu au reacționat ecumeniștii, ci dl. Sakarellos… În aceste articole sunt folosite diverse tipuri de argumente (unele rod al sofisticii juridice a autorului, altele preluate din acuzații mai vechi, în special din zona Mateită, altele bazate pe texte mutilate prin metoda „tăiere-și-lipire”), cu scopul de a stigmatiza rușii din Diaspora ca „slavo-fili” și „anti-greci”, ca „lași” și „trădători” care „și-au părăsit patria pentru a-și salva trupurile”, în loc să fie măcelăriți de comuniști (acuzație ce amintește de cea a novațienilor împotriva Sfântului Ciprian al Cartaginei, pentru că s-a ascuns în timpul persecuției lui Decius), precum și ca „schismatici”, „simonieni” (pentru hirotoniile Ortodocșilor Adevărați), „eretici” și chiar „ecumeniști”!

    Ca vechi-calendarist, nu doar că nu și-a retractat opiniile mai vechi, dar a încercat să le combine cu noua sa poziție. Astfel, a inventat ideea că Biserica rușilor din Diaspora ar fi devenit eretică în 1984! Scrie: „Biserica Vechilor Calendariști, în care, prin harul lui Dumnezeu, aparțin și voi aparține cât timp ea rămâne ortodoxă, a avut comuniune cu Sinodul Rus din Diaspora al Mitropolitului Filaret până în 1982. Atunci, atât Filaret, cât și Sinodul său erau ortodocși! Filioque-ul a fost acceptat de Filaret prin circulara sa din 20 iulie / 2 august 1984, pe care am citat-o mai sus, în înregistrarea mea din 4.12.2007. De atunci, Filaret împreună cu Sinodul său au devenit eretici!” (https://orthodox-voice.blogspot.com/2016/12/blog-post_43.html)

    Dar de ce susține că Sfântul Filaret a acceptat Filioque-ul în 1984 și că atât el, cât și Sinodul rușilor din Diaspora au devenit eretici? Motivul a fost canonizarea de către Biserica Rusă din Diaspora a Sfântului Edward al Angliei, care a fost ucis în anul 978. Unii au exprimat îndoieli asupra sfințeniei sale, deoarece Filioque-ul fusese deja introdus în Apus, dar Sfântul Filaret, printr-o circulară sinodală (20 iulie / 2 august 1984), a răspuns: „S-a formulat opinia că Sfântul Edward nu poate fi considerat sfânt din cauza faptului că adăugarea FILIOQUE fusese deja introdusă în Crez în Anglia pe vremea sa. A susține o astfel de opinie contrazice învățăturile exprimate de marii Părinți ai Bisericii, care au respins Filioque-ul, și anume cinstitul Maxim Mărturisitorul și Sfântul Ierarh Fotie, Patriarhul Constantinopolului. Mai mult, dreptatea cere ca, la fel ca mulți alți sfinți care în mod neștiutor au acceptat aceeași adăugare în Crez, să fie eliminați din sinaxarul nostru, precum sfinții Viaceslav și Ludmila din Cehia, Sfântul Martin Mărturisitorul, Papa Romei etc. Ambele organisme, Sinodul și Consiliul Episcopilor, au examinat problema FILIOQUE-ului cu atenție în raport cu cazul Sfântului Edward și, având în vedere opiniile exprimate ale Părinților Bisericii, au concluzionat că FILIOQUE-ul nu a constituit un obstacol pentru sfințenia Sfântului Edward.” (Ortodoxos Typos, nr. 645, 22.03.1985)

    Dl. Sakarellos scrie unui interlocutor:

    „După cele de mai sus, ajungem la următoarele concluzii:

    a. Nici măcar în gând nu poate un ortodox să considere că regele anglo-saxon al Angliei este sfânt al Bisericii Ortodoxe! Motivul este simplu: era membru al unei Biserici eretice, anglo-saxone, care în acea vreme acceptase erezia Filioque-ului, predată de franci și influențați de Augustin. Adică era ERETIC! Nu poate fi considerat nici martir, pentru că nu a mărturisit pentru credința în Hristos.

    b. Problema care se creează mai departe este această circulară rușinoasă și eretică a Sinodului Rus din Diaspora, pe care, din păcate, a semnat-o pe atunci Mitropolitul Filaret.
    În această circulară, Filaret susține că Filioque-ul nu constituie un obstacol pentru mântuirea omului, opinie clar contrară învățăturii Părinților! Și, mai grav, Filaret împreună cu Sinodul său defăimează Părinții, prezentând că aceștia ar fi de acord cu ei!

    Aceste opinii ale Sinodului Rus din Diaspora fac ca Sinodul să fie ERETIC, iar membrii acestei Biserici ERETICI, care niciodată nu pot fi, nu doar sfinți ai Bisericii, ci nici mântuiți. Prin urmare, opinia fratelui Misha că Mitropolitul Filaret ar fi fost sfințit și sfânt nu este valabilă!” (https://orthodox-voice.blogspot.com/2016/12/blog-post_47.html)

    Desigur, aici vedem clar o distorsionare a cuvintelor și a duhului Sfântului Filaret, pentru că Sfântul Filaret scrie că acceptarea Filioque-ului ATUNCI (adică înainte de Schisma din 1054, când Sfântul Edward și Biserica Angliei aparțineau încă Unei, Sfintei, Catolice și Apostolice Biserici) și neintenționat, nu constituie un obstacol pentru dobândirea sfințeniei, deoarece nu există o excludere automată din Biserică. (Am văzut mai sus cum Marele Fotie sfătuiește pe cel care acceptă Filioque-ul, din ignoranță sau eroare, „fratelui cel mai evlavios, pios și preasfânt arhiepiscop și mitropolit de Aquileia” [P.G. 102, 793]).

    Dar critica nu s-a oprit aici. Sakarellos îl condamnă pe Sfântul Filaret și pentru canonizarea neo-martirilor Regali Romanov (aici și aici – vezi și analiza generală în lucrarea excepțională din revista „Sfântul Kiprian” intitulată „Sfinții ruși neo-martiri și Țarul Nicolae al II-lea”), așa cum anterior îl criticase pentru canonizarea tuturor neo-martirilor Ruși, scriind următoarele lucruri inacceptabile pentru cine cunoaște viața și martiriul celor mii de Mărturisitori și Neo-martiri ai Rusiei: „În trecut am criticat de multe ori Patriarhia Ecumenică, pentru că, fără să respecte criteriile tradiționale ale Bisericii noastre, procedează la proclamarea unor persoane ca sfinți (n. a. pe cine să fi avut în vedere, în anul 1984, oare, de vreme ce până atunci canonizările Patriarhiei erau Sfântul Nicodim, Sfântul Cosma Etolianul, Sfântul Nectarie…). Dar dacă Patriarhia Ecumenică a proclamat într-un mod inacceptabil una, două, trei sau cinci persoane, Mitropolitul Filaret a proclamat… două mii cinci! Mai exact, cu trei ani înainte, a proclamat ca „sfinți” ai Bisericii Ortodoxe, ca „Neo-martiri”, întreaga familie a țarului Nicolae și două mii de adepți ai lor, în mare parte „nobili”, pe care i-au ucis ateii bolșevici în 1917, ca dușmani ai revoluției lor!… Proclamarea acestor persoane ca „sfinți” de către Sinodul Mitropolitului Filaret reprezintă un scandal panortodox și un „inovație” condamnabilă, pentru care rușii vor da atunci un cuvânt groaznic înaintea Dreptului Judecător. Și aceasta, deoarece, din motive de propagandă naționalistă ieftină și rasială, au introdus în aghiografia Bisericii noastre, pe care au respectat-o generații de ortodocși timp de douăzeci de secole și în care harul lui Dumnezeu a așezat martirii biruitori și sfinții purtători de Dumnezeu ai credinței noastre. Rușii, printre acești sfinți, au dorit să includă pe tiranii și opresorii poporului ortodox rus (nota noastră: tiranii și opresorii, conform autorului, nu sunt comuniștii care au ucis și prigonit creștinii, ci victimele lor!), țarii și ceilalți „nobili”.” („Ortodoxos Typos”, nr. 591, 27-1-1984)

    Noi, bineînțeles, cei Adevărați Ortodocși ne aliniem cu Sfântul și Mărturisitorul Mitropolit Filaret, ale cărui moaște sunt neputrezite, pe care Dumnezeu l-a proslăvit și cinstit, a cărui sfințenie o acceptăm, la fel cum acceptăm și sfințenia marelui număr de mii de Noi Mucenici Mărturisitori, de orice rang, vârstă și origine, care și-au dat sângele pentru Hristos în timpul cumplitei prigoane comuniste, și nu cu cei critici care le contestă judecata lui Dumnezeu.

    Din păcate, lupta împotriva sfinților a ajuns să caracterizeze și spațiul nostru, și această pată suntem chemați astăzi, printre altele, să o îndepărtăm, pe de o parte cinstind Sfinții pe care îi cinstește Biserica, pe de altă parte tăcând și neinsultând persoanele despre care Dumnezeu, poporul Său și, în general, Biserica nu s-au pronunțat încă.

    Continuarea aici: https://rezistentaortodoxa.org/2025/09/04/contributie-la-eliberarea-ecleziologiei-adevaratilor-ortodocsi-de-captivitatea-sakarelliana-adica-romanidiana-6/

    Sursa: https://krufo-sxoleio.blogspot.com/2019/11/5.html

  • Contribuție la eliberarea ecleziologiei Adevăraților Ortodocși de captivitatea sakarelliană (adică romanidiană) (4)

    Continuarea articolului: https://rezistentaortodoxa.org/2025/09/02/contributie-la-eliberarea-ecleziologiei-adevaratilor-ortodocsi-de-captivitatea-sakarelliana-adica-romanidiana-3/

    În opoziție cu ceea ce învață Părinții Bisericii, dl. Sakarellos susține că însușirea de membru al Bisericii – dar, în plus, și preoția, dacă este cleric – se pierde automat de către:

    → Oricine cade din „luminare” și din „îndumnezeire”:
    „Din Biserică, așa cum a definit-o Hristos și au învățat-o Sfinții Părinți (notă: noi am văzut că au învățat exact contrariul!), iese un membru al ei atunci când cade din acea fericită stare a «luminării» și a «îndumnezeirii», adică a «vederii lui Dumnezeu». Atunci încetează de a mai fi membru al Bisericii. Aceste cazuri se petrec atunci când mintea omului se întunecă și moare din nou prin păcate și patimi sau când cade în rătăciri și erezii” (P, 194).

    „Fiecare credincios care se învrednicește să ajungă la starea de «luminare» sau de «îndumnezeire», dobândește simțirea prezenței lui Hristos înăuntrul său. Dacă un om nu a dobândit această simțire, chiar dacă este botezat, nu este membru al Trupului lui Hristos, după Părinți (notă: tactica preferată a adepților lui Sakarellos, atunci când își exprimă o opinie, este să folosească expresia „după Părinți”, fără aproape niciodată să facă trimitere reală la aceștia, cu excepția unor pasaje foarte scurte – unele autentice, altele alterate –, pe care le interpretează după bunul lor plac)” (P, 213).

    → Oricine se rătăcește:
    „Oricare mădulare ale ei s-au rătăcit, oricât de multe ar fi, acestea imediat se taie singure de la Trup și încetează prin ele însele de a fi membre ale lui” (A, 5).

    → Oricine cade în erezie:
    „Din momentul în care un credincios, fie laic, fie monah, fie cleric, primește vreo erezie, chiar dacă nu a făcut-o cunoscută nimănui, ci o ține ascunsă în sine, devine dușman al lui Dumnezeu, după Sfântul Ioan Gură de Aur. Acest fapt se explică prin aceea că un credincios, prin acceptarea unor rătăciri, pierde Credința Ortodoxă, care este Tradiția Apostolică. Aceasta înseamnă că pentru el se rupe Succesiunea Apostolică. Aceasta înseamnă că acel eretic încetează să mai fie membru al Bisericii lui Hristos! El însuși iese din Trupul Bisericii. Se taie singur de la Biserică, chiar dacă formal zice că rămâne în ea! Se auto-condamnă, adică își dă singur sentința! Acest lucru îl spune și Apostolul Pavel, când scrie despre fiecare eretic că: «a căzut în păcat, fiind singur de sine osândit.» (Tit 3, 11), adică este deja auto-condamnat!” (A, 8).

    „Eretic nu este doar acela care introduce noi dogme în Biserică, ci și oricine nu a ajuns la «luminare» sau la «îndumnezeire». Adică cel care nu este membru al Bisericii. Acesta nu este Ortodox!” (P, 194).

    → Oricine are comuniune bisericească cu astfel de persoane:
    „Din clipa în care un membru al Bisericii, indiferent de ce poziție deține în Trupul ei, cade în rătăcire sau «are comuniune» cu cineva dintre cei ce au căzut în erezie, el nu mai este membru al acesteia. Nu mai poate fi nici patriarh, nici arhiepiscop, nici episcop, nici preot sau monah, nici măcar simplu membru al ei, nici măcar să se numească creștin! …Cu atât mai mult, nu poate fi Patriarh, Arhiepiscop sau alt cleric, pentru că nu are nici Succesiune Apostolică, nici preoție” (E, 3).

    Aici vedem, așadar, nu doar o simplă opoziție față de ceea ce învață Părinții, așa cum am arătat mai înainte, nu doar o simplă renaștere a rătăcirilor donatiste, ci o ecleziologie restrictivă fără precedent ca amploare (depășind chiar și pe cea a lui Mathei Karpathakis), pe baza căreia în Biserică rămân atât de puțini membri, încât nici măcar nu suntem siguri dacă și aceștia sunt cu adevărat membri, întrucât nu putem constata în niciun fel: nici dacă au „luminare” și „îndumnezeire” (sau dacă o simt…), nici dacă mintea lor a fost „întunecată” din pricina păcatelor și patimilor, nici dacă au căzut într-o rătăcire sau erezie (chiar și ținută ascunsă în suflet!), nici dacă sunt în comuniune, directă sau indirectă, cu vreunul dintre cei „căzuți”!

