Etichetă: 100 de ani de la reforma calendarului

Continuarea articolului: https://rezistentaortodoxa.org/2025/09/12/100-de-ani-de-la-reforma-calendarului1/

Există și alții care susțin că nu contează ce calendar urmează cineva, care este cel corect și acceptabil, etc., ci că cel mai important lucru este problema comuniunii ecleziastice. Deoarece celelalte Biserici Locale care au păstrat vechiul calendar continuă să fie în comuniune cu cele care au acceptat noul calendar, totul este bine și nu există niciun motiv pentru divizare și discordie.

Dar această perspectivă este doar o tactică de amânare pentru a evita esența problemei. Problema calendarului a fost controversată încă de la început și se aștepta să fie rezolvată de un Mare Sinod, fie înainte, fie după al Doilea Război Mondial. S-au făcut propuneri și s-au ridicat speranțe. Apoi, erezia ecumenismului s-a intensificat, iar până în 1965 a inclus toate Bisericile Ortodoxe Locale în structura sa principală: Consiliul Mondial al Bisericilor (CMB), fie că urmau noul sau vechiul calendar.

Așadar, considerarea comuniunii ecleziastice ca fiind cel mai important lucru, indiferent de calendar, este o abordare simplistă și cu siguranță nu reprezintă modelul Ortodoxiei Tradiționale și Patristice. Adevărul nu depinde de comuniunea ecleziastică, ci exact invers: comuniunea ecleziastică depinde de Adevăr. Adevărații ortodocși se împărtășesc doar cu cei care sunt de acord în credință și în păstrarea vizibilă și exterioară a Tradiției și Credinței Bisericii, și nu cu cei care se abat de la acestea prin adoptarea unor inovații inacceptabile de dragul ecumenismului.

Aceasta nu este o problemă minoră și ușor de iertat, ci una majoră și decisivă în alegerea comunității ecleziastice. Dacă principalele probleme de credință nu sunt rezolvate, este imposibil ca ortodocșii adevărați din zilele noastre să fie în comuniune ecleziastică cu cei care se află în eroare, chiar dacă aceștia păstrează calendarul patristic și exprimă o anumită critică față de ecumenism în general.

În cele din urmă, este o chestiune de consecvență și de precizie în credință, și nu o aspirație către „legitimare” sau „normalizare” de către cei care păstrează doar forma exterioară, dar au pierdut esența. Cel care este canonic nu este cel care se bucură de recunoaștere seculară și instituțională, ci cel care rămâne în adevărul canonic, tradițional și atemporal al Bisericii lui Hristos.

În legătură cu aceasta, se aduce acuzația că adepții Tradițiilor Patristice, prin delimitarea lor canonică de inovatori, s-au rupt de întreaga Biserică Ortodoxă și se află într-un vid, în afara Bisericii. Această afirmație este greșită din toate punctele de vedere, deoarece face ca participarea la Taina Bisericii și canonicitatea să depindă de recunoașterea unor organizații ecleziastice și nu de respectarea regulii de credință și evlavie în frica de Dumnezeu.

Chiar și dintr-un punct de vedere istoric, au existat lideri ai așa-numitelor Biserici Ortodoxe oficiale, care până foarte recent, în diverse moduri, au sprijinit lupta dreaptă a adepților calendarului patristic din Grecia, atât clerici, cât și mireni. În acest sens, am publicat lucrări relevante despre relațiile, de exemplu, dintre Creștinii Ortodocși Adevărați ai Greciei și atât Patriarhia Alexandriei, cât și Patriarhia Ierusalimului.

Acuzația conform căreia Creștinii Ortodocși Adevărați nu recunosc sfinții moderni este ceva ce ne provoacă uimire și surpriză. Atât pentru că avem Sfinți canonizați în țara noastră (Grecia), cât și în Bisericile aflate în comuniune cu noi, dar și pentru că unii dintre cei mai mari Ierarhi sfinți ai celei de-a doua jumătăți a secolului trecut au fost susținători și binefăcători ai noștri: Arhiepiscopul Sf. Ioan Maximovici († 1966) Făcătorul de Minuni și Mitropolitul Sf. Filaret Voznesensky († 1985) al Bisericii Ortodoxe Ruse din Afara Granițelor, ale căror sfinte moaște sunt nestricăcioase.

