Rezistența Ortodoxă

Categorie: Studiu Patristic

  • Lucrarea Bisericii – Sf. Ierarh Nectarie de Eghina

    Lucrarea Bisericii o definește Sfântul Apostol Pavel, care zice: „Și El a dat pe unii apostoli, pe alții prooroci, pe alții evangheliști, pe alții păstori și învățători, spre desăvârșirea sfinților, la lucrul slujirii, la zidirea trupului lui Hristos, până vom ajunge toți la unitatea credinței și a cunoașterii Fiului lui Dumnezeu”[1].

    Prin urmare, Biserica întemeiată de Mântuitorul Hristos a primit un organism desăvârșit și este trup organic, având cap pe Hristos și călăuză pe Preasfântul Duh, Care constituie legea Bisericii[2] și revarsă din belșug asupra ei dumnezeieștile daruri.

    Biserica, în calitate de trup organic, este Biserică văzută și unește cu întregul toate mădularele ei, atât pe cele sfinte, cât și pe cele neputincioase.

    Mădularele cele bolnave ale Bisericii nu încetează nicidecum să fie mădulare ale trupului ei, fiindcă fiind renăscute prin Sfintele Taine și devenite fii ai harului, este cu neputință să fie despărțite de restul trupului, chiar dacă sunt sub o pedeapsă bisericească disciplinară și sub excludere, căci după slobozirea din păcatul strămoșesc nu mai există nici un alt loc în afară de Biserică.

    În lume exista numai un singur sălaș pentru om, Raiul, acolo unde era Biserica lui Dumnezeu, în care era mântuirea omului.

    După căderea celor întâi zidiți și nașterea păcatului, a fost un alt loc pentru cei despărțiți de Dumnezeu, locul păcatului. Biserica lui Dumnezeu ca instituție veșnică a rămas și a cuprins numai pe cei atașați de Dumnezeu și care au primit venirea Mântuitorului, fiindcă Biserica implica atât credința, cât și nădejdea mântuirii în Mântuitorul făgăduit al omenirii. Cei ce aveau credința și nădejdea aceasta erau în Biserica lui Dumnezeu, așteptând mântuirea prin Mântuitorul omenirii, pe care o și primeau. Iar cei lipsiți de această credință și nădejde erau în afara Bisericii. Păcatul lui Adam a devenit dătător al existenței în afara spațiului Bisericii.

    Prin urmare, în lume, de la căderea lui Adam, sunt două spații, unul, al Bisericii și, celălalt, în afara Bisericii. Cei din spațiul păcatului, intrând în spațiul Bisericii lui Hristos prin credință și prin Taine, devin mădulare ale ei veșnic, fiindcă este cu neputință să se întoarcă la primul spațiu, al păcatului, renăscuți fiind prin Botez și spălați fiind de păcatul strămoșesc. Dar fiindcă nu mai există nici un alt loc, cei ce intră în Biserică rămân în ea, deși sunt păcătoși. Pe aceștia, Biserica îi separă așa cum separă păstorul oile bolnave de cele sănătoase, dar cele bolnave nu sunt prin aceasta mai puțin oi ale turmei și, dacă se însănătoșesc, se unesc cu cele sănătoase, iar dacă rămân nevindecate, atunci mor în păcatul lor ca oi ale turmei bolnave incurabil, care mor în propriile păcate. Aceștia vor fi condamnați pentru păcatele lor, totuși cât timp trăiesc sunt oi ale turmei, adică fii ai Bisericii lui Hristos.

    Potrivit duhului ortodox, există o singură Biserică, Biserică văzută a lui Hristos, întru care renaște omul care vine din spațiul păcatului, și întru ea rămâne atât sfântul, cât și păcătosul. Păcătosul ca mădular al Bisericii nu aduce vătămare restului trupului Bisericii, fiindcă mădularele Bisericii sunt mădulare ale trupului ei, dar în același timp sunt ființe libere moral și nu nelibere, așa cum un mădular vital al trupului afectat de boală rămâne unul dintre mădularele lui.

    Protestanții, cei ce admit Biserica nevăzută, constituită din cei aleși, pe care numai Dumnezeu îi știe, se înșală. Biserica nevăzută nu poate să existe, fiindcă nici oameni nepăcătoși nu există și, de vreme ce nimeni nu este fără de păcat, unde sunt aleșii? Dacă ar exista Biserica nevăzută a celor aleși, aceasta, din pricina ușurinței de a aluneca și de a cădea a omului, și din pricina compătimirii și iubirii de oameni a lui Dumnezeu, Care primește pe cei ce se întorc la El, ar pătimi o veșnică schimbare și o continuă substituire a membrilor ei.

    Dreapta credință a Bisericii este aceea că Biserica se deosebește în luptătoare și triumfătoare[3]. Luptătoare este în măsura în care luptă împotriva răutății pentru înstăpânirea binelui, iar triumfătoare este în cer, acolo unde stă corul drepților care au luptat și au fost desăvârșiți în credința lui Dumnezeu și în virtute.

    Cei ce admit Biserica nevăzută a celor aleși vorbesc împotriva Duhului drept al Bisericii – potrivit Căruia Biserica este nedespărțită – care nu desparte, mai înainte de sfârșit, pe cei nedesăvârșiți de cei desăvârșiți, nici nu deosebește între aleși și nealeși. Discernerea aceasta este lucrare dumnezeiască. Dumnezeu vrea să-i deosebească numai după moarte pe drepți de păcătoși[4]. Așa cum Hristos în iconomia cea după trup nu S-a întors de la păcătoși, nici acum nu Se întoarce de la ei, izbăvindu-i și acum prin propriul sânge[5]. Iisus îi primește pe ei mădulare ale Bisericii Lui și așteaptă până în ultima clipă întoarcerea lor.

    Cei ce deosebesc Biserica luptătoare în văzută și nevăzută:

    1. despart ceea ce este nedespărțit și
    2. greșesc în ceea ce privește sensul numelui de Biserică.

    Și în primul rând despart ceea ce este nedespărțit, fiindcă Biserica lui Hristos ori este Biserica sfinților, ori nu este Biserica lui Hristos. Fiindcă Biserica păcătoșilor nu poate fi Biserica lui Hristos, întrucât Biserica lui Hristos este Biserica sfinților.

    Așadar, când una, sfântă, sobornicească și apostolească Biserică este Biserica sfinților, la ce mai folosește Biserica nevăzută a celor aleși? Cine sunt aleșii aceștia? Cine poate să-i numească aleși pe cei care încă nu au ieșit în stadionul luptei și nu au fost încununați? Cine poate mai înainte de sfârșit să fericească pe cineva?

    În al doilea rând, greșesc cu privire la numele Bisericii, fiindcă despart Biserica în două, într-una văzută și alta nevăzută, în timp ce noțiunea de Biserică arată numai pe cea văzută. Dar dacă socotesc că Biserica totuși rămâne nedespărțită, fiindcă mădularele Bisericii nevăzute sunt mădulare și ale Bisericii văzute și fiindcă cea nevăzută este în cea văzută, atunci cum Biserica celor nedesăvârșiți, adică a păcătoșilor, cuprinde în sânurile ei Biserica desăvârșiților? Dacă Biserica văzută a nedesăvârșiților, a celor ce nu sunt sfinți, naște fii sfinți, cum rămâne ea lipsită de sfințenie? Iar dacă mădularele acelei congregatio sanctorum (adunări a sfinților) (a Bisericii celor aleși) nu provin dintre fiii Bisericii văzute, atunci la ce bun Biserica văzută? Cei ce acceptă ideea de congregatio sanctorum, ca să nu se contrazică pe ei înșiși și ca să fie consecvenți cu ei înșiși, trebuie să înceteze să accepte ideea unei Biserici văzute și să se folosească simplu de cuvântul Biserică, fiindcă în acest fel nu vor greși nici împotriva cugetului Bisericii, nici nu vor spune lucruri contradictorii, aci acceptând Biserica, aci neacceptând-o. Fiindcă, dacă mădularele Bisericii nevăzute nu provin din Biserica nevăzută, ci prin credința în Hristos se unesc tainic cu Dumnezeu și lucrează în ei Mântuitorul, vine la ei Preasfântul Duh și îi desăvârșește și îi sfințește, atunci la ce bun Biserica văzută, care nu contribuie cu nimic la unirea cu Mântuitorul Hristos și la desăvârșire? La ce bun însuși numele de Biserică, de vreme ce mădularele ei sunt separate și necunoscute unele altora și nu constituie un sistem organic, nici o unitate nedespărțită, potrivit cu adevăratul înțeles al numelui ei?

    Adevărul e că cei ce acceptă Biserica nevăzută leapădă Biserica văzută, dar ca să nu se dezorganizeze complet, acceptă ideea modelului Bisericii, pentru ca adepții sistemului să se adune laolaltă spre slava lui Dumnezeu și învățătura celor ce au nevoie de ea. Dar aceasta nu este una, sfântă, sobornicească și apostolească Biserică întru care ne mărturisim credința prin sfântul Simbol al credinței. Aceștia sunt o adunare a adepților Domnului care cred în Domnul, dar care încă nu sunt renăscuți prin baia nașterii din nou[6], și încă nu sunt sfinți cu adevărat și desăvârșiți. Poate, în această accepțiune, Biserica lor văzută este a celor nedesăvârșiți, iar cea nevăzută este a celor desăvârșiți numai în închipuire.

    Dar, în afară de acestea, caracteristica totalității aleșilor care nu se cunosc unii cu alții și care nu sunt uniți organic cu un întreg, ca adunare a sfinților și ca Biserică nevăzută, conține în sine o contradicție:

    1. Cum este cu putință ca cele niciodată adunate împreună într-una să fie o adunare?
    2. Cum poate o Biserică constituită din persoane să fie nevăzută?

    Noțiunile „Biserică” și „nevăzută” sunt contradictorii sau, mai degrabă, antitetice, fiindcă, pe de o parte, consideră ceea ce încă nu este adunat împreună ca Biserică, prin urmare, ca ceva văzut, iar pe de altă parte, se contrazic numind-o pe ea nevăzută.

    Congregatio sanctorum nu există și nu poate exista. Nu există, fiindcă una este sfânta, soborniceasca și apostoleasca Biserică, adică este nedespărțită și văzută și constituită din persoane renăscute în ea, și nu poate să existe, fiindcă văzut și nevăzut în același timp nu poate să existe.

    Cei care nu sunt renăscuți prin dumnezeiescul har care lucrează în una sfântă, sobornicească și apostolească Biserică nu constituie nici o Biserică, nici văzută, nici nevăzută. Așa-numita Biserică a protestanților este o noțiune abstractă și lipsită de temei dumnezeiesc și de autoritate dumnezeiască istorică, și există numai cu o anumită condiție, care depinde în întregime de intențiile și hotărârile omenești, fără un caracter ferm și neschimbător. Dacă protestanții consideră drept congregatio sanctorum Biserica văzută, cea constituită de ei, atunci la ce bun Biserica nevăzută? Și iarăși, cum sunt sfinți cei ce au constituit-o, când păcatul? Cine le-a dar lor certitudine cu privire la renașterea lor, cu privire la sfințenia lor, la împăcarea și comuniunea cu Dumnezeu, cu privire la harul lui Hristos care ar lucra în ei? Cine mărturisește venirea Preasfântului Duh întru ei și bogăția dumnezeieștilor daruri și a dumnezeieștilor harisme? Ceea ce socotesc eu că este ceva nu este egal și cu a fi astfel într-adevăr. Numai în una, sfântă, sobornicească și apostolească Biserică se oferă toate acestea cu autoritate și certitudine și încredințare, iar cel născut din nou primește certitudine absolută cu privire la comuniunea cu Dumnezeu.

    Text extras din Sf. Nectarie de Eghina – “Studii despre Biserică, despre Tradiţie, despre Dumnezeieştile Taine şi despre slujirea în Duh şi Adevăr”, Ed. Doxologia, 2016, pp.70-27

    [1] Efes. 4, 11-13.

    [2] Vezi Stihira a 3-a idiomelă la Doamne, strigat-am… a Vecerniei Mari din Duminica Cincizecimii, în Penticostar.

    [3] Nu este vorba de două Biserici, ci de una și aceeași Biserică în două aspecte ale ei: în viața pământească – luptătoare, în viața cerească – triumfătoare și neschimbătoare.

    [4] Vezi Mt. 25, 31-46.

    [5] I Pt. 1, 19.

    [6] Tit. 3, 5.

  • Combaterea amăgirilor mateite(2)

    Monah Damian Agiovasiliatis

    Despre termenii „potențial” (δυνάμει) și „actual” (ἐνεργείᾳ)

    Analizând numeroase trimiteri făcute de autori bisericești la termenii „potențial” și „actual”, am observat în multe cazuri o confuzie născută din felul în care sunt înțeleși acești termeni, astfel:

    a. Că termenii nu au aplicare în cele ce țin de cele dumnezeiești.

    b. Că un „potențial eretic” este cel care păstrează erezia doar în mintea sa, iar unul „actual” este cel care o propovăduiește în mod public.

    În primul caz, afirmația este adevărată atunci când cineva încearcă să tâlcuiască dogma trinitară sau hristologică, lucru prin fire imposibil și nu lipsit de primejdie.