    Aceste opinii, în mod evident anti-ortodoxe, urmăresc desigur susținerea unei poziții centrale, care constituie un pilon de bază al ecleziologiei lui Sakarellos: că preoții care aparțin categoriilor de mai sus, fiind „în afara Bisericii” în mod automat, își pierd automat și Preoția.

    Dar dacă există o pierdere automată a Preoției, atunci de ce se mai adună Sinoade pentru a caterisi clericii vinovați? La această întrebare firească, adepții lui Sakarellos răspund astfel:

    „Caterisirea pe care Biserica o impune episcopilor ei nevrednici este un act prin care Biserica constată că un cleric nu are Harul dumnezeiesc și, prin urmare, nu poate săvârși cele sfinte! Aceasta înseamnă că prin această hotărâre Biserica nu face decât să confirme o stare creată din pricina nevredniciei acelui episcop anume. Pentru că el nu are hirotonie de la Dumnezeu – lucru pe care îl dovedesc limpede comportamentele sale contrare credinței drepte și vieții morale –, Dumnezeu nu lucrează în ceea ce săvârșește acel om ca și „cleric”!

    Un exemplu simplu ne va ajuta să înțelegem mai bine caracterul constatator al „caterisirii”. Când moare cineva, se întocmește un act de deces. Dar moartea nu se produce din pricina acelui act. Actul de deces doar constată moartea care a avut loc. La fel se întâmplă și cu caterisirea unui cleric: caterisirea doar atestă, dincolo de orice îndoială, că respectivul nu mai are autorizarea Bisericii de a sluji, pentru că a încetat să aibă „hirotonia de sus”. În consecință, Tainele pe care le săvârșește sunt «lipsite de har», adică nu au Harul lui Dumnezeu!” (P, 184).

    O argumentație similară dezvoltă și adepții contemporani ai lui Sakarellos din spațiul nostru, numai că în locul Sinodului-Oficiu de Stare Civilă al dascălului lor, îl prezintă pe Sinod drept un Sinod-Medic Legist:

    „Când Arhiereii, într-un Sinod, hotărăsc despre moartea duhovnicească a unei comunități eretice, nu sunt niște «călăi duhovnicești» care îi omoară duhovnicește pe eretici prin anatemă, ci niște «medici legiști duhovnicești», care constată moartea duhovnicească a ereticilor, care a survenit tocmai din pricina bolii mortale a ereziei… Așa cum, atunci când avem înainte un trup mort, medicii legiști pot să nu fie de acord între ei asupra orei exacte a morții și să încerce să o determine prin diverse metode științifice, dar faptul indubitabil este că moartea s-a produs deja.”

    De altfel, și alții, în cadrul mai larg bisericesc, susțin că osândirea unui cleric de către un Sinod la caterisire din pricina ereziei – atâta timp cât acesta nu se pocăiește și nu revine la dreapta credință – are doar valoare constatatoare a lipsei de lucrare a Harului în Tainele săvârșite de el și nu valoare constitutivă (adică Harul nu încetează să lucreze din momentul caterisirii și de atunci înainte, ci încetase deja înainte) (cf. sursa citată).

    Pentru întărirea acestei poziții centrale, sunt aduse în sprijin anumite fraze patristice, pe care le vom examina una câte una, pentru a arăta dimensiunea interpretării greșite:

    a) „Când însă un astfel de cleric «cade» din această stare de desăvârșire duhovnicească, în realitate «pleacă» și din Biserică. Canoanele Bisericii îi consideră pe episcopii eretici, chiar și înainte de condamnarea lor de către un Sinod, drept pseudo-episcopi și pseudo-învățători. Citim în Canonul 15 al Sinodului I-II că cei care se despart de episcopii eretici «nu de episcopi, ci de pseudo-episcopi și pseudo-învățători s-au despărțit»” (P, 194).

    Aici avem o interpretare literală a cuvântului „pseudo-episcop”, pe care însă, așa cum vom vedea, o respinge atât practica, cât și învățătura Bisericii. O interpretare literală, dacă nu este susținută de practica și învățătura Bisericii, conduce la concluzii cu totul greșite și absurde, „sfârșește în absurdități”, cum spune Sfântul Nicodim, întrucât „litera omoară” (II Cor. 3,6). Pentru a se înțelege acest lucru, să luăm un exemplu: Apostolul Pavel spune că cel lacom „este închinător la idoli” (Efes. 5,5). Știm însă că există clerici lacomi și, prin urmare, după o interpretare literală a acestui verset, ei sunt idolatri. Dar idolatrii nu săvârșesc Taine și, prin urmare, Tainele săvârșite de orice cleric lacom ar fi inexistente – lucru pe care Biserica nu l-a susținut niciodată! Așadar, expresia are un înțeles mai profund.

    La fel și cu „pseudo-episcopul” din Canon. Aceasta nu înseamnă că, încă (adică „înainte de judecata sinodală”), el nu mai este episcop din punct de vedere formal, care săvârșește Taine, ci că este nevrednic sau, mai bine spus, vrednic de pedeapsă și de caterisire din treapta episcopală, ca unul căzut în erezie. Acest lucru este confirmat nu doar de Canonul însuși, care prevede „judecata sinodală”, ci și de practica și de învățătura Bisericii.

    Să vedem câteva exemple caracteristice, care răspund și celor dintre sakarellieni (care socotesc erezie afirmația că „cel care cade din credință nu cade și din preoție”!) și ne întreabă: „Care Sinod Ecumenic și când a recunoscut vreodată preoția ereticilor pe durata în care se aflau în erezie?”:

    i) Cazul lui Nestorie. Patriarhul Constantinopolului între anii 428-431, deși predica erezia, a fost tratat de Sinodul III Ecumenic ca episcop în funcție al Bisericii, care l-a chemat de trei ori să se prezinte la lucrări, înainte de a-l caterisi în lipsă. În toată perioada cercetării învățăturilor sale, Sinodul îl numea „prea-evlavios”, „prea-iubit de Dumnezeu” și „prea-cucernic Episcop” (Spyridon Melia, Colecția nouă și foarte completă a Sfintelor Sinoade, vol. I, Paris, 1761, p. 469-482), recunoscându-l nu doar ca membru, ci și ca episcop al Bisericii până la caterisire și anatematizare. Aceasta arată limpede că cel care cade în erezie nu își pierde automat nici calitatea de membru al Bisericii, nici Preoția, ci acestea îi sunt luate de însuși Hristos prin lucrarea Sinodului: „Domnul nostru Iisus Hristos, pe Care L-a hulit, a hotărât prin acest Sfânt Sinod ca Nestorie să fie străin de vrednicia episcopală și de orice adunare preoțească” (ibid., p. 494). După caterisire este numit simplu „Nestorie”, „noul Iuda” (ibid., p. 497), „nelegiuitul” (ibid., p. 498), „lipsit de minte” (ibid., p. 501) etc.

    ii) Cazul lui Dioscor. Patriarh al Alexandriei între 444-451, nu doar că a predicat erezia, dar a și susținut-o sinodal (la „Sinodul tâlhăresc” de la Efes), condamnându-i pe ortodocși. Totuși, Sinodul IV Ecumenic l-a tratat ca episcop în funcție, el însuși fiind prezent la început ca membru cu drepturi depline! Aceasta a provocat reacția delegaților Papei Leon al Romei, care au cerut să se apere. În Actele Sinodului IV Ecumenic citim: „Dioscor, preavlaviosul episcop al Alexandriei, fiind așezat în mijloc” (Spyridon Melia, Colecția nouă și foarte completă a Sfintelor Sinoade, vol. II, Paris, 1761, p. 45), a început Sinodul, cercetând mai întâi plângerea lui Eusebiu de Dorylaion împotriva „preavlaviosului episcop al marii cetăți Alexandria” (ibid., p. 46). După prima ședință, Dioscor a părăsit Sinodul, iar acesta l-a chemat de trei ori înainte de a-l caterisi în lipsă. Prima dată, i s-au trimis episcopi „spre a-l chema pe prea-iubitul de Dumnezeu episcop al marii cetăți Alexandria” (ibid., p. 115). A doua oară, Sinodul îi scrie „prea-iubitul de Dumnezeu episcop al Alexandriei Dioscor”: „Ți-am făcut o a doua chemare canonică la cucernicia ta” (ibid., p. 116). A treia oară, „Preasfântul și marele Sinod Ecumenic, către preacucernicul episcop Dioscor” (ibid., p. 123). Deoarece nu s-a prezentat, Sinodul l-a informat că „este caterisit de Sfântul și Ecumenicul Sinod din episcopie” (ibid., p. 130). Rămânând nepocăit, Sinodul IV Ecumenic l-a și anatematizat.

    iii) Cazul lui Ioan Vekkos. Patriarh al Constantinopolului între 1275-1282, în fața Sinodului din 1282 a evitat anatema, pentru că s-a prezentat și a depus o mărturisire scrisă împotriva ideilor latinești. Totuși, nu a scăpat de caterisire, fiindcă a urcat pe tron în mod necanonic, cu ajutorul puterii seculare, pe când Patriarhul legitim, Sfântul Iosif I, era încă în viață. Caterisirea și-a recunoscut-o în scris (în acea mărturisire) și a rămas simplu membru al Bisericii. Dar, întorcându-se apoi din nou la vechile lui idei catolicizante, a fost condamnat de un nou Sinod în ianuarie 1283: „Pe Ioan Vekkos și pe cei ce-l urmează… îi tăiem de la comuniunea ortodocșilor și îi facem lepădați de Biserica lui Dumnezeu și de turma Sa” (P.G. 142, 239). Sinodul conchide cu aceste cuvinte pline de durere: „Căci, dacă îi tăiem de la noi, dacă îi izgonim din Biserica celor evlavioși, dacă îi supunem la cumplitul și marele blestem al neîmpărtășirii și al înstrăinării de ortodocși, nu o facem bucurându-ne de pedeapsa lor, ci dimpotrivă ne întristăm și purtăm despărțirea aceasta cu amărăciune” (ibid., p. 246).

    b) „Însă Dositei al Ierusalimului spune despre episcopii eretici: «Cel care a devenit eretic nu mai este nici Patriarh, nici episcop, nici măcar membru al Bisericii»” (A, 8 / P, 195).

    Dl. Sakarellos aruncă adesea, ca niște grenade, bucăți de fraze, care, prezentate fragmentar (și având în vedere că majoritatea cititorilor nu pot verifica sursele), servesc opiniilor sale eclesiologice.
    Ce concluzie ne îndeamnă autorul să tragem din fraza trunchiată de mai sus? Că oricine cade în erezie își pierde automat Preoția și calitatea de membru al Bisericii. Dar să vedem dacă, într-adevăr, Dositei al Ierusalimului susține așa ceva (în realitate este vorba despre Sfântul Maxim Mărturisitorul, după cum vom vedea – de altfel, dacă sakarelliștii ar fi studiat cu adevărat pe Dositei, s-ar fi scandalizat de pozițiile lui privind realitatea preoției ereticilor; despre aceasta însă, altă dată).

    Fraza respectivă se găsește în Paragraful I al Capitolului VIII din Cartea a VII-a a așa-numitei „Dodekabiblos”, paragraf ce face referire la Sfântul Maxim Mărturisitorul. De altfel, forma autentică este aceasta: „Cel care a devenit eretic nu mai este nici Patriarh, nici episcop, nici măcar parte a Bisericii”. Se vede deci că există o mică deformare: dl. Sakarellos a înlocuit cuvântul „parte” (μέρος) cu „membru” (μέλος).

    Dar înainte de a vedea întreaga propoziție în care apare fraza, să privim contextul paragrafului. Aici, Dositei combate opinia papistașilor potrivit căreia Sfântul Maxim ar fi considerat pe Papa Romei drept Cap al Bisericii, deoarece în dialogul cu Teodosie al Cezareei îl îndeamnă ca, dacă au părăsit monotelismul, să trimită o mărturisire scrisă Papei Martin al Romei. Dositei explică însă că Sfântul Maxim a făcut aceasta nu pentru că recunoștea Roma drept o autoritate universală, ci fiindcă, în acea perioadă istorică, Papa era singurul Întâistătător care păstra dreapta credință. Căci: Constantinopolul – cu patriarhii Serghie, Pir și Pavel – căzuse în monotelism; Alexandriei – cu Chiril; Antiohia – cu Macedonie; iar Ierusalimul, după cucerirea de către arabi și adormirea Sfântului Sofronie, rămăsese fără patriarh.

    Dositei adaugă că Sfântul Maxim nu putea fi în comuniune cu monoteliții deoarece:

    1. „Erezia voastră a fost condamnată sinodal… și nu pot să desfac ceea ce în repetate rânduri a fost judecat și osândit sinodal”.
    2. „Chiar dacă această erezie a fost condamnată și anatematizată întâi de Sfântul Sofronie, totuși, pentru că acolo nu mai există patriarh, fiindcă locul este pustiit de invazia arabilor, și pentru că Patriarhul Antiohiei Macedonie se unește cu voi și șade împreună cu patriarhul vostru Petru, fiind părtaș împotriva credinței apostolice, iar la Alexandria Petru este de aceeași gândire cu voi, cel ce devine eretic nu mai este nici Patriarh, nici episcop, nici măcar parte a Bisericii; numai la Roma evlavia se propovăduiește cu libertate și biruință și acolo trebuie să căutați unitatea”.

    Prin urmare, aici „eretic” înseamnă cel care propovăduia o erezie deja condamnată de Sinoade sau de Părinți. Erezia monotelită fusese deja condamnată atât de Sinoade (Lateran, Africa, Ierusalim), cât și de Părinți (Sf. Sofronie, Sf. Maxim, Sf. Martin). De aceea, cei care o predicau nu mai erau nici patriarhi, nici episcopi, nici parte a Bisericii – nu în sensul că își pierduseră automat Preoția și calitatea de membri, ci în sensul că, prin poziția lor, nu mai reprezentau Biserica și nu mai exprimau cuvântul Adevărului.