Dacă această acuzație se referă și la anumiți părinți duhovnicești ai acelei perioade, care sunt bine cunoscuți în Grecia și în alte locuri, amintim doar faptul că, nefiind legați de acțiunile și deciziile Patriarhiei Ecumenice, de a cărei conducere ne-am separat de un secol, nu suntem obligați să acceptăm canonizările pe care aceasta le-a făcut în ultimii ani. Mai mult, în anumite ocazii, chiar primim critici din partea unor clerici și mireni aflați altminteri în comuniune cu inovatorii, deoarece Patriarhia Ecumenică a canonizat inclusiv persoane controversate și discutabile.

Dacă noi, ca Ortodocși Adevărați, nu recunoaștem oficial unele figuri ca sfinți doar pentru că Patriarhia Ecumenică le-a proclamat astfel, înseamnă oare că suntem împotriva lor în mod absolut? Cine poate ști cu exactitate și nu într-un mod prematur și selectiv, care a fost atitudinea reală a acestor persoane față de clericii și mirenii Bisericii noastre? Cei care ne reproșează această poziție sunt siguri că au acces la toate mărturiile și faptele relevante în mod corect și obiectiv, sau s-au bazat doar pe pasaje unilaterale din anumite lucrări care adesea servesc un scop specific al autorului?

Aici vom cita informații despre Sfântul Iustin Popovici, care este călăuza noastră în acest studiu. Ori de câte ori a scris în lucrările sale oficiale despre principalele probleme ale Ortodoxiei în timpurile moderne, a abordat și problema „Vechiului Calendar”, dar nu s-a limitat doar la aceasta.

Este caracteristic faptul că, după publicarea celebrei „A Doua Epistolă Îndurerată” a Sfântului Mitropolit Filaret al ROCOR, Sfântul Iustin a trimis un student de-al său la New York în 1972 pentru a-i transmite personal felicitările sale pentru acest text monumental de Mărturisire Ortodoxă împotriva ecumenismului. De asemenea, a întreținut relații fraterne excelente cu adepți ai calendarului patristic, precum distinsul Monah Victor Matei († 1973), editor al Marilor Sinaxariști.

Totodată, i-a oferit o binecuvântare scrisă unuia dintre studenții săi, un Ieromonah, în perioada studiilor postuniversitare din Grecia, la mijlocul anilor 1970, pentru a sluji ca preot duhovnic într-o mănăstire din Attica, unde era pomenit Arhiepiscopul Bisericii noastre a Ortodocșilor Adevărați ai Greciei. Se poate concepe că un gigant duhovnicesc de talia Sfântului Iustin Popovici, cu o sensibilitate și conștiință dogmatică ortodoxă intactă și pură, ar fi putut să-și îndrume ucenicul într-o schismă și într-o stare extra-bisericească? Este un absurd flagrant și o blasfemie inacceptabilă.

Prin urmare, nu este corect ca acuzatorii noștri să tragă concluzii pripite și judecăți greșite asupra acestui subiect, deoarece nu cunosc toate faptele relevante. Dacă este necesar, putem oferi o explicație mai detaliată. Deocamdată, amintim cuvântul Domnului, care se aplică și în această situație: „Nu-l opriţi; căci cine nu este împotriva voastră este pentru voi.” (Luca 9:50).

Chiar și criticile unor figuri relativ moderne asupra anumitor probleme din rândul adepților Tradițiilor Patristice nu afectează în niciun fel esența sfintei noastre lupte. Noi, cei care urmăm Tradițiile Patristice, nu ne preocupăm de lucruri care constituie abateri, atâta timp cât păstrăm duhul discernământului ce trebuie să caracterizeze pe cei care duc lupta pentru credință, pentru ca aceasta să fie legitimă și plăcută lui Dumnezeu. Aceasta este voința conștiinței noastre insuflate de Dumnezeu și ceea ce sfinții ne-au transmis prin învățătura și exemplul lor.

