Rezistența Ortodoxă

Etichetă: Arhim. Epifanie Theodoropoulos

  • Îngrădirea de amăgirile contemporane (întrebări și răspunsuri)

    Nikolaos Mannis | 26 august 2013

    Pe blogul „Private Road” a fost publicat un articol foarte important, intitulat „Despre amăgirea ‘îngrădirii’ contemporane”, scris de teologul-filolog Kostas Nousis (în două părți).

    Acest articol este foarte important, așa cum am menționat mai devreme, pentru că ajută la separarea grâului de neghină. Dar să păstrăm ordinea.

    Cuvântul „ἀποτείχιση” provine din verbul ἀποτειχίζω, care înseamnă „a separa (a închide înăuntru sau în afară) ceva cu un zid” (Lexiconul concis al limbii grecești de Skarlatos D. din Bizanț, Atena 1839). Prin urmare, când creștinii ortodocși vorbesc despre îngrădire în vreme de erezie, ei se referă la separarea de eretici. Separarea de eretici este de la sine înțeleasă pentru toți creștinii ortodocși din toate epocile. Singurul care a încercat nu doar să o discrediteze, ci și să îi atribuie un sens complet diferit, prezentând-o ca schismă, a fost părintele Epiphanios Theodoropoulos, pe care îl citează domnul Nousis. Părintele Epiphanios a fost promovat atât în timpul vieții, cât și după moarte ca un „nou Zonaras”, un „mare canonist” și un „uriaș al dreptului canonic”.

    Ortodocșii însă, care nu s-au preocupat niciodată de ce spune lumea, ci de ce spune Dumnezeu prin Sfinții Părinți, au o altă opinie. Totuși, nu vom detalia aici asupra scrierilor domnului Nousis (care, fiind o copie a argumentelor părintelui Epiphanios, au fost deja demontate cu mulți ani în urmă de părintele Teodoret [Mavros] în lucrările sale „Dialogurile pustiei despre ecumenism” și „Antidotul”, lucrări pe care domnul Nousis, din păcate, pare să nu le cunoască). În schimb, vom răspunde la întrebările pe care le pune (întrucât el le solicită), cerându-i totodată să ofere răspunsuri la întrebările pe care i le vom adresa noi (care, la fel, nu sunt retorice).

    Domnul Nousis scrie: „Există o serie de întrebări (retorice doar pentru cei care doresc să se ascundă de ei înșiși și de alții) care cer răspuns din partea ‘antiecumeniștilor’ de astăzi și, în general, din partea zeloților.” Prezentăm întrebările domnului Nousis împreună cu răspunsurile noastre.

    ÎNTREBARE a domnului Nousis: Poate fi săvârșită Sfânta Liturghie fără pomenirea episcopului locului? Dacă da, este validă și în ce condiții?

    RĂSPUNS: Desigur, Sfânta Liturghie poate fi săvârșită fără pomenirea episcopului locului și totuși să fie validă (până la urmă, prin lucrarea Sfântului Duh se prefac pâinea și vinul în Trupul și Sângele Domnului, nu prin pomenirea episcopului). Un exemplu caracteristic este situația în care episcopul locului propovăduiește erezia, iar clericii săi încetează pomenirea numelui lui. De pildă, în timpul patriarhatului lui Nestorie al Constantinopolului, clericii ortodocși au încetat să îi mai pomenească numele și au fost chiar pedepsiți prin caterisire. Când s-a întrunit al Treilea Sinod Ecumenic, acesta i-a îndreptățit pe preoții ortodocși și l-a pedepsit pe ereticul Nestorie, care stăruia în amăgirea sa.

    ÎNTREBARE a domnului Nousis: Poate un cleric care s-a îngrădit de bunăvoie să își părăsească episcopul și să se alăture altuia sau oricărei eparhii pe care o dorește, oriunde în lume?

    RĂSPUNS: Un cleric care s-a separat de episcopul său neortodox nu trebuie să intre sub ascultarea altui episcop, ci să pomenească la Sfânta Liturghie „pentru arhiepiscopul nostru”, fără a rosti un nume, în așteptarea unei hotărâri sinodale. Totuși, în cazul unei erezii răspândite, el trebuie să caute alți credincioși ortodocși pentru a lupta împreună pentru Ortodoxie, împotriva ereziei, mărturisind credința și străduindu-se pentru convocarea unui mare Sinod care să readucă pacea în Biserică. Dacă printre acei luptători ortodocși se află un episcop ortodox care nu are comuniune cu cei neortodocși, atunci clericul poate pomeni temporar numele aceluia, până la convocarea unui Sinod.

    ÎNTREBARE a domnului Nousis: În cele din urmă, când este o decizie bisericească „nedreaptă” considerată valabilă? Poate oricine să o respingă pe baza propriei interpretări sau a interesului personal?

    RĂSPUNS: O decizie nedreaptă este nevalidă, mai ales dacă organismul care a emis-o greșește în chestiuni de credință. Asta se vede clar în cazul celor „caterisiți” de Nestorie, care nu au fost pedepsiți pentru vreo abatere, ci pentru că s-au separat pe drept de el. Prin urmare, oricine poate respinge o astfel de decizie, mai ales atunci când caterisirea se face din acest motiv. Oricum, dreptatea se va arăta în final — fie printr-o hotărâre sinodală în viața aceasta, fie în chip definitiv în viața viitoare. Citez și cuvintele regretatului teolog Aristotelis Delimpasis: „Acest lucru a fost scris de Sfântul Celestin al Romei despre ereziarhul Nestorie, care îi pedepsise pe ortodocșii din Constantinopol care se împotriveau ereziei lui. Concret, el a spus că Nestorie «nu putea nici să caterisească, nici să îndepărteze pe cineva din treapta sa» (Celestin al Romei, Migne PG 4, 1045), deoarece era eretic. De când și-a pierdut acest drept? Din clipa în care a început să-și proclame erezia: «din momentul în care a început să predice astfel de lucruri [eretice]» (ibid.). Prin urmare, hotărârea condamnatoare a ereticului Nestorie nu avea nicio validitate, nici măcar temporară (ibid.).” (Sursa: revista „Mărturisire bună”, nr. 58).

    ÎNTREBARE a domnului Nousis: Dacă nu, păcătuiește cineva respectând decizia și încercând să o răstoarne prin orice alte mijloace legale și legitime?

    RĂSPUNS: Sfântul Ioan Gură de Aur învață că există atât caterisire dreaptă, cât și nedreaptă (vezi Pidalion — tâlcuirea Canonului Apostolic 28): „Cel care este caterisit din invidie sau din alt motiv nedrept își adună o răsplată mai mare decât cea a preoției. Prin urmare, trebuie să se bucure și să nu se întristeze. Dar celor care i-au caterisit pe nedrept le aduce osândă.” Desigur, cine acceptă o decizie nedreaptă păcătuiește, pentru că se contrazice singur considerând caterisirea sa drept justificată. Însuși Sfântul Ioan Gură de Aur nu a acceptat „caterisirea” lui și a continuat să săvârșească slujbe în deplină conformitate cu canoanele.

