Rezistența Ortodoxă

Categorie: Istorie Bisericească

  • Două minuni ale Sfântului Spiridon ce confirmă calendarul vechi

    Ne aflăm în anul 1926, în ziua de 25 decembrie pe stil nou, și 12 decembrie pe stil vechi, zi în care creștinii drept-slăvitori îl serbează pe Sfântul Ierarh Spiridon, iar ortodocșii de stil nou serbează Crăciunul. Trecuseră aproximativ doi ani de la impunerea violentă a calendarului gregorian asupra Bisericii Greciei. Mulți credincioși au opus rezistență și au rămas statornici tradițiilor bisericești.

    În Mandra, un mic sat din Attica (Grecia), unii locuitori au mers la biserica lor pentru a cinsti pomenirea Sfântului Spiridon, însă poliția, urmând un ordin al Arhiepiscopiei, încuiase ușa bisericii cu lanțuri. Atunci, locuitorii au aprins lumânările pe care le aveau la ei și le-au fixat pe ușa sfântului locaș. Și, iată, o, minune! Lanțurile au căzut, iar ușa bisericii s-a deschis!

    Trei ani mai târziu (1929), în aceeași zi, o mare minune s-a petrecut în biserica Sfântului Nicolae din Karystos, Eubeea. În timp ce preotul nou-calendarist citea Evanghelia de Crăciun, icoana mare a Sfântului Spiridon s-a ridicat în aer până la cupolă, iar apoi, cu un zgomot puternic, a coborât și s-a fixat la locul ei, în timp ce un nor a apărut în fața icoanei. Preotul, părintele Vasilios Bakosis, și credincioșii s-au înspăimântat și s-au grăbit să cerceteze icoana.

    A doua zi, li s-a poruncit să nu vorbească despre întâmplare, iar icoana a fost înlăturată, spunându-se că de vină ar fi fost un cui…

  • Scrisoarea Pr. Filothei Zervakos despre problema calendarului

    Paros, 16 august 1979

    Preaiubitule întru Domnul părinte Teoclite1,

    (a) Am primit scrisoarea sfinției voastre acum două luni. De câte ori luam pana să vă scriu, veneau în grupuri creștini ortodocși evlavioși din cele mai îndepărtate colțuri ale lumii pentru spovedanie, iar deoarece se grăbeau să se întoarcă la casele lor, nu am reușit să vă scriu. Astăzi am găsit puțin timp și vă răspund.

    [Arhiepiscopul Hrisostom] Papadopoulos2, despre care îmi scrieți că reimprimați cartea sa „Examinarea acuzelor calendaristice”, susține acolo că îndreptarea calendarului nu a fost lucrarea sa personală, [întrucât, chipurile,] s-a făcut cu acordul unanim al Ierarhiei; ba chiar „demonstrează” că vechi-calendarismul ar fi o simplă amăgire.

    (b) Adevărul curat este că [arhiepiscopul Hrisostom] Papadopoulos, într-o anumită comisie3, care s-a întrunit în anul 1923 pentru revizuirea vechiului calendar, al cărei membru era — fiind atunci profesor la Universitatea Națională din Atena și director al Școlii Teologice Rizarios —, și-a exprimat părerea că sub niciun motiv nu este îngăduită corectarea vechiului calendar și introducerea noului calendar în Biserica Greciei, deoarece aceasta ar fi fost proclamată de celelalte Biserici surori ortodoxe ca schismatică.

    Opinia sa cumpătată, rațională și înțeleaptă a fost acceptată de toți membrii comisiei, iar Sfântul Sinod a hotărât ca Statul, pentru relațiile și tranzacțiile comerciale cu țările europene și celelalte națiuni, să urmeze noul calendar, în timp ce Biserica, pentru prăznuirile sale, să păstreze vechiul calendar.
    Astfel, pentru o vreme, a domnit pacea atât în țară, cât și în Biserică4.

    Însă, după trecerea a câtorva luni5, nu prin votul lui Dumnezeu și al poporului, ci prin votul guvernului revoluționar de atunci — Plastiras și Gonatas —, Hrisostom Papadopoulos s-a ridicat pe tronul arhiepiscopal al Atenei.
    Atunci el a introdus calendarul papistaș, prin ordinul guvernului și la sfatul patriarhului ecumenic de atunci, Meletie Metaxakis6, un arhimason, inovator, reformist, purtând cel mai înalt grad, al 33-lea, al masoneriei, și având o deviză fermă:

    „Întărește, fă să propășească, dezbină și cucerește.”

    (c) La începutul introducerii noului calendar, impus necanonic, nelegiuit și nechibzuit în Biserică, nu au fost de acord — așa cum susține [arhiepiscopul Hrisostom] Papadopoulos — toți arhiereii;
    s-au împotrivit opt episcopi7, însă, de teamă să nu-și piardă scaunele, au cedat; unii au cedat, de asemenea, din cauza exceselor, fanatismului și zelului lipsit de discernământ al unor vechi-calendariști athoniți, care s-au abătut de la calea cea dreaptă, căzând în erezii, rebotezări și ungere din nou cu Sfântul Mir, predicând și crezând că Sfintele Taine săvârșite după noul calendar sunt nevalide și că nu există mântuire în afara vechiului calendar.

    Prin urmare, faptul că [arhiepiscopul Hrisostom] Papadopoulos afirmă că introducerea noului calendar nu a fost lucrarea sa personală și că s-a făcut cu votul unanim al ierarhilor, de vreme ce el însuși a introdus-o la porunca guvernului, nu spune adevărul curat.

    (d) Când însă guvernul revoluționar a demisionat și s-au organizat alegeri pentru desemnarea unui nou guvern, P. Tsaldaris8, lider al „Partidului Popular”, le-a cerut vechilor-calendariști să îl voteze și, ca răsplată a votului lor, urma să reintroducă în Biserică calendarul vechi.
    Abia ce a preluat puterea P. Tsaldaris, câțiva dintre fanaticii vechi-calendariști — încurajați și încrezători în promisiunile lui că va reintroduce calendarul vechi — i-au scris mitropolitului Hrisostom Papadopoulos scrisori amenințătoare, spunându-i că îl vor omorî dacă nu va reintroduce imediat calendarul vechi.
    Mi-a arătat aceste scrisori într-o dimineață, când l-am vizitat. Și, emoționat și cutremurat, mi-a spus, imediat ce m-a văzut: „Salvează-mă! Tu mă vei salva!”. „Ce se întâmplă, Preafericite?”, l-am întrebat. „Ia!”, mi-arată el, ținând în mână câteva scrisori, „îmi scriu vechii-calendariști că mă vor omorî”.

    (e) Atunci mi-am amintit că i-am scris eu două epistole: una înainte ca el să introducă noul calendar papist în Biserica Ortodoxă a Greciei — rugându-l să nu îndrăznească să-l introducă și să nu divizeze Biserica în două tabere beligerante, ci să se comporte, împreună cu ceilalți arhiepiscopi, ca un bun Păstor, să aducă pace, să unească Patria, care era divizată în două partide, Regaliști și Venizeliști, și să rămână la prima sa opinie, pe care toți membrii comisiei pentru îndreptarea calendarului o lăudaseră și o susținuseră — calendarul vechi, pe care Biserica Ortodoxă l-a urmat aproape 1.600 de ani și de la care nu a suferit niciun rău9.
    A doua scrisoare i-am scris-o după introducerea noului calendar și îl rugam în mod insistent să reintroducă Calendarul vechi al Sărbătorilor, pe care cei 318 Părinți ai Sfântului și Marelui Sinod Ecumenic, care au stabilit ca el să rămână veșnic și neschimbat, îl făcuseră nemișcat; la fel cele șapte Sinoade Ecumenice și sinoadele locale îl confirmaseră și păstraseră. „Ai grijă”, i-am scris, „Preafericite, să-l reintroduci, căci a fost introdus în mod ilegal, necanonic și imprudent, și din acest motiv au început să apară roadele lui. «Roada Duhului», zice Apostolul Pavel, «este dragostea, bucuria, pacea, îndelunga-răbdare, bunătatea, binele, credința, blândețea, înfrânarea»10; rodul calendarului papistaș este însă gelozia, durerea, mânia, injuriile, dezbinarea etc. Grăbește-te, Preafericite, să-l reintroduci, căci va veni ceasul și îți vei lovi capul”.
    „Amintește-ți, Preafericite, când ți-am scris atunci acea scrisoare ți-am spus că îți vei lovi singur capul!”.

    (f) Atunci a început să-și lovească cu ambele mâini capul cu putere, zicând: „Să nu se fi întâmplat! Să nu se fi întâmplat!”11
    M-am întristat adânc în acea clipă și i-am spus:
    „Nu vă mâhniți, Preafericite, situația se va îndrepta. Ce doriți de la mine, cel mai mic dintre oameni? Cu ce pot eu să vă ajut?”
    El mi-a răspuns:
    „Du-te la președintele celor de stil vechi și spune-i că îl rog să meargă la domnul Prim-ministru, ca să-i ceară să-mi dea ordinul, iar eu, chiar mâine, voi introduce în Biserică vechiul calendar.”
    I-am spus:
    „Preafericite, Biserica trebuie să dea porunci conducătorilor statului, nu să primească de la ei, căci mulți dintre aceștia sunt francmasoni, necredincioși, atei.”
    Mi-a răspuns:
    „Deoarece atunci guvernul revoluționar mi-a dat ordin, tot guvernul trebuie din nou să-mi dea ordin.”
    „Stați liniștit, Preafericite, i-am spus, și vă voi aduce un răspuns.”

    Ca și cum aș fi avut aripi, am zburat, pentru că am crezut că sosise momentul potrivit ca pacea dorită să se restabilească în Biserică.
    Am alergat și i-am găsit pe președintele celor de pe vechiul calendar, kyr Dimitrakopoulos, împreună cu vicepreședintele domnul Efstratiadis12, director al ziarului Skrip, în casa președintelui Parlamentului, domnul Petrakakos13.
    Salutându-i, le-am spus:
    „Vin din partea Arhiepiscopului Atenei, Hrisostom Papadopoulos, aducându-vă veste de bucurie. Mi-a spus să vă transmit că vă roagă să-l rugați pe domnul prim-ministru să-i dea ordinul de a reintroduce în Biserică vechiul calendar — și cu bucurie, chiar de mâine, îl va restabili. Iată, deci, un moment binevenit: moment de liniște, pace, înțelegere și unire în Biserica dezbinată.”