    În al doilea caz, este adevărat doar ca mărturisire lăuntrică a celui rătăcit, în raport cu activitatea lui de a răspândi erezia către alți credincioși.

    Aceste situații nu ne privesc aici, deoarece în discuția de față este vorba despre evaluarea celui înclinat spre erezie (cleric sau mirean) în raport cu Dreptul Canonic, care cere existența unui for competent ce să cerceteze dacă acuzația este adevărată sau nu și să-i aplice pedeapsa prevăzută. Acest for poate să existe, dar să nu aplice porunca – fie din iconomie, fie din neputință (de exemplu din pricina tulburărilor politice sau bisericești). Este posibil și ca un asemenea for să fie constituit, dar, fiind el însuși sub acuzație de erezie, să nu „împartă drept cuvântul adevărului”, lucru dovedit de istoria Bisericii de multe ori.

    Clericul care încalcă un anumit canon – fiecare canon prevăzând o pedeapsă concretă, precum caterisirea – până în clipa în care porunca canonului este aplicată asupra lui de autoritatea competentă, este considerat ca fiind sub acuzare înaintea acestui for, adică înaintea sinodului episcopilor vii. Expresia teologică pentru această stare este că acel cleric este considerat „potențial caterisit” [ἐν δυνάμει καθηρημένος].

    Dacă încălcarea privește un aspect dogmatic, adică avem erezie, atunci el este considerat „potențial eretic” (deoarece nu a fost încă deposedat de slujire de către sinod). Dacă este vorba de o abatere vindecabilă, este considerat „potențial schismatic”.

    Corespunzător, când un cleric este caterisit de sinod, el este „actualmente” caterisit, „actualmente” eretic sau „actualmente” schismatic.

    Dacă se acceptă cealaltă interpretare (cazul b), adică ereticii sau schismaticii sunt considerați direct „actual”, fără distincție, consecințele intră în conflict direct cu practica Bisericii și cu caracterul îndrumător al canoanelor, care poruncesc sinodului episcopilor vii să judece pe cel acuzat. Sfântul Nicodim spune limpede: „Canoanele poruncesc sinodului episcopilor vii să caterisească preoții sau să afurisească ori să anatematizeze pe mirenii care calcă Sfintele Canoane.” Ar fi desființată instituția sinodală însăși, ca organ judiciar al Bisericii, și în locul ei ar fi impusă ideea lipsită de temei a unei „pedepse ce se aplică singură” prin simpla existență a canonului.

    Dacă nu există caterisirea „potențială”, nu mai putem vorbi nici de starea de acuzare menită să grăbească judecata. El nu va mai fi caterisit deloc (deoarece nu mai este considerat acuzat), rămânând astfel liber în scaunul său, fără tulburare.

    La fel, dacă ierarhia unei Biserici locale care lunecă în erezie nu este considerată „potențial eretică”1, atunci acei episcopi nici măcar nu mai sunt considerați acuzați înaintea unui viitor sinod mai mare. Deci nu vor fi judecați și vor continua nestingheriți să vatăme turma Bisericii.

    Aceste consecințe absurde izvorăsc din contestarea acestor termeni. Totuși, contestatarii lor persistă, fără să vadă că teoria lor este incompatibilă cu practica sfintelor sinoade. Când vor înțelege că aceste slăbiciuni sunt „călcâiul lui Ahile” al contestatarilor stilului vechi și că adepții noului calendar, precum și athoniții pomenitori le-au folosit și continuă să le folosească2 pentru a-i deruta pe cei de bună-credință?

    O simplă citire a cărții inacceptabile a părintelui Epifanie Teodoropoulos, „Cele două extreme”, este suficientă pentru a vedea adevărul celor spuse. Acolo, el numește Ecumenismul pe drept „o extremă”, însă considerarea contestatarilor drept cealaltă extremă este greșită și de respins. El viza teoria nesănătoasă a automatismului (poena latae sententiae din dreptul papist). Însă ceea ce îi scapă părintelui Epifanie este că „potențialitatea” pe care o apăra și „automatismul” sunt cele două extreme opuse în interpretarea canonului 15 al Sinodului I-II. Dacă se acceptă prima, rămânem inerți în fața celor mai vădite trădări ale credinței ortodoxe. Dacă se acceptă a doua, nu doar că îi osândim pe clericii vinovați și pe cei care se împărtășesc conștient cu ei înainte de judecata sinodală, ci și pe mulți neștiutori care îi urmează cu bună credință. Iar, desigur, ne este luat dreptul de a invoca canonul 15 ca nepomenitori, deoarece teoria automatismului contrazice însăși ideea de „nepomenire”, care presupune așteptarea judecății sinodale și nu substituirea ei. În plus, uzurpăm competențe care aparțin exclusiv unui sinod mai mare al Bisericii, „judecătorul final al tuturor chestiunilor bisericești”.

    Mai mult, forul judiciar competent – sinodul episcopilor vii – poruncit de canoane să-i judece pe cei care încalcă legea lui Dumnezeu, își pierde autoritatea, iar convocarea lui devine lipsită de sens. Neputând ocoli totuși numeroasele sinoade locale și ecumenice ale Bisericii, cei care susțin această teorie au încercat să o justifice astfel: „Sinodul vine doar ca să numească erezia” și „hotărârea sinodului este doar o confirmare că cel condamnat este deja în afara Bisericii”.

    Întrebăm direct: dacă prin voia lui Dumnezeu s-ar convoca un sinod panortodox ca să judece ecumenismul contemporan, ar veni doar „să îl numească”? De ce s-ar teme ecumeniștii atunci? Cine îi va scoate din scaunele lor și din Biserica Ortodoxă? Iar dacă sinodul îi va caterisi sau excomunica, ar fi aceasta doar o „confirmare că erau deja în afara Bisericii”? Atunci de unde anume ar fi „caterisiți”?

    „Niciun eretic nu este în primejdie din pricina canoanelor consemnate în Pidalion dacă nu există un sinod viu de episcopi care să le aplice.”3 Canoanele se aplică membrilor Bisericii care s-au rătăcit, nu pentru a confirma că ei „erau deja în afara Bisericii”. Toate sinoadele, locale și ecumenice, mai întâi au identificat ereziile sau schismele, apoi le-au condamnat, iar în final i-au depus sau expulzat pe eretici; nu s-au mulțumit să îi „numească” într-un chip vag.

    Cine ar aștepta ca ucigașul fiului său să fie osândit de lege fără procuror, fără judecători și fără organele competente? Iar Sfânta Scriptură spune prin gura lui Nicodim: „Nu cumva Legea noastră judecă pe om fără să-l audă mai întâi și să știe ce face?” (Ioan 7,51).

    Să cugete fiecare la cât de mare este răspunderea celor care susțin această rătăcire și acționează potrivit ei, chiar și pentru un singur suflet „pentru care a murit Hristos”. Un suflet convins că trebuie să se despartă de Biserica nou-calendaristă ecumenistă, dar care se teme să se apropie de cei cu stil vechi pentru că aude că va fi rebotezat sau re-miruns. Iar despre celelalte Taine, administrate „din iconomie”, nici nu mai discutăm. Coerența teoriei lor ar cere repetarea tuturor. Și multe alte absurdități decurg din această teorie.

    Despre Canonul I al Sinodului III Ecumenic

    „…Dacă vreun mitropolit de eparhie, apostatisindu-se sau despărțindu-se de Sfântul și Ecumenicul Sinod, va trece către adunarea apostasiei(revoltei), sau după aceasta s-ar adăuga(unii cu dânsa), sau cele ale lui Celestin au cugeta sau va cugeta. Aceasta nicidecum nu poate lucra împotriva episcopului eparhiei, fiindcă este nelucrător, și scos de către sinod, de acum înainte de la toată bisericeasca împărtășire. Ci încă și se va supune întru totul episcopilor eparhiei, și mitropoliților de prin prejur care cugetă cele ale ortodoxiei, și din treapta episcopiei se va scoate.”

    Asupra aceleiași chestiuni, canoanele 2, 3 și 4 ale aceluiași Sinod prevăd dispoziții suplimentare.

    Nu putem trece cu vederea denaturarea interpretativă a acestui canon de către cunoscutul autor al (Dez)Acordului, deoarece, fiind interpretat greșit, a fost privit ca vârful de lance al teoriei privitoare la pierderea harului în Tainele acelora care nu au fost încă judecați ca eretici.

    După ce Sinodul III Ecumenic l-a depus și anatematizat pe nelegiuitul Nestorie, „după trei zile a venit și acest Ioan al Antiohiei, împreună cu Teodoret, cu Iva și cu 30 de episcopi, care, ori că scârbindu-se, pentru că nu au îngăduit venirea lor sinodul,(ori și pentru că avut prieteșug cu Nestorie) au prihănit caterisirea lui Nestorie, ca pe o nebinecuvântată, și întâi pricinuitor ca cum a caterisirii acestei fără cuvânt au numit pe Dumnezeiescul Chiril și pe Memnon al Efesului ca când ei ar fi fost îndreptători în sinod.” 4Ruptura dintre ei a ajuns atât de mare, încât, prin hotărâri sinodale, „cei cu Chiril i-au caterisit pe cei cu Ioan”, iar „cei cu Ioan i-au caterisit pe cei cu Sfântul Chiril.”5

    Despre acest caz vorbește canonul, numind în mod specific sinodul nelegiuit al lui Ioan al Antiohiei, împreună cu episcopii din jurul lui, drept „sinod al răzvrătirii”. Canonul se adresează limpede episcopilor ortodocși ai provinciei – celor care nu erau prezenți la Sinodul III Ecumenic. Le spune astfel: „Oricare mitropolit al provinciei care s-a unit sau se va uni în viitor cu cei pe care Sinodul Ecumenic i-a osândit” – adică cu episcopii din jurul lui Ioan al sinodului răzvrătirii – „unul ca acesta nu are nicio aputere a face ceva rău asupra episcopilor, sau și asupra mirenilor, asupra celor drepslăvitori. Fiindcă s-au făcut lepădat de la sinodul acesta despre toată bisericeasca împărtășire, și sfințita lucrare, și fiindcă are a se face de aici înainte cu totul lepădat din treapa episcopiei, încă și dintre însuși dreptslăvitorii episcopi, și mitropoliții ce sunt prin prejur”.6

    Cu alte cuvinte, Sinodul III Ecumenic îi înștiințează pe episcopii ortodocși absenți la acel moment că trebuie să se îndepărteze de orice mitropolit care s-a unit sau se va uni cu sinodul nelegiuit al lui Ioan al Antiohiei, deoarece acel mitropolit, prin hotărârea Sinodului, a fost lipsit de dreptul la comuniune bisericească și la slujire, aflându-se sub caterisire. Și nu se referă, așa cum afirmă greșit autorul, la o expulzare definitivă și încheiată din Biserică „fără a fi nevoie de hotărârea unui alt Sinod.”7 Întreaga frază reprezintă „accentul subliniat al sfântului canon, fără de care este imposibilă o interpretare corectă”8, și nu expresia izolată „de acum înainte”, așa cum susține autorul, care interpretează canonul cu exces de oportunism.

    Necesitatea caterisirii prin „hotărârea unui alt Sinod” este subliniată limpede în continuarea canonului: „Ci încă și se va supune întru totul episcopilor eparhiei, și mitropoliților de prin prejur care cugetă cele ale ortodoxiei, și din treapta episcopiei se va scoate.” Acțiunea verbului la viitor „se va supune” [ὑποκείσεται] este imposibilă și lipsită de sens dacă interpretăm expresia „de acum înainte” [ἐντεῦθεν ἢδη] în felul autorului. Ea nu poate fi identificată cu aceasta, deoarece ține de trecut, dacă ținem seama că acest canon a fost emis o dată pentru totdeauna de Sinodul III. Așadar, acțiunea lui „se va supune” se referă la cel indicat de canon drept „fiind deja scos din toată comuniunea bisericească și făcut fără putere”, adică un acuzat (persoană terță), după emiterea canonului, care urmează a fi în mod definitiv și deplin depus din „treapta episcopiei” de „episcopii eparhiei și mitropoliții învecinați”.

    În același fel, expresia „εἰς τό πάντῃ” se referă la „ὑποκείσεται” și este corect înțeleasă ca indicând modul9 – adică „se va supune” în toate chipurile, în toate modurile cu putință – și nicidecum Sfântul Nicodim nu este de acord cu autorul. Pentru că „faptul împlinit”10 al autorului înseamnă expulzarea „fără a fi nevoie de hotărârea unui alt Sinod”, adică, în logica lui, caterisirea automată prin simpla existență a canonului. Dar, neputând să ocolească caterisirea prin „episcopii provinciei”, adică printr-un sinod viu, și fiind constrâns de precizia canonului, trebuia neapărat să găsească o ieșire. Și iată! Spune: „Se vor întruni pentru a confirma înlăturarea deplină și definitivă a mitropolitului de pe tronul său…”11 Adică, în loc să recunoască actul caterisirii – care, pentru cititorii lui, ar fi greu de evitat, întrucât încă nu a fost săvârșit ca act deplin12 – îl redenumește „înlăturare deplină și definitivă”.