    ÎNTREBARE a domnului Nousis: Din moment ce diferiți păstori de-ai noștri care participă la rugăciuni comune și dialoguri ecumeniste nu au fost până acum caterisiți sinodal, ne întinăm noi prin comuniunea cu ei?

    RĂSPUNS: Permite-mi să reformulez aceeași întrebare (chiar dacă retoric): din moment ce diferiți colaboratori de-ai noștri care participă la spargeri și jafuri bancare nu au fost încă condamnați legal pentru furt, suntem în siguranță dacă lucrăm cu ei? Așadar, răspunsul este: da, ne întinăm, și cu atât mai mult atunci când știm asta.

    ÎNTREBARE a domnului Nousis: Este întreaga Biserică Ortodoxă întinată de această erezie? Dacă da, unde se află curăția și cum și prin cine va începe vindecarea bisericească? Cine sunt clericii și mirenii „curați” de această boală și cum sunt ei definiți?

    RĂSPUNS: Da, este întinată într-o asemenea măsură încât întâistătătorii Bisericilor Locale și marea majoritate a episcopilor locali sunt purtători ai ereziei (situații de acest fel au existat, de pildă în timpul arianismului sau iconoclasmului). Curăția credinței se află la cei care nu au comuniune cu ecumeniștii, iar de la ei va începe vindecarea Bisericii, dacă și când va fi voia lui Dumnezeu. Prin urmare, cei „curați” de această boală sunt clericii și mirenii care nu au comuniune cu cei întinați de erezie.

    ÎNTREBARE a domnului Nousis: Cum se face că clericii și mirenii îngrădiți urmează calendarul nou? Dacă susțin că abordează ecleziologic ecumenismul, de ce nu fac asta prin întoarcerea la calendarul tradițional? Oricum, cum pot accepta iconomia toleranței față de calendarul nou și, în același timp, respinge acțiunile „ecumeniste” ale ierarhilor de azi? Doar dacă nu consideră schimbarea calendarului ca având legătură cu ecumenismul, caz în care trebuie să ne justifice suficient această poziție.

    RĂSPUNS: Întrebările sunt pe deplin îndreptățite. Totuși, nu le vom răspunde, pentru că noi urmăm calendarul bisericesc tradițional.

    ÎNTREBARE a domnului Nousis: Nu sunt oare și sfinții bătrâni contemporani ai Bisericii (cel puțin după majoritatea credincioșilor ortodocși) întinați de erezia ecumenistă?

    RĂSPUNS: În afară de faptul că acceptarea cuiva de către majoritate (mai ales într-o epocă în care știm cum se formează opinia publică) nu a fost niciodată criteriu al sfințeniei, nu putem răspunde dacă bătrânii contemporani ai Bisericii (cei promovați, pentru că există și alți bătrâni contemporani care nu sunt promovați) sunt sau nu întinați, deoarece NU trebuie să ne judecăm semenii, ci să procedăm după voia lui Dumnezeu1. În legătură cu aceasta, Sfântul Maxim Mărturisitorul scrie: „Cei trei tineri care nu s-au închinat chipului nu au condamnat pe nimeni, deși toți oamenii se închinau. Ei nu s-au uitat la faptele altora, ci s-au îngrijit ca ei înșiși să nu cadă din adevărata evlavie.La fel, Daniel, când a fost aruncat în groapa cu lei, nu a condamnat pe nimeni care nu se ruga lui Dumnezeu, potrivit poruncii lui Darius, ci s-a îngrijit de sine. A ales să moară decât să se depărteze de Dumnezeu și să fie biciuit de propria conștiință pentru încălcarea legilor firești. Să-mi dea și mie Dumnezeu să nu condamn pe nimeni și să nu spun că eu singur mă mântuiesc” (PG 90, 121).

    ÎNTREBARE a domnului Nousis: Cum sunt explicate darurile acestor oameni, precum și orice minune din Biserică (moaște, icoane etc.)?

    RĂSPUNS: În ceea ce privește darurile acestor oameni, din nou nu avem nimic de spus, mai ales când știm că există „harismatici” și „făcători de minuni” chiar și în afara Bisericii. Cât despre cum sunt explicate acestea și dacă Harul lui Dumnezeu lucrează, la aceasta va răspunde Sf. Atanasie în următoarea întrebare.

    ÎNTREBARE a domnului Nousis: Dacă Harul lui Dumnezeu nu lucrează în toate acestea, atunci ce anume se întâmplă?

    RĂSPUNS: Sf. Atanasie a fost întrebat: „Cum se face că unii eretici săvârșesc adesea semne?” El a răspuns: „Aceasta nu ar trebui să ne mire. Căci L-am auzit pe Domnul spunând că mulți, în ziua aceea, vor zice: ‘Doamne, oare nu în numele Tău am scos demoni și am făcut multe lucrări mari?’ Iar El le va spune: ‘Adevărat vă spun, nu v-am cunoscut niciodată; depărtați-vă de la Mine, voi, lucrători ai fărădelegii.’ Adesea nu este virtutea făcătorului de minuni cea care săvârșește vindecarea, ci credința celui care se apropie de el. Căci este scris: ‘Credința ta te-a mântuit.’ Mai mult, este necesar să știm și aceasta: că adesea unii, deși necredincioși, au adus lui Dumnezeu mari osteneli prin asceză, și și-au primit răsplata în acest veac de la Dumnezeu — darul tămăduirilor și al prorociilor — pentru ca în veacul ce va să vină să audă: ‘Ți-ai primit deja cele bune și ostenelile tale; așadar, acum nu ți se mai datorează nimic’” (PG 28, 665). Astfel, Harul lui Dumnezeu, care într-adevăr există, este legat direct de credința creștinilor și NU izvorăște de la ecumeniști sau de la cei aflați în comuniune cu ei.

    ÎNTREBARE a domnului Nousis: Dacă, totuși, Harul lui Dumnezeu este într-adevăr lucrător și Biserica este vie, de ce unii care se îngrădesc aleg să se „dezlipească” de ea? Și dacă o fac, unde anume se duc și cu cine se aliniază?

    RĂSPUNS: În ceea ce privește Harul Dumnezeiesc, am răspuns deja mai sus. Cei care se îngrădesc de eretici NU se dezlipesc de Biserică, ci de eretici. Procedând astfel, ei exprimă autentic Biserica, deoarece nu se duc nicăieri, ci rămân statornici în ceea ce a fost predat. Să reflectăm împreună cu sfântul Patriarh Meletie Pigas: „Când ne vom ridica toți și vom sta înaintea înfricoșătorului scaun de judecată, pe cine vor recunoaște Părinții ca fiind ai lor? Pe cei care au părăsit credința și tradițiile patristice, sau pe noi, ortodocșii, care nu am schimbat nimic în niciun fel?” (Vasileios Knezis).

