Ce este „anatema”?
O explicație pentru cei nedumeriți
De Arhiepiscopul Antonie (Bartoshevich) de Geneva și Europa Occidentală (+1993)
În prima duminică a Postului Mare, Biserica prăznuiește biruința Adevărului lui Hristos asupra tuturor ereziilor. Această sărbătoare a Triumfului Ortodoxiei a fost instituită în secolul al IX-lea, după biruința definitivă asupra ereziei iconoclasmului.
În această primă duminică a Postului, de pe tronurile episcopale, se poate și trebuie săvârșită după Liturghie o slujbă specială[1] de proclamare a Adevărului și de condamnare a tuturor învățăturilor false care au apărut în Biserică, din vechime până în zilele noastre, prin rostirea anatemei asupra ereziarhilor.
Cuvântul „anatema” îi înfricoșează pe mulți care nu îi înțeleg sensul.
Ei cred că anatema este un blestem și o osândă veșnică a ereticului din partea Bisericii.
După cum scrie Arhiepiscopul [Sfântul] Ioan (Maximovici): „Biserica de pe pământ nu rostește de fapt judecata finală asupra ereticilor. Ea rostește anatema împotriva lor, îi desparte de Ea și îi dă pe mâna Judecății supreme – judecata lui Dumnezeu. Cuvântul anatema înseamnă a înfățișa pe cel despărțit la tribunalul lui Dumnezeu.” Cel anatematizat se poate oricând pocăi și astfel își poate restaura unitatea cu Biserica.
Dreptul de a condamna învățăturile false și de a da anatemei pe eretici, în sens universal, aparține Sinoadelor Ecumenice, convocate în chip canonic și recunoscute de plinătatea întregii Biserici. Din păcate, în vremea noastră este imposibil a convoca un Sinod Ecumenic, deoarece majoritatea Bisericilor Autocefale Locale, reprezentate de purtătorii lor de cuvânt oficiali, nu pot să își exprime liber convingerile și să acționeze deschis.
Însă, pentru că pe teritoriul fiecărei Biserici Ortodoxe Locale — astăzi în număr de paisprezece — pot totuși să apară învățături greșite care smintesc turma, este datoria episcopilor acelei Biserici să afirme în chip sinodal că o asemenea învățătură este contrară Adevărului lui Hristos, să explice turmei de ce este greșită și să prevină pe credincioși despre necesitatea de a se feri de ea. Căci o îndrăgire nechibzuită față de o amăgire, ca față de o noutate ademenitoare, poate duce la faptul că cel ce se lasă prins de ea și se întărește treptat în aceasta, fără să își dea seama, să se afle în afara Bisericii, adică s-a despărțit de Ea și s-a anathematizat pe sine însuși.
Puterea de judecată și dreptul de învățătură al episcopilor uneia dintre Bisericile Ortodoxe Locale se extinde exclusiv asupra turmei încredințate lor, asupra credincioșilor Bisericii lor.
Hotarele dintre Bisericile Ortodoxe Locale, autocefale, sunt strict stabilite de canoane, adică de legile Bisericii. Fiecare dintre cele 14 Biserici, reprezentată de episcopii și păstorii ei, trebuie să păstreze rânduiala înăuntrul propriilor granițe, fără niciun drept de a interveni în viața celorlalte Biserici, cu atât mai mult de a lua o decizie sinodală oficială despre păstorii și turmele acestora! O astfel de ingerință, dacă ar avea loc, ar fi în mod nejustificat o obrăznicie și o crimă canonică, o uzurpare nelegiuită a drepturilor Sinodului Ecumenic.
Așadar, în conformitate cu canoanele, episcopii Bisericii Ruse din Afara Granițelor, văzând că unii dintre credincioșii ei sunt excesiv de atrași de ecumenismul modern și considerându-l o erezie care răstoarnă dogma „Unei, Sfinte, Sobornicești și Apostolești Biserici”, au găsit de cuviință să-și prevină turma despre acest pericol. La Sinodiconul Ortodoxiei, în prima duminică a Postului Mare, unde acesta a fost săvârșit, după anatema împotriva conducătorilor numeroaselor învățături false, a fost adăugată și o condamnare pentru ecumeniști.
Totuși, textul acestei anateme nu se referă în mod personal la nimeni. Este greu și aproape imposibil de judecat în ce măsură cineva respinge în întregime dogma Bisericii unice și de nebiruit de porțile iadului și acceptă necondiționat învățătura că Biserica s-a destrămat, s-a împărțit și că ea nu mai există. Iar pentru a o reclădi ar fi nevoie să fie adunate bucățile, puse din nou laolaltă și așteptată o nouă Cincizecime, pogorârea Sfântului Duh asupra acestei „biserici” ecumenice.
Să nădăjduim că, dacă există astfel de hulitori conștienți ai Adevărului în turma noastră, nu sunt mulți. Anatema Bisericii spune credincioșilor: feriți-vă de ei! Ei erau între noi, dar au plecat de la noi, nu sunt ai noștri! Biserica, ca „stâlp și temei al Adevărului”, după mărturia Apostolului, îi aduce înaintea celui mai înalt tribunal, judecata lui Dumnezeu.
Dar este limpede că există și în turma noastră oameni atrași de ecumenism ca de o noutate, care se acoperă ademenitor cu vorbe despre dragostea reciprocă între „creștinii tuturor confesiunilor”, despre cum dragostea acoperă totul, chiar și abaterile evidente de la învățătura Bisericii etc. Sunt unii care îi sprijină pe ecumeniști ideologic, răspândind ideile lor false în societate, adesea fără să își dea seama de răul pe care îl pot face aproapelui.
Creștinii trebuie să trăiască în dragoste reciprocă, dar fără a jertfi Adevărul pentru a o dobândi.
– Tserkovnaya Zhizn’ [Viața Bisericii], nr. 5–6, mai–iunie 1984, pp. 141–143.
Sursa: https://orthodoxmiscellany.blogspot.com/2024/09/on-anathema-against-ecumenism.html
[1] În tradiția slavonă această slujbă a Sinodiconului are mai mult un caracter de Te-deum, doar cu o scurtă menționare a personalităților importante, pe când în tradiția greacă ea reprezintă o Litanie cu citirea hotărârilor dogmatice ale Sinoadelor; a se vedea studiul «Sinodiconul bizantin al Ortodoxiei» al arhid. Ioan I. Ică jr. sau articolul «Sinodiconul Ortodoxiei» al mon. Filotheu Bălan: https://manastirea.petru-voda.ro/2015/02/28/sinodiconul-ortodoxiei/
Rezistența Ortodoxă 