    Această interpretare este cu totul greșită. Contrazice duhul sfântului canon, care acordă timp celui înclinat spre erezie sau celui care se împărtășește cu un astfel de episcop, pentru a se pocăi de căderea sa, înainte de a fi expulzat definitiv și irevocabil „din treapta episcopiei” – așa cum am spus deja, nu prin puterea canonului, care doar prescrie pedeapsa, ci prin sinodul episcopilor vii.

    Același duh de milă se vede în toate canoanele care au caracter imperativ și care prescriu pedepse concrete pentru cei ce le încalcă. În schimb, această interpretare greșită alungă duhul de milostivire al canoanelor – sau, mai bine spus, al Sfintelor Părinți care le-au alcătuit – desființează caracterul lor imperativ adresat sinodului episcopilor vii, fără de care, după cuvântul Sfântului Ioan Gură de Aur, „legile sunt neputincioase dacă nu sunt puse în lucrare”, iar cei vinovați rămân neosândiți la nesfârșit.

    Sursa: https://orthodoxmiscellany.blogspot.com/2025/07/refutation-of-matthewite-delusions.html

    1. Ori de câte ori ne referim la o Biserică locală ca fiind „potențial” schismatică sau eretică, ori doar înclinată spre erezie sau ecumenism, avem în vedere întotdeauna faptul că este vorba despre preoțimea ei care a căzut și despre cei care se împărtășesc împreună cu aceasta. În problema de față, ierarhia este cea răspunzătoare și aflată sub acuzare, iar această Biserică locală nu este calificată ca „pseudo-biserică eretică”, așa cum mulți comentatori bisericești de astăzi afirmă și hulesc fără discernământ. ↩︎
    2. „Fiindcă, neavând tărie în propriile lor învățături, caută să o dobândească din slăbiciunile noastre; și pentru aceasta, precum muștele se așază pe răni, tot așa se reped și ei asupra nenorocirilor noastre — sau mai bine zis, asupra păcatelor noastre.”
      (Sfântul Grigorie Teologul, Cuvântarea teologică I către Eunomieni – Prolog) ↩︎
    3. Schisma calendarului: potențială sau actuală?, Ierom. Theodoret Mavros Aghioritul. https://rezistentaortodoxa.org/2025/06/19/o-evaluare-canonica-a-schismei-calendarului/ ↩︎
    4. Notă la Canonul 1 al Sinodului III Ecumenic, Pidalion, Editura AMD, București, 2015, p. 199. ↩︎
    5. Ibid. ↩︎
    6. Explicația Sfântului Nicodim la acest canon. ↩︎
    7. The Agreement of the Holy Fathers on the Manner of Receiving Heretics, de Mitropolitul Makarios, pp. 62–63. ↩︎
    8. Ibid. ↩︎
    9. Lexicon de I. Stamatakos. ↩︎
    10. The Agreement… ibid. ↩︎
    11. Ibid. ↩︎
    12. Este clar că „faptul împlinit” al autorului și „va fi supus” din canon sunt incompatibile din punct de vedere cronologic. ↩︎

  • Combaterea amăgirilor mateite (1)

    Caracterul imperativ al canoanelor și condițiile aplicării lor

    Monah Damian Agiovasiliatis

    Din cele optzeci și cinci de canoane ale Sfinților Apostoli, aproximativ șaptezeci au caracter imperativ. Pedepselor pe care le prescriu pentru toate încălcările canonice prevăzute le este atribuit verbul la viitor. Adică Apostolii înșiși, prin canoane, poruncesc ca aceste pedepse să fie aplicate de episcopii aflați în viață atunci, cei care trăiesc la momentul în care aceste încălcări canonice sunt comise de către făptuitorii responsabili. Sau, în situația în care sinodul episcopilor în viață nu poate fi convocat în perioada în care canoanele sunt încălcate, din diverse motive, atunci pedepsele trebuie aplicate de un sinod viitor, oricând ar fi acesta convocat.

    Sfântul Nicodim, referindu-se în general la toate canoanele ale căror pedepse au caracter imperativ – mai exact expresiile „să se caterisească”, „să fie anatema”, „să se afurisească”, „poruncim să fie caterisit” etc. – le interpretează cu mare simplitate și claritate. El nu lasă loc ideii că aceste canoane, prin propria lor putere și autoritate, îi judecă pe încălcători și mai ales într-un mod final și definitiv. Este, de altfel, absurd să se gândească cineva la așa ceva. În ceea ce privește modul în care pedepsele imperative trebuie aplicate, el însuși îi interpretează pe Sfinții Apostoli astfel:
    „Fiindcă nu zic că îndată acum cu lucrul se află caterisit oricare episcop sau preot[…], ci a se caterisi poruncind, adică a sta de față la judecată, și de se va dovedi că a făcut aceasta atunci să se dezbrace cu hotărârea voastră de preoție, aceasta poruncim. ”1

    Unii disting între încălcările care constituie greșeli personale de conduită și cele care constituie greșeli grave împotriva întregii comunități creștine, care scandalizează conștiința credincioșilor. În acest caz, cei numiți „pricinuitori de scandal” sunt ierarhii ecumeniști ai Bisericii nou-calendariste. Ei spun că aceste pedepse imperative se referă doar la greșeli personale și atrag atenția la afirmația că „aici sfântul (Nicodim) vorbește doar despre canoane și încălcări canonice, nu despre eretici și încălcări ale credinței.” (sic)2 Totuși, peste zece canoane apostolice care conțin imperative („să se caterisească” etc.) se referă la acțiuni ale clericilor care scandalizează conștiințele credincioșilor – cum ar fi rugăciunea în comun cu ereticii, acceptarea fără discernământ a botezului făcut de eretici, intrarea unui cleric sau mirean „în sinagoga iudeilor sau a ereticilor”. Când Canonul 45 spune: „Episcopul, presbiterul sau diaconul, îmoreună cu ereticii rugându-se, numai să se afurisească; iar de au dat lor voie, ca unor clerici a lucra ceva, să se caterisească”, vorbește oare doar de o greșeală personală, sau este vorba și de o chestiune de credință? Atunci de ce sunt ecumeniștii criticați pentru rugăciunea împreună cu ereticii? La fel, Canonul 46 spune: „Episcopul, sau prezbiterul, ereticesc botez primind, sau jertfă, a se caterisi poruncim. Că ce conglăsuire este lui Hristos cu veliar? Sau ce parte credinciosului cu necredinciosul?” – la ce se referă aceasta, dacă nu la chestiuni de credință?

    Dacă Sfântul Nicodim, „cel mai exact și atent”, ar fi considerat că în general, chestiunile privind canoanele și încălcările canonice privesc doar greșeli personale de conduită și „nu pe eretici și trădarea credinței”, nu ar fi diferențiat acele zece canoane „contradictorii” de celelalte, interpretându-le corespunzător pentru a le armoniza – după cum obișnuia – cu cele menționate în nota de subsol la canonul al treilea apostolic. Dar o asemenea interpretare ar fi răsturnat armonia Părinților într-o totală confuzie și discordanță, lucru pe care sfântul nu l-ar fi putut accepta.

    Este însă evident că sfântul se referă, în mod general, la toate canoanele care conțin aceste pedepse, care, spune el, „după meșteșugul gramaticii a treia persoană care nu este de față, la care spre a se da porunca acesta de nevoie trebuie a fi a doua persoană.”3 Aceasta se aplică atât „celor care încalcă canoanele prin greșeli personale”, cât și „celor care comit greșeli grave împotriva întregii comunități creștine și scandalizează conștiințele credincioșilor…”4 Și continuând, sfântul se referă la consecința neexecutării poruncii canoanelor, spunând că „însă dacă soborul nu va pune în lucrare caterisirea preoților, ori afurisirea, anatematisirea mirenilor, preoții aceștia și mirenii, nici caterisiți nu sunt cu lucrul nici afurisiți, ori anatematisiți.” 5

    Mai lămuritor este monahul învățat Neofit Kavsokalivitul, care împărtășește aceeași opinie cu Sfântul Nicodim, afirmând următoarele (traducerea noastră):
    „Când imperativele exprimă o poruncă referitoare la o a treia persoană care nu este prezentă, este necesar ca o persoană secundară să transmită porunca; dacă persoana a doua nu intervine, porunca referitoare la persoana a treia rămâne fără temei. Conform acestui lucru, pentru sfintele canoane, ca primă persoană sunt considerați cei care au stabilit aceste canoane sfinte; ca a doua persoană, cei cărora li se adresează instrucțiunea… adică ierarhii care vor judeca după legi; și ca a treia persoană, cei responsabili, despre care legile dau porunca. Așadar, rânduielile sfinte își păstrează autoritatea nealterată, dar nu acționează de la sine în mod automat. Întrucât porunca privește o a treia persoană, este necesar ca persoana a doua să o primească, să o transmită și apoi într-adevăr să pună în aplicare porunca primei persoane asupra celor din a treia persoană. Până când persoana a doua nu acționează asupra persoanei a treia conform poruncii primei persoane, aceasta din urmă nu este în fapt culpabilă prin simpla declarație a pedepsei. La fel, clericii hirotoniți cu bani (simoniștii)6, până când nu sunt judecați după canoane de către ierarhii judecători și depuși, nu încetează a fi preoți doar pe baza pedepsei legale, chiar dacă până atunci nu au fost eliberați de vinovăția lor; cu atât mai mult cu cât imperativele au sens la viitor, nu la prezent.”

    Iar Sfântul Ioan Gură de Aur, nebiruitul, spune că „legile, când nu sunt aplicate, devin neputincioase.” Dar cum sunt aplicate legile? Neofit spune: „Forma imperativă din rânduielile canonice are mai întâi și decisiv, prin persoana întâi, caracterul unui îndemn – adică actul de judecată este încredințat persoanei a doua, căreia i se adresează porunca.” Și iarăși, în expresia „să-ți fie ca un păgân și vameș”, persoana a doua este înțeleasă ca instrumentul Bisericii căruia i se adresează cuvântul dumnezeiesc (căci spune „iar de nu va asculta de Biserică”), pentru a proclama și aplica ceea ce este poruncit. Căci nu simplu, ci în mod necesar, condamnarea bisericească trebuie să preceadă – această condamnare fiind, după înțelegerea lor, aplicată de cei din Biserică responsabili cu judecarea treburilor bisericești (adică sinodul episcopilor în viață) – și abia apoi cel care nu ascultă de acest sinod poate fi pentru noi „ca un păgân și vameș”… Astfel, vocea de depunere a sfintelor canoane, fără un co-actor, nu poate în niciun caz să depună singură pe cel acuzat, doar prin puterea ei potențială de a depune.

    Prin urmare, este evident că „expresiile să se caterisească, să se afurisească, să se anatematisească etc. sunt imperative adresate încălcătorilor ca persoane terțe și sunt îndreptate către episcopii în viață, singurii competenți să aplice treburile bisericești (prin sinod local sau mai mare, în funcție de amploarea tulburării aduse trupului Bisericii), ca persoane secundare. Dacă acești episcopi nu acționează potrivit autorității date lor și actul depunerii sau excomunicării este neglijat, pedepsele rămân fără efect. Căci spune: «ce veți lega, va fi legat». Dar cum pot fi «legate» pedepsele despre acuzat dacă nu există nimeni care să le lege (adică să le impună)?”7

    Însă autorul, obiectând și insistând, spune că „despre astfel de persoane [adică ierarhii inovatori], Sfântul Sinod al Antiohiei a dat o judecată, zicând: «Pe acesta Sfântul Sinod l-a judecat de acum a fi străin de Biserică.»” (sic)8

    O asemenea teorie răstoarnă limpede funcționarea sistemului sinodal al Bisericii, dacă nu chiar sistemul sinodal însuși. Ea ignoră organul Bisericii care are misiunea de a birui minciuna cu adevărul, de a anatematiza și de a-i exclude cu autoritate pe cei ce rămân cu încăpățânare în erezie.

    Două sunt greșelile în raționamentul promotorului acestei teorii. Nădăjduim și ne rugăm să fi fost făcute din grabă. Prima, că a trunchiat canonul, prezentând doar părțile care îi slujeau accentuat scopului său. A doua, că ocolind toate sfintele canoane, a lăsat la o parte covârșitoarea majoritate dintre ele, care, fiind în același duh și având un caracter clar imperativ, nu îi susțin scopul, și „găsind o singură expresie” în Sinodul I de la Antiohiei, s-a agățat de ea ca să-și salveze poziția. Dar cum ar putea sfintele canoane să se contrazică între ele, când toate au fost alcătuite de Sfinții Părinți sinodali, luminați de unul și același Duh? Această metodă de argumentare cu fragmente trunchiate poate, desigur, sluji scopului propriu, însă vatămă duhul armonios al sfintelor canoane – și mai mult, îl vatămă pe cel care le folosește astfel – pentru că sfintele canoane nu cad niciodată în eroare.