    Ei erau, așadar, „pseudo-episcopi” în sensul Canonului al XV-lea al Sinodului I-II (pe care l-am menționat anterior) – canon ce se sprijină tocmai pe învățătura Sf. Sofronie al Ierusalimului: „Dacă unii se despart de cineva nu din pricina unei învinuiri, ci din cauza unei erezii condamnată de sinod sau de Sfinții Părinți, aceia sunt vrednici de cinste și primire ca ortodocși” (P.G. 87, 3369-3371).

    Iar dovada cea mai clară că monoteliții „pseudo-episcopi” nu și-au pierdut automat preoția este faptul că mulți dintre Sfinții Părinți care au convocat ulterior Sinodul al VI-lea Ecumenic – cel care i-a anatematizat – erau hirotoniți chiar de ei!

    c) „Sfântul Teodor Studitul, referindu-se la clericii eretici, consideră că «profanare a celor sfinte este ca acesta (clericul) să slujească»” (P, 195).

    Aici dl. Sakarellos, promovând poziția sa anterioară, potrivit căreia orice cleric care cade în erezie își pierde automat Preoția și, prin urmare, faptul că slujește constituie „profanare a celor sfinte”, recurge la o nouă denaturare.

    Această frază a Sfântului Teodor se află în Epistola a XXVIII-a (către monahul Vasile). În acea scrisoare se vorbește despre cazul binecunoscut al preotului Iosif, care, binecuvântând căsătoria nelegiuită (a doua) a împăratului Constantin al VI-lea, a căzut într-o greșeală care atrăgea caterisirea sa din Preoție.

    Atunci, în anul 795, când a avut loc această nuntă nelegitimă, Patriarhul Sfântul Tarasie nu l-a caterisit pe Iosif, fiind amenințat de împărat că, dacă va face aceasta, va restabili iconoclasmul. Însă, după căderea lui Constantin (797), Sfântul Tarasie l-a caterisit și afurisit pe Iosif.

    În 806, după adormirea Sfântului Tarasie, noul Patriarh, Sfântul Nichifor, sub presiunea noului împărat Nichifor și de teama unor noi tulburări în Biserică, l-a reabilitat pe Iosif. Această reabilitare o consideră Sfântul Teodor inacceptabilă (întrerupe chiar comuniunea cu Patriarhul) și îi scrie monahului Vasile, spunând între altele:

    „Cum de nu cunoști, credincioșia ta, că potrivit cu canoanele dumnezeiești, acel bărbat este caterisit? Căci dacă nici nu se îngăduie prezbiterului să fie primit la ospățul unui recăsătorit, cu atât mai mult nu se îngăduie să binecuvinteze o a doua nuntă. Și cum să fie primit la ospățul unei căsătorii adulterine vreme de treizeci de zile întregi? Dar, mai grav, să fi fost și cel care a binecuvântat o asemenea nuntă adulterină, rostind rugăciunea sfântă asupra lor și chemând harul lui Dumnezeu în chip nelegiuit peste cei spurcați? Unul ca acesta, spune Dionisie Areopagitul, este detestabil înaintea lui Dumnezeu și lipsit de sfințenie… Prin urmare, profanare a celor sfinte este, frate, ca acesta să slujească, iar nepăzirea unor astfel de canoane aduce o tulburare totală a lor. Și ce spune Hrisostom? Că nu este lipsit de primejdie ca preotul să rămână nejudecat – nu se referea la credință, cum crezi tu, ci la rigoarea vieții lui. Harul însă se pogoară chiar și prin cei nevrednici, pentru cei care se apropie cu credință. Însă pentru cei vădit condamnați – cum este și Iosif, care a făcut o nelegiuire mare și pe față, recunoscută de întreaga lume – a fi lăsat să slujească este o trădare fățișă a Adevărului și o paralizare a canoanelor”. (PG 99, 997–1000).

    Așadar, nici o legătură cu teoriile sakarelliene: Sfântul Teodor nu spune că Iosif și-a pierdut automat Preoția și că Sfintele Taine săvârșite de el erau nule, ci că reabilitarea și slujirea lui, în pofida caterisirii canonice, constituiau o profanare și o tulburare a ordinii canonice.

    d) „Androutsos observă în legătură cu aceasta: «Ereticii întrerup Succesiunea Apostolică prin învățătura străină»! (Χρ. Ανδρούτσου, Dogmatică, p. 281-282)” (Α, 8).

    Înainte de a analiza problema, nu putem să nu remarcăm faptul că dl. Sakarellos nu ezită să invoce chiar pe regretatul profesor de teologie Hristos Androutsos (pentru poziția sa față de acesta vezi „Ορθόδοξος Τύπος”, nr. 617 [31-8-1984]).
    Însă, din nou, fraza este alterată, având ca rezultat asumarea eronatei concepții că printr-o singură învățătură străină (eterodidaskalie) se rupe Succesiunea Apostolică și se pierde automat Preoția.

    Să vedem însă formula autentică:

    „Părinții și bărbații bisericești, respingând orice învățătură care nu se potrivește cu cea apostolică, așa cum făceau Irineu și Ieronim, îi acuză pe eretici că au întrerupt Succesiunea Apostolică prin învățătura străină; iar Succesiunea Apostolică se păstrează deopotrivă: pe de o parte ca mijloc prin care se transmite învățătura apostolică, pe de altă parte ca semn distinctiv al adevăratei Biserici față de cea falsă; iar pentru aceasta unii s-au străduit să alcătuiască și liste ale episcopilor diferitelor Biserici, urcând până la Apostoli.”

    Așadar, Succesiunea Apostolică, potrivit Părinților, este:

    1. un mijloc prin care se transmite învățătura apostolică,
    2. un criteriu distinctiv al adevăratei Biserici în raport cu cele mincinoase.

    Prin urmare, ereticii („Eretici numim atât pe cei vechi, lepădați de Biserică, cât și pe cei de după aceea, care au fost anatematizați de noi”, cf. Canonul 6 al Sinodului II Ecumenic), neavând învățătura apostolică, au întrerupt Succesiunea Apostolică din acest motiv. Celălalt motiv este evident: prin ieșirea lor din Biserică nu mai pot săvârși Taine.

    e) „Sfântul Grigorie Palama este de asemenea categoric în această privință. Ereticii, după el, din momentul în care primesc o rătăcire dogmatică, încetează să mai aparțină Bisericii. El spune: «Nu sunt nici ai Bisericii lui Hristos, fiindcă nu sunt ai adevărului»!” (Α, 8-9).

    Să vedem și în acest caz întregul pasaj și ce înțelege Sfântul. Fraza provine din scrierea Sfântului intitulată Respingerea scrisorii lui Ignatie al Antiohiei. Patriarhul Antiohiei, Ignatie, se aliniase din nefericire cu Patriarhul Ioan Caleca al Constantinopolului (care îl întemnițase, „caterisise” și „anatematizase” pe Sfântul Grigorie Palama) și redactase o scrisoare împotriva sa.

    Această scrisoare o respinge Sfântul Grigorie, aflat în închisoare și sub pedeapsa caterisirii și afurisirii, explicând cum stau de fapt lucrurile. Observă mai întâi, în legătură cu pedepsele nedrepte primite, următoarele:

    „Căci pentru orice vină se convoacă sinod și se constituie tribunal, fiind de față cel acuzat și acuzatorul, iar judecătorii, dacă sunt nepărtinitori, fac o cercetare și o judecată dreaptă; urmează apoi hotărârea, care se consemnează și se semnează de către ierarhi și judecători pentru întărire. Dacă însă vreun arhiereu sau judecător, fără cercetare și judecată legală și canonică, dă o sentință, el este de fapt osândit, nu adevărat judecător. Iar dacă îndrăznește să pună și în scris aceste sentințe nedrepte, cu atât mai mult este vrednic de condamnare. Iar dacă este vorba despre credință (dreapta-credință), și aceasta a fost deja cercetată, judecată și hotărâtă într-un sinod, și încă unul la care a prezidat și împăratul, și întregul senat, și toți judecătorii Romei, și s-au emis documente sinodale, iar cei condamnați au fost supuși afurisirii scrise și anatemei înfricoșătoare — dacă cineva, mai târziu, îi primește ca fiind în comuniune, îi socotește vrednici de hirotonie și slujește împreună cu ei și îi face conducători de biserici, dar pe cei care au fost îndreptățiți pe față și lăudați ca apărători ai dreptei credințe îi condamnă și îi respinge, un asemenea om nu este doar vinovat, ci moștenitor vădit al condamnării acelora; și dacă aceia au fost necredincioși, nici el nu este credincios.”

    Pe scurt, sfântul ne arată că:

    • hotărârile sinodale canonice și legale sunt obligatorii,
    • cel ce desconsideră aceste hotărâri și primește în comuniune pe cei condamnați de Biserică, se face părtaș al osândei lor,
    • și astfel nu este „al Bisericii lui Hristos”, pentru că s-a pus de partea minciunii și nu a adevărului.

    Sfântul Grigorie Palama scrie aceste lucruri deoarece Patriarhul Ioan Calecas, deși avusese loc deja un Sinod (în 1341), în prezența împăratului și a autorităților politice, care condamnase pe Varlaam și pe Achindin împreună cu ideile lor, nu numai că „fără cercetare și judecată legală și canonică” s-a pronunțat, dar a și îndrăznit să transmită „în scris hotărârile sale necanonice” împotriva Sfântului (caterisire și afurisire), ba chiar a disprețuit și Sinodul anterior și, prin urmare, „s-a făcut vădit moștenitor al hotărârilor de condamnare ale acestuia”.

    Și continuă:

    „Făcând așadar acest lucru, sau mai degrabă pătimind astfel cei care se fălesc acum că sunt arhipăstori ai sfintei Biserici, oare nu oferă celor care îi ascultă o băutură mai otrăvitoare decât orice venin, amestecată cu necredință și nedreptate, prin scrisorile lor aduse spre cercetare aici, după ce mai întâi s-au îmbibat ei înșiși din belșug cu acest amestec rău și necredincios, încât să izvorească din gurile lor, ca din niște izvoare, vai!, minciuna cu mii de ramificații și înșelăciunea revărsată a necredinței, al cărei exemplu este și această scrisoare? «Căci pleacă», zice (scrisoarea lui Ignatie al Antiohiei), «umilința noastră în Biserica sa, pe care a primit-o cu adevărat ca moștenire prin harul lui Hristos». Ce moștenire, ce parte, ce autenticitate cu privire la Biserica lui Hristos există oare pentru cel care este apărător al minciunii, față de Biserica ce este «stâlp și temelie a adevărului», după Apostolul Pavel, și care rămâne prin harul lui Hristos veșnic sigură și neclintită, așezată statornic pe temeiurile adevărului? Căci cei ai Bisericii lui Hristos sunt ai adevărului; iar cei care nu sunt ai adevărului nu sunt nici ai Bisericii lui Hristos, cu atât mai mult cu cât se mint pe ei înșiși, numindu-se păstori și arhipăstori sfinți și fiind numiți astfel de alții; căci am învățat că nu chipurile, ci adevărul și exactitatea credinței caracterizează creștinismul” (ibid., p. 606-608).

    Așadar, Sfântul consideră pe prigonitorii săi drept pseudo-episcopi, în sensul deja explicat, adică nu mai exprimau Biserica și, în mod firesc, nu puteau impune pedepse în numele ei. Nu în sensul că ar fi pierdut automat Preoția!

    Acest lucru se dovedește și din continuarea textului, când Sfântul scrie despre Ignatie:

    „De unde avea acela, și încă în Constantinopol, să alcătuiască tomuri dogmatice? Fără un sinod, era cu totul necanonic. Iar dacă ar fi fost prezent la un sinod convocat în mod comun, nu ar fi lăsat neamintit acest lucru; cu atât mai mult, cu cât acel tom ar fi fost comun acestor doi patriarhi. Dar dacă acela și-a făcut un sinod particular, nu în propria eparhie, atunci este supus unei caterisiri depline, potrivit sfintelor canoane” (ibid., p. 624).

    De ce caterisire ar mai fi fost pasibil dacă ar fi pierdut deja Preoția?
    Și însuși Calecas, și Achindin, și toți clericii varlaamiți adepți ai lor – dacă ar fi pierdut automat Preoția – atunci de ce Arhiereii Sinodului din 1347 l-au „supus pe acesta, în comun, caterisirii” pe primul (Jus graeco-romanum: pars 3, Leipzig, 1857, p. 699), pe Achindin l-au „dezbrăcat de toată Preoția” (ibid.), iar pe ceilalți „pe cei rămași nepocăiți îi supunem acelorași pedepse; iar pe cei care s-au pocăit sincer și au anatematizat atât această rătăcire cât și pe cei care stăruie în ea, nu numai că îi primim cu bucurie în comuniunea dreptei credințe, dar și în Preoție, nicidecum nu îi coborâm din treaptă” (P.G. 152, 1282)?

    Așadar, nu există „cădere automată” din Biserică și cu atât mai puțin „pierdere automată” a Preoției. De altfel, Preoția este una și aparține lui Hristos, lucru ce se vede și din faptul că slujitorul, la săvârșirea Sfintelor Taine, nu spune „botez”, „cununez” sau „hirotonesc”, ci „se botează”, „se cunună”, „se hirotonește” – adică de către Dumnezeu (se folosește persoana a III-a). Căci, după Sfântul Chiril al Ierusalimului, „harul nu este de la oameni, ci darul vine de la Dumnezeu prin oameni” (P.G. 33, 1009). De aceea scrie și Sfântul Augustin că, fie că săvârșește Botezul Pavel, Petru, Iuda sau un cleric bețiv, preacurvar ori ucigaș, Hristos este Cel ce botează (cf. P.L. 35, 1424).

    Prin hirotonia săvârșită cu împreună-lucrarea lui Dumnezeu și a Sinodului, clericul hirotonit primește participare la Preoția lui Hristos. După cum nu există „hirotonie automată”, tot astfel nu există nici „caterisire automată”. Așadar, prin caterisirea făcută tot cu împreună-lucrarea lui Dumnezeu și a Sinodului (amintiți-vă mai sus hotărârea de caterisire împotriva lui Nestorie), Preoția devine nelucrătoare.