În concluzie, cităm pe larg dintr-o lucrare a noastră relativ recentă, care ajută la o mai bună înțelegere a subiectului, precum și a temelor discutate în acest capitol și în întregul nostru studiu:
Dacă riturile ecumeniste, atât de intens promovate, continuă să crească, și dacă se vor înmulți comuniunile, binecuvântările comune și „scuzele” ce nu sunt conforme cu Sfintele Canoane, lumea nu-și va reveni. Dimpotrivă, acestea nu vor face decât să accelereze calea spre marile încercări ale vremurilor din urmă, pe măsură ce apostazia se intensifică și se extinde.

Acei frați „tradiționali” care ne reproșează nouă, creștinilor ortodocși ai Tradițiilor Patristice, că am fi necanonici, schismatici, agitatori și problematici, ar trebui să înțeleagă bine că nu doar că nu ne tulbură și nu ne informează că toate aceste lucruri nefondate, greșite și inacceptabile ar fi în vigoare, ci pur și simplu ne întristează prin amploarea neînțelegerii lor, astfel încât pierd esențialul și rămân atașați chiar și acum de aparențele exterioare.
Cei dintre noi care, prin harul lui Dumnezeu, nu participă direct sau indirect la o pan-erezie, precum acest ecumenism malign, nu sunt vrednici de milă în acest sens, ci de laudă, în ciuda altor neajunsuri personale. Dimpotrivă, cei implicați în această situație tragică, care nu s-a mai văzut în istoria Bisericii de la început până acum, sunt cei care sunt vrednici de milă. Exact aici se concentrează esența problemei: dacă este acceptabil și justificat sau total interzis să considerăm drept co-liturghisitori fie pe cei care săvârșesc oribile abateri ecumeniste, fie micile insule de rezistență ortodoxă din oceanul confuziei, dacă și în ce măsură aceștia îndeplinesc condițiile canonice pentru a „respira liber oxigenul autentic al Ortodoxiei”, parafrazându-l pe legendarul Augustin Kantiotis (1907-2010) (există o înregistrare audio a predicii sale la sărbătoarea Ortodocșilor Adevărați de Duminica Ortodoxiei la Atena, în 1967) și dacă și în ce măsură poziția lor corespunde practicii stabilite a Bisericii.

Avem nevoie de o permisiune specială pentru aceasta? Nu este o chestiune de supraviețuire spirituală? Este mai sigur să ne dezvoltăm și să ne desăvârșim creșterea spirituală în cumplitele fumuri ale răului ecumenismului? Acești frați se simt oare în siguranță spirituală atunci când Păstorii lor fac declarații și acțiuni de manipulare ecumenistă pluralistă? Ce lucruri mai rele trebuie să se întâmple pentru a-i alarma și a-i scoate din această complicitate condamnabilă? Oricum, „Paștile comun” vine curând, astfel încât rețeta ecumenistă să se îmbine și mai bine în gustul său otrăvitor.

Fie ca acuzatorii noștri să fie eliberați de legăturile lor imaginare, pentru că în prezent sunt asemenea celor care strecoară țânțarul și înghit cămila (cf. Matei 23,24), astfel încât să nu fie condamnați ca povățuitori orbi și ipocriți.

Părinții noștri în credință, mișcați de un zel ortodox autentic, au păstrat cu sacrificiu „cele mai mici” (Matei 16,10), respingând reforma calendarului, și astfel s-au izbăvit de „cele mai mari”, adică de cel mai mare rău al ereziei ecumeniste. Ce dacă unii dintre ei, în zelul lor excesiv, au fost chiar împinși la extreme? Oare acest lucru le întinează sau le anulează buna mărturisire și credința lor confirmată prin semne dumnezeiești? Întrebăm și noi, așa cum face Sfântul Apostol: „Dar, omule, tu cine eşti care răspunzi împotriva lui Dumnezeu?” (Rom. 9,20). Noi, prin Mila lui Dumnezeu, nu am fost, nu suntem și nu vom fi parte a Apostaziei Credinței, și îi mulțumim nesfârșit Domnului și Dumnezeului nostru pentru bunăvoința Sa și grija Sa față de noi, nevrednicii.