    Cazul la care se referă Sinodul I de la Antiohia privește încălcarea regulii pascale stabilite de Sinodul I Ecumenic, care avusese loc doar cu șaisprezece ani înainte, unde cei care nu primeau hotărârea marelui sinod au fost, pe bună dreptate, mustrați cu tărie de sinodul local al Antiohiei: „De vor stărui împotrivindu-se”, spune, „mai cu prigonire celor bine dogmatisite”. Dar această expresie apăsată nu este decât o descurajare, și nu poate fi niciodată înțeleasă ca însemnând că clericul care încalcă regula pascală se desparte automat de Biserică – adică fără o hotărâre procedurală a superiorului său eclesial – ca și cum canonul întâi al acestui sinod local ar fi el însuși persoana a doua, sau ca și cum ar fi sinodul episcopilor în viață care judecă pe cel ce încalcă hotărârea.9

    Așadar, o consecință directă a caracterului imperativ al canoanelor este că pedepsele prescrise pentru încălcările canonice presupun existența unui organ judiciar competent al Bisericii. Acest organ este chemat să împlinească porunca canoanelor – adică a sinoadelor sau a părinților care le-au alcătuit – prin impunerea pedepsei prevăzute pentru fiecare faptă sancționabilă asupra celor care au încălcat aceste sfinte canoane.

    Sursa: https://orthodoxmiscellany.blogspot.com/2025/07/refutation-of-matthewite-delusions.html

    1. Notă la Canonul 3 Apostolic. Vezi Pidalion, Editura AMD, București, 2015, pp. 32-33. ↩︎
    2. The Agreement of the Holy Fathers on the Manner of Receiving Heretics, by Metropolitan Makarios, 2004, p. 54. ↩︎
    3. Notă la Canonul 3 Apostolic, op.cit. ↩︎
    4. The Agreement of the Holy Fathers…, p. 57. ↩︎
    5. Pidalion, p. 33 ↩︎
    6. Aici Neofit se referă la Epistola Canonică a Sfântului Patriarh al Constantinopolului Ghenadie (sec. al V-lea), la punctul: „Fie dară, că și este lepădat, și străin de toată ieraticeasca vrednicie, și Liturghie, și blestemului anatemei supus, atât cel ce socotește că-l va câștiga pe acesta prin bani, cât și cel ce fpgpduiește a-l da acesta prin bani, ori cleric de ar fi, ori mirean, sau de s-ar vădi, sau de nu s-ar vădi făcându- aceasta.” Iar admirabilul Sfântul Nicodim comentează aceasta, punând la tăcere pe interpreții moderni[n. tr. din păcate, în Ediția românească de la 1802 nu avem această notă]:
      „Unii defăimători ai clerului care spun că acum nu mai există Preoție, deoarece majoritatea sunt hirotoniți cu bani, se bazează pe aceste cuvinte ale Sfântului și spun că nu numai că Sfântul și Sinodul din jurul lui spun că unul ca acesta trebuie să fie respins de către Sinod – vorbind, adică, cu un verb la imperativ care, fără medierea unei a doua persoane, este incorect din punct de vedere gramatical – dar adaugă și expresia ‘este lepădat’, și aceasta fără a fi depus de alții. Dar să audă că expresia ‘să fie’ [n. tr. în Pidalionul românesc de la 1802 nu avem expresia aceasta, însă întâlnim „cu obșteasca hotărâre se osândește”]înseamnă că unul ca acesta urmează să fie aruncat afară efectiv și în realitate de către Sinodul care aplică Sfintele Canoane, în timp ce expresia ‘este’ înseamnă că este aruncat afară potențial și în termeni de vinovăție; pentru că, dacă ambele ar fi fost sinonime, ce nevoie ar fi fost de ambele ‘să fie’ și ‘este’? Sau, dacă ‘este’, atunci ce nevoie de ‘să fie’? Unul este viitor, celălalt prezent și, prin urmare, sunt opuse unul altuia. Cu toate acestea, spunând aceste lucruri, nu trecem sub tăcere faptul că este cu adevărat înfricoșător pentru cei care hirotonesc și sunt hirotoniți pe bani – ceea ce Sfântul aici declară afirmativ și definitiv, că astfel de persoane sunt imediat aruncate afară din Preoție.”
      Și: „Vezi cum Sfântul, având un mare zel de a dezrădăcina complet răul, a spus, sau de s-ar vădi, sau de nu s-ar vădi. Căci al doilea dintre cele patru (canoane), pe care l-a citat mai sus, spune: ‘Cel care încearcă aceasta (adică simonia) și este demascat, să fie în pericol în ceea ce privește rangul său propriu.’” ↩︎
    7. Textul părintelui Neophytos Kavsokalyvitul este extras din On the Potential and Actual Force of the Holy Canons. (Epitome of Holy Canons. Anthology. Publ. ASTIR, p. 167. Editată de Ierom. Theodoret Mavros.) ↩︎
    8. The Agreement…, p. 57. ↩︎
    9. N. tr. În acest sens, versiunea românească folosește termenii imperativi: „să fie neîmpărtășiți și lepădați de Biserică”. ↩︎

  • Sf. Maxim Mărturisitorul – Fragmente despre eretici

    „Cărei Biserici aparții? Celei din Bizanț, din Roma, din Antiohia, din Alexandria sau din Ierusalim? Căci toate aceste Biserici, împreună cu provinciile aflate sub ascultarea lor, sunt unite. Așadar, dacă și tu aparții Bisericii Sobornicești, intră numaidecât în comuniune cu noi, ca nu cumva, croindu-ți o cale nouă și străină, să cazi în ceea ce nici măcar nu te aștepți!”

    „La aceasta, dreptul a răspuns cu înțelepciune: ‘Hristos Domnul a numit Biserica aceea soborniceacă, care păstrează adevărata și mântuitoarea mărturisire a credinței. Pentru această mărturisire l-a numit pe Petru fericit și a declarat că pe această mărturisire Își va întemeia Biserica. Însă doresc să știu conținutul mărturisirii voastre, pe temeiul căreia toate Bisericile, după cum spuneți, au intrat în comuniune. Dacă ea nu este împotriva adevărului, atunci nici eu nu mă voi despărți de ea.’”

    „De ce, așadar, tu și cei împreună cu tine ați atins Sfânta Evanghelie, când nu aveați nici cea mai mică intenție de a împlini ceea ce ați făgăduit? Adevărat, toate puterile Cerului nu m-ar putea convinge să fac ceea ce îmi propuneți. Căci ce răspuns voi da – nu zic lui Dumnezeu, ci conștiinței mele – dacă voi lepăda credința adevărată, care îi mântuiește pe cei ce o iubesc, pentru slavă deșartă și opinia mulțimii, care nu prețuiesc nimic?”

    „După ce Sfântul a rostit acestea, toți s-au ridicat îndată, plini de mânie și furie, s-au năpustit asupra lui și au început nu numai să-l ocărască cu vorbe josnice, ci și să-l lovească cu pumnii. L-au apucat, l-au bătut cu pumnii, l-au sfâșiat, l-au târât încoace și încolo pe podea, l-au lovit și l-au călcat în picioare… Când au încetat a-l bate și a-l sfâșia, au început să scuipe asupra lui, și l-au acoperit cu scuipături de la cap până la picioare. Un miros respingător se ridica din murdăria scuipatului care îi pângărise toate hainele… Atunci patricianul Epifanie, răsuflând furie, s-a întors mânios către sfânt: „Spune-ne, bătrân răuvoitor, stăpânit de duh necurat! De ce rostești asemenea cuvinte? Ne socotești pe toți eretici, și cetatea noastră, și pe Împăratul? Să știi că noi suntem mai creștini și mai ortodocși decât tine…”

    „…Pe lângă faptul că s-au excomunicat singuri din Biserică, au fost caterisiți și lipsiți de preoție la sinodul local, care a avut loc de curând la Roma. Ce Taine pot săvârși, așadar? Sau ce duh va pogorî peste cei hirotoniți de ei? ‘Atunci numai tu vei fi mântuit, iar ceilalți toți se vor pierde?’, au obiectat reprezentanții Patriarhiei Ecumenice. La aceasta, Sfântul a răspuns: ‘Când tot poporul din Babilon se închina idolului de aur, cei trei tineri sfinți nu au osândit pe nimeni la pierzare. Nu s-au îngrijit de faptele altora, ci numai de ei înșiși, ca nu cumva să cadă din credința adevărată. Tot așa, când Daniel a fost aruncat în groapa cu lei, nu i-a osândit pe cei care, împlinind legea lui Darius, nu voiau să se roage lui Dumnezeu, ci a avut în minte numai datoria sa, dorind mai degrabă să moară decât să păcătuiască împotriva conștiinței sale prin călcarea Legii lui Dumnezeu. Să nu îngăduie Dumnezeu să osândesc pe cineva sau să spun că numai eu mă mântuiesc! Însă mai degrabă voiesc să mor decât să mă lepăd în vreun fel de credința adevărată și să îndur astfel chinurile conștiinței.’”

    „Chiar dacă întreg universul ar avea comuniune cu Patriarhul, eu nu voi intra în comuniune cu el. Căci știu din scrierile Sfântului Apostol Pavel: Duhul Sfânt spune că până și îngerii ar fi anatema dacă ar începe să propovăduiască o altă Evanghelie, introducând o nouă învățătură.”

    „Să fie înlăturate acele nelegiuiri introduse în Biserică de Patriarhii Ecumenici Sergie, Pir și Pavel; să fie depuși cei care le-au introdus; și atunci calea mântuirii va fi curățată de toate piedicile, iar voi veți merge pe drumul lin al Evangheliei, lipsit de toată erezia! Când voi vedea Biserica Constantinopolului așa cum era odinioară, atunci voi intra în comuniune cu ea fără niciun îndemn din partea oamenilor. Dar cât timp în ea sunt ispite eretice și cât timp episcopii ei sunt eretici, niciun cuvânt sau faptă nu mă vor convinge vreodată să intru în comuniune cu ea.”

    „Scriu acestea nu dorind să aduc întristare ereticilor sau să mă bucur de relele lor – ferească Dumnezeu! –, ci mai degrabă bucurându-mă și veselindu-mă la întoarcerea lor. Căci ce poate fi mai plăcut credincioșilor decât să vadă iarăși adunați laolaltă ca unul singur pe fiii risipiți ai lui Dumnezeu? Nici nu vă îndemn să puneți asprimea mai presus de dragostea de oameni. Să nu fiu atât de smintit! Vă rog și vă îndemn să faceți bine tuturor oamenilor cu grijă și stăruință, făcându-vă toate pentru toți, după cum vi se arată trebuința fiecăruia; însă vă doresc și vă rog să fiți pe de-a-ntregul neînduplecați și aspri cu ereticii numai în privința colaborării cu ei sau a sprijinirii în vreun fel a credinței lor rătăcite. Căci socotesc ca fiind ură față de oameni(misantropie) îndepărtare de dragostea dumnezeiască a sprijini rătăcirea, dând valabilitate unei credințe false, prin care cei deja prinși în ea ar putea fi și mai mult corupți (ceea ce în cele din urmă îi va corupe și mai tare pe adepții ei).”

    „Orice lucrare și orice cuvânt care nu au fost rostite de Sfinții Părinți s-au dovedit a fi o inovație.”

    Surse: aici și aici.

  • Îngrădirea doar pentru motive de erezie?

    Unii scriitori mai noi, care s-au ocupat cu problema îngrădirii(adică a întreruperii pomenirii episcopului și a comuniunii cu el), au susținut că aceasta este îngăduită numai în cazul în care episcopul propovăduiește public o erezie condamnată. Pentru a-și sprijini această opinie, aduc ca dovadă pasajul corespunzător din Canonul al XV-lea al Sinodului I-II:

    „Cei care, din pricina unei erezii condamnate de către sfintele Sinoade sau de către Părinți, se despart de comuniunea cu întâistătătorul lor, atunci când acesta propovăduiește erezia în mod public și cu îndrăzneală o învață în Biserică, aceia nu numai că nu vor fi supuși unei mustrări canonice pentru această despărțire, înainte de hotărârea sinodală, ci dimpotrivă, vor fi vrednici de cinstea cuvenită ortodocșilor.”

    Apărătorii acestei interpretări consideră că pentru niciun alt motiv nu se îngăduie îngrădirea. Însă asupra acestei probleme există și Canonul 31 Apostolic, pe care fie îl trec sub tăcere, fie îl interpretează greșit, pretinzând că ar fi fost clarificat de Canonul al XV-lea al Sinodului I-II (înțelegând prin „clarificare” tocmai opinia lor mai sus enunțată).

    Să vedem însă ce spune locul cu pricina din Canonul 31 Apostolic, cum îl tâlcuiesc canoniștii de seamă ai Bisericii, dar și care este învățătura patristică pe această temă:

    „Dacă vreun presbiter, disprețuindu-și episcopul, va aduna fără voia acestuia adunare separată și va ridica un altar de sine stătător, fără a fi osândit episcopul său în cele privitoare la dreapta-credință și la dreptate, să fie caterisit ca iubitor de întâietate.”

    Aici vedem că susținătorii opiniei amintite fac următoarea echivalare arbitrară:

    • „chestiune de evlavie și dreptate” (Canonul 31 apostolic) =
    • „chestiune de erezie” (Canonul al XV-lea I-II).

    Însă, prin această interpretare, se desființează modul de rezistență al clericilor și credincioșilor care se despart de un episcop nedrept, care astfel jefuiește și vatămă Biserica fără să fie împiedicat!