    De aceea scrie Sfântul Grigorie Teologul: „Să nu spui: «Să mă boteze un episcop, și anume acesta mitropolit sau ierusalimitean (căci harul nu este al locurilor, ci al Duhului), și acesta dintre cei virtuoși…». Iar pentru tine, oricine este vrednic de încredere pentru curățire; numai să fie dintre cei recunoscuți și să nu fie în mod vădit condamnat, nici străin de Biserică” (P.G. 36, 396). Așadar, orice cleric poate săvârși Taine, cu condiția să fie canonic recunoscut (nu, de pildă, nehirotonit), să nu fie vădit condamnat (adică caterisit) și să nu fie înstrăinat de Biserică (adică nici apostat, nici afurisit de ea).

    Cu aceasta este de acord și Sfântul Nicodim, care, tâlcuind un loc din Sfântul Ioan Gură de Aur („Dumnezeu nu hirotonește pe toți, dar prin toți El Însuși lucrează, chiar dacă ei ar fi nevrednici, pentru mântuirea poporului”), subliniază: „lucrează prin toți cei necaterisiți, dar nu și prin cei caterisiți și dezhirotoniți… Căci cel pe dreptate caterisit a pierdut atât lăuntric, prin nevrednicia sa, cât și în mod exterior, prin hotărârea sinodală, lucrarea Preoției” (nota 2 la Canonul 28 Apostolic).

    Prin urmare, când un cleric cade într-o abatere, el nu este de îndată caterisit în fapt (în energeia), ci doar potențial (dynamei), după cum ne învață Părinții și Sinoadele:

    a) Sfântul Nicodim scrie: „Trebuie să știm că pedepsele rânduite de Canoane – adică «să fie caterisit», «să fie afurisit» și «anatema să fie» – sunt, după arta gramaticală, la persoana a III-a imperativ, fără prezența persoanei. Pentru ca această poruncă să se transmită, este nevoie neapărat de prezența persoanei a II-a. Explic mai clar: Canoanele poruncesc Sinodului episcopilor vii să-i caterisească pe preoții sau să-i afurisească ori să-i dea anatemei pe mirenii care încalcă Canoanele. Însă, dacă Sinodul nu împlinește în fapt caterisirea preoților, sau afurisirea ori anatematizarea mirenilor, acești preoți și mireni nu sunt nici caterisiți în fapt, nici afurisiți sau anatematizați. Ei sunt însă pasibili aici de caterisire, afurisire sau anatema, iar acolo (înaintea lui Dumnezeu) de judecata dumnezeiască… De aceea greșesc grav acei nerozi care spun că, în vremurile de acum, toți clericii hirotoniți împotriva Canoanelor sunt caterisiți în fapt. Limbă clevetitoare de cele sfinte este aceea care, fără minte, vorbește astfel, neînțelegând că porunca Canoanelor, fără împlinirea în fapt de către persoana a II-a, adică de către Sinod, este neîndeplinită, imediat și înainte de judecată neavând lucrare prin ea însăși. Însuși sfinții Apostoli se tâlcuiesc limpede pe ei înșiși în Canonul lor 46, fiindcă nu zic că este deja de îndată caterisit în fapt episcopul sau preotul care primește botezul ereticilor, ci «poruncim să fie caterisit», adică să fie adus la judecată și, dacă se dovedește că a făcut aceasta, atunci să fie dezbrăcat de Preoție prin hotărârea voastră – aceasta poruncim” (nota 1 la Canonul 3 Apostolic).

    Sakareliștii susțin desigur că acestea „valorează doar pentru abateri canonice și nu pentru chestiuni de credință”, dar nu numai că nu pot aduce nicio dovadă, ci sunt imediat contraziși de însuși Sfântul Nicodim, care dă ca exemplu un Canon (Canonul 46 Apostolic) ce privește un subiect de Credință!

    b) Sfântul Atanasie din Paros: „Cei vinovați de caterisire, dar care nu sunt caterisiți în fapt (energeia), au puterea lucrătoare a Preoției la fel ca cei nevinovați. Căci, după cuvântul de autoritate al Sfântului Ioan Gură de Aur, Dumnezeu nu hirotonește pe toți, dar prin toți lucrează. Acest lucru se arată și din cele ulterioare. Căci ceea ce leagă aceștia, rămâne legat, și ceea ce dezleagă, se arată dezlegat. Și apele pe care le sfințesc le vedem că rămân nestricate pentru mulți ani. Acestea constituie o dovadă de necontestat a adevărului credinței noastre în fața religiilor eterodoxe” (Epitomí ton theíon tis Pisteos Dogmáton, Leipzig, 1806, p. 378).

    Așadar, spune Sfântul (despre aceia pe care sakareliștii îi consideră că ar fi pierdut automat Preoția), cei vinovați de caterisire nu sunt caterisiți în fapt și au lucrătoare puterea Preoției, la fel ca și cei nevinovați. Acest lucru, adaugă, se dovedește din faptele care urmează ulterior: ceea ce leagă rămâne legat, ceea ce dezleagă rămâne dezlegat, iar apele pe care le sfințesc rămân nestricate timp de ani întregi. Acestea sunt o dovadă neclintită, în fața eterodocșilor, a adevărului credinței noastre! Să fi înțeles, așadar, partizanii „tainelor invalide” de tip sakarelist de ce Agheasma săvârșită de acei clerici, pe care ei îi socotesc pseudo-clerici (fără să existe încă o hotărâre de caterisire împotriva lor), rămâne nestricată.

    Este de mirare că, deși mulți dintre promotorii acestor idei au parcurs studii de drept și, prin urmare, au capacitatea de a înțelege mult mai ușor decât alții aceste aspecte, totuși refuză să accepte realitatea de necontestat că nicio pedeapsă nu se aplică automat odată cu abaterea, ci numai după hotărârea de condamnare! Ce hoț ajunge automat la închisoare imediat ce a comis furtul? Ce ucigaș este executat în clipa în care a comis crima? Distincția dintre dynamei (potențial) și energeia (în fapt) în privința pedepselor o învățăm nu numai din Drept (penal și bisericesc), ci și din Dreptatea lui Dumnezeu. Ce i-a spus Dumnezeu lui Adam? „Din pomul cunoștinței binelui și răului să nu mâncați; căci în ziua în care veți mânca din el, veți muri” (Fac. 2, 17). A murit Adam în ziua în care a mâncat din fructul oprit? Potențial, da, a murit – a pus temelia morții, pentru că din pricina neascultării Dumnezeu l-a izgonit din Rai (Fac. 3, 24). Dar nu a murit în clipa când a mușcat din măr! Tot așa și clericul călcător al Legii: prin abaterea sa pune temelia caterisirii, devine adică pseudo-cleric, dar nu pierde automat Preoția.

    Sinodul, prin urmare, nu este nici oficiu de stare civilă, nici medic legist, ci medic, care nu constată o „cădere” deja consumată, ci analizează starea de sănătate duhovnicească a celui căzut. Mai precis, în cazul ereziei: dacă situația este reversibilă, adică există pocăință, atunci nu aplică pedepse și recunoaște Preoția. La Sinodul VII Ecumenic, președintele său, Sfântul Tarasie al Constantinopolului, a declarat explicit: „primim pe cei hirotoniți de eretici” (înțelegându-i, desigur, pe cei eretici care nu fuseseră încă caterisiți, precum erau atunci iconoclaștii), pentru că „hirotonia este de la Dumnezeu” (Mansi 12, 1042). Dacă însă Sinodul constată că există nepocăință, adică s-a produs putrezirea, atunci trece la caterisirea clericilor – adică suspendarea Preoției – și la o intervenție chirurgicală, tăind membrele putrezite din Biserică, „ca nu cumva”, după cum spune Sinodul VIII „Ecumenic” de pe vremea Sfântului Fotie, „și trupul sănătos să piară prin ele” (Dositheos al Ierusalimului, Τόμος Χαράς, 1705, p. 42).

    Despre caracterul medical al Sinodului (confirmat de multe Sinoade și de mulți Părinți, precum și de imnografia Bisericii, atunci când vorbește despre tăierea „membrelelor putrede” din Trupul Bisericii) vorbește și Cuviosul Palladie în lucrarea sa despre viața Sfântului Ioan Gură de Aur, intitulată Dialog istoric al lui Palladie. Referindu-se la hotărârea Bisericii Romei de a nu recunoaște caterisirea nedreaptă a Sfântului și de a întrerupe comuniunea cu prigonitorii lui, scrie: „Scopul Bisericii Romei este acesta: să nu aibă comuniune până la sfârșit cu episcopii răsăriteni, mai ales cu Teofil, până când Domnul va da prilej de sinod ecumenic, care să vindece membrele putrezite ale celor care au săvârșit acestea” (P.G. 47, 78).

    Sinodul, așadar, vindecă și, atunci când e nevoie, taie chirurgical mădularele putrezite care nu se mai pot vindeca – nu constată simpla lor desprindere! Adoptarea teoriei sakareliste despre caracterul pur declarativ (stare civilă sau medicină legală) al Sinodului are consecințe bisericești tragice: prin transformarea rolului episcopilor din Sinod dintr-unul activ și dinamic (vindecare, îndrumare, terapie și, dacă e cazul, tăiere, excomunicare, anatema, cu „praștia” și „sabia” Duhului – imagini pe care Părinții le folosesc adesea) într-unul pasiv și inert (doar constatarea și declararea morții), se anulează întreaga luptă contra ereziilor și se ajunge la soluții de auto-îndreptățire și, în același timp, schismatice, care sfâșie unitatea Bisericii.

    Sursa: https://krufo-sxoleio.blogspot.com/2019/11/4.html

  • Contribuție la eliberarea ecleziologiei Adevăraților Ortodocși de captivitatea sakarelliană (adică romanidiană) (3)

    Continuarea articolului: https://rezistentaortodoxa.org/2025/08/27/contributie-la-eliberarea-ecleziologiei-adevaratilor-ortodocsi-de-captivitatea-sakarelliana-adica-romanidiana-2/

    Continuând examinarea eclesiologiei sakarelliene citim:
    „Părinții, pe baza Sfintei Scripturi, îi consideră membri ai Bisericii pe sfinți. La aceștia se află harul dumnezeiesc îndumnezeitor. Ei consideră Biserica drept «comuniunea sfinților». De aceea, deși este alcătuită din oameni, care sunt făpturi, pentru că sfinții, ca îndumnezeiți, au devenit după har necreați, adevărata Biserică este și ea, potrivit Părinților, necreată” (Π, 191). „Mărturisim în Simbolul Credinței că Biserica este «sfântă». Acest lucru se întâmplă nu numai pentru că Capul ei, Care este Hristos, este sfânt, ci și pentru că și mădularele ei trebuie să fie sfinte! Un creștin este sfânt atunci când ajunge la starea de «vedere a lui Dumnezeu», adică la luminare sau la îndumnezeire” (Π, 95).

    A doua poziție pe care o întâlnim deci este aceasta: Adevărata Biserică, care este „necreată”, este alcătuită din sfinți („comuniunea sfinților”) și este sfântă pentru că și mădularele ei trebuie să fie sfinte.

    Să cercetăm mai întâi cele despre „Biserica necreată”. Oricât ar căuta cineva, nu va întâlni la Părinți ideea că Biserica este necreată. Aceasta a susținut-o pentru prima oară Romanidis (Biserica necreată și creată). Însă aici dl. Sakarellos se deosebește oarecum de mentorul său, deoarece în timp ce Romanidis consideră (și) Biserica necreată „ca Împărăție și slavă ascunsă în Dumnezeu, în care locuiește Dumnezeu cu Cuvântul și Duhul Sfânt”, cel dintâi o consideră necreată „deoarece sfinții, ca îndumnezeiți, au devenit după har necreați” (și, prin urmare, din moment ce Biserica este alcătuită numai din sfinți „necreați”, este și ea „necreată”)!

    Însă Sfinții învață că Biserica nu este necreată (=ne-făcută), ci creată:

    1. Din Mărturisirea ortodoxă a lui Petru Movilă, aprobată sinodal: „Întrebarea 96: De ce spunem că credem în Biserică, care este zidire1, de vreme ce se cuvine să credem numai în Dumnezeu? Răspuns: Pentru că, deși și Biserica este zidire, alcătuită din oameni, are însă drept Cap pe Hristos, adevăratul Dumnezeu…” (Ioan Karmiris, Monumente dogmatice și simbolice, vol. II, Austria, 1968, p. 634).
    2. Apostolul Pavel: Biserica este cortul cel adevărat „pe care l-a zidit Domnul, și nu omul” (Evr. 8,2) și cetatea „al cărei meșter și ziditor este Dumnezeu” (ibid., 11,10).
    3. Sfântul Clement al Romei: „Făcând voia Tatălui nostru Dumnezeu, vom fi din Biserica cea dintâi, cea duhovnicească, zidită înainte de soare și de lună” (Cele două epistole către Corinteni, Constantinopol, 1875, p. 133).
    4. Sfântul Herma: „Iată Dumnezeul puterilor, Care cu puterea Sa nevăzută și tare și cu marele Său plan a creat lumea și cu sfatul Său slăvit a împodobit zidirea Sa, și cu puternicul Său cuvânt a întărit cerul și a așezat temelia pământului pe ape, și cu înțelepciunea și providența Sa a zidit Sfânta Sa Biserică, pe care a și binecuvântat-o… Mi s-a descoperit mie, fraților, pe când dormeam, de către un tânăr foarte frumos, care mi-a spus: «Cine crezi că este bătrâna de la care ai primit cărticica?» Eu i-am răspuns: «Sibila». «Te înșeli, nu este». «Cine este deci?» am întrebat. «Este Biserica», a spus. I-am zis: «De ce atunci e bătrână?» «Pentru că», a spus, «cea dintâi a fost zidită; de aceea este bătrână, și pentru ea a fost făcută lumea»” (E.P.E., Părinții Apostolici 4, pp. 386, 392).
    5. Sfântul Atanasie cel Mare, în cuvântul său împotriva arienilor despre arătarea în trup a lui Dumnezeu Cuvântul, le explică acestora că expresiile Scripturii care vorbesc despre Hristos ca fiind făptură, nu se referă la firea Sa dumnezeiască, ci la cea omenească, adică la Trupul Său, Biserica: „Astfel, atunci când zice: «Domnul m-a zidit început al căilor Sale», vorbește despre Biserică, zidită în El… Deci, toate câte le spune Scriptura că a primit Fiul, se spun pentru trupul Său, care trup este pârga Bisericii. Și când zice: «Mai înainte de toți munții mă naște», vorbește în numele Bisericii, care, zidită mai înainte, apoi se naște din Dumnezeu. De aceea întâi se așază în Pilde «M-a zidit Domnul» și după aceea «m-a născut»… Și când zice Petru: «Să știe cu adevărat toată casa lui Israel că și Domn și Hristos L-a făcut Dumnezeu pe acest Iisus pe Care voi L-ați răstignit», nu vorbește despre dumnezeirea Lui, ci despre omenitatea Sa, care este întreaga Biserică” (P.G. 26, 992, 1004-1005, 1021).
    6. Eftimie Zigabenul, tâlcuind versetul Psalmului 44 „Stătut-a împărăteasa de-a dreapta Ta”, scrie (într-o traducere simplificată a Sfântului Nicodim): „Împărăteasă numește aici David Biserica și adunarea creștinilor evlavioși, pe care Împăratul Hristos, fiind mai înainte alipită la idoli, a luat-o de soție prin credința în El; aceasta a domnit pe pământ împotriva patimilor, dar a împărățit împreună cu Mirele și Împăratul Hristos în împărăția cea din ceruri. Și Mirele și Împăratul Hristos șade de-a dreapta Tatălui, ca deoființă și deopotrivă cu El în dumnezeire; iar Mireasa și Împărăteasa Biserică nu șade, ci stă de-a dreapta Mirelui și Împăratului, împreună cu îngerii netrupești, pentru că deși este mireasă și împărăteasă, totuși este de fire creată” (Tâlcuire la cei 150 de Psalmi ai Proorocului și Împăratului David, vol. I, Constantinopol, 1819, p. 369).