    (g) Domnul Petrakakos, înainte de a se forma guvernul sub conducerea lui Panagis Tsaldaris, care le promisese celor de stil vechi că, dacă îl vor vota, va reintroduce vechiul calendar, fusese un mare apărător al calendarului vechi.
    Scria articole și publica în ziare că Patriarhia Ecumenică de la Constantinopol și Biserica Greciei trebuie declarate schismatice, întrucât recunosc că Domnul nostru Iisus Hristos S-a născut, S-a tăiat împrejur, S-a botezat și S-a schimbat la față după noul calendar, dar S-a răstignit, S-a îngropat, a înviat și S-a înălțat după cel vechi14.

    El publica, de asemenea, că ar trebui ridicată condamnarea de schismă asupra Bisericii Bulgare, care fusese pedepsită pentru că își constituise singură un patriarhat fără aprobarea Patriarhiei Ecumenice, întrucât și alte Biserici Ortodoxe — ale Rusiei, României și Serbiei — își numiseră patriarhi fără a fi condamnate ca schismatice; și că nicio altă Biserică Ortodoxă nu a primit calendarul papist, eretic, în afară de Patriarhia Ecumenică și Biserica Greciei.

    Aceste articole fierbinți ale lui Petrakakos au tulburat și au înspăimântat Sfântul Sinod al Greciei, care l-a rugat să înceteze a mai scrie, deoarece exista pericolul ca Biserica Greciei să fie excomunicată de celelalte Biserici Ortodoxe și condamnată ca eretică și schismatică.
    Pentru a-l convinge să înceteze a mai scrie, l-au numit Comisar Regal, avocat al Sfântului Sinod, avocat al Mănăstirilor Pendeli și Petraki, cu salarii lunare foarte mari — chiar mai mari decât salariul unui ministru.
    Atunci a încetat să mai scrie și să fie dușman al noului calendar, devenind, pentru bani, apărător al calendarului papistaș și dușman al celui vechi.

    (h) Neștiind acestea, i-am spus că sosise momentul ca Biserica să dobândească pace și unitate.
    De aceea, când i-am spus că Preafericitul Hrisostom mi-a spus că, de îndată ce guvernul îi va ordona, el va readuce vechiul calendar chiar a doua zi, s-a tulburat și mi-a spus că guvernul nu are de gând să dea un asemenea ordin.

    Atunci s-a ridicat vicepreședintele vechilor calendariști, Efstratiadis, și, apropiindu-se de el, i-a spus cu mânie:
    „Nu mitropolitul Papadopoulos e vinovat. Voi sunteți! Sunteți mincinoși, nelegiuiți, batjocoritori de Dumnezeu, trădători! Și ceea ce îți spun acum să transmiți și prim-ministrului Tsaldaris: fiindcă, deși ne-ați promis că veți readuce calendarul patristic, acum vă încălcați promisiunile — așadar sunteți vicleni, mincinoși, înșelători!”

    Văzând că mânia și cearta creșteau, și că, dacă n-ar fi fost președintele celor de stil vechi, care îi sfătuia să înceteze strigătele și insultele și să discute cu înțelepciune și blândețe, ar fi ajuns să se bată, m-am întors la arhiepiscop și i-am spus:
    „Preafericite, guvernul, mi-a spus președintele Parlamentului, nu dă permisiunea… Ascundeți-vă puțin, până va trece mânia Domnului.”

    Nu trecuseră multe zile și prim-ministrul Tsaldaris, care le promisese vechilor-calendariști că, dacă îl vor vota, va readuce calendarul vechi, i-a exilat pe episcopii acestora15.

    Atunci arhiepiscopul Hrisostom Papadopoulos, prinzând curaj, a scris că, chipurile, el nu fusese cel care introdusese noul calendar, ci că acest lucru se făcuse „cu votul unanim al ierarhilor”.

    (i) Nu spune [însă] adevărul.
    Adevărul este că el (adică arhiepiscopul Hrisostomos Papadopoulos) a introdus noul calendar, din ordinul guvernului de atunci și la sfatul patriarhului ecumenic de atunci, [Meletie] Metaxakis.

    Ca arhiepiscop, ar fi trebuit să-și păstreze prima sa opinie, cea dreaptă, cumpătată, rațională și înțeleaptă: că Biserica Greciei nu putea accepta îndreptarea vechiului calendar fără acordul unanim al tuturor Bisericilor Ortodoxe, întrucât ar fi fost declarată schismatică — opinie pe care o împărtășiseră toți membrii comisiei și pe care o aprobaseră atât Biserica Greciei de atunci, cât și Guvernul.

    A susține, așa cum scrieți dumneavoastră [părinte Theoklitos], că vechi-calendarismul este o simplă rătăcire, dovedește instabilitate de caracter și rătăcire a minții și a gândirii.

    Dacă ar fi spus că unii dintre zeloții fanatici și ultra-zeloții vechi-calendariști s-au abătut de la calea dreaptă, s-au înșelat, i-au interpretat greșit pe Sfinții 318 Părinți purtători de Dumnezeu, care au instituit și ne-au transmis vechiul calendar pentru ca noi să prăznuim sărbătoarea Paștelui la aceeași dată, ca să nu existe certuri între creștini, atunci s-ar fi putut justifica — pentru că Sfinții Părinți nu ne-au poruncit că vechiul calendar ne va mântui și că doar prin el vom săvârși Tainele.

    Dar a spune că vechi-calendarismul este o rătăcire pură, înseamnă a-i acuza și a-i considera rătăciți pe cei 318 Sfinți Părinți purtători de Dumnezeu care l-au instituit, pe toate Sinoadele Ecumenice și Locale care l-au urmat și l-au întărit, și pe toate Bisericile Ortodoxe care l-au ținut până în anul 1924; înseamnă de asemenea a se acuza pe sine însuși, cel care în 1923 l-a susținut și în 1924 l-a dărâmat.

    (j) Și aceasta a pățit-o pentru că a urmat, așa cum nu trebuia, pe inovatorul, modernistul și masonul patriarh [Meletie] Metaxakis, despre care — când i-am amintit că, dacă nu va desființa noul calendar papist introdus fără drept, va veni ziua în care își va lovi capul —, când acea zi a venit și și-a lovit capul, spunea cu suspine și lacrimi:
    „Să nu fi ajuns aici! Să nu fi primit noul calendar! El, el, acel stricat Metaxakis, m-a pierdut!”.

    Patriarhul [Meletie] Metaxakis l-a târât și în alte fapte necugetate, pe care le trec sub tăcere. Spun însă, cu conștiință curată, că dacă nu l-ar fi urmat și nu s-ar fi învoit cu el, s-ar fi arătat ca unul dintre cei mai de seamă dascăli și scriitori moderni ai Neamului și ai Bisericii noastre Ortodoxe, asemenea lui Evgheinos Voulgaris, Nichita Theotokis, Makarios Notaras, Sfântul Nicodim Aghioritul, Athanásios din Paros și Sfântul Nectarie al Pentapolei.

    Dar, în loc să-i urmeze pe aceștia și să rămână statornic și ferm în Tradițiile Apostolice și Patristice, el a urmat pe [patriarhul Meletie] Metaxakis, cu care au deschis porțile turmei raționale (Bisericii) către [patriarhul] Atenagora16, către Meliton al Calcedonului17, către Iacov al Americii18, care, intrând în turma rațională, au sfâșiat oile raționale și Patriarhia Ecumenică însăși.

    (k) Nu arunc toată vina, răspunderea și cauza numai asupra patriarhilor și arhiereilor; vinovați sunt și mirenii care i-au născut și crescut — căci, după inimile lor, Dumnezeu dă conducătorii.
    Suntem vinovați cu toții — și cel dintâi eu. Dacă spunem că nu păcătuim, mințim.

    Unul dintre remediile acestor rele este pocăința adevărată și sinceră, întoarcerea către Dumnezeul cel prea-bun și Tatăl ceresc.
    Dacă ne pocăim, ne vom mântui; dacă nu ne pocăim, ne vom osândi.
    Să alegem, așadar, calea pocăinței.