Ne rugăm doar pentru acei frați ai noștri, care par să nu fie conștienți de dimensiunea „bârnei” (Matei 7,3) care le întunecă vederea spirituală și ne hulesc invocând paiul din ochii noștri, pe care nu negăm că îl avem. Dar vrem să explicăm că, dacă unii clerici sau bătrâni binecunoscuți care au trăit cu câteva decenii înaintea noastră sunt luați drept exemplu pentru presupusa lor atitudine de discernământ față de inovatori și ecumeniști, atunci aceștia se află într-o situație dificilă și precară.

Mesajul acelor figuri anterioare este clar anti-ecumenist. Dar conducătorii bisericești ecumeniști de astăzi nu doar că nu s-au luminat prin mesajul și poziția acelor bătrâni, deși, din multe și variate motive, chiar s-au grăbit să-i canonizeze, ci sunt primii care disprețuiesc și calcă în picioare mesajul lor în ceea ce privește chestiunile de credință. Dacă acest lucru paradoxal și absurd constituie un „criteriu de discernământ” și astăzi, atunci ne aflăm într-o stare jalnică în ceea ce privește înțelegerea chiar și a celor mai evidente lucruri.

Pentru cei care se simt spiritual protejați de această tragedie și care consideră această situație profund afectată ca fiind exemplară, ne pare rău, dar nu putem decât să le dorim o trezire grabnică.

Cunoaștem și alți bătrâni sfinți, îmbogățiți cu daruri evidente ale Duhului Sfânt, care au fost luptători de seamă ai poziției și atitudinii noastre. Cu toate acestea, ceea ce este cel mai important pentru noi este că duhul și cuvântul haghiografic și patristic al Bisericii noastre este de nezdruncinat, absolut obligatoriu și mult superior oricărui bătrân sau părinte duhovnicesc. Acesta proclamă că noi avem comuniune în siguranță doar cu cei care păstrează mărturisirea credinței nealterate. Nimeni nu poate schimba acest principiu și această asigurare pentru noi, chiar dacă ar fi un înger din cer. (vezi Gal. 1,8). Noi păzim și păstrăm ceea ce Sfânta Biserică Ortodoxă a păzit și păstrat dintotdeauna și, în consecință, respingem și condamnăm ceea ce Ea a respins și condamnat dintotdeauna, precum și pan-erezia neo-păgână a ecumenismului. Aceasta este poziția noastră smerită, dar fermă și de neclintit până la ultima suflare, pentru ca să dobândim mila lui Dumnezeu și viața veșnică.

În cele din urmă, referitor la atitudinea potrivită pe care trebuie să o avem în urma celor spuse mai sus, îndrăznim să sugerăm că este nevoie de prudență, rugăciune și chemare la pocăință împotriva ecumeniștilor demoralizați. Putem fi oameni sociabili, politicoși și pașnici, dorind pacea, relațiile bune și înțelegerea, evitând extremele și tensiunile, dar acest lucru nu anulează punctul esențial. Domnul ne îndeamnă la o atenție sporită: „Feriţi-vă de proorocii mincinoşi, care vin la voi în haine de oi, iar pe dinăuntru sunt lupi răpitori.” (Matei 7,15). Apostolul Pavel ne îndeamnă să ne separăm de cei care nu sunt sănătoși la minte: „De aceea ieșiți din mijlocul lor și vă osebiți, zice Domnul.” (II Cor. 6:17). Tradiția canonică a Ortodoxiei îi onorează pe cei care se separă de învățătorii falși și de doctrinele false (Canonul 15 al Sinodului I-II), chiar dacă aceștia nu au fost expulzați oficial de pe tronurile lor, deoarece sunt deja condamnați din punct de vedere spiritual și ecleziastic.