    Ajungem acum la poziția potrivit căreia numai sfinții constituie membrii Bisericii (și de aceea, chipurile, Biserica se numește „comuniune a sfinților”); și că Biserica este sfântă pentru că mădularele ei trebuie să fie sfinte; iar dacă nu sunt sfinte, atunci nu sunt membri ai Bisericii. Adică face să depindă sfințenia Bisericii de sfințenia membrilor ei.

    ORTODOXIASAKARELLISM (ROMANIDISM)
    Biserica este Sfântă, pentru că Însăși Capul ei, Hristos, este Sfânt. Biserica este Sfântă și pentru că mădularele ei sunt sfinte.
    Pentru că Biserica este sfântă, mădularele ei trebuie să devină sfinte.Deoarece Biserica este sfântă, mădularele ei trebuie să fie sfinte.

    Mai întâi, în Scriptură dar și la Părinți lipsește termenul „Comuniunea sfinților”, cu foarte puține excepții în Apus (în latină: Communio Sanctorum). Prima referire apare în așa-numitul „Simbol Apostolic”, pe care apusenii socotesc că l-au scris înșiși Apostolii, dar Biserica îl consideră apocrif. Acolo citim: „[Credo in] sanctam Ecclesiam catholicam, sanctorum communionem” („[Cred în] sfânta Biserică sobornicească, comuniunea sfinților”).
    Și totuși, Sfântul Augustin într-un text al său (după cercetătorii mai noi, adevăratul autor este Sf. Cezar (+543), Episcop al Arles-ului în Galia), tâlcuind acest termen scrie: „Sanctorum communionem: quia dona sancti Spiritus licet in hac vita diversa sint in singulis, in aeternitate tamen erunt communia in universis” (P.L. 39, 2189), adică: „Comuniunea sfinților: fiindcă darurile Sfântului Duh, deși în viața aceasta sunt diferite la fiecare, în veșnicie vor fi însă comune tuturor”.

    Nicio legătură, așadar, cu interpretarea sakarelliană/romanidiană a termenului, care consideră că numai sfinții, adică aleșii și cei „curați” (cei „îndumnezeiți”), sunt membri ai Bisericii — poziție ce seamănă mai degrabă cu învățături eclesiologice elitiste exprimate, între alții, de următorii eretici:

    1. Montaniștii. „În primele veacuri ale creștinismului a apărut o mișcare eretică numită montanism. Această mișcare învăța că Biserica trebuie să fie alcătuită exclusiv din ființe desăvârșite și sfinte, și cerea ca păcătoșii și cei nedesăvârșiți să fie îndepărtați din sânul ei” (N. Berdiaev, Creștinism și realitate socială).
    2. Novațienii (Cei curați, numiți și cathari). „Novațienii observau de asemenea că, deoarece Biserica primise deja în sânul ei oameni care păcătuiseră de moarte, ea s-a întinat și profanat, și de aceea numai ei, ca unici curați, alcătuiau încă Biserica autentică, apostolică” (A. Diomidis-Kyriakou, Istoria Bisericească, vol. I, Atena, 1881, p. 117).
    3. Donatiștii. Aceștia susțineau că „adevărata Biserică trebuie numită aceea în care nu se află păcătoși” (K. Kontogonos, Istoria Bisericească, vol. I, Atena, 1866, p. 493). Confuzia donatiștilor, după Sf. Optat al Milevei (+sec. IV), se datora „viziunii lor asupra Bisericii ca trup alcătuit din sfinți, aleși și fără de păcat. Astfel, donatiștii identificau Biserica Sobornicească cu acești sfinți aleși, care singuri puteau săvârși valid Taine” (S. Papadopoulos, Patrologie, vol. II, Atena, 1990, p. 686). „Apărau limitarea membrilor Bisericii doar la credincioșii ireproșabili” (V. Feidas, Istoria Bisericească I, Atena, 1994, p. 308).
    4. Anabaptiștii. „Menoniții sau anabaptiștii… Biserica, după ei, este comuniunea sfinților și de aceea trebuie păstrată cu cea mai strictă ordine în curăția ei” (A. Diomidis-Kyriakou, Istoria Bisericească, vol. II, Atena, 1881, p. 448).
    5. Luteranii. Confesiunea Augustană mărturisește credința într-o Biserică drept congregatio Sanctorum (=adunarea sfinților). Marele teolog din secolul XIX, Nikolaos Damalas, observă:
      „Dacă vom examina până la capăt definiția lui Melanchthon, vom vedea în ce raport se află cu Biserica sobornicească și apostolică a celor șapte Sinoade Ecumenice. Vom constata că se află într-o totală contradicție cu aceasta, deoarece acea Biserică, socotindu-se și mărturisindu-se ca sobornicească și apostolică, îi primea pe credincioși, îi îndruma și îi corecta pe cei păcătoși, se străduia în tot chipul să păstorească și să mântuiască turma lui Hristos, făcându-i astfel cu adevărat drepți și sfinți. Așadar, Biserica lui Melanchthon și a tovarășilor săi nu este nici cea a Scripturii, nici cea apostolică, nici cea a Simbolului credinței, nici cea una sobornicească și apostolică a celor șapte Sinoade Ecumenice. Care este atunci? Pentru a înțelege, să cercetăm definiția însăși a bisericii protestante. Ce ne spune ea mai întâi? Că Biserica este comuniunea sfinților, adică a celor cu adevărat evlavioși și drepți… Luther însuși scrie pe ușa bisericii sale: «nimeni să nu intre dacă nu este sfânt și drept». Pe bună dreptate putem așadar să-l întrebăm: dacă Biserica ta este comuniunea sfinților, noi, cei stricați de păcatul strămoșesc, nenorociți, jalnici și pe jumătate morți, având nevoie de curățire, de povățuire și de creștere spre sfințire, ce să facem ca să devenim sfinți? Ce va răspunde Luther unor astfel de oameni? Că, pe lângă biserica sa a sfinților sau a celor cu adevărat evlavioși și drepți, mai există și alte biserici vizibile?” (Despre principii, Leipzig, 1865, pp. 108-109).

    Într-un alt loc, mai jos, vom vedea ce consecințe a avut pentru Biserica noastră, a Adevăraților Ortodocși, adoptarea unor asemenea concepții.

    Deocamdată, și înainte de a merge mai departe, să construim un dialog ipotetic cu un sakarellist/romanidist pentru a înțelege mai bine unde duc aceste poziții:

    – Susții că numai sfinții, cei „curați”, cei „aleși”, cei „îndumnezeiți” și nu păcătoșii sunt membri ai Bisericii?
    – Desigur!
    – Tu ești unul dintre aceștia?
    – Hm, nu sunt…
    – Atunci ești în afara Bisericii și, prin urmare, nu pot da importanță celor afirmate de cineva care nu aparține Bisericii.
    – Bine, atunci nu sunt păcătos, sunt „curat”, sfânt.
    – Nenorocitule, „dacă zicem că nu avem păcat, ne amăgim pe noi înșine și adevărul nu este în noi” (1 Ioan 1, 8). Îmi pare rău, dar „oricine pe sine însuși se proclamă curat, pe sine însuși se osândește cu desăvârșire ca fiind necurat” (Sf. Epifanie, P.G. 41, 1028).

    Noi, ortodocșii, credem că singurul Sfânt, în sens absolut, este Dumnezeu, Care este cauza și începutul oricărei sfințenii și al oricărui sfințit. El sfințește și Biserica (Efeseni 5, 26) și mădularele ei (Ioan 17, 19), pe care le cheamă să devină sfinte (1 Petru 1, 16). De aceea, membri ai Bisericii nu sunt socotiți doar „sfinții aleși” (așa cum susțineau ereziile de mai sus), ci toți „sfinții chemați”, adică toți creștinii credincioși și botezați, care au fost chemați de Dumnezeu.

    „Tuturor celor ce sunt în Roma, iubiților lui Dumnezeu, chemați sfinți” (Romani 1, 7), scrie Apostolul Pavel, și tâlcuiește Sfântul Ioan Gură de Aur: „îi numește sfinți pe toți credincioșii” (P.G. 60, 399). „Sfinți îi numește Pavel pe toți credincioșii creștini”, confirmă și Sfântul Nicodim Aghioritul și continuă: „a adăugat însă cuvântul «chemați», amintindu-le de binefacerea lui Dumnezeu și de faptul că, chiar dacă – zice – v-ați născut după trup din consuli sau prefecți, totuși Dumnezeu v-a chemat cu aceeași chemare cu care i-a chemat și pe oamenii simpli și săraci, iubindu-i și sfințindu-i, și v-a iubit și v-a sfințit la fel ca pe aceștia. [Nota.] Iar Oecumenius spune că mai întâi a pus «iubiților lui Dumnezeu», apoi «chemați sfinți», ca și cum ar fi zis: «de unde ați fost chemați? din ce osteneli? din ce reușite? de unde sunteți sfinți? ci numai din dragostea lui Dumnezeu. Căci El, iubindu-ne în dar și vărsându-Și sângele pentru noi, ne-a chemat la sfințire și la moștenirea Bisericii Sale»” (Cele paisprezece epistole ale Apostolului Pavel, vol. I, Veneția, 1819, p. 8).

    Tâlcuind apoi același Părinte (Sf. Nicodim) Epistola Sobornicească a Apostolului Iuda, și mai exact primul verset: „Iuda, slujitor al lui Iisus Hristos, iar frate al lui Iacov, celor chemați, celor iubiți în Dumnezeu Tatăl și păstrați pentru Iisus Hristos” (Iuda 1, 1), scrie despre credincioși că „nu au ei înșiși de la sine sfințirea, ci de la Tatăl, Care i-a atras și i-a sfințit” (Tâlcuire la cele șapte epistole sobornicești, Veneția, 1806, p. 324).

    Biserica văzută în timp și spațiu îi cuprinde în sânul ei pe cei păcătoși și pe cei drepți, pe Abel și pe Cain, grâu și neghină, oi și capre, curați și necurați, răi și buni, cu cuget drept și rătăciți, vase de aur/argint și vase de lemn/lut, mădulare sănătoase și bolnave, fără ca aceasta să afecteze în vreun fel sfințenia Bisericii, sfințenie care, după cum am spus, izvorăște din Capul ei și nu din mădularele ei. Mădularele Bisericii, pe durata cât se află în Biserica luptătoare, pot rămâne în aceeași stare, dar pot și să se schimbe (de pildă, din oi, grâu sau drepți să devină capre, neghină și păcătoși, precum și invers); rămân însă mădulare. Desigur, există cazuri de membri ai Bisericii care se taie de la ea, fie de bunăvoie (adică apostaziind de la Biserică), fie printr-o hotărâre, în scop pedagogic, a Bisericii prin organele ei competente. Iar desigur, în Ziua Judecății, când va avea loc separarea finală, Biserica din Rai va cuprinde doar oile, grâul, pe cei drepți și pe sfinți. Să vedem învățătura Domnului și a Părinților și Învățătorilor Bisericii despre toate acestea:

    a) A zis Domnul: „S-a asemănat Împărăția cerurilor cu un om care a semănat sămânță bună în țarina lui; dar pe când dormeau oamenii, a venit dușmanul lui, a semănat neghină printre grâu și a plecat. Iar când a crescut iarba și a făcut rod, atunci s-a arătat și neghina. Și, venind slugile stăpânului casei, i-au zis: Doamne, oare n-ai semănat sămânță bună în țarina ta? De unde are, dar, neghină? El însă le-a zis: Un om dușman a făcut aceasta. Slugile i-au zis: Vrei deci să mergem și s-o culegem? Iar el a zis: Nu, ca nu cumva, culegând neghina, să smulgeți odată cu ea și grâul; lăsați-le să crească amândouă împreună până la seceriș, iar la vremea secerișului voi zice secerătorilor: adunați mai întâi neghina și legați-o în snopi ca s-o ardem, iar grâul strângeți-l în jitnița mea…” (Matei 13, 24-30).