    Cu dragoste frățească și părintească,
    † Arhimandrit Filotheos Zervakos

    Sursa:https://www.imoph.org/Theology_el/3f2003dGerFil-3.pdf

    1. Este vorba despre binecunoscutul erudit monah athonit, bătrânul Teoclit Dionisiatul. Importanța deosebită a prezentei scrisori a cuviosului bătrân Filotei Zervakos către părintele Teoclit a fost deja subliniată în lucrarea noastră: „Problema calendarului sau erezia ecumenismului? — Referință critică la trei articole ale bătrânului Teoclit Dionisiatul” (continuarea V, §§ 10-12), rev. Sfântul Ciprian, nr. 321 / iulie–august 2004, pp. 68-71 și 75. ↩︎
    2. Hrisostom Papadopoulos (1868-1938) – profesor la Universitatea din Atena (1914-1923), anterior director al Școlii „Sfânta Cruce” din Ierusalim, precum și al Școlii Rizarios din Atena. Prieten și colaborator al lui Meletie Metaxakis, a participat activ încă de la început la Mișcarea Ecumenistă. A fost mitropolit și apoi arhiepiscop al Atenei începând din martie 1923 (ales la 8 martie și hirotonit la 10 martie). Nu doar principalul factor al reformei calendaristice din 1924, ci și pionier ecumenist și unul dintre întemeietorii Consiliului Mondial al Bisericilor (CMB) de la Geneva. ↩︎
    3. Statul elen, prin Guvernul Revoluționar al lui Stylianos Gonatas, a înființat în anul 1922 o comisie specială pentru studierea problemei reformei calendarului.
      Președintele comisiei a fost ministrul finanțelor G. Kofinas, iar membrii — juristul P. Tsitsekles, precum și profesorii universitari arhimandritul Hrisostom Papadopoulos, Amilkas Alivizatos și D. Aiginitis.
      La 16 ianuarie 1923, comisia a înaintat un raport oficial către guvern, în baza căruia Statul Elen, prin Decretul Regal privind noul „Calendar civil” din 18 ianuarie 1923, a implementat reforma calendarului în mod unilateral, iar valabilitatea decretului a fost stabilită de la 16 februarie 1923, dată care a fost redenumită oficial 1 martie 1923.
      (vezi Monitorul Oficial al Regatului Greciei, seria I, nr. 24, Atena, 25 ianuarie 1923) ↩︎
    4. „Pentru o vreme” – adică din 1 martie 1923 până la 1 martie 1924, când arhiepiscopul Hrisostom Papadopoulos a hotărât „îndreptarea calendarului iulian” și în plan bisericesc.
      Astfel, 10 martie 1924 (Duminica Ortodoxiei) a fost redenumită 23 martie 1924.
      (vezi Circulara din 1.3.1924 și Ordinul telegrafic din 3.3.1924, în Arhim. Theoklitos A. Strangas, Istoria Bisericii Greciei, vol. II, pag. 1246–1249, Atena, 1970) ↩︎
    5. Reforma civilă a calendarului a fost aplicată la 16 februarie / 1 martie 1923, iar hirotonia lui Hrisostom Papadopoulos a avut loc la 10 martie 1923.
      În timpul celei de-a patra întruniri a sinodului(16–21 aprilie 1923), dar și la a cincea întrunire (24 decembrie 1923 – 2 ianuarie 1924), în care s-a decis și reforma calendarului bisericesc, rolul lui Hrisostom Papadopoulos a fost determinant.
      La 10 / 23 martie 1924, el a aplicat personal „schimbarea forțată a calendarului” și, prin urmare, și-a asumat răspunderea deplină pentru această modificare calendaristică.
      (Arhim. Theoklitos A. Strangas, op. cit., vol. II, p. 1250, nota 1) ↩︎
    6. Meletie Metaxakis (1871–1935) — personalitate controversată, extrem de activă și neliniștită, mare inovator și, fără îndoială, mason. A fost mitropolit al Kitiului (Cipru) între 1910–1918, al Atenei între 1918–1920, patriarh al Constantinopolului între 1921–1923 și al Alexandriei între 1926–1935.
      A fost unul dintre pionierii și fondatorii mișcării ecumeniste. ↩︎
    7. În ședința a XI-a din 27 iunie 1929, a celei de-a X-a adunări a sinodului, mitropolitul Chalkidei Grigorie, după citirea proceselor-verbale ale Sinodului, a subliniat caracteristic:
      „Din procesele-verbale citite privind introducerea noului calendar, reiese că nu a existat nicio opoziție.”
      Dimpotrivă, „cu privire la aceasta a existat o opoziție vie din partea multora, dar aceasta nu a fost consemnată în procesele-verbale, în timp ce alte opinii au fost consemnate cu grijă.”
      (Arhim. Theoklitos A. Strangas, op. cit., vol. III, p. 1646, Atena, 1971) ↩︎
    8. Panagis Tsaldaris (1867–1936). Politician și jurist renumit.
      Lider, începând din 1924, al „Partidului Popular” antivenizelist, fondat în 1915 de Dimitrios Gounaris.
      A deținut de două ori funcția de prim-ministru: între anii 1932–1933 și 1933–1935. ↩︎
    9. Termenii „au statornicit”, „au confirmat” și „au păzit”, iar mai jos „au predat”, trebuie înțeleși în sensul că „Sfântul și Marele Sinod Ecumenic (cel dintâi), pe baza calendarului vechi — numit Iulian — a statornicit ca sărbătoarea Paștilor să rămână neschimbată, veșnică”.
      (Vezi epistola din 16 mai 1973 a Cuviosului Gheron Filotheos către preotul Dimitrios Gagkastathis, adormit la 16/29 ianuarie 1975, în volumul „Părintele Dimitrios Gagkastathis — Omul lui Dumnezeu (1902-1975), Viața – Minuni – Învățături și Scrisori”, p. 274-278, editura „Ortodoxos Kypseli”, Salonic, 1975) ↩︎
    10. Cf. Galateni 5,22-23. ↩︎
    11. „Νὰ μὴ τό ᾿σωνα!…” (expresie de profundă pocăință): „Să nu fi reușit!… Să nu fi ajuns până aici!…”.
      Verbul grecesc σώνω – în acest context: „a izbândi”, „a duce la capăt”, „a reuși”. ↩︎
    12. Efstratiadis Grigorios (1862–1950). Jurist, jurnalist și om politic sub stindardul „Frontului Popular” (din 1915). La început colaborator al ziarului politic „Skrip”, din 1903 devine proprietarul acestuia.
      Lucrarea sa intitulată „Adevărul real despre calendarul bisericesc” (Atena, 1929, 220 pagini), publicată inițial în seria de articole din „Skrip” (martie 1928), rămâne până astăzi un document valoros pentru analiza istorică a Reformei Calendarului din 1924. ↩︎
    13. Petrakakos Dimitrios (1877–1946). Avocat și om politic, specialist în drept canonic și științe politice. A fost autorul unui număr mare de lucrări în aceste domenii. ↩︎
    14. După cum este cunoscut, inovatorii (nou-calendariști), din 1924, aplică în practică atât noul calendar (pentru sărbătorile fixe din Minei), cât și calendarul tradițional (pentru sărbătorile mobile din Triod și Penticostar). ↩︎
    15. După îngrădirea lor ecleziastică, cei trei ierarhi — Ghermanos al Dimitriadei, Hrisostomos, fost al Florinei, și Hrisostomos al Zakinthosului — au format un Sfânt Sinod arhieresc de trei membri, trimițând către Sinodul nou-calendarist documentul „Protest și Declarație” din 26 mai 1935.
      Ulterior, au hirotonit patru noi episcopi: Hristofor al Megarei, Gherman al Cicladelor, Mathei al Vrestenei, Policarp al Diavliei.
      Toți cei șapte episcopi au fost chemați să fie judecați de Tribunalul Sinodal de Primă Instanță pentru Episcopi al nou-calendariștilor, dar au refuzat, trimițând o scrisoare oficială de renunțare la jurisdicție (31 mai 1935).
      Tribunalul a pronunțat următoarele sentințe:
      – la 13 iunie 1935, condamnarea celor patru episcopi nou-hirotoniți;
      – la 14 iunie 1935, condamnarea celor trei ierarhi hirotonisitori.
      Pedeapsa: depunere din treaptă (caterisire) și exilare timp de cinci ani într-o mănăstire, „după ce, prin mijlocirea mitropolitului Damaskinos al Corintului, s-a reușit ca prim-ministrul P. Tsaldaris să fie convins și, printr-un decret-lege semnat în aceeași noapte, a fost modificată Legea nr. 5383/1932, pentru ca episcopii condamnați să nu poată face apel sau contestație care să suspende pedeapsa aplicată”.
      (Vezi: Arhimandritul Theoklitos A. Strangas, op. cit., vol. III, p. 2035–2045, „Mișcarea arhierească în sprijinul celor de pe vechiul calendar”). ↩︎
    16. Atenagora I, Patriarh al Constantinopolului (1948–1972, †1972).
      Fericitul întru pomenire Gheron Iustin Popovici (†1979) spunea despre acesta:
      „În vremurile din urmă, acesta (Atenagora) a devenit o sursă de anarhie și de nihilism în lumea ortodoxă; pe bună dreptate, aghioriții îl numesc eretic și apostat.” ↩︎
    17. Meliton Hatzis († 27 decembrie 1989), mitropolit de Calcedon, originar din Imvros și Tenedos; anterior mitropolit de Iliupole și Theira, în Patriarhia Constantinopolului.
      A fost un veteran ecumenist, mentor, îndrumător și inspirator al succesorului său ca mitropolit de Calcedon, Bartolomeu Archontonis (fost al Filadelfiei, din 1973, ales patriarh în ianuarie 1990, întronizat în 1991). ↩︎
    18. Iacov (Koukouzis), arhiepiscop al Americii de Nord și de Sud (1959–1996, †2005), aparținând Patriarhiei de Constantinopol. De asemenea, un veteran ecumenist. ↩︎

  • Primirea Episcopilor iconoclaști la Sinodul VII Ecumenic – Vasilie I. Touloumtzis

    Biserica, ca Trup tainic al lui Hristos, are o viață dată, nedespărțită și neschimbată, care, fiind adevăr veșnic, se transmite neschimbat prin curgerea timpului convențional și trecător. Temelia neclintită a unității Bisericii o constituie credința predanisită, a cărei expresie dogmatică delimitează autenticitatea experienței duhovnicești a cunoașterii lui Dumnezeu prin împărtășire. Aceasta înseamnă că orice abatere de la unitatea de nedespărțit a credinței semnalează o altă experiență, care nu aparține Bisericii, ci lumii. Într-un astfel de caz, teologia Bisericii se transformă într-un ansamblu de opinii despre Dumnezeu, care însă, în esență, nu-L descriu pe Dumnezeu, ci mai degrabă diferiții idoli, pe care omul întunecat i-a alcătuit după chipul și asemănarea propriei sale întunecări. Tocmai de aceea, orice erezie constituie, în ultimă instanță, o idolatrie consecventă. Acesta este motivul care explică modul în care Trupul Bisericii, în continuitatea sa, prin simțurile sale dogmatice, percepe și, ulterior, înfruntă fiecare astfel de deviere.

    Un astfel de exemplu este Sinodul VII Ecumenic (787), care a fost chemat să înfrunte în mod eclesial erezia iconoclastă și multiplele sale consecințe. Însă, înainte de a trece la argumentarea teologică a reprezentării prin icoană a Persoanei lui Hristos și a sfinților Săi, a procedat la cercetarea problemei restabilirii sau nu a arhieriei foștilor episcopi iconoclaști care se pocăiseră – problemă analizată pe baza acordului acestora cu credința și Tradiția Bisericii.

    Cel care studiază Actele Sinodului VII Ecumenic înțelege imediat seriozitatea teologică cu care Biserica a abordat provocarea iconoclastă. Ea nu a încercat să împace situațiile prin metode de reconciliere socială, ci a acționat în mod terapeutic, pe baza unor criterii strict ecleziologice. Caracterul pur eclesial al hotărârilor Sinodului l-a făcut, de atunci, un punct de referință în modul de primire a clericilor eretici și schismatici1.

    Este important de subliniat că, de la bun început, nu s-a urmărit integrarea necondiționată – pur numerică – a episcopilor iconoclaști, pentru ca apoi, la un al doilea nivel, să se caute, într-un mod improvizat, găsirea unei argumentații convenabile și cât mai convingătoare. Dimpotrivă, drumul a fost exact opus. Episcopii care s-au pocăit de rătăcirea lor dogmatică, având deja hirotonia validă în Biserică (și nu în grupări harismatic nelegitime – condamnate sinodal), au fost cercetați cu privire la cugetul lor, a fost verificată sinceritatea intențiilor lor și apoi au citit o mărturisire de lepădare a ereziei, prin care, între altele, se angajau să nu mai tulbure din nou Biserica prin mișcări schismatice și învățături eretice.