    ÎNTREBARE a domnului Nousis: Dacă acești bătrâni sunt considerați sfințiți și plini de darurile Sfântului Duh, de ce, aflându-se în aceleași condiții bisericești ca noi, nu s-au despărțit, îndemnați de o corespunzătoare „descoperire” a Sfântului Duh?

    RĂSPUNS: La aceasta s-a răspuns deja mai sus. Problema nu este ce nu fac bătrânii, ci ce au făcut Părinții (cei recunoscuți ca bătrâni sfinți).

    ÎNTREBARE a domnului Nousis: Oare cei care îndrăznesc sau plănuiesc întreruperea comuniunii de astăzi nu se situează ei înșiși deasupra acestor Bătrâni cu discernământ?

    RĂSPUNS: Oare cei care se împărtășesc cu ereticii și nu se îngrădesc nu se situează ei înșiși deasupra Sfinților (Sfinților recunoscuți) și a Părinților, care au întrerupt comuniunea cu ereticii, dându-ne pilda despre cum trebuie să răspundem ereziei?

    ÎNTREBARE a domnului Nousis: Mai simplu spus, dincolo de interpretările selective ale Canoanelor, ale Scripturii, ale Părinților și ale istoriei Bisericii, pe ce altceva își bazează clericii și mirenii contemporani tendințele și acțiunile separatiste? Și cât de siguri sunt ei că acțiunile lor se conformează voii lui Dumnezeu și nu sunt păcate?

    RĂSPUNS: Dacă Sfintele Canoane, Sfânta Scriptură, Sfinții Părinți și istoria Bisericii nu sunt suficiente ca temelii pentru noi, în comparație cu singura dumneavoastră temelie (bătrânii), avem și noi una asemenea: propriii noștri bătrâni, pe care nu îi veți găsi în suplimentele ziarelor sau pe marile site-uri, ci numai rugându-vă Domnului să vi-i descopere.

    Întrebările pe care le punem sunt puține, pentru că dorim sincer să intrăm în dialog. De asemenea, sunt puține pentru ca, în eventualitatea unui răspuns substanțial, să devină limpede intenția de dialog a dlui Nousis și felul în care o înțelege. Așadar, așteptăm răspuns doar la următoarele:

    1. Este ecumenismul o erezie? Dacă nu, de ce îl consideră erezie pr. Epiphanios, pe care îl citați în articolul dvs. (numindu-l în mod specific „mai rău decât toate ereziile”)?

    2. Dacă ecumenismul este o erezie, nu vorbește oare Canonul 15 al Sinodului I-II despre îngrădirea de cei care o propovăduiesc? Și, dacă acest Canon este măcar opțional, de ce sunt criticați cei care fac uz de el, din moment ce chiar și interpretarea lui ca opțional îi sprijină?

    3. Este posibil ca un episcop să fie eretic sau simplul fapt că este episcop exclude această posibilitate? Iar dacă este eretic, care trebuie să fie poziția credincioșilor față de el, potrivit învățăturii ortodoxe?

    Cu sinceritate,

    Nikolaos Mannis

    Profesor

    Sursa: https://krufo-sxoleio.blogspot.com/2013/08/blog-post_26.html

    1. Prin aceste răspunsuri, domnul Mannis nu promovează ideea greșită că nou-calendariștii nu mai au Har sau că bătrânii harismatici nu sunt sfinți, ci faptul că doar aceștia sunt promovați, cu toate că există mulți bătrâni harismatici care au fost nepomenitori. Aceasta se poate vedea și din articolele de pe site-ul lui: https://krufo-sxoleio.blogspot.com – n. trad. ↩︎

  • Este opțională sau obligatorie întreruperea comuniunii cu „păstorii” eretici?

    de Dimitrios Hatzinicolaou, fost Profesor asociat al Universității din Ioannina

    1. Introducere

    De la întreruperea comuniunii de către ortodocșii care au rămas la calendarul patristic (adică în 1924) și până astăzi, se ridică adesea – în chip necuvenit – întrebarea dacă ἀποτείχισις (separarea de „păstorii” eretici) este opțională sau obligatorie.

    Din învățătura și practica Bisericii reiese limpede și fără putință de tăgadă că întreruperea comuniunii este obligatorie (vezi mai jos, Secțiunea 3), deoarece nu ne putem împărtăși în același timp și cu Hristos și cu diavolul, după cuvântul: „Nimeni nu poate sluji la doi domni” (Matei 6,24).

    Cei care susțin că ar fi, chipurile, o opțiune, propovăduiesc o erezie, cunoscută sub numele de „potențialism” (Δυνητισμός)1, iar adepții ei sunt numiți „potențialiști” (Δυνητισταί). Această erezie a fost propovăduită, în urmă cu câteva decenii, de către răposatul arhimandrit pr. Epifanie Theodoropoulos.

    Unii dintre „potențialiști” au ajuns să se abată atât de mult, încât îi acuză pe cei care s-au despărțit de eretici ca fiind, chipurile, „presbiterieni” (!)2, adică ar crede că nu mai există Biserică vizibilă după „sinodul” din Kolymbari (2016) și după participarea „Bisericii Greciei” la schisma ucraineană (2019), și că, în consecință, dacă ar găsi un singur preot nepomenitor, s-ar împărtăși doar cu el.

    Fiindcă asemenea denaturări nu trebuie lăsate fără răspuns, prezentul articol își propune să arate limpede că cei care se despart de eretici prin îngrădire nu fac altceva decât să împlinească datoria lor, în timp ce cei care, având cunoștință despre realitățile bisericești, nu se despart, întăresc planurile întunecate ale ecumenismului.

    2. Canonul al XV-lea al Sinodului I-II

    „Potențialiștii” își concentrează atenția asupra Canonului 15 al Sinodului I-II (861 d.Hr.), dar trec cu vederea, în mod scandalo­s, învățătura și practica Bisericii! (cf. Pidalion, ed. a 11-a, 1993, ed. „Astir”, p. 345).

    Canonul se ocupă de două categorii de clerici care întrerup comuniunea cu întâistătătorii lor înainte de o judecată sinodală:

    a) cei care se separă pe motivul unui presupus delict al ierarhului lor, fără ca acesta să fi propovăduit public o erezie;
    b) cei care se separă pentru că ierarhul lor a propovăduit public o erezie condamnată de Sinoade sau de Părinți.

    Canonul spune că cei dintâi fac schismă, iar cei din a doua categorie sunt vrednici de cinste. El nu se ocupă de cei care nu se despart; aceștia nu intră în aria de aplicare a canonului. Tema canonului nu este ce trebuie făcut atunci când se propovăduiește erezia.

    Cel care crede că aceasta este tema canonului și încearcă să-l caracterizeze drept opțional sau obligatoriu îl interpretează greșit. Cineva poate invoca acest canon pentru a se despărți de eretici, dar nu îl poate invoca pentru a justifica faptul că nu se desparte!