    Sfântul Ioan Gură de Aur, tâlcuind această pildă, scrie: „Mulți dintre cei ce stau în frunte, aducând în Biserici oameni răi, ereziarhi ascunși, au ușurat mult o astfel de uneltire. Diavolul nici nu mai are nevoie de osteneli, când îi plantează pe aceia în mijloc… Privește și iubirea slugilor. Se grăbesc deja să smulgă neghina, deși nu o fac cu socotință; ceea ce arată grija lor pentru sămânță și că privesc doar la un singur lucru: nu ca acela să fie pedepsit, ci ca cele semănate să nu piară; căci nu aceasta e urgența. De aceea caută ca deocamdată să înlăture boala. Și nici aceasta nu o cer orbește; nu-și îngăduie lor înșiși, ci așteaptă hotărârea stăpânului, zicând: «Vrei?» Ce face deci stăpânul? Îi oprește, zicând: «Ca nu cumva, smulgând neghina, să smulgeți odată cu ea și grâul»… Două gânduri îi stăpânesc: unul, ca să nu fie vătămat grâul; altul, că, negreșit, cei bolnavi fără leac vor ajunge la pedeapsă. Așa încât, dacă vrei și să fie pedepsiți aceia, și fără vătămarea grâului, așteaptă timpul potrivit. Ce înseamnă „ca nu cumva să smulgeți odată cu ea și grâul”? Sau aceasta spune: dacă veți ridica arme și veți înjunghia pe eretici, veți doborî împreună cu ei și pe mulți dintre sfinți; sau că este cu putință ca mulți dintre cei din neghină să se schimbe și să devină grâu. Așadar, dacă, luând-o înainte, îi veți smulge, vătămați pe cei ce urmează să devină grâu, ucigând pe aceia care pot să se schimbe și să devină mai buni. Nu oprește, deci, a-i ține pe eretici în frâu, a le astupa gura, a le tăia îndrăzneala, a desface adunările și înțelegerile lor, ci [oprește] a-i ucide și a-i măcelări. Privește blândețea lui [Hristos], cum nu doar poruncește și oprește, ci pune înainte și rațiuni. Dar dacă neghina rămâne până la sfârșit? Atunci voi zice secerătorilor: «Adunați mai întâi neghina și legați-o în snopi ca s-o ardem». Iarăși le aduce aminte de cuvintele lui Ioan [Botezătorul] care Îl înfățișau Judecător, și spune că, atâta vreme cât stau aproape de grâu, trebuie cruțați; căci e cu putință să devină și ei grâu; dar când pleacă fără să fi câștigat nimic, atunci neapărat îi va primi pedeapsa neînduplecată. «Voi zice secerătorilor: adunați mai întâi neghina». De ce mai întâi? Ca aceștia [grâul] să nu se teamă ca și cum ar fi luați laolaltă cu ea. «Și legați-o în snopi, ca s-o ardem, iar grâul adunați-l în jitniță»” (P.G. 58, 476-478).

    Și Sfântul Ciprian al Cartaginei: „Căci, chiar dacă par a fi neghine în Biserică, totuși nu trebuie nicidecum împiedicată credința sau dragostea noastră, astfel încât, pentru că vedem neghine în Biserică, noi înșine să plecăm din Biserică” (P.L. 4, 344).

    b) A mai zis Domnul: „Iarăși, asemenea este Împărăția cerurilor cu un năvod aruncat în mare, care adună din tot felul; și, când s-a umplut, l-au tras la țărm și, șezând, au strâns pe cele bune în vase, iar pe cele stricate le-au aruncat afară. Așa va fi la sfârșitul veacului. Vor ieși îngerii și vor despărți pe cei răi din mijlocul celor drepți și îi vor arunca în cuptorul de foc; acolo va fi plângerea și scrâșnirea dinților” (Mt 13, 47-50).
    Iar Sfântul Ioan Gură de Aur face următoarea observație de reținut: „Cu ce se deosebește aceasta de pilda neghinei? Și acolo unii se mântuiesc, iar alții pier; numai că acolo [pierzarea vine] din pricina dogmelor rele, a ereziei – și înainte de aceasta, din nepăsarea față de cele spuse –, pe când aici din pricina unei vieți rele; aceștia sunt cei mai nenorociți dintre toți: deși au dobândit cunoașterea și au fost pescuiți, nici așa n-au putut să se mântuiască” (P.G. 58, 484).

    c) Și iarăși a zis Domnul: „S-a asemănat Împărăția cerurilor cu un împărat care a făcut nuntă fiului său. Și a trimis pe slugile sale să-i cheme pe cei poftiți la nuntă, dar ei n-au vrut să vină. Iarăși a trimis alte slugi, zicând: Spuneți celor chemați: iată, am pregătit ospățul meu, taurii și cele îngrășate au fost tăiate, și toate sunt gata; veniți la nuntă. Dar ei, nepăsând, s-au dus: unul la ogorul lui, altul la negoțul lui; iar ceilalți, punând mâna pe slugile lui, i-au batjocorit și i-au ucis. Auzind, împăratul s-a mâniat și, trimițând oștile sale, i-a pierdut pe ucigașii aceia și le-a ars cetatea. Atunci a zis slugilor sale: Nunta este gata, dar cei poftiți n-au fost vrednici; mergeți deci la răspântiile drumurilor și, pe câți veți găsi, chemați-i la nuntă. Și ieșind slugile acelea la drumuri, au adunat pe toți câți au găsit, și răi și buni; și s-a umplut odaia de nuntă de oaspeți. Iar intrând împăratul să-i vadă pe cei care ședeau la masă, a văzut acolo un om care nu era îmbrăcat cu haină de nuntă; și i-a zis: Prietene, cum ai intrat aici fără haină de nuntă? Iar acela a amuțit. Atunci împăratul a zis slujitorilor: legați-i picioarele și mâinile, luați-l și aruncați-l în întunericul cel mai dinafară; acolo va fi plângerea și scrâșnirea dinților. Căci mulți sunt chemați, puțini aleși” (Mt 22, 2-14).
    După respingerea la chemarea dumnezeiască a odinioară alesului popor iudeu, Domnul îi cheamă pe toți, după venirea Sa în lume, în Biserica Sa, în care intră și cei răi, și cei buni, până în ziua celei de-a Doua Veniri, când va cerceta „veșmintele” acestora și îi va izgoni pe cei ce nu au „haină de nuntă”.

    d) Fericitul Augustin, în multe scrieri împotriva donatiștilor (care au tulburat atunci Biserica Africii de Nord, târând, prin zelul lor exagerat și atrăgător pentru cei simpli, mii de credincioși în schisma-erezia lor), explică faptul că Biserica este deodată „Biserică sfântă” (Ecclesia sancta), dar și „Biserică mixtă” (Ecclesia permixta). Această distincție nu este între realități diferite, ci între perspective diferite: Biserica, în realitatea ei prezentă (vizibilă în timp și în lume), este „Ecclesia permixta”, adică amestecată, cu sfinți și păcătoși; iar din punct de vedere eshatologic – cum se va arăta după Judecată, în viața veșnică – este „Ecclesia sancta”, adică curată, cuprinzând doar pe sfinți și drepți. El scrie în minunatele sale tratate (care, din păcate, nici după atâția ani nu au fost traduse în limba noastră pentru a ne bucura de ele – cf. Sf. Nicodim, Synaxarion, vol. III, Veneția, 1819, p. 110) despre această temă: „Să ne vină în minte acele asemănări din Scripturi și oracole divine, ori exemplele cele mai sigure, prin care s-a arătat și s-a prevestit că cei răi vor fi amestecați în Biserică cu cei buni până la sfârșitul veacului și timpul judecății” (P.L. 40, 201).
    Unul dintre exemplele sale îndrăgite este binecunoscuta asemănare a Bisericii cu Arca lui Noe: „Să recunoaștem acea arcă ce a preînchipuit Biserica: să fim acolo, împreună, dobitoacele curate; și să nu refuzăm ca, odată cu noi, să fie purtate în ea până la sfârșitul potopului și cele necurate. Au stat împreună în arcă, dar Noe nu I-a adus Domnului în miros de bună mireasmă jertfă din cele necurate. Și totuși, pentru aceasta, unele dintre cele curate nu au părăsit mai înainte de vreme arca din pricina celor necurate. Numai corbul a părăsit-o, despărțindu-se prematur de această comuniune a arcei; dar el era dintre perechile necurate, nu dintre cele șapte perechi de animale curate” (P.L. 33, 417).

    e) Sfântul Ieronim, în cuvântul împotriva schismaticilor luciferieni: „Arca lui Noe a fost tip al Bisericii, după cuvântul Apostolului Petru: «În zilele lui Noe… în care puține, adică opt suflete, s-au mântuit prin apă; lucru ce, în chip asemănător, ne mântuiește acum pe noi: Botezul» (1 Petru 3, 20-21). Precum în aceea erau toate felurile de animale, așa și în aceasta se află oameni din toate neamurile și moravurile. Precum acolo erau leopardul și iedul, lupul și mieii, tot astfel aici se află laolaltă și cei drepți, și păcătoșii – adică vasele de aur și de argint împreună cu cele de lemn și de lut. Arca avea cuiburile ei; Biserica are multe locașuri” (P.L. 23, 185).

    f) Sfântul Vasile cel Mare: „În această mare casă – adică Biserica – nu sunt doar vase de tot felul, de aur și de argint și de lemn și de lut, ci și meșteșuguri de tot felul” (E.P.E. 6, 224-226).

    g) Sfântul Teodoret al Cirului: „Căci şi cei trei tineri, ajunşi la culmea virtuţii şi încununaţi cu biruinţă, rugându-se în cuptor ziceau: Am păcătuit, am făcut fărădelege, am greşit şi ne-am depărtat de poruncile Tale şi n-am păzit îndreptările Tale. Tot aşa şi minunatul Daniel, tot aşa şi dumnezeiescul Ieremia, tot aşa şi sfântul Isaia, tot aşa şi preaînţeleptul Pavel. Căci zice: Hristos Iisus a venit în lume să mântuiască pe cei păcătoşi, dintre care cel dintâi sunt eu. Şi iarăşi: Nu sunt vrednic să mă numesc apostol. Aşadar, Biserica lui Dumnezeu, lovită de furtunile celor nelegiuiţi, nu se îngâmfă ca una ce se află în luptă, ci pune totul pe seama păcatelor şi greşelilor şi roagă să se bucure de ajutorul Mântuitorului. Mai mult încă, Biserica lui Dumnezeu nu este alcătuită numai din cei desăvârşiţi, ci are şi pe cei ce vieţuiesc în nepăsare, pe cei care îmbrăţişează o viaţă delăsătoare şi pe cei care aleg să slujească plăcerilor. Şi, fiindcă este un singur trup, dintr-o singură faţă se rosteşte şi una, şi cealaltă” (P.G. 80, 1160).

    h) Patriarhul Ieremia al II-lea al Constantinopolului (Tranos), în minunatul capitol VIII al primei sale Răspunsuri către luterani, cu titlul „Că şi în Biserică se află nevrednici” (Ioan Karmiris, Monumente dogmatice și simbolice, vol. I, Austria, 1960, p. 461-463), învaţă că nevrednicia unor membri ai Bisericii, chiar şi a preoţilor, nu împiedică în niciun chip sfinţenia celor vrednici, care primesc sfinţirea de la Dumnezeu, Cel ce lucrează chiar şi prin cei nevrednici.

    i) Sfântul Meletie Pigas, în lucrarea sa Creştin Ortodox:
    – Străinul: Dar dacă un om este creştin, are credinţa dreaptă, dar faptele lui sunt strâmbe?
    – Ucenicul: Este totuşi mădular al Bisericii, dar un mădular bolnav, pe care îl purtăm, căutând să-l îndreptăm cu duhul blândeţii, având grijă să nu fim şi noi ispitiţi. Este deci şi el creştin, chiar dacă are nevoie de vindecare, pentru ca să nu rămână o mlădiţă neroditoare, ruptă de viţa de vie, şi să fie aruncat în foc.
    – Străinul: Dar dacă şi credinţa lui e slabă?
    – Ucenicul: Pe cei ce au credinţa şubredă îi vindecăm prin frăţietate, ţinându-ne de cuvântul credincios al Tatălui; dar pe cei care se împotrivesc şi luptă împotriva adevărului, după prima şi a doua mustrare, îi părăsim, după rânduiala apostolică (Anuarul Societăţii de Studii Bizantine, vol. 54 [2012-2013], P.V. Paschos, O cateheză ortodoxă a lui Meletie Pigas, p. 126).

    j) Învăţatul dascăl al neamului, Evghenie Voulgaris, scrie: „Cei stăpâniţi de păcate de moarte cad oare din comuniunea bisericească? Nicidecum! Ei sunt ca nişte mădulare bolnave, care nu se mişcă deloc de la Capul, care este Hristos, ci slăbesc în propriile lor patimi. Totuşi nu sunt tăiate de tot din trup şi nici nu desfac unitatea celorlalte. Căci prin credinţă se ţin de Biserică, ascultă de păstori şi dascăli şi primesc ca adevărate cele ce se spun; şi în ei încolţeşte nădejdea că se vor trezi din păcate şi, dobândind iertare, vor fi readuşi la viaţă cu Hristos şi întăriţi din nou – lucru ce nu este cu putinţă pentru cei ce au căzut în erezie” (Teologikon, Veneţia, 1872, p. 50). După ce aduce în discuţie parabolele Domnului şi mustră învăţătura eronată a protestanţilor despre „Biserica invizibilă a sfinţilor”, explică ce înseamnă „eretic” şi „erezie”, pentru a nu se face confuzii. Ereticii „sunt mădulare tăiate din trupul Bisericii; căci erezia răstoarnă credinţa şi dragostea, prin care mădularele Bisericii se unesc într-un singur trup. Erezia este o părere mincinoasă împotriva unui adevăr revelat în mod direct, susţinută cu îndrăzneală şi neruşinare. Dacă cineva, din neştiinţă sau nepăsare, a greşit şi, fiind îndemnat, se leapădă de acea părere primejdioasă, unul ca acesta nu poate fi numit cu adevărat eretic. De aceea, este potrivit cuvântul Sfântului Augustin: Pot fi înşelat, dar nu voi fi eretic” (ibid., p. 55-56). Aşadar, nici cei ce cad în vreo erezie din neştiinţă sau nepăsare nu sunt automat în afara Bisericii, mai ales când, îndemnaţi, se pocăiesc; dimpotrivă, cei care, fiind îndemnaţi de Biserică să se îndrepte, nu ascultă, aceia se taie din trupul ei ca „mădulare putrezite şi străine” (ibid., p. 50).

    k) Sfântul Atanasie din Paros scrie: „Nu este necunoscut faptul că în sfânta Biserică se află şi unii spurcaţi, din pricina vieţii lor rele, care nu au haina de nuntă. Totuşi Biserica îi rabdă şi pe aceştia, cu nădejdea pocăinţei, ca să spele întinăciunile păcatelor, rugându-se pentru ei, după chipul lui Dumnezeu, şi dorind să se întoarcă iarăşi în rândul celor aleşi. Dar cei încăpăţânaţi şi nepocăiţi devin străini de adunarea sfinţilor. Căci, după cum cel lepros, dacă rămânea neschimbat, era ţinut afară din tabără, tot aşa cel ce păcătuieşte fără pocăinţă este scos afară din Biserică… Dacă însă cineva s-ar întreba: cum poate fi numită Biserica „sfântă”, dacă în ea se află şi păcătoşi, şi poate chiar mai mulţi decât drepţii şi cuvioşii? Răspunsul este la îndemână, din cele spuse mai înainte:

    Se numeşte sfântă şi din pricina părţii celei mai bune: căci unul care face voia lui Dumnezeu este mai de preţ decât mii de nelegiuiţi” (Epitome sau Culegere a dogmelor dumnezeieşti ale credinţei, Leipzig, 1806, p. 38-39).