    În aceste condiții, Sinodul VII Ecumenic, în întregime și într-un cuget, a hotărât în sens pozitiv primirea foștilor episcopi eretici care s-au pocăit. În continuare, corpul sinodal a primit pe acești arhierei, dar într-o altă formulare: «Dumnezeu i-a primit cu bine pe ortodocși»2, astfel încât toți împreună să poată asculta scrisorile de credință ale celorlalte scaune patriarhale și apoi să treacă la restul lucrării Sinodului, adică la clarificarea teologiei icoanei și la condamnarea iconoclasmului – confirmarea și evidențierea, așadar, a Tradiției unitare, pe care ereticii încercaseră să o marginalizeze.

    Respectivii episcopi au fost, în cele din urmă, primiți fără rehirotonire, pe baza hirotoniei pe care o primiseră în sânul Bisericii Sobornicești și, prin urmare, a realității și validității arhieriei lor. Dacă această condiție fundamentală ar fi lipsit în mod teoretic, atunci, în mod evident, Sinodul nu ar fi avut niciun motiv și nici o bază ecleziologică să treacă la etapa următoare, aceea a examinării cugetului, întrucât cei ce solicitau primirea s-ar fi aflat în rândul mirenilor.

    Sursa:https://krufo-sxoleio.blogspot.com/2022/10/1438-1439-787.html

    1. Vezi studiul corespunzător: Vasile I. Touloumtzis, Cadrul ecleziologic și condițiile primirii ereticilor conform Actelor Sinodului VII Ecumenic, în vol. Credința ca temei al unității Bisericii, Atena, 2022. ↩︎
    2. Praxis γ΄, E. Lamberz, Acta conciliorum oecumenicorum, Series secunda, vol. III: Concilium universale Nicaenum secundum, Pars Prima, Concilii actiones I-III, Berlin – Boston: De Gruyter, 2008, p. 232. ↩︎

  • Scrisoare de protest a pr. Serafim Rose împotriva prigonirii fericitului părinte Kyprian Koutsoumbas

    Către Ministrul de Interne
    Guvernul Greciei
    Atena, Grecia

    Excelența voastră,

    Am aflat că arhimandritul Kyprian Koutsoumbas a fost „caterisit” și redus la starea de mirean de către Biserica oficială a Greciei. Vă rugăm să folosiți autoritatea dumneavoastră pentru a-l proteja pe el și preoția sa împotriva oricărui act de violență din partea Bisericii oficiale aflate sub tutela guvernului.

    În America îl cunoaștem pe arhimandritul Kyprian Koutsoumbas ca pe un cleric vrednic de respect al jurisdicției vechi calendariste, care este recunoscută de Sfântul Sinod al Bisericii Ruse din Diaspora și de mulți episcopi din afara Greciei. Noi, împreună cu mulți alți creștini ortodocși din America, dorim să credem că Guvernul Greciei va respecta convingerile religioase sincere ale acelor persoane din Grecia care s-au separat, din motive canonice și de conștiință, de Biserica oficială, și că îi va permite părintelui Kyprian să își trăiască liber credința ortodoxă și să își îndeplinească îndatoririle preoțești fără amestec din partea guvernului.

    Dacă însă, în ciuda nădejdilor noastre, arhimandritul Kyprian va fi supus vreunui fel de violență din partea Bisericii sau a Guvernului, noi și multe mii de creștini ortodocși din afara Greciei nu putem considera aceasta decât un act de prigoană împotriva adevăratei Biserici Ortodoxe și a credincioșilor ei, fapt pentru care vom fi datori să informăm cititorii revistei noastre.

    Cu respect,

    Monahul Serafim,
    Monahul Ghermano

    Editorii revistei The Orthodox Word

    26 februarie 1971

    Sursa: https://krufo-sxoleio.blogspot.com/2016/10/blog-post_16.html

  • Mitropolitul Vitalie: Are ROCOR dreptul de a judeca întâi-stătătorii bisericilor locale?

    18 decembrie 1996 / 1 ianuarie 1997

    Preasfințite Vlădyka,

    La cererea și propunerea Mitropolitului vechi-calendarist Kiprian [Koutsoumbas], privind adoptarea unei decizii comune împreună cu noi pentru a condamna rătăcirile ecumeniste ale Patriarhilor Ecumenici, doresc să propun membrilor Sinodului Episcopal următorul răspuns:

    În această zi de 28/15 ianuarie 1997, în cadrul sesiunii Sinodului Episcopal, propunerea menționată a fost discutată și s-a luat următoarea decizie:

    Nu există nicio îndoială că Patriarhii Ecumenici, împreună cu alți întâistătători ai Bisericilor Ortodoxe locale, prin participarea activă la mișcarea ecumenistă, s-au așezat singuri pe scaunul de judecată. Cu toate acestea, Biserica Ortodoxă Rusă din Afara Granițelor nu se consideră înzestrată cu autoritatea și dreptul de a rosti o judecată asupra acestora, lăsând această chestiune responsabilă în seama unui posibil Sinod Ecumenic viitor, valid și legitim. Orice altă încercare de condamnare ar reprezenta un spectacol jalnic, incompatibil cu poziția noastră canonică dreaptă și onorabilă, menținută cu statornicie de-a lungul celor șaptezeci și cinci de ani, pe calea istoriei milenare a Bisericii Ruse.

    Fericitul întru pomenire Mitropolit Filaret, la vremea sa, a trimis „Epistola Sa Îndurerată” către toți Patriarhii Ecumenici. Noi nu putem decât să intensificăm acel mesaj, afirmând că Patriarhii Ecumenici se află astăzi în pericolul de a pierde darul cel prețios al lui Dumnezeu — libertatea — prin acceptarea directivelor și a „sfaturilor” venite din partea administrației centrale a Ecumenismului, aflate în însăși celebra Geneva.

    Al dumneavoastră sincer binevoitor,

    Mitropolit Vitalie

    Sursa: https://orthodoxmiscellany.blogspot.com/2025/07/metropolitan-vitaly-does-rocor-have.html

  • Despre „episcopi” și „sinoade” paralele (Partea I)

    de Nikolaos Mannes

    Atât cei de stil nou (sub părintele Efthymios Trikaminás), cât și cei de stil vechi, recent retrași din comuniune, îi critică pe Ortodocșii autentici pentru că au format un „sinod paralel” (față de cel recunoscut de stat) în anul 1935 și pentru că ulterior au hirotonit „episcopi paraleli”, în mitropoliile în care existau deja episcopi de stil nou.

    Ei scriu: „Dacă se întemeiază un sinod paralel cu cel eretic sau este hirotonit un episcop într-o eparhie, fără ca episcopul eretic existent să fi fost mai întâi condamnat, atunci se încetează întreruperea comuniunii, deoarece se creează o altă, nouă «Biserică».”1

    „Nu cred că se va găsi vreun exemplu în Ortodoxie în care, într-o singură eparhie bisericească, să existe și să-și exercite îndatoririle simultan doi episcopi — unul ortodox și unul eretic — și două sinoade corespunzătoare, care să funcționeze concomitent și paralel, fără ca erezia să fi fost mai întâi condamnată de un sinod ortodox. Și mai ales un exemplu prin care sfinții ne-ar fi învățat prin faptele lor că acesta este un drum canonic de luptă și de mărturisire în vreme de erezie.”2

    „Nu avem însă în istoria bisericească niciun exemplu în care, în vreme de erezie, să fi existat și să fi funcționat în același loc două sinoade paralele — unul al ortodocșilor și unul al ereticilor — în înțelesul că ortodocșii s-au delimitat (prin întreruperea comuniunii) de eretici și au așezat episcopi în alte poziții paralele, fără, desigur, ca erezia să fi fost condamnată și acești episcopi să fi fost așezați printr-un sinod.”3

    „Situația a fost menținută între cele două tabere — inovatorii ‘de stil nou’ și tradiționaliștii ‘de stil vechi’ — până în anul 1935, an în care trei mitropoliți ai Bisericii Greciei au întrerupt comuniunea cu ierarhia inovatoare și au restabilit comuniunea eclezială cu partea luptătoare și canonic împotrivitoare a ortodocșilor. Însă, în loc ca această binecuvântată decizie a celor trei să devină începutul și piatra de temelie a vindecării schismei de facto și al restaurării integrale a ortodoxiei sănătoase, a devenit, din păcate, începutul unor mari nenorociri. Eroarea uriașă a celor trei n-a fost alta decât hirotonirea a patru ieromonahi și astfel constituirea unui „sfânt sinod” paralel cu cel al inovatorilor calendarului!”4

    „Sinodul este singurul organ competent care poate condamna pe eretic și să ridice un nou episcop ortodox pe tronul episcopal; în niciun caz nu este îngăduit ca o eparhie să aibă mai mult de un ocupant în același timp. Această tradiție a fost respectată atât de ortodocși, cât și de eretici; de aceea, întotdeauna fiecare tabără a luptat pentru a înălța în rang episcopal pe cei cu aceleași convingeri ca ei. Prin urmare, când G.O.C. (Ortodocșii Autentici din Grecia) au ajuns la punctul întreruperii comuniunii, trebuiau să lupte pentru a-i alunga pe episcopii eretici și să ridice ortodocși în locul lor. În schimb, ei au creat noi scaune episcopale, paralele cu cele existente!”5

    Să vedem însă, una câte una, obiecțiile celor recent retrași din comuniune:

    1. Nu există în Istoria Bisericească exemplu în care să existe, în aceeași episcopie, episcop ortodox și eretic, înainte de condamnarea celui de-al doilea.

    Această obiecție a fost formulată de pr. Efthymios Trikaminás, în timp ce dl. Tsallos adaugă că această „tradiție” ar fi fost, chipurile, respectată atât de eretici, cât și de ortodocși.

    La această obiecție a răspuns pr. Iosif prin scrierile sale6, în care demonstrează că un asemenea lucru nu este valabil și aduce câteva exemple istorice. Deși astfel se dovedește că această presupusă „tradiție” nu a fost „respectată” nici de eretici, nici de ortodocși, pr. Efthymios, prin răspunsurile sale7 și aflându-se într-o poziție dificilă (din moment ce s-a dovedit clar existența simultană a unui episcop eretic și a unuia ortodox în aceeași episcopie), a susținut că nu voia să spună că nu au existat asemenea exemple, ci că nu au existat din partea sfinților, ca exemple de luptă canonică și vrednice de urmat!

    Astfel ajungem să examinăm a doua obiecție.