Sfânta Luptă a credinței arată iubirea pentru Hristos și Biserica Sa, precum și pentru sine și aproapele. Este necesară o opoziție neclintită și necompromisă „până la moarte” (Apoc. 2,10) împotriva pan-ereziei ecumenismului și a tuturor relelor care au venit, vin și vor veni din el. Nu există nicio justificare pentru a nu acționa, ci trebuie să susținem pe cei care luptă și sunt persecutați pentru Credință.

Domnul nostru va da cununa biruinței celor care vor stărui și vor răbda până la sfârșit. El ne-a asigurat: „Nu te teme, turmă mică” (Luca 12,32). Putem fi puțini, putem rămâne și mai puțini și putem fi disprețuiți și mai mult. Trebuie să rămânem statornici în ceea ce sufletele noastre știu că este adevărat, indiferent de cantitatea și de rezultatele vizibile, demonstrând fidelitate smerită față de porunca dumnezeiască. Ne opunem ereziei ecumenismului și secularismului, fără vreun triumfalism sau aroganță, fără a ne bate joc de nimeni.

Nu căutăm scopuri egoiste, nu luptăm în numele vreunui om, iubim unitatea, dar în adevăr. Puțini sunt cei care se mântuiesc din potopul apostaziei; puțini reacționează la înșelăciuni, impuneri, presiuni, amenințări, persecuții și asuprire. Întotdeauna puțini au fost drojdia trezirii celor aflați la putere pentru întărirea Adevărului, precum și pentru dorita expulzare și condamnare a oricărei abateri, atât sinodal, cât și definitiv.

Să rămânem neclintiți și ne-inovatori, cu un zel sfânt după cunoștință, în turma mică a lui Hristos, în Biserica Sa Adevărată, cu o răbdare și o dragoste infinite, chiar și pentru vrăjmașii noștri, pentru a dobândi mila dumnezeiască. Amin.

Anul trecut, Mitropolitul Clement de Larissa și Platamon a publicat cartea „100 de ani de la reforma calendarului”, în care a analizat atât din punct de vedere patristic, cât și din punct de vedere politico-social schimbarea calendarului. Am considerat util să traduc ultimul capitol al cărții sale(deși toate sunt excelente) și să postez aici fragmente din acesta. Cartea, tradusă în limba engleză, poate fi achiziționată de aici. Spor la studiat!

O analiză atentă a întregului material prezentat în lucrarea noastră este, desigur, o condiție necesară pentru ca ceea ce am expus aici să fie înțeles în contextul său adecvat. Fără aceasta, nu este posibilă o înțelegere obiectivă și imparțială a acestor fapte. Ceea ce scriem aici nu considerăm că este o scuză, ci mai degrabă o informare de bună-credință, menită să înlăture prejudecățile. Astfel, mica turmă a adevăraților ortodocși, precum și orice oponent general al apostaziei continue din zilele noastre, pot primi sprijin și consolare.

Ca observație generală, spunem că, de obicei, acuzatorii noștri, atunci când nu fac parte dintre cei deja corupți de ecumenism sau care sunt complet părtinitori împotriva noastră, în loc să se aplece asupra esenței problemelor prezentate aici, preferă să amâne și să evite confruntarea directă cu realitatea teribilă, precum și cu vocea conștiinței care îi îndeamnă asupra a ceea ce trebuie făcut. Aceasta necesită tărie de suflet, eroism și curaj.

Prin urmare, din moment ce nu există o dorință sinceră de a prezenta adevărul și de a înțelege calea mărturisitoare a rămășițelor credinței, este ușor să îi acuze pe adevărații ortodocși disprețuiți că ar fi împovărați cu erori și lipsă de canonicitate. Dar este oare așa? Cei care participă direct sau indirect la calea apostaziei descrisă mai sus pot, prin urmare, trece de la a fi acuzați la a deveni acuzatori și, datorită superiorității lor cantitative și a altor avantaje, să se simtă superiori și să îi atace cu ușurință pe cei care, cu conștiință și sacrificiu, păstrează Tezaurul Credinței intact și neprihănit?