    Însă să dăm acum cuvântul canoniștilor:

    Balsamon: „Clericii și mirenii fiecărei cetăți sunt datori să se supună episcopului locului și împreună cu acesta să se adune și să slujească. Numai dacă îl vor condamna pe acesta ca necredincios sau nedrept, atunci, despărțindu-se de el, nu vor fi trași la răspundere. Dar cel ce va face altfel și se va despărți fără temei de episcopul său și va sluji de unul singur, dacă este cleric să fie caterisit ca iubitor de întâietate, iar dacă este mirean să fie afurisit. Însă toate acestea canonul rânduiește să se petreacă după prima, a doua și a treia avertizare… Trebuie observat că acest canon apostolic îngăduie fără primejdie ca preoții să se despartă de episcopii lor, atunci când îi osândesc ca necredincioși și nedrepți; și aceasta este o noutate, și anume cea a nedreptății. Pe de altă parte însă, chiar de ar fi episcopul sau preotul cel mai rău dintre toți, nimeni nu trebuie să se despartă de ei, ci mai degrabă să creadă că prin ei se sfințește, căci Dumnezeu – zice – nu îi hirotonește pe toți, dar lucrează prin toți.” (P. G. 137, 97).

    Zonaras: „Rânduiala ține laolaltă atât cele cerești, cât și cele pământești. Prin urmare, peste tot trebuie păstrată buna rânduială, și mai ales în cele bisericești, astfel încât presbiterii și ceilalți clerici să se supună episcopului. Iar dacă vreun presbiter, fără a-l fi osândit pe propriul său arhiereu, nici ca greșind în cele ale dreptei-credințe, nici ca făcând altceva împotriva datoriei și a dreptății, dar numai din iubire de întâietate va face adunare separată și va sluji de unul singur, ridicând un altar deosebit, canonul rânduiește să fie caterisit și el, și clericii care se adună împreună cu el, iar mirenii să fie afurisiți.” (P. G. 137, 100).

    Același Zonaras, referindu-se la același Canon și la tâlcuirea Canonului al XV-lea al Sinodului I-II, spune: „Canonul acesta (adică al XV-lea al Sinodului I-II) nu îi pedepsește pe cei care se despart din motiv dogmatic; iar Canonul 31 Apostolic îi socotește nevinovați și pe cei ce s-au despărțit de propriii lor episcopi, ca pe unii care vădit săvârșesc nedreptate.” (P. G. 137, 1069).

    Aristenos: „Cel ce se desparte de episcopul său fără motiv și ridică alt altar, împreună cu cei ce îl urmează vor avea aceeași soartă a căderii. Dacă cineva îl osândește pe episcopul său fără temei, fără ca acesta să se fi abătut nici în privința dreptei-credințe, nici în privința dreptății, și adună de unul singur popor și ridică un alt altar, acela să fie caterisit ca iubitor de întâietate, împreună cu clericii care îl urmează.” (P. G. 137, 100).

    Sfântul Nicodim Aghioritul: „Oricare presbiter ar disprețui pe propriul său episcop și, fără a-l fi cunoscut pe acesta ca greșind vădit în dreapta-credință sau în dreptate, adică fără a-l fi cunoscut că este vădit eretic sau nedrept, ar aduna separat pe creștini și, zidind altă biserică, ar sluji în ea deosebit, fără încuviințarea și știința episcopului său, unul ca acesta, ca iubitor de întâietate, să fie caterisit…” (Pidalion, ed. a 4-a, 1886, p. 40).

    Avem, așadar, două feluri de îngrădire: una necanonică și una canonică (adică întemeiată pe Sfintele Canoane).

    • Îngrădirea necanonică este atunci când se face sub pretextul unor acuzații („plângeri”) nedovedite împotriva episcopului („acuzații criminale”).
    • Îngrădirea canonică este în două cazuri:
      a) când episcopul propovăduiește pe față erezie sau învățătură străină, adică se abate de la învățătura ortodoxă;
      b) când este nedrept, adică greșește împotriva „datoriei și a dreptății”.

    Care sunt acele „acuzații criminale” pentru care nu trebuie să întrerupem comuniunea, dacă nu sunt dovedite?

    După cum tâlcuiesc canoniștii, acestea sunt: desfrânarea, sacrilegiul, hirotonia pe bani (simonia) și încălcarea canoanelor.

    Astfel, Balsamon spune:
    „…când cineva, sub pretextul vreunei pricini criminale, îl va osândi pe propriul său păstor… iar acuzațiile criminale sunt: desfrânarea, sacrilegiul și călcarea canoanelor.” (P. G. 137, 1068-1069).

    Zonaras: „…atunci când, sub pretextul unor crime (fapte grave), unii se despart de propriii lor ierarhi și dezbină unitatea Bisericii, adică atunci când îi acuză, de pildă, de desfrânare, de sacrilegiu, de hirotonie pe bani sau de alte asemenea lucruri.” (P. G. 137, p. 1069)

    Și nu trebuie să existe întreruperea comuniunii pentru asemenea încălcări, atâta timp cât nu sunt dovedite, deoarece – chiar dacă ar fi adevărate – ele au urmări personale asupra episcopului, și nu asupra Bisericii.

    Dacă însă devin vădite, adică sunt dovedite, atunci, pentru că au și urmări asupra Bisericii, este necesar să ne îngrădim de un astfel de episcop, așa cum învață și Cuviosul Teodor Studitul:

    „A te afla în comuniune cu un eretic sau cu cineva care trăiește pe față în viață rușinoasă te înstrăinează de Dumnezeu și te face părtaș al diavolului.” (P. G. 99, 1668).

    Pe scurt, dacă se aude despre un episcop, de pildă, că este desfrânat, atunci este oprit să întrerupem comuniunea cu el; iar clericul care ar folosi un astfel de zvon ca pretext pentru a o face, se caterisește de canoane ca iubitor de întâietate. Dar dacă episcopul desfrânează pe față și fără rușine, atunci, desigur, se impune întreruperea comuniunii, căci pe de o parte el săvârșește în chip dovedit ceva „împotriva datoriei și a dreptății”, iar pe de altă parte, comuniunea cu el ne înstrăinează de Dumnezeu și ne aruncă în partea diavolului!

    În privința încălcărilor de canoane, observa foarte just părintele adormit întru Domnul, Theodoret[Mavros], că acestea „trebuie înțelese întotdeauna ca încălcări personale și nicidecum ca desființare a Bisericii sau disprețuire a rânduielilor canonice și a Tradițiilor Bisericii” (Ecclesiastiki Paradosis, nr. 117, 2001).

    Tâlcuind, de asemenea, același părinte, Canonul 31 Apostolic, scria lămuritor, rezumând ceea ce am spus mai sus: „Canonul se referă la erezie și la nedreptate, adică la căderi care nu se limitează doar la episcopul care păcătuiește, ci ating, pe de o parte, învățătura Bisericii, iar pe de altă parte, dreptatea față de poporul păstorit de el.” (Considerații canonice asupra schismei calendarului, Atena, 1976, p. 16).

    Foarte grăitoare este și învățătura Sfântului Atanasie cel Mare asupra acestei teme:
    „Dacă vezi, frate, că are chip de evlavie, să nu te uiți la aceasta, căci s-ar putea să poarte piele de oaie, iar numele lui să fie de presbiter, de episcop, de diacon sau de ascet, ci mai curând să cercetezi faptele lui: dacă este cumpătat, dacă este iubitor de străini, dacă este milostiv, dacă este iubitor de oameni, dacă este statornic în rugăciuni, dacă este răbdător. Dacă însă își are pântecele ca dumnezeu și gâtlejul nesățios, iubind banii și neguțărind credința, lasă-l, căci nu este păstor cunoscător, ci lup răpitor. Dacă știi să judeci pomii după roade, după firea lor, după gust, după calitate, cu atât mai mult trebuie să-i judeci pe negustorii lui Hristos după faptele lor, căci purtând înfățișarea evlaviei, suflet au diavolesc. Și precum nu aduni struguri din spini sau smochine din ciulini, tot așa nu ai ce bine să aștepți de la călcători de lege sau ce folos să înveți de la trădători. Pe aceștia să-i ocolești ca pe niște lupi arabi, ca pe spinii neascultării și ca pe ciulinii nedreptăților și ca pe pomii cei răi. Iar dacă vezi pe unul înțelept, după cum sfătuiește înțelepciunea, să mergi către el dis-de-dimineață și să calci pragurile ușii lui, ca să te înveți de la el umbrele legii și darurile harului. Căci nici cuvântul meșteșugit, nici înfățișarea înșelătoare nu duc în Împărăția cerurilor, ci credința desăvârșită și lipsită de viclenie, împreunată cu purtarea virtuoasă și strălucitoare.” (P. G. 26, 1253).

    Și în alt loc:
    „Mergând pe calea cea neabătută și aducătoare de viață, să scoatem ochiul care ne smintește – nu pe cel trupește văzut, ci pe cel duhovnicesc: adică, dacă episcopul sau presbiterul, care sunt ochii Bisericii, se poartă rău și smintesc poporul, trebuie să fie alungați. Căci este mai de folos să ne adunăm fără ei într-un locaș de rugăciune, decât împreună cu ei să fim aruncați, împreună cu Ana și Caiafa, în gheena focului.” (idem, p. 1257).

    În încheiere, trebuie subliniat că scopul îngrădirii este întotdeauna acela de a provoca o judecată sinodală și o hotărâre dreaptă. Dacă însă Sinodul încearcă să acopere pe episcopul căzut, atunci nu face decât să se dovedească pe sine ca pseudosinod, iar îngrădirea continuă până când un Sinod mai mare va da soluția. De notat că ultimul for decizional pentru Biserica Ortodoxă îl constituie Sinodul Ecumenic sau Panortodox.

  • Demontarea categorică a rătăcirii despre Tainele considerate invalide

    În anii 1970, și având ca prilej deschiderile ecumeniste ale lui Athenagoras, a fost exprimată de către un cunoscut scriitor părerea că atunci când un cleric cade în erezie, își pierde automat (adică fără să fie judecat de un Sinod) preoția și Sfintele Taine pe care le săvârșește sunt invalide. La aceste opinii a răspuns în chip răsunător un vestit ieromonah al vremii, zdrobindu-le literalmente, așa cum va constata cititorul. Deoarece aceste păreri continuă să aibă susținători și astăzi, publicăm această respingere categorică a lor, adaptată lingvistic și fără a menționa pe cei implicați de atunci, pe de o parte pentru că sunt deja adormiți și se află în judecata lui Dumnezeu, iar pe de altă parte pentru a ne concentra pe sensul celor scrise și nu pe autorii lor, care în alte chestiuni au greșit amândoi.

    Citind cineva cele două publicații ale domnului K., constată în ele poziții ecleziologice cu totul noi și neobișnuite. Iată ce crede dl. K. despre Episcopii care propovăduiesc învățături eretice, dar nu au fost condamnați de Biserică:

    „Un episcop eretic încetează să mai fie episcop, își pierde preoția, se află în afara Bisericii. Cei care îl urmează prin pomenire, nu mai urmează un episcop, ci un om care a căzut din Harul Arhieresc. Dar când episcopul cade din Har, cum este cu putință să nu cadă și turma lui? De unde își primesc mandatul preoțesc presbiterii? Este oare în stare un arhiereu căzut să dea Trupul și Sângele lui Hristos turmei lui? Canonul al 15-lea al Sinodului I-II scrie limpede că episcopul eretic nu este episcop, ci pseudo-episcop, deci și pseudo-preot. Liturghiile lui sunt pseudo-liturghii, hirotoniile lui pseudo-hirotonii, Mirul lui nu este Sfânt Mir, toate tainele lui sunt lipsite de conținut sfințitor.”

    Așadar, potrivit noului mare ecleziolog dl. K., episcopul căzut în erezie pierde automat Harul dumnezeiesc și nu mai poate săvârși Taine, chiar dacă încă nu a fost condamnat de Biserică și nu a fost tăiat sinodal de Trupul Ei, nici nu a încetat el însuși comuniunea cu Biserica. Îl rugăm deci să ne dea răspuns la cele două întrebări de mai jos:

    1. Patriarhul Athenagoras are sinceritatea să nu-și ascundă convingerile eretice, ci să le proclame public și pe față (mai ales în ultimele săptămâni). Potrivit dlui K., el este deja mort din punct de vedere bisericesc, lipsit de arhierie și a încetat să mai transmită Har dumnezeiesc. Să admitem că este așa!

    Dar un alt Patriarh (vorbind ipotetic), deși este mare eretic, primind în întregime erezia lui Arie, se teme totuși să o propovăduiască public și pe față, de frica caterisirii și a excomunicării, dar face altceva: îi cheamă în particular pe diverși episcopi și preoți ai săi și discută, chipurile nepărtinitor, teme teologice, între care și învățătura lui Arie. În aceste discuții, la început își exprimă o simpatie foarte subtilă pentru Arie, apoi una mai evidentă și așa mai departe. În felul acesta cercetează cu dibăcie dispozițiile interlocutorilor. Dacă vede o opoziție puternică, se retrage cu multă iscusință, încât interlocutorul nici nu își dă seama de convingerile Patriarhului. Dar văzând la alți interlocutori o rezistență mică și slabă, continuă, întotdeauna cu multă inteligență, „catehizarea” și, în timp, convinge un număr însemnat de clerici, dar și de mireni, că Arie avea dreptate. Toți însă, temându-se de consecințe, nu își propovăduiesc pe față convingerile, ci fac inițieri de adepți în mod tainic și conspirativ. Iar ceilalți clerici, cei cu adevărat ortodocși, nici nu își imaginează că Patriarhul lor, împreună cu unii episcopi, sunt eretici de temut; de aceea, complet neștiutori, continuă în cea mai deplină armonie comuniunea cu ei.