    În cartea sa cunoscută, Cele două extreme: Ecumenism și Zelotism3, ed. a II-a, 1997, Mănăstirea „Preasfânta Născătoare de Dumnezeu Keharitomeni”, Troizina (p. 75–76), pr. Epifanie scrie:

    „Canonul este opțional și nu obligatoriu. … Citiți canonul cu atenție și veți vedea că nu legiferează o obligație, ci doar oferă un drept. Nicăieri nu spune că preoții sunt datori să se despartă de un astfel de episcop înainte de condamnarea lui, nici nu vorbește despre vreo pedeapsă sau chiar măcar de vreo mustrare împotriva celor care nu se despart” (sublinierea este a pr. Epifanie).

    Mai întâi, să notăm că importanți canonologi consideră canonul ca fiind obligatoriu.

    De pildă, Balsamon scrie că dacă întâistătătorul eretic „șoptește” în ascuns și cu reținere cele ale ereziei sale, atunci „nu este dator cineva să se despartă de el înainte de condamnare” (cf. G.A. Rallis și M. Potlis, Syntagma ton Theion kai Hieron Kanonon, vol. II, p. 695 – sublinierea a fost adăugată de autor).

    Interpretată prin contrast, această frază înseamnă că atunci când întâistătătorul propovăduiește public și pe față erezia, atunci cel aflat sub ascultarea lui este dator să se despartă de ierarhul eretic.

    Un alt exemplu: în studiul său special despre acest canon, canonologul sârb, Episcopul Dalmatiei și Istriei și profesorul Nicodim Milaș (1845–1915), scrie:

    „Dacă Episcopul sau Mitropolitul sau Patriarhul începe să propovăduiască în public, în biserică, o oarecare învățătură eretică potrivnică Ortodoxiei, atunci cei care i se supun au dreptul și totodată datoria de a se despărți îndată de el” (cf. Ieromonahul Theodoret Aghioritul, Antidotul: Respingerea articolelor împotriva zelotismului din cartea „Cele două extreme” a arhim. Epifanie Theodoropoulos, 1990, p. 54 – sublinierea se află în original).

    3. Învățătura limpede a Bisericii asupra subiectului

    Așa cum am amintit, abordarea acestei teme ar fi de-a dreptul lipsită de seriozitate științifică dacă s-ar reduce doar la canonul menționat și ar trece sub tăcere mărturiile Scripturii și ale Sfinților Părinți, care nu lasă nici cea mai mică îndoială cu privire la obligativitatea întreruperii comuniunii (ἀποτείχισις), la fel ca și în cazul celorlalte porunci evanghelice. Iată doar câteva exemple:

    (i) „Ce însoțire are lumina cu întunericul? Ce învoire are Hristos cu Veliar? Sau ce parte are credinciosul cu cel necredincios?… Pentru aceasta: «Ieșiți din mijlocul lor și vă osebiți, zice Domnul, și de necurat să nu vă atingeți»” (II Corinteni 6, 14-18).

    (ii) „Cei care pretind că mărturisesc credința sănătoasă, dar se află în comuniune cu cei de alt cuget, dacă nu încetează după ce li se atrage atenția, pe aceștia nu numai că trebuie să-i socotim neîmpărtășiți, ci nici frați să nu-i numim” (Sfântul Vasile cel Mare, Patrologia Graeca 160, p. 101). Este important de observat că Sfântul nu vorbește despre eretici anume, ci despre „cei de alt cuget”!

    (iii) „Toți învățătorii Bisericii, toate Sinoadele și toate dumnezeieștile Scripturi ne sfătuiesc să fugim de cei de alt cuget și să ne despărțim de comuniunea cu ei” (Sfântul Marcu al Efesului, P.G. 160, p. 101). Așadar, întreaga Sfântă Scriptură, toate Sinoadele și toți Părinții îndeamnă pe credincios să înceteze comuniunea chiar și cu cei „de alt cuget”!

    (iv) „Sfântul Ioan Gură de Aur a rostit cu glas mare și puternic că vrăjmași ai lui Dumnezeu sunt nu doar ereticii, ci și cei care conștient se află în comuniune cu aceștia” (Sfântul Teodor Studitul, P.G. 99, p. 1049). Deci, potrivit Sfinților Ioan Gură de Aur și Teodor Studitul, comuniunea voită cu ereticii face pe credincios „vrăjmaș al lui Dumnezeu”!

    (v) „Anatema asupra celor care, cu știință, sunt în comuniune cu cei ce batjocoresc și necinstesc sfintele Icoane” (Sinodul VII Ecumenic, Actele I și V).

    Este binecunoscut faptul că există multe alte zeci de texte asemănătoare, pe care le lăsăm acum deoparte pentru economie de spațiu. Există, de asemenea, multe exemple de sfinți care au pus în practică această învățătură. Este, așadar, de neînțeles cum pot unii teologi să susțină că întreruperea comuniunii este opțională și, mai grav, să-i acuze pe cei care se despart de erezie de „protestantism”, când, potrivit canonului menționat, ar trebui să-i laude ca pe unii care apără Biserica de dezbinările provocate de erezia propovăduită.

    4. Alte contradicții și neînțelegeri ale „potențialiștilor”

    Părintele Epifanie se contrazice pe sine însuși, deoarece, pe de o parte, recunoaște că al 15-lea Canon al Sinodului I-II acordă dreptul întreruperii comuniunii („Cele două extreme”, p. 75) și că acest canon afirmă limpede că cei ce întrerup comuniunea nu fac schismă, ci sunt vrednici de laudă; pe de altă parte însă, îi condamnă ca schismatici tocmai pe aceia care folosesc acest drept!

    Căci, după părintele Epifanie, întreruperea comuniunii trebuie decisă de „ofițeri”, nu de „soldați”! („Cele două extreme”, p. 59). Iar prin „ofițeri” el înțelege episcopii, care, folosindu-se de o „iconomie” fără sfârșit (!), rămân în comuniune zeci de ani cu erezia ecumenismului („Cele două extreme”, p. 111), în timp ce pe episcopii care s-au despărțit de erezie îi considera „în afara Bisericii”!

    Mai afirmă părintele Epifanie că, înainte ca un credincios să-i numească pe ecumeniști „pseudo-episcopi” (termenul canonului 15), trebuie mai întâi să răspundă afirmativ la întrebarea: „Cred că întreaga Biserică Ortodoxă de pretutindeni a fost înghițită de rătăcire și că numai eu, împreună cu câțiva alții, am rămas păstrând adevărul?” (p. 58). Cu alte cuvinte, potrivit lui, nu este îngăduită lepădarea de „pseudo-episcopi” decât după ce aceștia vor fi reușit să distrugă Biserica!

    Dacă părintele Epifanie ar fi creat pur și simplu o nouă erezie și, asemenea tuturor ereziarhilor de până acum, ar fi câștigat adepți, rupându-i de Ortodoxie, răul nu ar fi fost atât de mare, chiar dacă numărul adepților ar fi fost ridicat. Căci, până la sfârșitul secolului al XIX-lea, înainte ca masonii să urce pe tronurile episcopale și patriarhale, Biserica avea puterea să lupte și să biruiască ereziile.