Dorim să subliniem mai întâi că separarea strămoșilor noștri de moderniști din cauza inovației calendaristice din 1924 nu a constituit o schismă, așa cum am menționat deja, și nu a provocat în niciun fel o divizare din motive personale și egoiste, așa cum, din păcate, diferiți acuzatori îi învinuiesc pe nedrept¹. Cei care au reacționat la inovația calendaristică printr-o inspirație și un impuls divin, fiind întăriți chiar și prin binecuvântări miraculoase², în ciuda furiei persecuției inițiale îndreptate împotriva lor, au luptat cu vrednicie, nu pentru instaurarea și perpetuarea diviziunii, ci pentru restaurarea ordinii bisericești.

Separarea canonică pe care au făcut-o (în conformitate cu Canonul 15 al Sinodului I-II) și care a fost formalizată la aproximativ doi ani după începutul inovației, a fost o despărțire de făptuitorii de rău permisă și corectă, din motive de „credință și dreptate” (Canonul 31 Apostolic). „Dreptatea” aici înseamnă, conform lui Ioan Zonaras (1074-1145 d.Hr.), „potrivit datoriei și legii.” Încălcarea „dreptății” reprezintă disprețul public și neglijarea Tradiției scrise sau nescrise.

Orice încălcare a modelului credinței și al cultului, a ordinii bisericești și a instituțiilor sale, constituie un motiv justificat de întrerupere a comuniunii bisericești. Acțiunea atemporală a Bisericii dovedește că fiii ei credincioși au luptat nu doar pentru doctrine, pentru chestiuni de credință atunci când a fost nevoie, ci și pentru Tradițiile Bisericii atunci când acestea au fost disprețuite de diferiți oameni răuvoitori de-a lungul veacurilor.

De aceea, Sfântul Nicodim Aghioritul afirmă: „Timpul nu-mi permite să înșir nesfârșitele exemple ale atâtor sfinți care au fost răpuși și au murit pentru instituțiile și canoanele bisericești” (vezi „Despre Deasa Cuminecare cu Sfintele Taine”).

Am explicat suficient faptul că inovația calendaristică nu a fost un act minor și indiferent, ci unul înrădăcinat într-un nivel mult mai larg al ecumenismului, fiind legat de o schimbare a Pascaliei, în slujba unei apropieri de unificare cu heterodocșii, dar nu în acord cu credința și Tradiția Bisericii Ortodoxe. Subliniem că ascultarea nu este datorată poruncilor și deciziilor arbitrare împotriva instituțiilor străvechi, cum este calendarul bisericesc.

În plus, sentințele, condamnările, pedepsele, depunerile din treaptă etc. aplicate de inovatori și de cei care nesocotesc Tradiția împotriva celor care, în mod drept și evlavios, aderă la cele Părintești, nu au nicio valabilitate, ci dimpotrivă, reprezintă o coroană de slavă și cinste. Ele constituie chiar o persecuție a credinței, conform cuvintelor Sfântului Maxim Mărturisitorul referitoare la excomunicarea Sfântului Martin al Romei de către cei nelegiuiți: „El nu a fost excomunicat, ci persecutat” (vezi PG vol. 90, coloana 128).

Legată de cele de mai sus este și acuzația conform căreia hirotoniile clerului nostru, în special ale ierarhilor noștri, ar fi necanonice și nelucrătoare, deoarece provin fie de la ierarhi depuși după ce s-au alăturat mișcării vechi calendariste în 1935 (Gherman al Demetriadei și Hrisostom al Florinei), fie pentru că au fost săvârșite „dincolo de granițe” de către ierarhi cu statut îndoielnic în America. Sfântul Teodor Studitul afirmă că, în vremuri în care credința este pusă la încercare, hirotoniile săvârșite „dincolo de granițe” sunt acceptabile (vezi PG vol. 99, pp. 1645, 1648).

Faptul că avem hirotonii reale, valide și lucrătoare a fost înțeles în detaliu și demonstrat temeinic prin studii speciale, cu precădere în ultimii ani. Dovezile sunt convingătoare și disponibile tuturor celor interesați. Unii ne reproșează că nu ar trebui să avem Ierarhi, deoarece nu există un precedent istoric de acest fel, întrucât Inovatorii nu au fost judecați definitiv și irevocabil de un Mare Sinod, astfel încât să fie expulzați de pe tronurile pe care le ocupă.