    Este numită sfântă pentru că s-a curăţit prin Sfântul Botez şi este trupul nepătat şi neîntinat al Preasfântului Său Cap, Hristos. Şi pentru că prin înfricoşătoarele Taine ale Trupului şi Sângelui Domnului se hrăneşte şi se întăreşte.

    l) Arhiepiscopul Antonie Amfiteatrov, prolific şi nevoitor, unul dintre marii teologi ruşi, scrie: „Chiar dacă în Biserică păcătoşii sunt mădulare slabe, aceştia nicidecum nu întinează sfinţenia întregii Biserici; dimpotrivă, ea îi rabdă, aşteptând întoarcerea şi întărirea lor” (Teologie dogmatică a Bisericii Ortodoxe Catolice şi Răsăritene, Atena, 1858, p. 305).

    m) Sfântul Nectarie de Eghina, făcătorul de minuni: „Biserica, ca trup organic, este văzută şi leagă într-un singur întreg toate mădularele ei, şi cele sfinte, şi cele slabe. Mădularele slabe ale Bisericii nu încetează nicidecum a fi părţi ale trupului ei… iar dacă se vindecă, se unesc cu cele sănătoase; iar dacă rămân nevindecabile, atunci vor muri în păcatele lor, ca nişte oi ale turmei care s-au îmbolnăvit fără leac şi au pierit în propriile lor păcate” (Studiu despre Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească Biserică, Atena, 1987, p. 24-25).

    n) Ieromartirul şi Mărturisitorul Ilarion Troiţki: „În concepţiile lor dogmatice despre Biserică, donatiştii au pornit de la o înţelegere strictă a sfinţeniei şi unităţii Bisericii. O Biserică ce primeşte în comuniune pe trădători nu poate fi sfântă. Episcopii trădători nu pot transmite nicio harismă; de aceea, într-o Biserică având episcopi trădători, nu există nici Taine. Nevrednicia personală a episcopului lipseşte întreaga Biserică de Har. În Biserică, nici măcar Botezul nu are valoare şi, de aceea, cei ce vor să treacă din Biserică în comunitatea donatistă – care, după ei, este singura adevărată şi sfântă Biserică – trebuie să fie botezaţi. Se poate observa că donatiştii au preluat unele idei ale Sfântului Ciprian şi le-au întors împotriva Bisericii…

    Dar Tainele nu depind de persoana preotului: ele sunt sfinte prin ele însele. Tot astfel, sfinţenia Bisericii nu depinde de sfinţenia membrilor ei; dimpotrivă, chiar membrii Bisericii primesc sfinţenia de la Biserică. Biserica este una, iar sfinţenia ei stă în Taine, nu în trufia persoanelor” (Problema Bisericii în polemica dogmatică cu donatiştii).

    Continuarea aici: https://rezistentaortodoxa.org/2025/09/03/contributie-la-eliberarea-ecleziologiei-adevaratilor-ortodocsi-de-captivitatea-sakarelliana-adica-romanidiana-4/

    Sursa: https://krufo-sxoleio.blogspot.com/2019/10/3.html

    1. N. tr: Aici zidire este folosit cu intelesul de creatie. ↩︎

  • Contribuție la eliberarea ecleziologiei Adevăraților Ortodocși de captivitatea sakarelliană (adică romanidiană) (2)

    Continuarea articolului: https://rezistentaortodoxa.org/2025/08/27/contributie-la-eliberarea-ecleziologiei-adevaratilor-ortodocsi-de-captivitatea-sakarelliana-adica-romanidiana-1/

    Trecem cu vederea numeroasele greșeli care se găsesc în textele de mai sus și care privesc aspecte istorice, și ne vom concentra numai asupra celor care se referă la Eclesiologie. Începem, deci, critica eclesiologiei sakarelliene prin examinarea primului său principiu de bază, care privește cine sunt membri ai Bisericii și cine nu.

    Trimiterile la pasaje corespunzătoare din cărțile dlui Sakarellos menționate mai sus, se vor face cu următoarele abrevieri:
    Α (= „Despărțirea credincioșilor de episcopii eretici”),
    Ε (= „Din 1965 s-a făcut unirea Bisericilor”),
    P (= „Calendarul vechi și nou”).

    Potrivit sakarellismului (=romanidismului), membri ai Bisericii sunt numai aceia „care s-au învrednicit să ajungă la «vederea lui Dumnezeu», adică la «luminare» și «îndumnezeire»” (A, 4 / P, 193) și „care se află în starea rugăciunii minții” (P, 80). Mai precis, Botezul nu este suficient pentru ca cineva să fie membru al Bisericii: „Teologii contemporani îi consideră membri ai Bisericii pe toți ortodocșii, pentru că odinioară au fost botezați…” (A, 5).

    Că aceste poziții se bazează în special pe pr. Ioannis Romanidis, putem constata răsfoind scrierile lui:

    „Credinciosul care, prin botezul apei, nu a intrat încă în starea de luminare, adică în botezul Duhului, și, prin urmare, nu este încă membru al Trupului lui Hristos… se numește «idiotēs» (=neinițiat, simplu), întrucât rămâne în ignoranță” (Sinoadele bisericești și civilizația).

    „În orice caz, botezul în Duhul este identic cu primirea darului vorbirii în limbi și este clar deosebit de botezul în apă… Acest botez în Duh, care culminează cu darul limbilor și care, de obicei, este însoțit de darul proorociei, este evident începutul mirungerii, a Tainei prin care cineva devine membru al Trupului lui Hristos și templu al lui Dumnezeu. Pentru Apostolul Pavel, darul limbilor pare a fi condiția minimă pentru ca cineva să devină membru al Trupului lui Hristos… Cei care, prin rugăciune neîncetată, ajung la slăvire, constituie nucleul central al Sfintei Tradiții, întrucât fără ei nu există Trup al lui Hristos. Fără ei, Tainele Bisericii devin un simplu sistem de magie. Apostolul Pavel nu spune că Trupul lui Hristos se zidește prin botez, mirungere, dumnezeiasca Euharistie etc., ci prin Apostoli și proroci, înțelegând prin aceasta Apostoli și Părinți, care nasc duhovnicește pe alții în Hristos, pregătindu-i pentru primirea rugăciunii Sfântului Duh în inimile lor. Numai în aceste condiții Tainele Botezului, Mirungerii, Dumnezeieștii Euharistii, Preoției, Mărturisirii, Pocăinței etc. nu sunt magie” (Iisus Hristos – Viața lumii).

    „Trebuie ca fiecare să se cerceteze pe sine dacă se află în starea de luminare și, prin urmare, este membru al Trupului lui Hristos și templu al Sfântului Duh, având cel puțin «darul limbilor», adică rugăciunea minții” (Religia este o boală neurobiologică, iar Ortodoxia este vindecarea ei).

    „Mădularele Bisericii, în epoca veche, erau aceia care se aflau în starea de luminare. Aveau cel puțin rugăciunea minții. Și pentru că aveau rugăciunea minții și se aflau în starea de luminare, erau numiți sfinți” (Dogmatica empirică).

    Prin urmare, prima teză este următoarea:
    Un om nu devine membru al Bisericii prin „Botezul apei”, ci prin „Botezul Duhului”. Dovada că este într-adevăr membru al Bisericii este să aibă „rugăciunea” (rugăciunea minții).

    Este adevărat că, analizând această poziție, nu am găsit-o cu totul inedită. Într-adevăr, ea a mai fost exprimată și în trecut – însă nu de către ortodocși. Să o vedem însă mai întâi în detaliu.

    În contrast cu această poziție, Părinții învață că cineva devine membru al Bisericii prin Botez, pe care nu îl împart în „botezul apei” și „botezul Duhului”, ca și cum ar fi două botezuri de feluri diferite!

    Teoreticianul romanidismului în spațiul noului calendar (și coleg de studii al dlui Sakarellos cu pr. Romanidis), episcopul Ierótheos(Vlachos) de Nafpaktos, încercând să fundamenteze această împărțire, scrie:

    „Botezul apei și botezul Duhului pot fi legate între ele atunci când catehizarea este corectă și ortodoxă, dar pot să nu fie legate în mod absolut, în sensul că precede botezul apei și urmează botezul Duhului. Este foarte caracteristic, din Faptele Apostolilor, faptul că creștinii din Samaria primiseră deja botezul apei, adică fuseseră botezați în numele Domnului, dar nu primiseră încă botezul Duhului, motiv pentru care au fost trimiși Apostolii Petru și Ioan ca să-i boteze cu Duhul Sfânt” (Catehizarea și botezul adulților, ed. II, Editura „Diaconia Apostolică”, 1998, p. 7-8).

    Kyr Ierótheos face referire la următorul pasaj din Faptele Apostolilor: „Iar apostolii din Ierusalim, auzind că Samaria a primit cuvântul lui Dumnezeu, au trimis la ei pe Petru şi pe Ioan, care, coborând, s-au rugat pentru ei, ca să primească Duhul Sfânt. Căci nu Se pogorâse încă peste nici unul dintre ei, ci erau numai botezaţi în numele Domnului Iisus. Atunci îşi puneau mâinile peste ei, şi ei luau Duhul Sfânt.” (Fapte 8, 14-17).

    La o privire superficială există într-adevăr pericolul de a trage concluzia că Botezul nu dăruiește Sfântul Duh. Însă, cine citește cu atenție capitolul, va afla mai sus că: «Filip, coborând într-o cetate a Samariei, le propovăduia pe Hristos» (Fapte 8, 5) și «când au crezut lui Filip, care le propovăduia despre împărăţia lui Dumnezeu şi despre numele lui Iisus Hristos, bărbaţi şi femei se botezau.» (Fapte 8, 12). Și tâlcuiește Sfântul Ioan Gură de Aur: «Și pentru ce aceștia, botezați fiind, nu primiseră Sfântul Duh? Fie pentru că Filip, ca să-i cinstească pe Apostoli, nu le-a dat acest dar, fie pentru că nu avea un astfel de har (căci era dintre cei șapte diaconi), și aceasta este mai degrabă de spus. De aceea mi se pare că acest Filip este unul dintre cei șapte, al doilea după Ștefan. De aceea și botezând, nu dădea Duhul celor botezați; căci nu avea această putere, fiindcă acest dar era numai al celor doisprezece» (P.G. 60, 144).

    Vedem așadar că Botezurile săvârșite în Samaria au fost incomplete doar din motivul că au fost săvârșite de un diacon (Sfântul Filip, unul dintre cei șapte diaconi) și nu de vreunul dintre cei doisprezece Apostoli, care singuri aveau atunci puterea de a săvârși Taine.

    Felul în care romanidismul (sau „sakarellismul” în spațiul nostru) abordează Botezul (pe care îl numește „Botezul apei”, deosebind apoi și numind „Botez al Duhului” Mirungerea) este unul depreciativ față de această Taină, prima și cea fundamentală a Bisericii. Prin această minimalizare, sakarellismul, împreună cu supraaccentuarea Mirungerii, nu doar întărește rătăcirile deja existente în mediul nostru (precum rebotezările – de vreme ce „botezul apei” nu are mare valoare – deși Părinții subliniază că are o valoare atât de mare încât NU se repetă! – și remirungerile – de vreme ce Mirungerea este considerată atât de importantă încât doar prin ea cineva devine „adevărat membru” al „adevăratei Biserici”), ci cade într-o extremă, ajungând în opoziție directă cu cealaltă extremă, a așa-numitei „teologii baptismale” a ecumeniștilor, care susține că oricine a primit „un botez”, oriunde ar fi fost acesta săvârșit, trebuie socotit „membru al Bisericii”.

    Noi însă, adevărații ortodocși, „vom merge pe calea împărătească, nu ne vom abate nici la dreapta, nici la stânga, până ce nu vom trece hotarele tale” (Num. 20, 17); credem că prin Botezul pe care cineva îl primește în sânul Bisericii devine membru al acesteia.

    EXTREMA STÂNGĂ – TEOLOGIA BAPTISMALĂ ECUMENISTĂCALEA ÎMPĂRĂTEASCĂ – ORTODOXIAEXTREMA DREAPTĂ – ROMANIDISM/SAKARELLISM
    Cu orice fel de botez și oriunde, devii membru al Bisericii.Prin Botezul săvârșit în sânul Bisericii, devii membru al acesteia.Prin Botez nu devii membru al Bisericii.