    Din păcate însă, erezia părintelui Epifanie provoacă o vătămare mult mai mare decât celelalte, deoarece se ascunde sub chip ortodox și constă în a împiedica Biserica să lupte împotriva ereziilor cu „foc adevărat”, adică prin lepădarea de episcopii eretici. Ea îngăduie doar proteste verbale și scrise („Cele două extreme”, p. 73-74), adică un simplu „război de hârtii”, cum l-a numit pe bună dreptate profesorul Ioan Kornarakis.

    Astfel însă, chiar și adevărații ostași ai lui Hristos ajung să fie derutați, dezarmați și paralizați, slăbind și anulând lupta anti-erezie a Bisericii; biruie erezia și se pierd multe suflete alese! Căci unii acceptă ecumenismul, amăgindu-și conștiința cu false „iubiri” propovăduite de ecumeniști, iar alții, deși nu sunt de acord, rămân totuși în comuniune cu el „până la un timp” („Cele două extreme”, p. 59).

    Aceștia rămân „suspinând” („Cele două extreme”, p. 69), dar totuși supuși „până la un timp” unor „pseudo-episcopi”, potrivit ereziei „potențialismului”, care, prin urmare, rătăcește pe cei aleși – în timp ce celelalte erezii atrag de obicei oameni care oricum erau nepăsători față de Ortodoxie și de dreapta viețuire.

    În ziarul bisericesc Ortodoxos Typos din 20.10.2023, teologul P. Trakadas subliniază că trebuie să răspundem corect la întrebarea fundamentală: „Care este Biserica canonică?” De acord! Să luăm răspunsul Sfinților.

    Sfântul Teodor Studitul spune: „Să nu punem sminteală în Biserica lui Hristos, care este definită și prin trei ortodocși, potrivit Sfinților; ca nu cumva, prin hotărârea Domnului, să fim osândiți” (P.G. 99, 1049C). Iar Sfântul Grigorie Palama spune: „Cei ce sunt ai Bisericii lui Hristos sunt ai adevărului, iar cei ce nu sunt ai adevărului nu sunt nici ai Bisericii lui Hristos” (Răsp. contra scrisorii lui Ignatie al Antiohiei, E.P.E. 3).

    Prin urmare, Biserica se află acolo unde se află Ortodocșii, chiar dacă sunt doar trei! Însă domnul Trakadas, săvârșind binecunoscutul sofism al „petiției de principiu”, afirmă că Biserica canonică este cea „recunoscută și aflată în comuniune cu celelalte Biserici”. Însă întrebarea este alta: Cine sunt cu adevărat creștinii ortodocși?

    De ce domnia sa ia drept dat faptul că „bisericile” așa-zisei „ortodoxii mondiale” sunt într-adevăr ortodoxe, ignorând evidența că acestea propovăduiesc deschis, fără rușine și la scară mondială, prin fapte și cuvinte, erezia ecumenismului?

    5. Concluzie

    Motivul pentru care Biserica a biruit ereziile până și în secolul al XIX-lea este acela că are încorporat un „mecanism automat de corectare”, care provoacă o reacție eficace (și nu un simplu „război pe hârtie”!) din partea mădularelor sănătoase ale Ei.

    Singura reacție canonică și eficace astăzi este îngrădirea de cel puțin opt erezii propovăduite de „episcopii” „ortodoxiei mondiale”, și anume:

    1. Ecumenismul, care a fost anatematizat de Biserica Ortodoxă Rusă din Diaspora (ROCOR) în 1983, și prin urmare se aplică Canonul 15 al Sinodului I-II din Constantinopol;
    2. Serghianismul (cf. colaborării dintre „guvern” și „biserică” în toate relele pe care singuri le-au adus asupra țării);
    3. Uniația (din 7 decembrie 1965, când s-a făcut oficial „ridicarea excomunicării” cu „papa”, care de atunci este pomenit în dipticele Patriarhiei de Constantinopol, după cum a denunțat în 1969 Mitropolitul Filaret al Bisericii Ruse din Diaspora în scrisoarea sa deschisă către „arhiepiscopul Americii” Iacov, și care niciodată nu a fost dezmințită; cf. http://orthodoxinfo.com/ecumenism/philaret_iakovos.aspx);
    4. Neo-iconoclasmul (cf. interdicției împărtășaniei, a închinării la sfintele icoane ș.a. în timpul „pandemiei”);
    5. Neo-arianismul (cf. noii erezii potrivit căreia Patriarhul Constantinopolului ar fi chipurile „primus sine paribus”, „primul fără de egali”, după cum Tatăl ar fi chipurile „primul fără de egali” în Sfânta Treime – învățătură blasfemiatoare și anti-trinitară);
    6. Ereziei „moartea ta este viața mea”, cu „vaccinurile” care au fost produse prin linii celulare provenite din prunci uciși anume pentru acest scop;
    7. Ideii că „homosexualitatea este de la Dumnezeu” și, prin urmare, nu putem să o condamnăm (cf. declarației „Mitropolitului de Nea Ionia” Gavriil, care nu numai că nu a fost caterisit, dar continuă să fie în comuniune cu ceilalți);
    8. „Potențialismul” (Δυνητισμός), care a constituit obiectul prezentului articol.

    „Episcopii” „Ortodoxiei Mondiale” participă, de asemenea, la multe schisme, și anume:

    1. cea legată de calendar;
    2. cea australiană;
    3. cea ucraineană;
    4. cea „vaccinistă” (cf. strigătelor absurde ale unor „pseudo-episcopi”, că cei ce refuză „vaccinul” ar fi chipurile „în afara Bisericii”, „naziști” ș.a.); și altele.

    Comuniunea bisericească cu asemenea lupi îmbrăcați în piele de oaie este păcat de moarte, dar erezia „potențialismului” (Δυνητισμός) paralizează și anulează acest „mecanism automat de corectare”.

    Prin urmare, întorcând asupra lor greaua acuzație pe care dl. Trakadas o aduce celor ce se îngrădesc (în Orthodoxos Typos, 20-10-2023, nr. 2467, p. 1), concluzionăm că, neîngrădindu-ne de ereticii ecumeniști, slujim planurilor subversive ale ecumenismului.