    • Nu există în Istoria Bisericească exemplu în care ortodocșii să fi hirotonit un episcop „paralel” cu cel eretic, înainte de condamnarea acestuia, și mai ales ca acest lucru să fi fost considerat de sfinți drept exemplu de luptă canonică.

    Și totuși, există. Să vedem în mod caracteristic trei astfel de exemple:

    1. Sfântul Eustatie al Antiohiei îl hirotonește pe Evagrie în Constantinopol.

    Ne aflăm în Constantinopol în anul 370. Turma ortodoxă se află sub prigoană din partea împăratului arianofron Valens și este lipsită de episcop. În acel an moare episcopul oficial (adică recunoscut de Stat) arianofron al Constantinopolului, Eudoxie, și este ales ca succesor tot un arianofron, Demos. Ortodocșii reacționează8 și, profitând de prezența Sfântului Eustatie al Antiohiei în Cetate (care, după întoarcerea sa din exil, se ascundea din cauza urcării pe tronul imperial a lui Valens), îl aleg ca episcop ortodox al Cetății pe Evagrie, pe care îl hirotonește Sfântul Eustatie. Acest fapt îl înfurie pe Valens, care îi arestează și îi exilează pe amândoi (hirotonit și hirotonisitor). De altfel, în Constantinopol se mai afla, în acea perioadă, și un alt episcop, ales de către Anomei (ramura extremă a arienilor), numit Florențiu9. Se cuvine a menționa că toți acești eretici (Omieni, Anomei, Macedonieni ș.a.m.d.) erau încă nejudecați, adică Sfântul Eustatie a așezat episcop ortodox ÎNAINTE DE JUDECAREA SINODALĂ și de caterisirea acestor eretici, care a avut loc în anul 380, prin Sinodul II Ecumenic10.

    2. Lucifer de Cagliari îl hirotonește pe Paulin în Antiohia.

    Cu câțiva ani mai devreme, și anume în anul 362, sosește în Antiohia episcopul de Cagliari, Lucifer, care se afla în ținuturile Orientului Mijlociu, exilat de către arienofroni. Scopul vizitei sale în Antiohia era de a ajuta la înlăturarea Schismei Antiohiene, întrucât partea sănătoasă (a ortodocșilor) se împărțise în două facțiuni: „Eustatienii” (care se despărțiseră de „Biserica oficială” după nedreapta caterisire a Sfântului Eustatie al Antiohiei) și „Meletienii” (care se despărțiseră de „Biserica oficială” după nedreapta caterisire a Sfântului Meletie al Antiohiei).
    Acolo, Lucifer intră în comuniune bisericească cu „Eustatienii”, și pentru că a fost de acord cu ei în privința înțelesului termenilor „ousia” (ființă) și „hypostasis” (ipostază) – din cauza limbii, întrucât limba latină, fiind limitată, reda ambele noțiuni prin cuvântul „substantia” –, i-a considerat pe „Meletieni” ca triteiți și pe Sfântul Meletie ca eretic, așadar îl hirotonește și îl așază ca episcop ortodox al cetății pe conducătorul „Eustatienilor”, Paulin. Trebuie menționat că în Antiohia exista și episcopul „oficial”, arianofronul Euzoiu, iar mai târziu s-a adăugat și un al patrulea episcop, apolinaristul Vitalie. Vedem, așadar, că Lucifer, considerând că nu există episcop ortodox, hirotonește și el, ÎNAINTE DE JUDECAREA SINODALĂ și caterisirea ereticilor, un episcop pentru ortodocși. Această faptă a fost considerată dreaptă atât de către Sfântul Atanasie cel Mare și Biserica Alexandriei, cât și de către Biserica Romei, iar și Bisericile din Asia Mică ar fi considerat-o corectă, DACĂ NU AR FI ȘTIUT că Sfântul Meletie era ortodox în cuget (Sfântul Vasile cel Mare a depus mari eforturi pentru a-l convinge pe Sfântul Atanasie de acest lucru și a reușit abia cu puțin timp înainte de adormirea acestuia din urmă)11.

    3. Așezarea unei „ierarhii paralele” în Confederația Polono-Lituaniană de către Teofan al Ierusalimului (vezi și partea a II-a a articolului pentru lămuriri despre înțelegerea greșită a subiectului de către autor – n. trad.).

    În anul 1596, cinci dintre cei șapte episcopi ortodocși ai Statului Polono-Lituanian12, și anume: Mihail al Kievului, Ipatie al Vladimirului, Chiril al Luțkului, Grigorie al Polațkului, Iona al Pinskului și Dionisie al Helmului, îl recunosc pe Papă drept întâiul episcop, fără a modifica vreo altă dogmă sau tradiție (Unirea de la Brest). Singurii care nu l-au recunoscut pe Papă și au întrerupt comuniunea cu ceilalți au fost Ghedeon al Leontopolei și Mihail al Peremîșlului, care, împreună cu alți ortodocși, în Sinodul Local de la Brest, au anatematizat Unirea și i-au condamnat pe apostați.

    În anul următor, Sfântul Meletie Pigas, Patriarhul Alexandriei, trimite o scrisoare către Ghedeon al Leontopolei, sfătuindu-l să încerce să adune un Sinod de cel puțin trei episcopi cu scopul de a desemna un nou Mitropolit13 și de a hirotoni noi episcopi, pentru a reface Ierarhia14. Acest lucru nu a fost posibil, iar după câțiva ani au adormit și cei doi episcopi rămași, Ghedeon și Mihail, lăsând turma fără episcop.

    Refacerea Ierarhiei și așezarea unui Sinod „paralel” (față de cel uniat recunoscut oficial de Stat) a avut loc, în cele din urmă, în anul 1620. Patriarhul Ierusalimului Teofan, în urma unei călătorii prin Rusia, vizitează Kievul. Pe 15 august săvârșește o Liturghie festivă în Lavra Sfântului Teodosie, unde se adună o mare mulțime de ortodocși, care îi adresează o stăruitoare cerere să hirotonească Arhierei pentru Biserica Locală, începând cu Mitropolitul Kievului. Această cerere a fost sprijinită și de cazaci, care l-au asigurat pe Patriarh că, în cazul în care Statul ar încerca să-l persecute pentru fapta sa, îl vor apăra cu armele. Se redă în continuare descrierea emoționantă a primei hirotonii15: „Teofan, cântărind bine lucrul și măsurând însemnătatea deosebită a faptei sale, prin care urma să fie distrus uniatismul și să triumfe ortodoxia, a hotărât cu curajul său caracteristic să împlinească cererea atât de gravă a ortodocșilor. Așadar, le-a poruncit să-i indice, cu cea mai mare precauție și în taină, candidații. După ce acest lucru s-a întâmplat, hirotonia primului episcop a avut loc în noaptea de 6 octombrie, în Mănăstirea de lângă Școala greco-slavonă, ale cărei ferestre au fost acoperite cu perdele groase. Liturghia și întreaga slujbă a hirotoniei s-au desfășurat în secret, în șoaptă, cu cântările intonate încet de călugărul grec Gavriil, unul dintre însoțitorii patriarhali”16.

    Printr-o proniatoare coincidență, în zonă se aflau și alți doi Arhierei – Neofit al Sofiei și Avraamie al Stagonului –, și astfel a fost posibilă prima hirotonie. Treptat, au fost hirotoniți șapte Arhierei: Mitropolitul Kievului și episcopii celorlalte șase eparhii ale Statului. Așadar, nu a fost vorba doar de așezarea unor „episcopi paraleli”, ci a unei „Sinod paralel”17!

    Statul nu a recunoscut Ierarhia Ortodocșilor, deoarece – așa cum scrie profesorul Vasios Feidas – s-a susținut că episcopii acelor eparhii (uniați) încă trăiau18, exact același argument pe care îl invocă astăzi cei recent rupți de comuniune (nepomenitorii). Vedem chiar că este folosită nu doar aceeași argumentație, ci și aceeași terminologie („Sinod paralel”). Iată ce scrie critic, istoricul uniat contemporan John-Paul Himka: „Cu ajutorul celor din urmă (călugări și cazaci) și fără aprobarea statului, a fost restaurată în 1620 o ierarhie ortodoxă paralelă (n. trad. parallel în original) față de ierarhia uniată. Postul (episcopal) avea acum doi episcopi ruteni (ucraineni): pe Iosafat Kunsevici pentru uniați și pe Meletie Smotrînskî pentru ortodocși”19.

    Statul Polono-Lituanian nu doar că nu a recunoscut Ierarhia ortodocșilor, ci i-a și prigonit cu furie20, iar abia în 1632 – după doisprezece ani de cumplite persecuții – a fost silit (datorită prezenței semnificative a deputaților ortodocși) să recunoască, sub anumite condiții, Mitropolia Kievului (pe vremea lui Petru Movilă) și doar alte patru eparhii21.

    4. Cei trei Arhierei care s-au desprins în 1935 de Ierarhia inovatoare și au preluat păstorirea Adevăraților Ortodocși (Biserica vechi calendaristă) nu trebuiau să înființeze un „Sinod paralel” și să hirotonească „episcopi paraleli”.

    Așa cum am văzut mai sus, în vreme de erezie generalizată, cei despărțiți ortodocși au dreptul nu numai să aibă episcopi proprii, ci și să folosească orice mijloc legitim pentru a o combate.

    Pentru o astfel de perioadă de erezie trebuie să avem în vedere principiul „din necesitate și din lege se face derogare”. Necesitatea, adică o forță superioară, justifică încălcarea legii. Acesta este un principiu fundamental atât al dreptului civil, cât și al dreptului bisericesc.

    Pentru a înțelege acest lucru trebuie dat un exemplu caracteristic. Încălcarea semaforului și viteza excesivă sunt infracțiuni sancționate de Codul Rutier. Dar atunci când o autospecială de pompieri, o ambulanță sau o mașină de poliție sunt chemate într-o situație de urgență, ele pot să meargă cu viteză excesivă, încălcând semaforul, deoarece nu sunt obligate să respecte aceleași reguli ale Codului Rutier. Deci întrebarea care trebuie pusă este următoarea: „A fost necesară înființarea unei Sinod ‘paralel’ pentru Biserica veche calendaristă sau nu?”