    Se întreabă, așadar, dl. K.: Acest Patriarh este bisericește viu sau mort? Mai are Arhierie sau a fost lipsit de ea în mod automat? Săvârșește Taine și transmite Harul dumnezeiesc sau nu?

    Dacă răspunde „nu”, se întreabă din nou: Și atunci ce mai rămâne în picioare? Cine poate ști dacă primește într-adevăr Taine de la orice cleric, din moment ce este cu neputință să cunoască gândurile pe care le are acesta în adâncul sufletului său? Totul în Biserică atârnă atunci în aer!…

    Dacă răspunde „da”, se întreabă din nou: Așadar, toată chestiunea ține de ipocrizie și de viclenie? Mă explic: un Patriarh sau un Episcop al Bisericii Ortodoxe poate să creadă în toate ereziile sau să fie cu totul necredincios. Poate chiar să-și învețe ereziile sau necredința, atrăgând adepți la ele. Este de ajuns să aibă inteligența sau, mai degrabă, viclenia satanică de a nu se expune. Să acționeze meșteșugit, ascuns și conspirativ. Atunci este „cap viu”, are Arhierie, săvârșește adevărate Taine, este izvor al Harului dumnezeiesc!… Dar dacă săvârșește „imprudența” sau „prostia” de a se expune și de a-și descoperi deschis și sincer convingerile, atunci totul se schimbă! Dumnezeu îl dezbracă imediat pe acel nebun de orice Har, iar el devine de acum „cap mort”, care nu mai săvârșește nicio Taină și nu mai transmite niciun Har.

    Oare crede dl. K. că pot fi susținute serios astfel de lucruri? Desigur, canonul al 15-lea al Sinodului I-II vorbește despre erezia care este propovăduită public și pe față, dar face aceasta pentru a stabili situația în care preotul poate să înceteze pomenirea episcopului eretic, și nu pentru a stabili poziția episcopului eretic înaintea lui Dumnezeu. Pentru Dumnezeu, episcopul eretic este eretic fie că își învață erezia public și pe față, fie că o predă în particular și ascuns, fie chiar dacă o ține doar tainic în adâncul inimii sale. Se poate crede oare că Dumnezeu doar în primul caz îl dezbracă pe episcop de Har, iar în al doilea și al treilea caz continuă, răsplătind într-un fel frica și viclenia ereticului, să-l învăluie cu Harul dumnezeiesc?

    1. Au existat de-a lungul timpului Episcopi și chiar Patriarhi, care deși au căzut în erezii și le-au predicat în mod public, totuși nu au fost condamnați până la moartea lor, ci au murit episcopând sau patriarhând!… Dacă, potrivit dlui K., erezia izgonește în mod automat și imediat Harul, dacă, după el, slujbele episcopului căzut în erezie „sunt pseudoslujbe, hirotoniile lui sunt pseudohirotonii, Sfântul Mir al lui nu este Sfânt Mir, toate tainele lui sunt lipsite de conținut sfințitor”, atunci ce a mai rămas în picioare în Biserică? Căci acești Patriarhi au hirotonit episcopi, aceia pe alții, și așa mai departe. Nu s-a rupt, atunci, succesiunea apostolică, din moment ce „hirotoniile lor sunt pseudohirotonii”? Nu s-a alterat iremediabil Preoția? Va spune, poate, dl. K., că, fie și mai târziu, Biserica „a reglat” aceste chestiuni. Dar cei credincioși care au murit până în vremea „reglării”, ce s-a ales de ei, de vreme ce Tainele pe care le primeau în viață erau „lipsite de conținut sfințitor”?

    Mai rămâne încă o problemă de analizat: dacă episcopul (sau preotul) căzut în erezie săvârșește valid Taine până ce este caterisit sinodal și este tăiat din Trupul Bisericii sau până ce el însuși rupe comuniunea cu Ea, atunci de ce canonul Sinodului I-II îi caracterizează pe acești episcopi drept „pseudepiscopi”, dacă se referă la ei înainte de condamnarea sinodală? Foarte simplu: pentru că orice episcop care cade în erezie devine de îndată, în mod POTENȚIAL, pseudepiscop. Prin căderea sa în erezie a creat premisele pentru a fi caterisit și tăiat din Trupul Bisericii. Și nu mai rămâne decât actul condamnării de către Biserică pentru ca el să fie, ACTUALMENTE, un instrument mort și inutil. Până însă să se întâmple aceasta, adică până la condamnarea lui de către Biserică, episcopul sau preotul căzut în erezie continuă, prin dumnezeiasca iconomie, să transmită Harul dumnezeiesc. Desigur, aceasta o face Dumnezeu nu dăruind ceva episcopului sau preotului eretic, ci dăruind pleromei Bisericii. Oare și atunci când Dumnezeu lucrează prin clerici hoți, desfrânați, adulteri, blasfemiatori și alții asemenea, le dăruiește lor? Desigur că nu! Dăruiește pleromei Bisericii!

    Dacă, desigur, un episcop care cade în erezie rupe legăturile cu Biserica, adică încetează comuniunea cu Ea, pleacă din Ea și creează o „biserică” separată sau se alipește de o altă „biserică” eretică, atunci el devine un instrument mort, chiar dacă nu a fost încă condamnat sinodal. Biserica este tezaurul Harului, iar episcopul care rupe comuniunea cu Ea devine un canal gol. De unde va primi Harul, ca să-l transmită altora? Dar episcopul care continuă să-și exercite funcțiile arhierești înlăuntrul Bisericii, chiar dacă a căzut în erezie, săvârșește cu adevărat Taine până ce este condamnat sinodal.

    Hirotoniile de clerici ortodocși săvârșite de episcopi eretici, dar care încă acționau înlăuntrul Bisericii, nu au fost niciodată considerate îndoielnice de către Biserică și nici nu a fost nevoie pentru ele de aplicarea „iconomiei”. Amintesc doar două exemple: Sfântul Chiril al Ierusalimului a fost hirotonit episcop de către mitropolitul arian Acachie al Cezareei, care încă se afla și acționa înlăuntrul Bisericii. Sfântul Anatolie a fost hirotonit patriarh al Constantinopolului de către patriarhul monofizit al Alexandriei, Dioscor, înainte ca acesta să fie caterisit de Sinodul IV Ecumenic și alungat din Biserică. Este, de asemenea, foarte demn de atenție faptul că de fiecare dată când episcopi sau patriarhi care predicau idei eretice erau chemați de Sfintele Sinoade să fie judecați, erau chemați cu toată ordinea bisericească ca episcopi sau patriarhi în funcție! Iar când erau caterisiți, erau caterisiți „de Harul Arhieriei”, „de vrednicia patriarhală sau episcopală”, „erau dezbrăcați de Harul Arhieriei” etc. Până în ultima clipă, așadar, Biserica îi socotea ca arhierei în funcție! Abia după condamnarea de către Ea îi socotea lipsiți de Har, dezbrăcați de Arhierie.

    – «Nestorie a fost înlăuntrul Bisericii în tot timpul dinaintea anatemei lui?», întreabă triumfător dl. K.

    – Da, domnule, a fost! Adică era Arhiereu în funcție al Bisericii lui Hristos. Dacă nu era pentru tine, era pentru Sfântul Chiril, era pentru Sinodul Bisericii Alexandrine, era pentru chiar cel de-al III-lea Sinod Ecumenic! Ai citit vreodată cele trei celebre scrisori ale Sfântului Chiril către Nestorie, care i-au fost trimise după ce acesta a început să predice erezia? Ai văzut cum îl salută pe deja ereticul Nestorie?
    Scrisoarea întâi: «Către preacucernicul și iubitorul de Dumnezeu EPISCOP, CO-SLUJITORULUI Nestorie, Chiril Episcopul, bucurie în Domnul».
    Scrisoarea a doua: «Către preacucernicul și iubitorul de Dumnezeu CO-SLUJITORULUI Nestorie, Chiril, bucurie în Domnul».
    Scrisoarea a treia: «Către preacucernicul și preaevlaviosul CO-SLUJITORULUI Nestorie, Chiril și Sinodul adunat în Alexandria din jurisdicția Egiptului, bucurie în Domnul». Ce mai vrei?

    De asemenea, al III-lea Sinod Ecumenic întrunit la Efes sub președinția Sfântului Chiril, a trimis, printr-o comisie de șase episcopi (onorând astfel vrednicia episcopală a lui Nestorie), pe ereziarh să se prezinte înaintea sa pentru a fi judecat. Acesta a refuzat să vină. Sinodul, socotind învățătura lui ca eretică, l-a condamnat în lipsă. «…Lăcrimând de multe ori (spun Părinții Sinodului în hotărârea de condamnare), am ajuns la această tristă hotărâre împotriva lui: Domnul nostru Iisus Hristos, Cel hulit de el, a hotărât PRIN PREZENTUL SFÂNT ȘI ECUMENIC SINOD ca însuși Nestorie să fie străin de vrednicia episcopală și de orice adunare preoțească». Auzi, dle K.? Era deci sau nu era NestoriE arhiereu în funcție până la condamnarea lui de către Sinodul al III-lea Ecumenic?

    Dl. K. dogmatizează că episcopul care predică public o erezie devine, prin simpla sa faptă, străin de Arhierie și nu mai transmite nici un Har. Însă Sinodul al III-lea Ecumenic, care hotărăște fără greș, proclamă limpede că nu prin altceva, ci doar prin condamnarea sinodală, și numai prin aceasta, Nestorie a devenit „străin de vrednicia episcopală”! La fel și hotărârea infailibilă a Sinodului al VII-lea Ecumenic confirmă și proclamă că nu altceva, ci decizia Sinodului al III-lea Ecumenic de la Efes l-a izgonit pe Nestorie din Biserică: «…Așa cum a dogmatizat mai înainte Sinodul de la Efes, și pe nelegiuitul Nestorie și pe cei împreună cu el, ca pe unii ce introduceau o doime de persoane, i-a scos afară din Biserică».

    Aceasta spun Sinoadele Ecumenice. Ce vrea, așadar, dl. K.? Să-l proclamăm mai presus și mai autentic decât Sinoadele Ecumenice?

    Sursa: https://krufo-sxoleio.blogspot.com/2025/03/blog-post_21.html

  • Interpretarea și documentarea Patristică asupra termenilor „potențial” și „în fapt”

    Despre „potențial” și „în fapt”, vezi notele de subsol din Pidalion (Editura AMD, 2015), paginile 32 și 696, precum și lucrarea Epitome a Sfintelor Canoane, a monahului colivad Neofit Kavsokalivitul (secolul al XVIII-lea), editată de ieromonahul Teodoret (Mavros), Ed. Astir, 1999.

    În fragmentele următoare, prin „prima persoană” se înțelege sinodul care a condamnat deja o anumită inovație. De exemplu, în cazul noului calendar, sunt avute în vedere Sinoadele din secolul al XVI-lea care au condamnat „calendarul nou”. Prin „a doua persoană” se înțelege sinodul ce trebuie convocat pentru a pune în aplicare Sfintele Canoane, adică pentru a condamna „a treia persoană”, anume inovatorii. Să vedem ce spun exact textele citate:

    1. În nota de subsol 22 la Canonul Apostolic 3, Sfântul Nicodim Aghioritul scrie:

    „Trebuie să știm că certările ce le poruncesc Canoanele, adică acestea: să se caterisească, să se afurisească și să se anatematisească, acestea după meșteșugul gramaticii a treia persoană care nu este de față, la care spre a se da porunca acesta de nevoie trebuie a fi a doua persoană, o tâlcuiesc mai bine. Canoanele poruncesc soborului episcopilor celor vii să-i caterisească pe preoți, sau ori să afurisească, ori să anatematisească pe mireni, când calcă Canoanele. Însă, dacă soborul nu va pune în lucrare caterisirea preoților, ori afurisirea, anatematisirea mirenilor, preoții aceștia și mirenii, nici caterisiți nu sunt cu lucrul nici afurisiți, ori anatematisiți. Învinovățiți sunt însă, aici spre caterisire, ori afurisire, ori anatematisire, iar acolo spre Dumnezeiasca osândă.” (Sublinierea în original.)

    1. La pagina 696(Aici este vorba despre versiunea în greacă întrucât în versiunea în română nu există această interpretare), Sfântul Nicodim, interpretându-l pe Sfântul Ghenadie împotriva simoniacilor, scrie:

    „Unii acuzatori ai clerului, care spun că nu mai există Preoție în prezent, deoarece majoritatea sunt hirotoniți pe bani, se bazează pe cuvintele acestui Sfânt și susțin că nu doar Sfântul însuși și Sinodul său zic: să fie lepădat — adică vorbind la imperativ, care, fără mijlocirea celei de-a doua persoane, este gramatical nevalid —, ci adaugă și expresia este lepădat, și aceasta fără ca respectivul să fi fost caterisit de alții. Dar să asculte următoarele: expresia să fie (ἔστω) se înțelege că acea persoană devine în mod real și penal lepădată de către Sinodul care pune în aplicare Canoanele dumnezeiești; în timp ce expresia este (ἔστιν) se înțelege că acea persoană este lepădată potențial, în ce privește vina. Căci, dacă cele două expresii ar fi sinonime, atunci la ce bun ar fi existat ambele? Dacă este ar fi suficient, la ce bun să fie? Una se referă la viitor, cealaltă la prezent, și astfel se află în opoziție. Totuși, în timp ce spunem acestea, nu putem trece sub tăcere că este într-adevăr un lucru înfricoșător ca cineva să fie hirotonit pe bani — lucru pe care Sfântul îl declară categoric și definitiv: că astfel de oameni sunt imediat lepădați de Preoție.” (Sublinierea în original.)