    Sursa: https://krufo-sxoleio.blogspot.com/2023/10/blog-post_28.html

    1. N. tr: A nu se confunda cu învățătura Bisericii despre modul de aplicare al pedepselor și despre „potențial” și „în fapt”. Vezi mai multe aici. Aici este vorba despre mentalitatea propovăduită la nivel ecumenic a pr. Epifanie Theodoropoulos cum că îngrădirea (ἀποτείχισις) nu ar fi obligatorie pentru toți credincioșii și clericii, ci doar o posibilitate și că nu există vină canonică asupra celor care rămân în comuniune cu episcopii ecumeniști, atâta vreme cât aceștia nu au fost condamnați sinodal. ↩︎
    2. N. tr: termenul grecesc este „Πρεσβυτεριανοί” și se referă la protestanții de tip Presbyterians (adică cei care practică „presbiterianismul”, o formă de organizare bisericească fără episcopi, unde conducerea este printr-un sinod de prezbiteri/„bătrâni”). Adversarii „apărătorilor îngrădirii” i-au acuzat ironic că, rupându-se de episcopii oficiali ecumeniști, ar ajunge să trăiască ca presbiterienii, adică fără ierarhie episcopală vizibilă, având doar preoți „singuratici” și o „pseudo-Biserică invizibilă”. ↩︎
    3. N. tr: Acesta este titlul cărții în Grecia, însă în România, această carte a fost distribuită sub titlul: Cele două extreme: Ecumenismul și Stilismul. ↩︎

  • Harul Divin și Îngrădirea

    de Nikolaos Mannis

    Ori de câte ori o erezie și-a făcut apariția în Biserică, potrivit a tot ceea ce citim în istoria Bisericii, ortodocșii au întrerupt în mod prompt (sau treptat, într-un interval de timp rezonabil) comuniunea cu exponenții ereziei; adică au procedat la îngrădirea de aceștia.

    Ortodocșii care s-au îngrădit nu s-au mulțumit doar cu întreruperea comuniunii, ci au întreprins o luptă majoră și sfântă pentru înăbușirea ereziei, prin condamnarea ei și prin îndepărtarea ereticilor nepocăiți din Biserică, prin convocarea unui Sinod Mare[n. tr. Pan-Ortodox]. Acest Sinod Mare constituia încununarea acelei lupte sfinte.1

    Nicăieri în istoria Bisericii nu citim că ar fi fost făcută vreo legătură între Harul dumnezeiesc și îngrădire. Îngrădirea se făcea pentru ca ortodocșii să nu devină părtași la erezie! Modul în care Biserica primea înapoi, în sânul ei, pe ereticii condamnați de un Sinod Mare era stabilit de acel Sinod însuși.(Despre primirea ereticilor, în general, a se vedea în mod special Sinoadele Ecumenice al II-lea și al VII-lea.)

    Această legătură între existența sau inexistența Harului dumnezeiesc (și, în consecință, între validitatea sau nevaliditatea Sfintelor Taine) și îngrădire a fost făcută abia în epoca recentă, pentru prima dată, în legătură cu cea mai recentă mare erezie care a lovit Biserica — ecumenismul, panerezie ce continuă să o lovească până astăzi.

    Astfel, după inovația calendaristică din 1924, primul pas semnificativ în aplicarea practică a ecumenismului, o parte dintre ortodocșii îngrădiți, care au refuzat să accepte noul calendar, au afirmat că Biserica de Stil Nou nu mai are Har dumnezeiesc și că Sfintele ei Taine sunt nevalide. Această părere a fost ridicată la rang de dogmă a Credinței, iar toți cei care nu o acceptau erau considerați excomunicați. În acest mod, din nefericire, a luat naștere celebra schismă matheistă, a cărei a 80-a aniversare este comemorată în acest an.2

    Mateiții, făcând pentru prima dată o legătură între două lucruri fără legătură între ele, adică între Harul dumnezeiesc și îngrădire, susțineau că, dacă Tainele inovatorilor ar fi valide, atunci îngrădirea de ei ar fi greșită. Părintele Evghenie Tombros3 scria, referindu-se la această chestiune: „Dacă [cei de Stil Nou] au Har, pe ce canon ne vom sprijini pentru a lepăda această Biserică? Și de ce să o lepădăm, dacă are Har și ne putem mântui și acolo? În acest caz, de ce să mai suferim persecuții, hărțuiri, osteneli, întemnițări, exil și lipsuri – toate în zadar?”

    Această opinie a pătruns în rândul multor membri ai Sinodului succesorilor Sfântului Hrisostom cel Nou al Florinei. Astfel, unul dintre cei influențați de ideile matheeiților, părintele Marcu Chaniotis, a afirmat în același duh: „De ce să părăsim Biserica de stil nou, dacă are Har?”

    În zilele noastre, această idee a influențat și pe unii dintre cei care, mai recent, s-au îngrădit de Biserica de stil nou. Părintele Eftimie Trikamenas4, de pildă, folosindu-se în mod greșit de cuvintele Sfântului Teodor Studitul (vezi mai jos), scrie: „Sfântul Teodor Studitul a fost foarte clar în opoziția sa față de tainele ereticilor din vremea lui; după ce mărturisitorii Ortodoxiei s-au îngrădit, el a învățat că acele taine sunt nevalide. A susținut aceeași poziție clară și în ceea ce privește bisericile ereticilor, învățând că, după o acceptare oficială a ereziei, Îngerul Păzitor al acelei biserici se retrage, iar ea devine o casă obișnuită, lipsită de orice sfințenie. Așadar, este limpede că, pentru Sfânt, îngrădirea înseamnă că te îndepărtezi de ceva care a căzut și s-a transformat, și nu că părăsești ceva ce, deși a căzut în ceea ce privește credința, păstrează totuși lucrarea mântuitoare și sfințitoare a Harului Duhului Sfânt în Sfintele Taine. Căci dacă energia sfințitoare [a Harului] se păstrează în Taine, cum este posibil să ne retragem prin îngrădire, atâta timp cât Duhul Sfânt nu S-a depărtat de la acele Taine sau de la acele Biserici, și astfel să ne arătăm mai „regi decât Regele”? Și de ce ar trebui Duhul Sfânt să aștepte și să nu Se retragă decât după hotărârea noastră sinodală, care, potrivit acestei logici, ar impune modul retragerii Sale?”

    Părintele Epifanie Teodoropoulos5 avea același mod de a gândi despre legătura dintre Harul dumnezeiesc și îngrădire, cu deosebirea că folosea această legătură în sens opus, pentru a ataca pe ortodocșii vechi-calendariști îngrădiți. În cunoscuta sa carte Cele două extreme, el scrie: „Dacă cei de stil nou au Taine valide, dacă Biserica Greciei are Har, atunci într-adevăr este o Biserică Ortodoxă, o Biserică a lui Hristos, iar oricine se desparte de ea devine schismatic.”