    După cum reiese din scrierile conducătorului luptei Bisericii vechi calendariste, Sfântul Ierarh Hrisostom de Florina, desigur că a existat nevoie de înființarea unui Sinod, care însă nu a fost considerat o „altă”, „nouă”, „paralelă” sau „a doua” Biserică, iar privirea ierarhului de Florina era mereu îndreptată spre convocarea unui Sinod Panortodox, la care tindea această luptă:

    „Văzând noi asemenea nedreptăți și fărădelegi ale Bisericii și nevrând să avem din pricina lor conștiința noastră împovărată, după ce în zadar, de multe ori, am rugat în Sinodul Ierarhiei ca acesta să revină la calendarul sărbătorilor moștenit de la străbuni și să unească pe creștini prin înlăturarea scandalului provocat, am fost aduși, cu multă durere și strâmtorare a inimii, la hotărârea de a ne declara printr-un act scris în stare de întrerupere a comuniunii bisericești cu Biserica conducătoare și de a oferi o ocrotire pastorală părții celor care urmează calendarul sărbătorilor vechi, cel statornicit de Sinodul I Ecumenic… Noi, având în vedere Sfintele Canoane și Statutul bisericesc, din moment ce am fost declarați demiși fără vreo procedură, am ajuns la concluzia că Sinodul conducător a aprobat actul nostru de întrerupere a comuniunii, așa încât trebuia și noi să ne îngrijim, ca autoritate bisericească provizorie a celor de stil vechi, de trebuințele religioase ale acestora, dintre care cea dintâi era hirotonirea de episcopi în regiunile unde existau mase compacte de credincioși de stil vechi. Iată de ce am procedat la hirotonirea a patru episcopi, așa cum aveam dreptul potrivit cu sfintele și dumnezeieștile Canoane. La această hirotonie a episcopilor am procedat și pentru trebuințele religioase ale celor peste opt sute de filiale (parohii – n. trad.) ale celor de stil vechi din diferite regiuni, dar și pentru a da Bisericii conducătoare și Guvernului prilejul să înțeleagă și să aprecieze cum se cuvine gravitatea demersului nostru, care urmărea ridicarea scandalului și unirea creștinilor prin restatornicirea tradiției liturgice ortodoxe și multiseculare.” („Calendarul în raport cu Biserica Ortodoxă de Răsărit” – 31/3/1938)

    „Nimeni dintre cunoscătorii temeinici ai Dreptului Canonic și cei care au simțire ortodoxă nu poate susține cu seriozitate că vechii-calendariști constituie o a doua Biserică Ortodoxă în cadrul Statului, ci [ei reprezintă] Biserica Ortodoxă Autocefală a Greciei, cea moștenită de la strămoși și neînnoită. Căci, oricât ar apărea, din punct de vedere exterior și al manifestării credinței, ca având un cult propriu, locașuri proprii de rugăciune și slujitori proprii, totuși aceștia, deși se află în nepărtășie cu ierarhia înnoitoare, ca unii ce țin cu tărie de Tradiții și de Sfintele și Dumnezeieștile Canoane, nu constituie, din punct de vedere canonic, o Biserică separată de aceea cu care au întrerupt temporar comuniunea bisericească din motive canonice, ci [constituie] straja neadormită, care veghează neîncetat pe meterezele (zidurile de apărare ale unei cetăți sau ale unei fortificații – n. trad.) de diamant ale Uneia Biserici Ortodoxe Elene… Partea vechilor-calendariști, nefiind constituită și recunoscută ca Biserică de sine stătătoare de către un Sinod Panortodox, nu poate constitui o Biserică distinctă de aceea din care s-a desprins temporar, pentru a nu deveni părtașă la [vina] ierarhiei din pricina inovației unilaterale. Și nu numai că această parte nu divizează Biserica, ci ea constituie, în cadrul Bisericii Autocefale a Greciei, latura luminoasă și nepătată a conștiinței Ortodoxe a acesteia. Așadar, noi, cei care urmăm rânduiala liturgică tradițională și respectăm, așa cum se cuvine, mai degrabă rânduielile apostolice și sinodale decât hotărârile necanonice ale ierarhiei, nu constituim o Biserică schismatică separată, ci, în cadrul Uneia Biserici, noi am salvat hrisoavele Tradițiilor Bisericești și continuăm Istoria și caracterul Ortodoxiei Bisericii Autocefale a Greciei.” („Apologie în fața Curții de Apel din Atena”, Atena, 29 martie 1940)

    „…Recunoaștem că această acțiune (n.n. hirotoniile din 1935) a fost pripită și, din punct de vedere canonic, riscantă și prematură; însă am întreprins-o cu nădejdea că Sinodul nostru Arhieresc, fiind statornic în rânduielile ortodoxe și în sfintele tradiții, va fi recunoscut, fie și din iconomie bisericească, de către celelalte Biserici Ortodoxe, până la o soluționare validă a disputei legate de calendar, printr-un Sinod Panortodox…” („Memoriu apărător pentru restaurarea Calendarului Bisericesc Strămoșesc”, 1945)

    „În ce privește acordarea acestei libertăți (n.n. exercitarea datoriilor religioase ale vechi-calendariștilor), ierarhia nou-calendariștilor opune veto-ul, adică refuzul, susținând că statul nu poate avea pe teritoriul său două Biserici Ortodoxe, una nou-calendariștă și una vechi-calendaristă. În această privință, noi nu suntem de acord, susținând că, prin acordarea din iconomie a libertății pentru organizarea religioasă a vechi-calendariștilor până la o soluționare validă și canonică a problemei calendarului — cu adevărat disputată, cum am afirmat în fața viitorului Sinod Panortodox — nu se creează o a doua Biserică, ci o minoritate a Bisericii care este în dezacord cu majoritatea ierarhiei și continuă istoria Bisericii Grecești, păstrând ortodoxia nealterată de inovația calendaristică. Opinia ierarhiei, conform căreia prin acordarea libertății vechi-calendariștilor s-ar crea o a doua Biserică și un stat în stat, după cum spun, nu este adevărată, pentru că Bisericile nu încolțesc ca ciupercile în curtea Bisericii, ci sunt întemeiate și înzestrate prin Har și Taine de către întreaga Biserică, care este păstrătoarea Harului și binecuvântării. Această opinie a ierarhiei, conform căreia o parte a clericilor și a laicilor se desparte temporar de Biserică din motive de dezacord față de o problemă bisericească disputată și vindecabilă conform Sfântului Vasile cel Mare, până la ridicarea dezacordului de către un Sinod Panortodox Canonic, are iz de protestantism, care oferă unor persoane individuale dreptul de a întemeia o Biserică separată fără opinia și binecuvântarea întregii Biserici. Și aceasta, pentru că protestanții cred și susțin că inspirația și voința Sfântului Duh în chestiunile credinței și sfințirii se arată și prin indivizi, în opoziție cu opinia Bisericii Ortodoxe, care crede și mărturisește că inspirația și lucrarea Sfântului Duh se manifestă prin întreaga Biserică care interpretează și mărturisește drept Cuvântul adevărului dumnezeiesc… Noi, însă, păstorii vechi-calendariștilor, cunoscători ai dreptului canonic și cu puls ortodox, susținem că nu suntem o a doua Biserică în stat, ci strigăm cu voce tare și clar că rămânem credincioși datelor și nouă predate de cele 7 Sinoade Ecumenice Sfinte, reprezentând, deși minoritari, Biserica Greacă strămoșească și neschimbată, a cărei istorie o continuăm sub înțelesul cel mai autentic al ortodoxiei. Adevărat este că, oricât am apărea, în aparenta noastră slujire, cu locașuri proprii de rugăciune și slujitori proprii, cu toate că trăim în necomunicare cu ierarhia inovației, totuși noi nu suntem o a doua Biserică, ci reprezentăm sfânta și nevinovata înțelegere a ei și paznicii neobosiți ai Bisericii Elene, veghetorii atenți asupra fortărețelor zidite de Dumnezeu și nebiruite ale Ortodoxiei păstrate.” („Respingerea tratatului calendaristic a Preasfințitului Mitropolit Dorotheos Kottaras”, Decembrie, 1947)

    „…Conducerea ierarhică, prin inovația calendaristică, a încetat să mai reprezinte adevăratul înțeles ortodox al Bisericii Grecești. Prin urmare, aceasta, desprinsă din trunchiul Bisericii Ortodoxe, a devenit o Biserică separată, diferită de spiritul vechi, autentic și nealterat al Ortodoxiei, punându-se astfel sub judecata întregii Biserici Ortodoxe universale. Prin aceasta, conducerea ierarhică a abătut de la sfințenia ortodoxiei stricte, în ciuda aparențelor exterioare și a numărului său, încetând, așa cum s-a spus mai sus, să reprezinte adevăratul înțeles ortodox al Bisericii Grecești. Acest adevărat înțeles și importanță ortodoxă sunt reprezentate de ierarhii, clerul și poporul care urmează vechea tradiție calendaristică, stabilită de Sinoadele Ecumenice și confirmată prin actul veșnic al întregii Biserici Ortodoxe. Astfel, în stat nu există două Biserici Ortodoxe, ci una singură, al cărei rit și formă sunt reprezentați de majoritatea ierarhiei, dar spiritul și înțelesul ortodoxiei sunt reprezentați de minoritatea ierarhiei și comunității vechi-calendariste.” („Răspuns luminător la memoriul ierarhiei Bisericii dominante a Greciei în legătură cu problema calendarului”, Atena, 1948)

    „De aceea, și atâta timp cât vechii-calendariști (păstrătorii calendarului vechi) consideră — pe drept, după ei și după toți cei ce cinstesc dumnezeieștile și sfintele canoane — că Biserica dominantă [de stat] s-a abătut de la culmea Ortodoxiei, ca urmare a inovației calendaristice contrare Sfintelor Canoane și vătămătoare pentru Dogma unității exterioare a Bisericii, aceștia sunt îndreptățiți, potrivit cu Canonul al 15-lea al Sinodului I-II din Constantinopol, ca — chiar și înainte de o judecată sinodală — să întrerupă comuniunea duhovnicească cu Biserica oficială și să-și rânduiască un altar propriu pentru săvârșirea cultului lor, slujit de clerici de aceeași cugetare cu ei, de la care și numai de la aceștia primesc harul și sfințenia spre împlinirea conștiinței lor.” („Memoriu al Ierarhiei Adevăraților Creștini Ortodocși către Excelența Sa, Domnul Ministru al Cultelor și al Educației Naționale”, Atena, 1949)