    1. În lucrarea Epitome a Sfintelor Canoane, citim următoarele:

    „Trebuie remarcat că al Șaptelea Sinod, spre finalul primei sesiuni, afirmă că al Șaselea nu a respins hirotoniile făcute de învățătorii ereziei monotelite, întrucât majoritatea celor prezenți [la sinod] fuseseră hirotoniți de ei. Așadar, trebuie luat în considerare cum se împacă aceasta cu Canonul Apostolic 68, care respinge categoric hirotonia făcută de eretici, și cu epistola Sf. Vasile cel Mare către Nicopolitani… Căci președinții Sinodului al Patrulea, Anatolie al Constantinopolului și Maxim al Antiohiei, au fost hirotoniți de Dioscor al Alexandriei, un monofizit, care la acel moment nu fusese încă condamnat sinodal ca eretic. De asemenea, unii dintre participanții la Sinodul al Șaselea care fuseseră hirotoniți de monoteliti — Serghie, Pir, Petru și Pavel —, după hirotonia lor, s-au adunat și i-au anatematizat pe aceștia ca eretici… Cu toate acestea, Sinodul al Șaptelea a acceptat hirotoniile făcute de eretici care nu fuseseră încă examinați sinodal… Nici Meletie al Antiohiei, care a prezidat Sinodul al Doilea, nu fusese hirotonit de altcineva decât de arieni. Totuși, Meletie nu a fost lipsit de hirotonie.” (pp. 63–64, cu accent pe ideea principală)

    Și mai departe:

    „Să nu fie nimeni dintre cei acuzați caterisit înainte de judecată sau în absență, fără o chemare triplă, ci să fie chemat în scris sau prin doi egali spre a răspunde la acuzațiile aduse și a fi prezent la audiere… Căci acele [forme imperative] exprimate la persoana a treia, indicând porunca în absența persoanei, necesită în mod necesar o a doua persoană pentru transmiterea poruncii. Iar dacă o a doua persoană nu este primită, atunci imperativul la persoana a treia devine invalid… Astfel, decretele sfinte, deși posedă o autoritate de netăgăduit, nu o au de la sine și imediat, ci pentru că sunt adresate unei a treia persoane; prin urmare, primirea de către a doua [persoană] este necesară, pentru a transmite — sau mai degrabă a pune în aplicare asupra celei de-a treia — porunca primei persoane. Dacă a doua persoană nu acționează pentru a pune în aplicare asupra celei de-a treia porunca emisă de prima, a treia nu este în fapt afectată de porunca primei, nici în ceea ce privește efectul, nici pedeapsa… Imperativele referitoare la viitor nu poartă sensul prezentului… Astfel, și preoții care nu au fost caterisiți canonic — zic: înainte de judecată — sunt, prin natura lucrurilor, necaterisiți pentru moment… Și cum a stabilit Sinodul Trulan(în canonul al treilea) că și aceia pe care Canoanele Apostolice 17 și 18 îi declară imediat caterisiți — după rătăcirea acuzatorilor clerului — nu sunt cu nimic mai puțin slujitori decât înainte? Faptul că legile zac neaplicate când nu sunt revendicate este arătat și de dumnezeiescul Hrisostom…” (Capitolul 12, Despre „Potențial” și „În fapt” în Canoanele Sfinte, pp. 167–170, cu accent)

    Sursa: https://orthodoxmiscellany.blogspot.com/2025/05/patristic-interpretation-and.html

  • Despre Anatema – Sf. Ioan Hrisostom

    Despre Anatema – Sf. Ioan Hrisostom

    Pentru că în rândul credincioșilor s-a instituit o disponibilitate prea ușoară și parcă o râvnă oarbă de a da Anatema pe oricine, fără prea multă judecată în prealabil, dorim să vă aducem la cunoștință un text remarcabil al Sfântului Ioan Gură de Aur, extras din cartea „Omilii la săracul Lazăr. Despre Soartă și Providență. Despre Rugăciune. Despre Viețuirea după Dumnezeu”, apărută sub egida Editurii Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române:

    Cuvine-se să ne învățăm a nu aduce sub blestem nici pe cei vii, nici pe cei morți.[1]

    1. V-am vorbit nu de mult despre faptul de a nu-L putea cunoaște pe Dumnezeu, și v-am vorbit pe cât se poate arătându-vă cu texte din Scriptură și cu argumente raţionale că înţelegerea firii dumnezeiești este cu totul de nepătruns chiar și puterilor celor nevăzute, acelor puteri care duc o viaţă netrupească și fericită. Cu toate acestea noi, care ducem o viaţă uşuratică și stricată, noi, care ne lăsăm robiți de tot felul de păcate, căutăm să cunoaștem ceea ce este cu totul necunoscut chiar făpturilor nevăzute. Având ca temei al unei astfel de purtări buna părere ce o avem despre puterea noastră de judecată și dorinţa de a afla slavă deșartă de la cei ce se-ncred în noi, nu ne mai gândim că firea noastră e mărginită, nici nu mai urmăm dumnezeieștii Scripturi și Părinților, ci târâţi, ca de un şuvoi de apă, de buna părere ce o avem despre noi, am căzut într-un păcat atât de mare.

    Dar, iată, să vă vorbesc acum și cele ce se cuvin despre anatemă; să vă arăt puterea acestui păcat, pe care nimeni nu-l socoate păcat, ca să pun frâu prin aceasta gurilor celor neînfrânate și să dau pe faţă boala celor care se folosesc, la întâmplare, de acest cuvânt.

    Viața noastră a ajuns într-atât de păcătoasă, încât, deși suntem căzuţi atât de jos, nu ne mai dăm seama că suntem în cele mai mari păcate. S-au împlinit cu noi cuvintele proorocești: „De la picioare până la cap, nimic… nu e neatins; răni, vânătãi, bube deschise; nici oblojeli, nici  fașe, nici untdelenm, nimic care să le vindece.„[2]

    De unde să-mi încep vorba despre acest păcat? De la poruncile rânduite de Stăpanul nostru sau de la neștiința și nepăsarea voastră? N-am să fiu oare luat în râs de unii grăind astfel?, n-am să par că mi-am ieşit din minţi?, n-am să fiu oare acoperit de ocară findcă am de gând să vorbesc de aceste lucruri pline de mâhnire și vrednice de lacrimi? Dar ce-aș putea face? Sufăr, mi se sfâșie sufletul, mi se rupe inima de durere când văd atâta nepăsare, cum întrecem în nelegiuire pe iudei și în necredinţă pe păgâni: Când ies in lume, văd oameni care n-au mintea luminată de dumnezeiasca Scriptură și care nu cunosc câtuși de puţin Scriptura – pe cele mai multe le trec sub tăcere, fiindu-mi rușine să le spun -, oameni nesābuiţi și flecari, „neînțelegând nici cele ce grăiesc, nici cele pentru care dau adeverire„[3], ca unii care îndrăznesc să ne dea o învăţătură despre credinţă și să aducă sub blestem ceea ce nu știu, încât cei străini de credinţa noastră ne iau în râs că nu suntem în stare să îngrijim de o bună vieţuire și nici n-am fost învățaţi să facem fapte bune.

    2. Vai ce nenorocirel “Că mulţi drepţi și prooroci au dorit să vadã cele ce vedem noi, și n-au văzut, și să audă cele ce auzim, și n-au auzit„[4]. Și noi ne batem joc de ele! Luaţi aminte „rogu-vă, la cele auzite, ca nu cumva să cădem”[5]. Dacă porunca grăitā prin îngeri S-a adeverit și orice călcare de poruncă și orice neascultare și-a primit dreapta răsplãtire, cum vom scăpa de pedeapsă noi, dacă vom fi nepăsători la o astfel de mântuire?

    Spune-mi care-i lucrarea harului evanghelic? Pentru ce a venit Fiul lui Dumnezeu în trup? A venit oare ca să ne fim potrivnici unii altora? Învățătura lui Hristos, întru totul mai desăvârşită decât Legea (veche), cere de la noi mai multă dragoste de oameni. În Legea veche se spune: „Să iubești pe aproapele tău ca pe tine însuți„[6]; în Legea nouă, însă, se spune să-ți pui sufletul pentru aproapele tău[7]. Ia aminte la Hristos grăind: „Un om oarecare cobora din lerusalim în Ierihon, și a căzut între tâlhari, care, dezbrăcându-I pe el și rănindu-l, s-au dus, lăsându-l aproape mort. Din întâmplare un preot cobora pe calea aceea și, văzându-I, a trecut pe alături. Asemenea și un levit, ajungând la acel loc şi văzându-l, a trecut pe alături. Iar un samarinean mergând pe cale, a venit la el și, văzându-l, i s-a făcut milă de el şi, apropiindu-se, i-a legat rănile, turnând pe ele untdelemn și vin; și, punându-I pe dobitocul său, l-a dus la o casă de oaspeţi și a purtat grijă de el. lar a doua zi, ieşind și scoțând doi dinari, i-a dat gazdei și i-a zis: Poartă grijă de el și, orice vei mai cheltui, când mă voi întoarce, îți voi da ţie. Deci care dintre aceștia trei ţi se pare că a fost aproapele celui căzut între tâlhari? lar el a zis: Cel ce a făcut milă cu el, lar lisus i-a zis lui: Mergi de fă și tu asemenea! [8]. lată, cât e de mirare! N-a numit „aproapele” nici pe preot, nici pe levit, ci pe cel dispreţuit de iudei potrivit învățăturii lor, adică pe samarinean, pe cel străin, pe cel mult hulit. Numai pe el l-a numit „aproapele”, pentru că la el s-a găsit milă.

    Cuvintele acestea sunt ale Fiului lui Dumnezeu; iar pe acestea le-a împlinit cu fapte când a venit pe pământ, căci n-a murit numai pentru prieteni și pentru ai Lui, ci și pentru dușmani, pentru tirani, pentru înșelători, pentru cei ce L-au urât, pentru cei ce L-au răstignit, pe care-i știa mai înainte de întemeierea lumii că așa vor fi; i-a știut mai dinainte, și totuși i-a zidit într-Însul, fiind biruită preștiința de bunătate. Pentru aceștia Și-a vărsat Sângele Lui, pentru aceștia a primit junghiere. Că spune Domnul: „Pâinea pe care Eu o voi da pentru viaţa lumii este Trupul Meu„[9]. Și Pavel spune aceasta în epistola sa: „Căci vrăjmaşi find, ne-am împăcat cu Dumnezeu prin moartea Fiului Său„[10]. Și iarăși, în epistola către Evrei, spune că a gustat moartea pentru toți oamenii.[11]  Aşadar, dacă Hristos a săvârşit aceste fapte, iar Biserica împlinește pildele acestor fapte făcând în fiecare zi rugăciuni pentru toți oamenii, cum îndrăznești tu Să dai anatemei?

    Te întreb: Ce vrea să însemne cuvântul acesta pe care-l spui: „Să fie anatema!”? Știi oare ce spui? Îți dai seama ce grăiești? Cunoști puterea acestui cuvânt? Vei găsi, într-adevăr, în Scriptura cea de Dumnezeu insuflată rostindu-se „anatema” peste Ierihon: „Și toată cetatea aceasta Îi va fi anatema (va fi pusă deoparte) Domnului Dumnezeului tău„[12]. Și până în ziua de azi este printre noi acest obicei, să se spună: „Cutare a făcut aceasta, a făcut anatemă (ofrandă) în acest loc„. Oare aceasta să fie anatema pe care tu o rostești? Nu! Căci prin această anatema se înțelege o faptă bună, un dar făcut lui Dumnezeu. Tu, însă, ce vrei să spui când rostești: ‘anatemal!? lată ce vrei să spui!: „Să fie dat diavolului, să nu mai aibă parte de mântuire, să ajungă străin de Hristos!”

    Cine ești tu de ţi-ai luat această stăpânire și această mare putere? La ziua judecăţii Fiul lui Dumnezeu va sta pe scaunul de judecată și va pune oile de-a dreapta Sa, şi caprele, de-a stânga[13]. Pentru ce ți-ai luat o râvnă atât de mare, cu care a fost învrednicită numai ceata Apostolilor şi cei care au fost, cu adevărat, după toată rânduiala, urmaşii lor, plini de har și de putere? Aceștia, păzind cu toată luarea-aminte porunca lui Hristos, ca și cum și-ar fi scos ochiul cel drept[14], așa alungau pe eretici din Biserică.