Există precedente istorice din perioada dominației uniate, așa cum s-a întâmplat cu acțiunea Patriarhului Teofan III al Ierusalimului în actuala Ucraină în 1620, după falsa unire de la Brest-Litovsk din 1596, când acesta a restabilit ierarhia ortodoxă în acea regiune. În vremurile noastre, problema este pur și simplu una de supraviețuire spirituală, existență și continuitate. Dacă nu am avea conducători, pur și simplu nu ne-am putea asigura continuitatea. Acest lucru a fost exemplificat în perioada de cinci ani de ”orfanaj” (1955-1960), între adormirea Sfântului Hrisostom al Florinei și hirotonia ierarhilor noștri de către Biserica Ortodoxă Rusă din Afara Granițelor (ROCOR), o Biserică recunoscută de toți.

Dacă nu se cunoaște exact ce s-a întâmplat în acea perioadă crucială de cinci ani, ce eforturi am făcut pentru a rezolva problema noastră și cu ce obstacole ne-am confruntat, este imposibil să se înțeleagă continuitatea, forma și misiunea noastră după 1960. În același timp, niciodată în istorie nu am avut un precedent similar de cădere — directă sau indirectă — într-o cacodoxie ecleziologică și o erezie nouă, precum cea a ecumenismului.

Începând cu anii 1960, toate Bisericile Locale au devenit membri organici ai Consiliului Mondial al Bisericilor (CMB). În anul 1965 a avut loc și așa-numita ridicare a anatemelor împotriva papistașilor, fără ca vreo Biserică Locală să se diferențieze de acest act neautorizat, de o importanță decisivă. Ce Sinod condamnator ar trebui să așteptăm? Totul are o limită.

Cei „raționali”care ridică astfel de întrebări utopice și crează false dileme dovedesc că sunt în afara timpului și a contextului. Nu ne impunem existența nimănui. Fiecare este liber să ne accepte sau să ne respingă. Însă acest lucru nu afectează în niciun fel realitatea existenței noastre, care poartă o pecete divină de binecuvântare și aprobare, în ciuda greșelilor și imperfecțiunilor omenești dintre noi.

Nou-calendariștii susțin că turma Creștinilor Ortodocși Autentici este doar un grup izolat, nefiind oficial judecat ca schismatic. Sentințele de condamnare au fost impuse doar asupra unor membri conducători, considerați separatiști.

În ceea ce privește clerul nostru, am explicat mai sus care este adevărul. În ceea ce privește turma noastră, cu siguranță nu ne preocupă verdictul inovatorilor, care doresc să pară că încă au legătură cu aceasta, în ceea ce privește definiția sa, dar pe care turma i-a dezavuat și nu îi recunoaște. Până la urmă, persecuția credincioșilor Domnului, declanșată ocazional ca mijloc de a-i forța să „se întoarcă”, dovedește clar tactica lor greșită.

Un alt motiv important pentru care ei nu au condamnat Creștinii Ortodocși Autentici este acela de a exclude orice altă caracterizare a identității lor ecleziastice de către organismele instituționale ale statului, deoarece, potrivit lor, acest lucru ar introduce neconstituțional două ierarhii paralele și rivale ale Bisericii Ortodoxe. Această observație este foarte importantă pentru a înțelege cine perpetuează ambiguitatea dintre noi, nevrând să rezolve problema, pentru a ne acuza de „diviziuni” și „facțiuni”, precum și de acțiuni arbitrare și dezordine.

Această situație convine de minune inovatorilor din toate punctele de vedere: ecleziastic, spiritual și instituțional. Direct legate de cele de mai sus sunt și acuzațiile conform cărora multiplele diviziuni dintre „Vechii Calendariști” ar indica lipsa binecuvântării și bunăvoinței dumnezeiești. Cei care susțin acest lucru exagerează de obicei numărul așa-numitelor facțiuni, ajungând să numere zeci de ramuri, incluzând orice grup marginal de câțiva oameni neafiliați sau indivizi care poartă rasa și care, în diverse forme și variații, apar ca presupusi adepți ai calendarului patristic.