    „A existat în trecut o epocă în care aproape întreaga ierarhie din Statul Bizantin a fost atrasă în erezia blestematului Arie, împreună cu autoritatea bizantină, epocă în care ideea Ortodoxiei Bisericii Oficiale era reprezentată de un mic grup de ortodocși din Constantinopol, care nu fuseseră întinați de murdăria arianismului. Această grupare se afla sub păstorirea lui Grigorie Teologul, care, în paraclisul Sfintei Anastasia, prin predici insuflate de mireasma dulce și dumnezeiască a Ortodoxiei, trăsnea erezia cea rea și pierzătoare de suflet a lui Arie. Grigorie Teologul și gruparea sa nu au format o Biserică separată, deși rupseseră comuniunea bisericească cu ierarhia arianizată, ci, dimpotrivă, ca ortodocși au devenit mai apoi arvuna întoarcerii întregii Biserici în sânul Ortodoxiei, prin respingerea ereziei și a învățăturii stricate a lui Arie. Astfel, dat fiind că existența Bisericii este constituită de duhul Ortodox, și nu de formă și număr, este de la sine înțeles că noi constituim și reprezentăm Biserica veche și neatinsă de inovații a Greciei, ca urmași ai tradițiilor părintești și ai rânduielilor ortodoxe, iar nu ierarhii inovatori, care reprezintă doar forma și numărul.” („Observații asupra amendamentelor la articolele 1 și 2 ale Proiectului de Constituție al Comisiei pentru revizuirea Constituției”, redactat de dl. K. Tsatsos, deputat de Atena, Atena, 1949)

    Trebuie să fie înțeles că, de la sine, întreruperea pomenirii sau hirotonirea de episcopi „paraleli” nu este nici ceva pozitiv, nici negativ pentru Biserică22. Dacă aceste moduri de reacție împotriva ereziei au ca scop mulțumirea de sine, ele sunt de respins. Dacă însă au ca scop trezvia și eliberarea de erezie prin lupta ortodoxă antieretică, atunci sunt vrednice de laudă.

    Astfel, dacă considerăm ca scop în sine fie întreruperea pomenirii („întrerupem comuniunea și, fiindcă ne-am eliberat de comuniunea cu erezia, nu ne mai pasă ce se va întâmpla”), fie Sinodul „paralel” („avem episcopii noștri și, fiindcă ne-am eliberat de comuniunea cu erezia, nu ne mai pasă ce se va întâmpla”), ne aflăm într-o rătăcire. Dimpotrivă, dacă socotim întreruperea pomenirii ca mijloc și Sinodul „paralel” ca o stare provizorie, și dacă înțelegem că este „vreme de mărturisire, vreme de împotrivire, vreme de luptă”23, și deci continuăm neîncetat Sfânta Luptă pentru zdrobirea ereziei și triumful Ortodoxiei, prin convocarea unui Mare Sinod Ortodox, atunci mergem pe drumul cel bun!

    Citim într-o carte profundă a Sfântului Părinte Gheron Hrisostom din Spetses următoarele cuvinte importante: „Noțiunea de Împotrivire Ortodoxă (Ὀρθοδόξου Ἐνστάσεως) include «întreruperea pomenirii», dar nu se epuizează în aceasta. Este necesară o luptă continuă, o «stăruitoare și neînduplecată împotrivire» — după cum spune Marele Vasile — «pentru Adevăr», care începe practic cu «întreruperea pomenirii», continuă cu proclamarea Adevărului și cu demascarea rătăcirii, și se desăvârșește prin condamnarea ereziei și a ereticilor nepocăiți de către un Sinod Ortodox”24

    Așadar, scopul Luptei este convocarea unui Sinod Ortodox. Spre aceasta tindea și întreruperea pomenirii, dar și formarea Ierarhiei vechi-calendariștilor în 1935, după cum am văzut mai sus. Și atunci era prezent în principal modernismul calendarului. Odată cu trecerea anilor, pe măsură ce planul ecumenist s-a dezvăluit tot mai mult, nevoia de episcopi ortodocși a devenit și mai mare, deoarece trăim APOSTAZIA ECUMENISTĂ, asemănătoare cu apostazia Uniației de la Brest, dar la scară globală! Astăzi, marea majoritate a episcopilor din „bisericile ortodoxe oficiale” îl consideră pe Papa drept primul arhiereu și recunosc (chiar și sinodal, prin Pseudo-Sinodul din Kolymbari) caracterul eclesial al ereticilor din Apus. Au sau nu au, așadar, ortodocșii dreptul de a avea episcopi și de a alcătui Sinoade locale? Bineînțeles că au! Ceea ce nu au dreptul este să se mulțumească cu ideea că ei constituie Biserica și să creadă că nu mai este nevoie de Lupta pentru un Mare Sinod Ortodox, care să-i unească pe toți ortodocșii adevărați și să condamne erezia. Cei care, dintre ortodocși, adoptă astfel de păreri și practic25, devin piedică în calea Luptei și, fie și inconștient, slujesc ereziei!

    Nimeni nu contestă că, în aproape o sută de ani de Luptă a vechi-calendariștilor, nu s-au făcut greșeli și nu au existat diviziuni fără motiv real. Însă astăzi există speranță. În 2014 a avut loc unirea celor două mai mari Sinoade ale vechi-calendariștilor pe baza unui important Document Ecleziologic. În acesta (mai exact în partea a VII-a) se proclamă necesitatea unui Mare Sinod al ortodocșilor adevărați, astfel:

    „Ceea ce este necesar astăzi este ca, pe temeiul Mărturisirii comune și corecte a Credinței, să aibă loc unirea într-un Trup comun a tuturor Bisericilor Locale ale Ortodoxiei Autentice, în vederea creării premiselor pentru constituirea/convocarea unui Mare Sinod General al acestora, de amploare și autoritate panortodoxă, pentru o combatere eficientă a ereziei ecumenismului, precum și a sincretismului de multe forme, dar și pentru soluționarea diverselor probleme și chestiuni de natură practică și pastorală, care decurg din acestea și frământă viața Bisericii în general și a credincioșilor în special, astfel încât să fie asigurată legătura Păcii și a Iubirii în Hristos. Această nevoie devine de înțeles din faptul că adevărata Biserică, ca Trup real al lui Hristos, este prin însăși firea ei Sobornicească în plinătatea Adevărului, Harului și Mântuirii, și se exprimă sinodal prin Episcopii ei în fața învățăturilor străine și a scandalului mondial cauzat de acestea; de aceea, ea trebuie să urmărească, pe de o parte, formularea Adevărurilor Credinței, pentru delimitarea Adevărului de minciună, iar pe de altă parte, mustrarea și condamnarea rătăcirii și a stricăciunii provocate de erezie și de eretici, pentru protejarea Turmei, constatând și proclamând căderea deja existentă a ereticilor. Astfel, într-un Mare și General Sinod al Bisericii Ortodoxe Autentice, se cuvine să se proclame întregii lumi, pe de o parte, Nădejdea Unică care se află în noi, ca singura ieșire din toate impasurile «pentru cei ce vor moșteni mântuirea», iar pe de altă parte, opoziția completă și definitivă, ca realități mutual exclusive, între Ortodoxie și sincretism, între direcția ecumenistă și cea serghianistă, spre slava Tatălui și a Fiului și a Sfântului Duh, prin rugăciunile Maicii Domnului, ale Apostolilor și ale Părinților”26.

    De aceea, din 2014 și până astăzi, urmăm conștient și exclusiv Sinodul vechi-calendariștilor (urmașii cugetului fostului Mitropolit Hrisostom de Florina, care au Succesiune Apostolică de la Biserica Rusă din Diaspora) sub conducerea Arhiepiscopului acestuia, Preafericitul Kallinikos, deoarece acesta luptă pentru Ortodoxie prin convocarea unui Mare Sinod Ortodox.

    Chemăm, așadar, pe fiecare credincios bine intenționat, fie cleric, fie mirean, să se alăture rândurilor Sfintei Lupte, părăsind păstorii mincinoși ecumeniști și pe cei care sunt în comuniune cu ei, și respingând tacticile introvertite și drumurile solitare care ascund mândrie și nepăsare față de Biserică.

    Câți sunteți credincioși, veniți!