    Aceasta arată marea lor milă și durere; căci se taie un mădular de seamă. Pentru aceea l-a și numit Hristos „ochiul cel drept”, pentru a arăta mila celor care-l alungau pe cel potrivnic dreptei-credințe. De aceea Apostolii şi urmaşii lor au fost, şi în această privinţă ca și în toate faptele lor cu multă luare-aminte: condamnau și alungau ereziile, dar nu aduceau pe nici unul dintre eretici sub blestem.Se pare că Apostolul Pavel a fost silit numai în două împrejurări să rostească anatema; dar n-a dat anatemei pe cineva anume: o dată în Epistola către Corinteni, spunând: „Dacă cineva nu-L iubește pe Domnul nostru lisus Hristos, să fie anatema!”[15] și altă dată în Epistola către Galateni: „Dacă cineva vă propovăduiește altceva decât ceea ce aţi primit, să fie anatema!”[16]

    Cu ce te-mpotrivești? Ceea ce nimeni din cei ce au primit această putere n-a făcut și nici n-a îndrăznit să facă, aceea îndrăznești să faci tu, lucrând împotriva tainei iconomiei întrupării și a pătimiiri mântuitoare a Domnului și luând-o înaintea judecății Împăratului?

    Vreţi să aflaţi ce a grăit un sfânt, unul de mai înainte de noi, un urmaș al Apostolilor, care a fost învrednicit și de mucenicie?[17]

    Acest sfânt, ca să arate cât de greu este cuvântul: „Să fie anatema!”, s-a folosit pentru aceasta de o pildă. „După cum un om de rând care se îmbracă în purpură împărătească – spune el – este ucis ca uzurpator, și el, și cei ce l-au ajutat, tot astfel și cei ce, slujindu-se de poruncile Domnului aduc sub blestemul Bisericii pe un om, aduc asupra lor cea mai mare pierzanie, pentru că răpesc dreptul de judecător al Fiului”. Socotiți oare că este o faptă fără însemnătate a osândi pe cineva cu o astfel de sentință, înainte de vremea judecăţii și înainte de Judecător? Cuvântul acesta, „anatema”, prin înțelesul pe care-l are ne separă cu totul de Hristos.

    Dar oamenii care sunt într-atât de păcătoși ce-şi spun? „Acela este un eretic, spun ei, în el îşi are sălaş diavolul, grăiește nedreptate împotriva lui Dumnezeu, iar prin cuvintele lui ademenitoare și prin înşelăciunea lui deşartă a dus pe mulţi în prăpastia pierzaniei. Pentru aceasta a fost izgonit de Sfinții Părinţi dascălul lui, care a tăiat din trupul Bisericii”, înţelegând Prin aceasta fie pe Paulin[18], fie pe Apolinarie[19].

    Apostolul spune: „Să dea învățătură, certând cu blândețe pe cei ce stau împotrivă, ca doar le va da lor Dumnezeu pocăinţă spre cunoașterea adevărului, și ei să scape din cursa diavolului, de care sunt prinși pentru a-i face voia”.[20]Întinde mreaja dragostei, nu ca să cadă cel neputincios, ci, dimpotrivă, ca să se vindece! Arată că din toată inima ta vrei să faci ca binele (pe care l-ai primit tu) să fie binele tuturora! Aruncă undiţa cea plăcută a dragostei, și astfel, cercetând cu ea cele ascunse, scoate din prăpastia pierzării pe cel pe care îl îneacă gândurile sale. Păruta lui învățătură bună vine sau din prejudecată, sau din neștiință. Arată-i că învățătura lui e străină de învățătura încredinţată de Hristos Sfinţilor Apostoli. lar dacă omul care s-a abătut din calea cea dreaptă va voi să primească sfatul tău, el, după cuvântul proorocului, cu viaţă va viețui[21], iar tu îţi vei izbăvi sufletul tău.

    Dar dacă nu vrea, ci stăruie în îndărătnicia lui, tu, ca să nu te acoperi de vină, mărturisește-ți numai credinţa ta, cu îndelungă răbdare și bunătate, ca să nu-ţi ceară Judecătorul din mâna ta sufletul lui. Nu fi cu ură, nu-i întoarce spatele, nu-l prigoni! Dimpotrivă, arată-i dragoste curată și adevărată. Câștigă-i dragostea! De n-ai avea alt folos, acesta este marele folos acesta-i marele câștig, că vă iubiţi unul pe altul, că aţi învățat să fiți ucenici ai lui Hristos Căci spune Hristos: „Întru aceasta vor cunoaște toţi că sunteţi ucenicii Mei, de veți avea dragoste unii față de alţii”[22]. Apostolul a arătat că dacă nu e dragoste, nimic nu folosește: nici cunoașterea tainelor dumnezeiești, nici credinţa, ori darul proorociei ori sărăcia de bună voie, nici mucenicia pentru Hristos. Că spune Apostolul: „De-aș avea toate tainele și toată ştiinţa şi credinţă încât să mut și munţii, dar dragoste nu am, nimic nu-mi folosește. Și de-aș grăi în limbi îngerești și de-aş împărţi toată avuţia mea și de-aș da trupul meu ca să fie ars, iar dragoste nu am, nimic nu sunt. Dragostea îndelung rabdă, nu se semeţește, nu caută ale sale, toate le suferă, toate le crede, toate le nădăjduiește, toate le rabdă”.[23]

    4. Nimeni dintre voi, mult iubiților, n-a avut atâta dragoste pentru Hristos câtă a avut sfântul suflet al lui Pavel! Nimeni dintre oameni, afară numai de el, n-a fost cu îndrăznire a rosti asemenea cuvinte; îi ardea sufletul spunând: „Împlinesc lipsurile necazurilor lui Hristos, în trupul meu”[24]; și: „Că aș fi dorit eu însumi a fi anatema de la Hristos pentru frații mei”[25] și, iarăși: „Cine este slab și eu să nu fiu slab?”[26]. A avut atâta dragoste pentru Hristos! Cu toate acestea, n-a ocărât pe nimeni, n-a silit pe nimeni, n-a dat anatemei pe nimeni. De-ar fi făcut aceasta, n-ar fi adus lui Dumnezeu atât de multe neamuri și atâtea cetăţi întregi! Dimpotrivă, făcea acestea vorbind frumos, rugând, îndemnând, deși era umilit, lovit, pălmuit și luat în râs de toţi.

    Astfel, când s-a dus la atenieni și i-a aflat pe toţi închinători la idoli, nu i-a ocărât spunându-le: „Sunteţi nişte atei și cu totul necredincioși!”. Nu le-a spus: „Pe toate lucrurile voastre le socotiți dumnezei, și numai de singurul Dumnezeu vă lepădați, de Stăpânul și Ziditorul întregii lumi!”. Dar ce le-a spus?

    – Iată! „Trecând și privind locurile voastre de închinare, am aflat și un altar pe care era scris: ‘Dumnezeului necunoscut’. Ei bine, Cel pe care voi necunoscându-L Îl cinstiți, pe Acela vi-L vestesc eu Vouă!”[27]Ce lucru minunat!; Ce inimă de părinte! A spus cã elinii erau evlavioşi[28]cu toate că se închinau la idoli, cu toate Cã erau necredincioși!

    – Pentru ce? 

    – Pentru că îndeplineau toate îndatoririle religiei lor ca nişte oameni evlavioși, socotind că cinstesc pe Dumnezeu; fiind încredintaţi de aceasta.

    Rogu-vă, dar, pe voi toți, să fiţi următori lui Pavel, și eu împreună cu voi. Dacă Domnul, Care cunoaște mai dinainte gândul și voința fiecăruia, Care știe mai dinainte rostul fiecăruia dintre noi, a făcut aceasta, spre a revărsa asupra noastră darurile și dărnicia Sa – căci Dumnezeu nu ne-a zidit spre rele – învrednicindu-ne astfel de bunătăţile cele de obște, pentru că vrea ca toți să fim următori ai Lui, pentru ce tu lucrezi împotrivă, tu, care te duci la Biserică spre a săvârși jertfa Fiului lui Dumnezeu? Nu știți, oare, că Hristos n-a zdrobit trestia frântă și n-a stins feștila ce fumega?[29]

    – Dar ce înțeles au aceste cuvinte?

    – la aminte! Hristos n-a alungat pe luda și pe cei ce au căzut la fel cu el, până ce fiecare dintre ei nu s-a răzleţit singur și nu s-a dat cu totul rătăcirii.

    Nu facem noi oare rugăciuni pentru neştiinţa poporului? Nu ni S-a poruncit oare să ne rugăm pentru duşmani, pentru cei ce ne urăsc şi pentru cei ce ne prigonesc?

    lată, eu îmi împlinesc slujba mea! Iată, rogu-vă, hirotonia nu dă putere de stăpân, nu înalţă, nu duce la tiranie. Toţi am luat același Duh, toţi am fost chemați la înfiere

    Întru El; iar pe cei pe care Tatăl i-a încercat, pe aceia i-a învrednicit să slujească, după stăpânirea rânduită lor, fraţilor lor. Împlinindu-mi dar slujba, cu stăruință vă rog să vă depărtaţi de un păcat așa de mare. Cel pe care vrei să-l aduci sub blestem este sau viu și în viața aceasta muritoare, sau mort. Dacă este încă în viaţa de aici, păcătuiești de vrei să ţii departe de Hristos pe un om care se poate

    întoarce, care se poate schimba din rău în bine; iar dacă e mort, păcătuiești cu mult mai mult.

    – Pentru ce? Pentru că „Pentru Domnul său stă sau cade”[30], pentru că nu mai este sub stăpânire omenească. Și e primejdios să judeci asupra a ceea ce este ascuns și păstrat Judecătorului veacurilor, singurul care știe și măsura cunoștinţei, și mărimea credinţei.

    Spune-mi, rogu-te, de unde vom ști cu ce cuvinte se va învinovăţi sau se va apăra acela în ziua când Dumnezeu va judeca cele ascunse ale oamenilor? Cu adevărat, „cât sunt de necercetate căile Lui și cât de nepătrunse judecăţile Lui.”[31] „Că cine a cunoscut gândul Domnului sau cine a fost sfetnicul Lui?[32]. Poate că nimeni dintre noi, prea iubiţilor, nu se mai gândește că am fost învredniciţi primind înnoire a vieţii prin harul Sfântului Botez! Poate că nimeni nu vrea să mai știe că are să fie o judecată viitoare! Dar, pentru ce aduc vorba eu de judecata viitoare? Nu vrem să mai ştim nici că vom muri și că vom ieși din trup, și aceasta numai din pricina nebuniei ce ne face robi ai lumii acesteia!

    Stați departe, rogu-vă, de un păcat atât de mare! lată, spun și mărturisesc înaintea lui Dumnezeu și înaintea aleșilor Lui îngeri, că păcatul acesta are să ne fie în ziua judecății pricină de mare chin și de foc nestins. Dacă în pilda celor zece fecioare, au fost izgonite din cămara cea de nuntă, din pricina împietririi inimii lor, fecioarele care duseseră o viață stralucită și plină de credință, fiindcă Stăpânul a toate văzuse faptele lor, cum vom putea fi învredniciți de mântuire noi, care trăim fără nicio grijă și ne purtăm fără milă cu aproapele nostru? De aceea, rogu-vă să nu ascultați cu nepăsare astfel de cuvinte. Negreșit trebuie să anatenatemizăm învăţăturile eretice, cele potrivnice învăţăturilor primite de noi, să condamnăm învăţäturile lipsite de credinţă, dar să cruţăm cu toată grija pe oameni și să ne rugăm pentru mântuirea lor.

    Facă Dumnezeu ca noi toți să fim stăpâniți de dragostea de Dumnezeu și de aproapele, să împlinim lucrarea poruncilor Domnului nostru, ca în ziua învierii să întâmpinăm pe Mirele Ceresc cu fapte de milă și cu candelele aprinse, aducându-l Lui întru slavă cât mai mulţi oameni, care au primit folos de pe urma inimii noastre bune, cu harul și cu iubirea de oameni a Unuia Nascut Fiul lui Dumnezeu, cu Care Tatălui slavă, împreună cu Sfântul Duh, acum și pururea şi in vecii vecilor. Amin.

    [1] PG 48, 945-952
    [2] Isaia 1: 6
    [3] I Timotei 1:7
    [4] Matei 13:17
    [5] Evrei 2:1
    [6] Levitic 19:18
    [7] cf. Ioan 15:13
    [8] Luca 10:30-37
    [9] Ioan 6:51
    [10] Romani 5:10
    [11] cf. Evrei 2:9
    [12] Iosua 6:17
    [13] cf. Matei 25:33
    [14] cf. Matei 5:29
    [15] I Corinteni 16:22
    [16] Galateni 1:9
    [17] PG 48, 945-952
    [18] În text: Paulian
    [19] PG 48, 949, nota a
    [20] II Timotei 2:25-26
    [21] cf. Iezechiel 3:21
    [22] Ioan 13:35
    [23] I Corinteni 13,2,1,3,4,5,7
    [24] Coloseni 1:24
    [25] Romani 9:3
    [26] II Corinteni 11:29
    [27] Faptele Apostolilor 17:23
    [28] cf. Faptele Apostolilor 17:22
    [29] cf. Isaia 42:3
    [30] Romani 14:4
    [31] Romani 11:33
    [32] Romani 11:34; Isaia 40:13