    Din păcate, această legătură necugetată dintre Harul dumnezeiesc și îngrădire, în diferitele ei interpretări, a influențat multe persoane, printre care și pe distinsul părinte Gheorghe Metallinos6. Acesta îi scria într-o scrisoare părintelui Theodoret (Mavros)7, care îl îndemna la îngrădire: „Din moment ce sfințirea există și în [Biserica] de stil nou, sunt convins că acolo există și Har, și deci și posibilitatea de mărturisire și mântuire.” În alt loc, el mai scria: „Văzând că sfințenia Bisericii mele rămâne necoruptă, am încredințarea că nu m-am rupt de Sfinții noștri și că Harul treimic lucrează și asupra noastră, nu prin vrednicia noastră, ci pentru mântuirea poporului nostru («Dumnezeu nu rânduiește toate, dar lucrează prin toate», cum spune Sf. Ioan Gură de Aur). Nu scriu acestea ca să vă provoc – vă respect hotărârea [de îngrădire] –, ci pentru a-mi justifica ezitarea…”8

    Această legătură neinspirată a produs pierderi tragice în lupta sfântă împotriva panereziei ecumenismului. O parte dintre ortodocși (adică mateiții) s-au rupt de ceilalți luptători de 80 de ani încoace; o altă parte (cei care „luptă” din interior) se opun acelorași mărturisitori ortodocși, pe care îi percep drept „extremiști”, în timp ce ei înșiși sunt în comuniune cu panerezia ecumenistă; iar o a treia parte, care nu dorește să se angajeze în lupta cea sfântă, se mulțumește cu ideea că „există Har” în Biserica de stil nou.

    Tuturor acestor curente, Sfinții contemporani Hrisostom al Florinei și Ieromonahul Teodoret (Mavros) le opun învățătura ortodoxă pe acest subiect, arătând că această concepție este greșită și primejdioasă pentru lupta vechi-calendaristă.

    Sfântul Hrisostom cel Nou a subliniat că ortodocșii trebuie „să rupă comuniunea bisericească cu inovatorii, chiar înainte de o judecată sinodală, ca nu cumva să fie și ei vinovați înaintea întregii Biserici”9, remarcând că mentalitatea mateiților, privind pierderea Harului dumnezeiesc și invaliditatea Tainelor, urmărește „pe de o parte, atragerea altor convertiți către calendarul vechi, agitând invaliditatea Tainelor celor de pe nou drept sperietoare, iar pe de altă parte, păstrarea acestor adepți, mai ales a celor naivi și căldicei, în lupta noastră sfântă.”10

    Răposatul părinte Teodoret a scris multe texte lămuritoare, în care a respins atât pozițiile mateiților și ale celor influențați de mentalitatea acestora, cât și pe cele ale adepților părintelui Epifanie și ale nou-calendaristilor conservatori: „Existența Harului nu garantează mântuirea. Cineva poate foarte ușor să se împărtășească ipostatic cu «Trupul și Sângele lui Hristos» și, cu toate acestea, să sufere chinurile iadului! Dovadă sunt cuvintele Domnului din Evanghelie, potrivit cărora cei care săvârșesc minuni, semne și profeții, dacă nu au virtute personală, vor suferi osânda iadului! (Matei 7, 21-23). Așadar, precum săvârșirea minunilor nu înseamnă asigurarea mântuirii, tot așa nici existența Harului în Biserica de pe nou nu impune – ba dimpotrivă, nu permite – părtășia cu ea, atâta timp cât ea promovează rătăcirea și inovația.”11

    „Părintele Evghenie [vezi nota 4 de mai sus] întreabă cu vehemență: «Pe ce Canon ne vom baza, deci, ca să ne dezicem de această Biserică», dacă cei de pe nou au Har? Ce poate fi mai naiv sau mai anti-tradițional decât această întrebare? Cu siguranță nu a citit niciodată minunatele cuvinte ale Sfântului Nicodim Aghioritul, care în lucrarea sa Despre împărtășirea deasă, scrie următoarele, deosebit de potrivite cu cazul nostru: «Timpul nu-mi va ajunge să enumăr nenumăratele exemple ale multor Sfinți care au suferit necazuri și moarte pentru rânduielile și Canoanele Bisericii».12

    Cu alte cuvinte, pentru fiecare Canon călcat în picioare, pentru fiecare instituție bisericească ce constituie o tradiție a Sfintei Ortodoxii și care este violată, credinciosul este chemat să reacționeze și chiar să-și verse sângele pentru a opri lucrarea inovatorilor. Ar fi cu adevărat o nebunie ca cei credincioși să aștepte mai întâi ca Tainele Bisericii inovatoare să se piardă (și cum ar fi înștiințați despre aceasta?), și abia apoi să reacționeze, abdicând de la responsabilitățile lor.”13

    [Într-o scrisoare către un alt cleric, părintele Theodoret scrie:] „Care Sfânt Părinte a emis vreodată o astfel de proclamație, părinte Marcu, și anume că dacă există Har, nu ar trebui să ne retragem din Biserică, chiar dacă Păstorii ei inovează călcând în picioare sfintele Canoane și toate tradițiile cinstite ale Ortodoxiei? Oare nu tună Sfântul Nicodim în lucrarea sa Despre împărtășirea deasă, spunând că: «Nu-mi ajunge timpul să enumăr nenumăratele exemple ale foarte multor Sfinți care au suferit lipsuri și moarte pentru rânduielile și Canoanele Bisericii»?

    Dar chiar și înainte de Sfântul Nicodim, oare nu marele Atanasie Parios, împreună cu dumnezeiescul Hrisostom, laudă poporul credincios din Constantinopol care a îndurat iadul pe pământ deoarece nu a vrut să accepte pe altcineva pe tronul nedrept alungatului Hrisostom, Arhiereul lor? «Unii au fost bătuți, alții aruncați în temniță; alții au fost uciși — unii în fapt, alții doar cu voința… — preferând să facă și să sufere orice, numai să nu se împărtășească cu nelegiuirea celor care au cutezat asemenea lucruri.»14 Auziți, părinte Marcu? Au răbdat toate acestea «pentru a nu se împărtăși», și totuși nu s-a vorbit despre pierderea Harului de către cei aflați de partea opusă a Sfântului Părinte. Iar Hrisostom continuă: «Spune-mi, sunt acestea lucruri mici, când Biserica câștigă o așa mare ceată de Mucenici? Căci toți aceștia sunt Mucenici.»

    Auziți, preacucernice Părinte? Sfântul Hrisostom socotește ca Mucenici pe toți cei care nu s-au împărtășit cu călcătorii unui singur Canon sfânt. Niciodată aceștia nu și-au închipuit să proclame ceea ce dumneavoastră și urmașii dumneavoastră afirmați: «De vreme ce este Har, de ce să nu ne împărtășim cu cei care au introdus inovația calendarului?» Sau vă îndoiți că exista Har la prigonitorii Sfântului Părinte, dat fiind că conducătorul lor și succesorul, Arsachie, a ajuns Sfânt?”15

    [Într-un alt loc, părintele Theodoret scrie că:] „Argumentul [părintelui Epifanie Theodoropoulos] este fundamental înșelător și viclean. Aceasta pentru că este posibil ca un singur episcop sau o singură Biserică să aibă Har, dar să fie potențial schismatică sau eretică — o învățătură pe care însuși părintele Epifanie o acceptă! Credinciosul care se împărtășește din Potirul unei astfel de Biserici Îl primește pe Hristos, dar spre osândă și nu spre luminare și îndumnezeire, așa cum se întâmplă întotdeauna cu cei care se împărtășesc cu nevrednicie. Această osândă va fi diferită ca natură, în funcție de gradul de conștientizare al rătăcirii. În consecință, atunci când un credincios ortodox, fie el mirean sau cleric, se retrage dintr-o astfel de Biserică potențial schismatică sau eretică și rupe orice comuniune cu ea, el nu devine schismatic, ci este, potrivit învățăturii sfintelor Canoane, vrednic de laudă!”16.