Aceste grupuri își schimbă frecvent opiniile și componența, au o istorie tulburată, cu lacune neclare, uneori ajung în obscuritate sau dispar, dar rămân în memoria celor care sunt preocupați de astfel de subiecte. Un exemplu tipic al unei astfel de preocupări recente este o broșură scrisă de un cleric al Bisericii de Stat, care ignoră toate problemele serioase ale chestiunii calendarului și se ocupă mai degrabă cu cercetarea pentru a compila tabele despre grupuri și subgrupuri ale presupuselor facțiuni multiple ale „Vechilor Calendariști.”

Totuși, trebuie să ne amintim că s-a dovedit, cu argumente doveditoare, că un cleric al nou calendarist, Evghenie Tombros (1905-1982) din Corfu, înainte de Al Doilea Război Mondial, a fost inițiat în mediul extrem al Episcopului Mathei (Karpathakis) de Vresthina (1861-1950) în Keratea, Attica, și a devenit o figură de frunte în formarea acestui grup, separat de Sfântul Sinod canonic al Bisericii Creștinilor Ortodocși Autentici (G.O.C.) din Grecia. El a menținut și a întărit separarea inițială dintre cei care respectă calendarul patristic (1937), împingând spre executarea unor hirotonii de episcopi necanonice și ilicite de către Mathei de Vresthina de unul singur, în 1948.

Deoarece începutul răului din mijlocul nostru a fost făcut cu implicarea inovatorilor, care, din cauza Reformei lor, au fost autorii morali ai celor ce au urmat printre noi, iar persecuțiile lor au condus la reacții extreme din partea unora, este prea mult să li se atribuie vina celor care au rămas ne-inovatori doar pentru infiltrarea unor elemente problematice. Așa se întâmplă în orice astfel de caz. Au existat și încă există neghine în ogorul Domnului, care profită de circumstanțe și se infiltrează pretutindeni, dar prin roadele lor, prin evoluția și rezultatul fiecăruia, lucrarea fiecăruia poate fi evaluată și înțeleasă.

Cu toate acestea, dificultățile chiar și în relațiile dintre mărturisitorii și luptătorii pentru Credință nu sunt o noutate. Există mărturii că acest lucru s-a întâmplat și în alte vremuri de luptă anti-eretice, fapt care a provocat regret, dar nu a subminat deloc stindardul Ortodoxiei. De exemplu, Sfântul Teodor Studitul, deși dădea slavă lui Dumnezeu „care ne-a chemat la mărturisirea adevărului Său” (vezi Epistola 34), nu a rămas tăcut în privința diviziunilor dintre ortodocșii din acea vreme: „Căci s-a întâmplat ca și printre cei care luptă pentru credință să se strecoare iubirea de întâietate și dorința de rivalitate” (vezi Epistola 11), și „Cei care sunt înșelați în taină de diavol tind să divizeze chiar și partea sănătoasă a Ortodoxiei” (vezi Epistola 65).

Așadar, nu este deloc surprinzător că există și diferențe între acești ortodocși, în ciuda regretului și dezamăgirii pe care le provoacă, și a efortului care trebuie depus pentru a le vindeca. Dar nu au și cei care îi acuză pe nedrept pe adepții Tradițiilor Patristice astfel de diviziuni între ei? Este groaznica diviziune problema ucraineană, care i-a zguduit recent, o separare minoră?

---

1. N. tr: Trebuie menționat și faptul că în România, Sfântul Ierarh Glicherie, aproape de momentul nașterii în veșnicie, a lăsat ca predanie ucenicilor săi ca dacă noii calendariști vor adopta din nou vechiul calendar, cu sinceritate și fără urme de ecumenism, să se reia comuniunea cu aceștia. ↩︎
2. N. tr: Precum în 1925, în ajunul prăznuirii Înălţării Preacinstitei şi de viaţă dătătoarei Cruci a Mântuitorului nostru, la 14 septembrie potrivit vechiului calendar, arătarea Acesteia pe cer, în timpul privegherii. ↩︎