    Așadar, potrivit învățăturii ortodoxe, Botezul se săvârșește „din apă și din Duh” (Ioan 3, 5), adică dăruiește Sfântul Duh celor botezați și îi face membri ai Bisericii, chiar și fără Taina Mirungerii (a cărei valoare reală nu este nicidecum pusă la îndoială de Ortodoxie, întrucât prin ea se împărtășesc daruri suplimentare ale Sfântului Duh). Dovada acestui fapt nu este doar practica Bisericii de a-i primi drept membri ai săi pe cei botezați chiar dacă nu au apucat încă să fie mirunși (de exemplu: cei care trebuiau botezați urgent, pentru că erau în pericol de moarte – în special pruncii bolnavi sau creștinii întemnițați în vremea persecuțiilor, care nu mai apucau să fie botezați), ci și însăși învățătura Bisericii, din care redăm, cu titlu exemplificativ:

    1. De la Apostolul Pavel: „Câți în Hristos v-ați botezat, în Hristos v-ați și îmbrăcat” (Gal. 3, 27). Se îmbracă în Hristos cel care nu este membru al Bisericii?
    2. Din Rugăciunile de la Slujba Sfântului Botez:
      „Fă-l pe acesta oaie cuvântătoare a sfintei turme a lui Hristos al Tău, mădular prețios al Bisericii Tale… Zidește-l pe temelia Apostolilor și Proorocilor Tăi; și nu-l surpa, ci sădește-l ca pe o mlădiță a adevărului în sfânta Ta Biserică Sobornicească și Apostolească, și nu-l dezrădăcina”.
    3. De la Sfântul Ioan Gură de Aur:
      „Ai văzut câte sunt darurile Botezului? Deși multora li se pare că darul acesta aduce numai iertarea păcatelor, noi am numărat zece binecuvântări: de aceea și botezăm pruncii, chiar dacă nu au păcate, ca să li se adauge sfințirea, dreptatea, înfierea, moștenirea, înfrățirea, să fie mădulare ale lui Hristos, să devină locaș al Duhului Sfânt” (E.P.E. 30, 386).
    4. Din „Mărturisirea Ortodoxă” a lui Petru Movilă, aprobată sinodal:
      „Cei botezați devin mădulare ale Trupului lui Hristos și se îmbracă în Domnul nostru” (Ioan Karmirís, Texte dogmatice și simbolice, vol. II, Austria, 1968, p. 637).
    5. De la Sfântul Nicodim Aghioritul:
      „Căci prin Cruce Biserica s-a logodit cu Hristos Cel Răstignit, iar prin sângele și apa care au curs din coasta Lui, cea mai înainte stearpă a născut mulți fii și s-a făcut mamă cu mulți copii, dar și frumoasă în copii, născând prin apa Botezului și hrănindu-i pe cei născuți prin Trupul și Sângele Domnului” (Eortodrómion, Veneția, 1836, p. 13).

    Romanidismul(iar în contextul nostru, Sakarellismul) susține că membru al Bisericii este numai cel care are cel puțin „rugăciunea” (rugăciunea minții), așa cum interpretează el „feluritele limbi” (γένη γλωσσών) ale Apostolului. Fără această rugăciune, nu numai că cineva nu poate fi membru al Bisericii, dar și toate Tainele sunt înșelătoare („un sistem de magie”)!

    Ortodoxia însă, și mai ales tradiția isihastă, subliniază marea importanță a rugăciunii minții, dar nu afirmă nici că cel care nu o are este în afara Bisericii, nici că fără ea Tainele nu se săvârșesc!

    Dimpotrivă, atât împărțirea nemaiauzită a Botezului (în botez al apei și botez al Duhului), cât și absolutizarea importanței „rugăciunii”, se întâlnesc la așa-numiții Messalieni (sau Euthiți).

    Aceștia învățau:
    „Sfântul Botez nu poate smulge rădăcinile păcatelor. Domnul nostru Iisus Hristos a zis că «de nu se va naște cineva din apă și din Duh, nu va putea intra în Împărăția lui Dumnezeu». Dar, pentru că Duhul Sfânt este foc dumnezeiesc – căci în chip de limbi de foc a coborât peste ucenici, despre care și Înaintemergătorul mărturisea mulțimii, vorbind despre Hristos, că «Acesta vă va boteza cu Duh Sfânt și cu foc» –, după cum focul văzut, atunci când se aprinde într-un loc împădurit, mistuie tot ce este la suprafață și usucă rădăcinile, curățind astfel terenul de toată murdăria, tot așa și Sfântul Duh, ba chiar cu mult mai mult… Ei spun că fiecare prunc care se naște trage din protopărintele Adam, pe lângă fire, și robia față de demoni, purtând împreună cu sine un demon care locuiește în el, și că Sfântul Botez, dar și orice altă lucrare dumnezeiască, nu poate să-l alunge, ci numai rugăciunea stăruitoare și încordată, însoțită de strigăt și de lepădare din partea celui ce se roagă” (P.G. 130, 1276-1277).

    După cum observă pe bună dreptate și profesorul de Dogmatică pr. Nikolaos Loudovikos (ca să nu creadă cineva că numai noi criticăm aceste poziții):
    „Subevaluarea greșită a Botezului «apei» de către pr. Romanidis, în vederea unui alt Botez, «al Duhului», care chipurile se dă numai prin rugăciune, amintește puternic de erezia Messalienilor, care subapreciază tocmai Botezul, căutând prin «rugăciune» să realizeze mântuirea sau, în limbaj romanidic, integrarea în Trupul lui Hristos. Oricum am lua lucrurile, admiterea a două Botezuri – unul fără Duh și altul al Duhului, prin rugăciune – este cu totul necunoscută în Tradiția Patristică și mai ales în cea isihastă” (Ecleziologia apofatică a «Consubstanțialului», ed. Armos, 2002, p. 140).

    Continuarea aici: https://rezistentaortodoxa.org/2025/09/02/contributie-la-eliberarea-ecleziologiei-adevaratilor-ortodocsi-de-captivitatea-sakarelliana-adica-romanidiana-3/

    Sursa: https://krufo-sxoleio.blogspot.com/2019/09/1_30.html

  • Contribuție la eliberarea ecleziologiei Adevăraților Ortodocși de captivitatea sakarelliană (adică romanidiană) (1)

    de Nikolaos Mannis

    Două sunt marile abateri de la eclesiologia ortodoxă, în sânul Adevăraților Ortodocși (vechi-calendariști) din Grecia1.
    Prima, cunoscută astăzi sub numele de mateism (și care s-a dezvoltat într-o schismă începând din 1937), a fost exprimată de către unii aghioriți, în frunte cu viitorul episcop titular de Vresthina, Mathei Karpathakis, în primele decenii ale sfintei noastre lupte, și a fost combătută suficient prin scrierile părinților și dascălilor noștri ortodocși, precum Sfântul fost Mitropolit al Florinei Hrisostom, pr. Theodoret Mavros, Aristotel Delibasis ș.a.m.d.

    Cea de-a doua, s-a exprimat în ultimele decenii, prin avocatul și teologul Athanasios Sakarellos și, din păcate, nu numai că nu a fost combătută sistematic, dar s-a și răspândit, găsindu-și adepți în cadrul nostru (și anume, între aceștia, câteva persoane deosebit de dragi nouă, cu rang bisericesc înalt), influențând într-atât de mult conștiința noastră eclesiologică, încât să fim batjocoriți de către unii nou-convertiți drept „eretici”, pentru că nu suntem de acord cu această eclesiologie. Prin urmare, cuvântul nostru în prezenta lucrare este apologetic și polemic, dar și lămuritor, având nădejdea că va contribui la eliberarea ecleziologiei Adevăraților Ortodocși (așa cum ne-au transmis-o părinții noștri ortodocși) de captivitatea sakarelliană (adică romanidiană, după cum se va arăta).

    Notă explicativă:
    Pentru cine nu știe, Athanasios Sakarellos a fost un apropiat colaborator al istoricului și militantului ziar „Orthodoxos Typos”, ale cărui pagini găzduiau, între alte teme, și texte de-ale sale împotriva vechi-calendariștilor (pe care îi considera eretici), semnate fie cu numele său, fie cu diverse pseudonime (de pildă, K. Athanasiou, Ioannis Athonitis). Acestea au fost publicate mai ales în anii 1980 și au stârnit reacțiile unor membri de seamă ai Bisericii noastre (precum fericitul Mitropolit Akakios de Diavleia, pr. Theodoret Mavros și pr. Efthymios Bardakas). Iar în jurul anului 1990, după ucenicia sa la pr. Ioannis Romanidis, dl. Sakarellos a aderat la vechi-calendariști, însă personal nu am văzut nicăieri să fi scris public că dezminte cele ce scrisese împotriva lor. [n. tr. În cele din urmă, Athanasios Sakarellos a părăsit mișcarea vechi-calendaristă și s-a întors înapoi în sânul noilor calendariști.]

    Cu aceste texte însă nu ne vom ocupa, acceptând prin iconomie că, întrucât dl. Sakarellos a aderat la vechi-calendaristi, acest fapt al aderării lui constituie, într-un fel, o pocăință practică pentru cele scrise împotriva lor (deși exactitatea ar cere, pentru scrierile sale, o retractare scrisă).

    Ne vom ocupa, așadar, cu textele pe care le-a scris deja ca vechi-calendarist și care au format o nouă ecleziologie în sânul nostru, ce se depărtează la fel de mult de cea Ortodoxă ca și cea a lui Matthaios, cu care, de altfel, are multe asemănări, chiar dacă nu se identifică întotdeauna.

    Textele sale sunt în principal următoarele:

    1. „Despărțirea credincioșilor de episcopii eretici”.
    2. „A avut loc în 1965 unirea Bisericilor?”.
    3. „Calendarul vechi și nou”, 2005
      precum și publicările sale online, semnate fie cu numele său, fie cu pseudonimul său online „Kosmas”.

    Înainte de a trece la o analiză critică a acestor texte (în care se concentrează ecleziologia sa), vom prezenta pozițiile lui greșite (care constituie devierea pe care, pe scurt, o putem numi „Sakarellism”), pe care le vom întâlni și examina mai detaliat în lucrarea de față.

    Principalele poziții ale Sakarellismului sunt următoarele:

    1. Pentru a înțelege Teologia în general și Ecleziologia în special, trebuie să cunoști Istoria și mai precis interpretarea istoriei propusă de pr. Ioannis Romanidis. Potrivit acestei concepții (dualiste, se pare), așa-zișii creștini se împart în două categorii: „Romani” și „Franci”. Aceste categorii, prezentate cu anumite caracteristici în tabelul de mai jos, se află într-un război permanent, pentru că cei din urmă conspiră să-i înrobească pe cei dintâi:
    ROMANIFRANCI
    Luminați Întunecați
    Sfinți Păcătoși
    Ortodocși autentici„Ortodocși” falși
    Catholici adevărați„Catholici” mincinoși
    Vindecători ai sufletuluiSuflete bolnave

    „Francii” au reușit, în cele din urmă, să se impună și să înrobească întreaga lume (chiar și pe „Romani”), prin „scolasticismul franc”, din secolul al XIV-lea până în secolul XX, când a apărut pr. Romanidis și „ne-a eliberat”…

    1. Ca urmare, toți Părinții Bisericii, Dascălii, teologii și scriitorii bisericești, de la Sf. Grigorie Palama până la pr. Romanidis (cu foarte rare excepții), au fost captivi ai „scolasticismului franc” și, deci, lipsiți de credibilitate. Iar pentru a dovedi cine dintre acești Părinți și Dascăli au fost sau nu captivi, ajunge să pui scrierile lor alături de cele ale pr. Romanidis și ale celor ce sunt de acord cu el: dacă se potrivesc, erau „adevărați” ortodocși și Romani; dacă nu (cum e cazul Sf. Nectarie sau al fostului mitropolit al Florinei Hrisostom), erau „captivi ai Francilor”…
    2. În Biserică (în care nu există, zice el, distincție între Biserica luptătoare pe pământ și cea triumfătoare în ceruri – asta ar fi „scolasticism franc”) aparțin numai Sfinții, cei luminați, cei îndumnezeiți, cei aleși, cei curați. Existența păcătoșilor și a celor cu învățături greșite în Biserică o pângărește și, deci, nu este posibilă. Cineva nu devine membru al Bisericii prin Botezul cu apă, ci prin „botezul Duhului”! Sfinții sunt infailibili și, prin urmare, cei care (după bunul plac, desigur) sunt considerați că se înșală (cum ar fi: Augustin, Isaac Sirul, Ioan Maximovici, Filaret al New Yorkului ș.a.m.d) sunt „pseudo-sfinți”.
    3. Biserica Greciei a căzut din „Biserica lui Hristos” cea curată (și a pierdut Harul și Preoția) în 1924, prin schimbarea calendarului, (sau/și) în 1930, prin acceptarea „ereziei nestoriene” a lui Trembelas, (sau/și) în 1935, prin respingerea celor trei arhierei care au revenit la calendarul vechi, (sau/și) în 1965, prin așa-zisa „Unire a Bisericilor”, dar și pentru că este în comuniune cu Biserica Finlandei, care urmează noua Pascalie. Discipolii dlui Sakarellos mai adaugă că a căzut (sau/și) în 1990, prin acordul cu monofiziții la Chambésy, (sau/și) în 1993, prin acordul cu papistașii la Balamand, (sau/și) în 2016, prin pseudosinodul din Creta. (Cu toate acestea, faptul că pr. Romanidis – „autoritatea” și „marele nostru eliberator” – era membru al Bisericii Greciei nu pare să conteze deloc…).
    4. Potrivit, de asemenea, principiului (ridicat la rang de dogmă și [re]interpretat după bunul plac) „cel ce este în comuniune cu un excomunicat, să fie și el excomunicat”, toate Bisericile Locale care sunt în comuniune cu Biserica Greciei și între ele au căzut din „Biserica lui Hristos” cea curată, care ar mai fi constituită doar din câțiva îndumnezeiți …„Romani”.

    Continuarea aici: https://rezistentaortodoxa.org/2025/08/27/contributie-la-eliberarea-ecleziologiei-adevaratilor-ortodocsi-de-captivitatea-sakarelliana-adica-romanidiana-2/

    Sursa: https://krufo-sxoleio.blogspot.com/2019/09/1_30.html

    1. N. tr: mai nou, din păcate și în România. ↩︎