    Dar și alții, precum regretatul teolog Aristotelis Delembases, au demonstrat din scrierile Părinților lipsa oricărei legături între Harul dumnezeiesc și întreruperea comuniunii. Iată două extrase grăitoare din scrierile sale: «Dacă ne-am îngrădit, adică ne-am separat și nu ne împărtășim cu Tainele ereticilor care s-au abătut de la Ortodoxie înainte de o hotărâre sinodală (judecată și condamnare), o facem într-un mod plăcut lui Dumnezeu. Nu pentru că Tainele săvârșite de ei nu ar fi lucrătoare, ci pentru ca, împărtășindu-ne cu ei, să nu păcătuim și, astfel, să îmbrățișăm erezia și, neidentificând un eretic ca fiind un eretic, să pricin uim sminteală împreună cu el.» (Καλὴ Ὁμολογία).

    «Îngrădirea de un episcop aflat sub influența ereziei nu are loc pentru că el a pierdut Harul, ci pentru că el a căzut, propovăduind erezia, și din cauza acestei porunci: căci dacă un episcop este „rău”, „pentru credință fugi de el și retrage-te”, poruncește Dumnezeu prin Sfinți.»17

    Cât despre poziția adoptată de părintele Evthymios Trikamenas și cei împreună cu el, singurul lucru care trebuie subliniat este că întreaga lor doctrină eclesiologică despre pierderea Harului și Tainele nevalide se bazează pe o folosire greșită a scrierilor Sfântului Teodor Studitul, care și-a exprimat punctele de vedere în această privință după condamnarea oficială și sinodală a iconoclaștilor de către cel de-al Șaptelea Sinod Ecumenic, căci atunci (în a doua fază a iconoclasmului) a trăit și a mărturisit acest Sfânt Părinte și Mărturisitor al Bisericii.

    Doresc cu sinceritate ca toate cele scrise aici să contribuie la o disociere între cele două chestiuni în discuție, și anume Harul dumnezeiesc și îngrădirea, care nu au legătură una cu alta, astfel încât această despărțire să îi elibereze pe foștii noștri frați dintr-o dureroasă schismă de 80 de ani și pe potențialii noștri frați dintr-o comuniune de moarte cu panerezia [ecumenismului], pentru ca, în cele din urmă, să putem lupta cu toții împreună pentru ziua când Ortodoxia va străluci până la marginile pământului, printr-un Mare Sinod al celor cu adevărat ortodocși.

    Sursa: https://krufo-sxoleio.blogspot.com/

    1. De aici își au originea Sinoadele Ecumenice, care au fost convocate nu — așa cum greșit cred unii — pentru a defini Credința, ci pentru a combate ereziile. Ele au apărat și au protejat Credința deja existentă, pe care Hristos a dăruit-o, Apostolii au propovăduit-o, iar Părinții și Sfinții Bisericii au păstrat-o (cf. Sf. Atanasie cel Mare). ↩︎
    2. Cei trei episcopi din Biserica de Stat a Greciei — între care se numără și Sfântul Hrisostom al Florinei, „Părintele” mișcării — care au respins adoptarea Calendarului papal de către Sfântul Sinod, în al doilea deceniu al secolului trecut, s-au îngrădit și au revenit la respectarea Calendarului Bisericesc tradițional. Pentru a asigura o administrație bisericească acestei Biserici în rezistență, au hirotonit episcop un călugăr atonit plin de râvnă, în scaunul de Vrestina, care, la rândul său, a declarat că Biserica de Stat a Greciei este lipsită de Har, provocând astfel o schismă, care până în ziua de azi este reprezentată de o mică minoritate a vechi-calendariștilor greci. ↩︎
    3. Unul din cei mai vocali apologeți mateiți († 1982). ↩︎
    4. Ieromonah al Bisericii Oficiale a Greciei, părintele Eftimie, s-a îngrădit de ierarhia sa inovatoare și, pentru acest act de conștiință, a fost caterisit în anul 2007. ↩︎
    5. Un ieromonah erudit (†1989), mult respectat pentru realizările sale duhovnicești, părintele Epifanie a fost, paradoxal, și un polemist adesea ofensator și destul de răutăcios împotriva vechi-calendaristilor din Grecia. ↩︎
    6. Un preot erudit și evlavios, fost decan al Facultății de Teologie a Universității din Atena, părintele Gheorghe, a susținut întotdeauna o viziune moderată și un respect empatic față de vechi-calendariștii greci. Câteva dintre studiile sale academice au fost publicate în revista Orthodox Tradition. ↩︎
    7. Un cunoscut zelot athonit și teolog învățat († 2007), a fost profund respectat de regretatul părinte Serafim (Rose) și a fost strâns legat de Biserica Ortodoxă Rusă din Afara Granițelor. A trecut la Domnul înainte de reunificarea acesteia cu Patriarhia Moscovei, pe care nu o susținea. ↩︎
    8. Vezi: http://vasilevousa1453.blogspot.gr/2017/02/blog-post.html ↩︎
    9. “Enciclică Pastorală”, Atena, 1 iunie 1944. ↩︎
    10. „Clarificarea Mitropolitului Hrisostom asupra Enciclicei sale pastorale”, 18 ianuarie 1945. Sfântul Hrisostom considera, în esență, această mentalitate ca fiind, în cel mai bun caz, o tactică, iar în cel mai rău caz, implicit nesinceră și divizatoare. ↩︎
    11. „A doua scrisoare deschisă către Părintele Evghenie Tombros”, Muntele Athos și Atena, 1972. ↩︎
    12. Vezi Ieromonahul Patapie și Arhiepiscopul Hrisostom, Mana din Athos: Problema împărtășaniei dese pe Sfântul Munte la sfârșitul secolului al XVIII-lea și începutul secolului al XIX-lea (Oxford: Peter Lang, 2006), p. 164. ↩︎
    13. Schisma calendarului (Muntele Athos și Atena: 1973), p. 9. ↩︎
    14. Sfântul Ioan Gură de Aur, „Omilie către cei scandalizați de necazuri”, §19, PG 52:518-519, citat de Sfântul Atanasie Parios, Declarație despre adevărul privind tulburările de pe Sfântul Munte, cap. 14. ↩︎
    15. “Al doilea răspuns către Monaul Marcu Chaniotes,” Sfântul Munte, 19 decembrie, 1975. ↩︎
    16. Antidotul, carte în curs de traducere și publicare în limba română. ↩︎
    17. Sf. Ioan Hrisostom, PG 63:231, în scrierea lui Delembasis Πάσχα Κυρίου
      (Paștile Domnului). ↩︎