    Sursa: https://krufo-sxoleio.blogspot.com/2016/08/blog-post_30.html

    1. Pr. Efthymios Trikaminas, Acordul de-a lungul timpului al Sfinților Părinți…, Trikala, 2012, p. 245. ↩︎
    2. Idem, p. 248. ↩︎
    3. Idem, p. 314. ↩︎
    4. Pr. Georgios Angelakakis, Ecumenismul (poziții, principii, probleme, soluții), p. 15. ↩︎
    5. Panagiotis Tsallos, Ce este Adevărul? ↩︎
    6. Călugărul Iosif, Răspuns (1) (2012), Răspuns (1) extins (2012) și Răspuns (2) (2014) către pr. Efthymios Trikaminas. ↩︎
    7. Pr. Efthymios Trikaminas, Contra-răspuns (1) și Contra-răspuns (2) către călugărul Iosif. ↩︎
    8. Și Demofilos se mută din Berroia la Constantinopol, răspunzând sinodal la votul regelui Valens… este instalat la Constantinopol de către Teodor, episcopul Heracleei. Se considera că acesta avea privilegiul unei asemenea slujiri. Mulți din mulțimea prezentă, la înscăunarea lui Demofilos, strigau în loc de «vrednic este» «nevrednic este»” (P.G. 65, 576). ↩︎
    9. P.G. 65, 556 și 569. ↩︎
    10. Despre hirotonia lui Evagrios de către Sfântul Eustathios vedeți la Socrate Scolasticul (P.G. 67, 497-500) și Hermias Sozomen (P.G. 67, 1328). ↩︎
    11. Despre hirotonia lui Paulinus de către Luciferius vedeți la Socrate (P.G. 67, 388-389) și Sozomen (P.G. 67, 1249-1252). ↩︎
    12. https://en.wikipedia.org/wiki/Polish%E2%80%93Lithuanian_Commonwealth ↩︎
    13. Acolo, mitropolitul desemna „primul” al Bisericii Locale. În corespondența noastră, adică „Arhiepiscop-mitropoliți”, acolo era „Mitropolit-episcopi”. ↩︎
    14. Întreaga scrisoare în Farul Bisericesc, vol. 56 (1974), p. 536-541. Partea relevantă la p. 538. ↩︎
    15. O, dacă ar fi trăit atunci „inchizitor al Dreptului Canonic” – și profesor al noilor despărțiți – Epifanie Theodoropoulos, ce ar fi spus despre această „ilegalitate”. ↩︎
    16. Chrysostomos Papadopoulos, Patriarhii Ierusalimului ca conducători spirituali ai Rusiei în secolul al XVII-lea, Ierusalim, 1907, p. 60. ↩︎
    17. Cei hirotoniți au fost Iov de Kiev, Iosif de Vladimir, Isaachie de Lutsk, Meletie de Polotsk, Avraam de Pinsk (din Stagoi), Paisie de Chelm și Isaia de Peremyshl. ↩︎
    18. Cei mai cunoscuți episcopi uniați au fost Iosif de Kiev și Iosafat de Polotsk, un criminal feroce, ucis de zeloții ortodocși care nu mai suportau atrocitățile sale (una dintre acestea era profanarea cimitirelor ortodoxe, deoarece ordona să se dezgroape morții ortodocși pentru a fi mâncați de câinii vagabonzi). A fost canonizat de papistași și cinstit ca martir… ↩︎
    19. John-Paul Himka, Religia și Naționalitatea în Ucraina de Vest, Montreal și Kingston: McGill-Queen’s University Press, 1999, p. 28 (traducerea mea – a autorului). ↩︎
    20. Un viitor articol va trata aceste persecuții și tragicile asemănări cu persecuțiile noilor calendaristi împotriva vechi-calendariștilor în Grecia. ↩︎
    21. Pentru reînființarea ierarhiei în Ucraina de către Teofan din Ierusalim, vezi: a) Andrzej Borkowski, Lupta Patriarhiilor Ortodoxe împotriva Uniaților, Atena, 2008, p. 235; b) Chrysostomos Papadopoulos, op. cit., p. 60; c) Theodoros Vallianos, Istoria Bisericii Ruse, Atena, 1851, p. 196; d) Vlasios Feidas, Istorie Bisericească a Rusiei, 5-a ed., Apostoliki Diakonia, Atena, 2005, p. 290; e) pr. Georgios Florovsky, Repere ale Teologiei Ruse, partea I, editura Pournaras, Salonic, 1986, p. 95. ↩︎
    22. Separarea de eretici este bineînțeles mântuitoare la nivel personal, deoarece prin îndepărtarea de eretici, cel care se separă se eliberează de comunitatea sufocantă a ereziei. ↩︎
    23. Sf. Teodor Studitul, P.G. 99, 1013. ↩︎
    24. Arhimandrit Chrysostomos Spyrou, Despărțirea mea, Spetses, 2008, p. 32-33. ↩︎
    25. Negarea necesității Marelui Sinod Ortodox este susținută de matheiți, din cauza pozițiilor lor ecleziologice bine cunoscute. Dar și de noii calendariști „nou despărțiți”, care „profețesc” că „erezia de pe urmă nu va fi condamnată de un Sinod Bisericesc”, adoptând astfel o atitudine introvertită și fatală (limitându-se doar la separare), influențată de ecleziologia eretică a lui Epifanie Theodoropoulos, care identifică Biserica lui Hristos cu cei care o conduc de moment (vezi aici: https://paterikiparadosi.blogspot.gr/2016/08/blog-post_40.html). ↩︎
    26. Biserica Ortodoxă Adevărată în fața ereziei ecumeniste, Probleme dogmatice și canonice (http://www.ecclesiagoc.gr/index.php/ekklisiologika/384-i-gnisia-or8odoksi-ekklisia-enanti-tisairesews-tou-oikoymenismou-8emata-dogmatika-kanonika). ↩︎

  • Calendar Iulian „corectat” sau Gregorian incorect?

    de Nikolaos Mannis

    Încă din vremea inovatorului Arhiepiscop Hrisostom Papadopoulos și până astăzi, se recurge, în ciuda faptului că a fost demontat de nenumărate ori și cu argumente solide, la acel sofism ieftin potrivit căruia noul calendar nu ar fi, chipurile, calendarul gregorian, ci unul iulian „corectat”… Dar ce altceva este, în fond, calendarul gregorian, decât un calendar iulian „corectat”?

    În acest articol vom oferi dovezi că noul calendar (sau „iulianul îndreptat”) reprezintă, în esență, acceptarea calendarului gregorian, doar că fără aplicarea acestuia și asupra sărbătorilor cu dată mobilă. Astfel, în lipsa acestei aplicări, el devine, de fapt, un „gregorian greșit”, având în vedere că ereticul Papă Grigorie al XIII-lea, în anul 1582, a considerat că „îndreaptă” greșeala Părinților de la Sinodul I Ecumenic, modificând deopotrivă sărbătorile fixe și cele mobile.

    Mai întâi, însă, se cuvine să scoatem la lumină o mare înșelare (pe care am numit-o o veritabilă „alchimie semantică”), menită să sprijine și astăzi acest sofism neîntemeiat. În anul 1923, Patriarhul Constantinopolului Meletie Metaxakis – „unsul” regimului venizelist – a convocat un comitet format din clerici și mireni, ai cărui participanți au hotărât să-l numească „Congres Panortodox”. În cadrul acestui congres, s-a căutat formularea unei strategii prin care „noul nostru calendar să nu pară o acceptare servilă a celui gregorian, ci unul superior acestuia, prezentat ca un nou și îndreptat «Calendar Panortodox»”.1

    Astfel, au fost propuse două calendare (prezentate drept proiecte de îndreptare a calendarului iulian), cel al profesorului sârb Milanković și cel al senatorului român Drăghici. Ambele includeau o reformă și a Pascaliei.

    Primul – care, prin eliminarea a 13 zile, se afla „la același nivel cu calendarul gregorian, fără vreo diferență”2 – se deosebea doar prin modul de calcul al Paștelui, care, în fapt, coincide aproape în fiecare an cu cel latin, singura distincție fiind că „diferența dintre cele două calendare se va observa doar în puțini ani în care ortodocșii vor avea altă dată a Paștelui decât apusenii”.3

    Al doilea, al lui Drăghici, prevedea o așezare a zilelor în așa fel încât o anumită dată să cadă întotdeauna în aceeași zi a săptămânii, iar Paștele să fie sărbătorit la o dată fixă.

    În cele din urmă, congresul a adoptat varianta modificată a proiectului lui Milanković și a hotărât eliminarea celor 13 zile din calendarul iulian (exact ceea ce făcuse și Papa în 1582, când a eliminat 10 zile). Potrivit Primei Decizii a congresului, „diferența dintre durata anului civil în noul calendar și cea în calendarul gregorian este atât de mică, încât doar după 877 de ani se va observa o diferență între datele respective”,4 adică în anul 2800. Aceeași decizie prevedea ca 1 octombrie 1923 să devină 14 octombrie.

    Totuși, Arhiepiscopul Hrisostom Papadopoulos nu a aplicat această hotărâre, ci, dimpotrivă, „a contestat validitatea acestui Congres în cadrul ședinței Sfântului Sinod din 27 decembrie 1923”.5

    Cum îndrăznesc, așadar, unii să mai vorbească astăzi despre un „iulian îndreptat” – ca și cum ar fi ceva străin de gregorian, așa cum vor să-l prezinte –, din moment ce Arhiepiscopul de atunci a acceptat nu calendarul lui Milanković (care oricum este doar un gregorian deghizat), ci chiar calendarul gregorian propriu-zis, fie și numai în privința sărbătorilor fixe, nu și a Pascaliei?

    Acest lucru devine evident prin studiul izvoarelor istorice:

    1. În cadrul celei de-a 33-a (23 ianuarie 1919) ședințe a Sfântului Sinod al Bisericii Greciei, Mitropolitul Atenei, Meletie6, a ridicat deja într-un mod subtil și precaut problema schimbării calendarului. El menționează că adoptarea calendarului gregorian nu a fost acceptată de către Biserica Ortodoxă, din trei motive (potrivit opiniei sale):
      a) pentru a evita tendințele propagandistice ale Romei,
      b) din pricina modului în care s-a făcut schimbarea – adică fără a se cere opinia Bisericii Ortodoxe și
      c) din cauza insistenței Rusiei de a menține, chipurile, separați creștinii din Răsărit și Apus7.

      „Din fericire, astăzi – continuă Meletie – lucrurile evoluează în așa fel încât, datorită noilor condiții politice și sociale, este în general înțeleasă necesitatea acceptării calendarului gregorian.”6 Totuși, el subliniază că nici calendarul gregorian nu este corect și că se așteaptă un nou calendar mai desăvârșit, despre care – spune el – „este cunoscut faptul că însuși papa a declarat că îl va accepta, dacă îl va accepta și Biserica Ortodoxă”! Iată, așadar, esența problemei: prăznuirea comună!

      Meletie încheie prin a propune două soluții posibile, după opinia sa: fie adoptarea completă a calendarului gregorian, inclusiv în ceea ce privește Pascalia, fie – dat fiind că statul simte nevoia de a se adapta la cel gregorian – acceptarea acestuia doar în domeniul civil, fără ca Biserica să își modifice calendarul ecleziastic.

      La aceeași concluzie ajunge și în ședința a 66-a (20 mai 1919), unde, după un discurs virulent anti-rus, susține că doar statul trebuie să adopte calendarul gregorian, în vreme ce Biserica trebuie să păstreze calendarul iulian până la găsirea unui nou calendar științific acceptabil.

      Într-adevăr, la 25 ianuarie 1923 a fost emis un Decret Regal, publicat în Monitorul Oficial al acelei zile, prin care se hotăra ca data de 16 februarie să fie numită 1 martie, marcând astfel adoptarea calendarului gregorian de către stat, în timp ce Biserica păstra calendarul iulian.

      Așa cum am văzut, în același an a avut loc așa-numitul „Congres Panortodox”, ale cărui decizii nu au fost implementate de Biserica Greciei, care a respectat Decretul Regal – ce, de altfel, are încă putere juridică până în ziua de azi, întrucât nu a fost niciodată abrogat de autoritățile civile!

      Astfel, ajungem în decembrie 1923, când, sub presiunile guvernului revoluționar venizelist al lui Plastiras–Gonatas, se pune în mișcare fuzionarea celor două calendare, adică trecerea calendarului ecleziastic iulian la calendarul civil gregorian.

      Astfel, s-a hotărât sincronizarea calendarului ecleziastic cu cel civil (adică gregorian), sub condiția acordului Patriarhiei Ecumenice – și nu o „îndreptare” a calendarului iulian. Modul în care Hrisostom Papadopoulos a indus în eroare atât Ierarhia, cât și Patriarhia pentru a impune schimbarea calendarului depășește cadrul acestui text.

      2. La data de 23 martie 1924 (pe noul calendar), apare în ziare o enciclică a Sfântului Sinod (semnată doar de Arhiepiscopul Hrisostom al Atenei, care obținuse, în ciuda Sfintelor Canoane, autorizația de a decide de unul singur în numele Sinodului), enciclică plină de divagații teoretico-științifice. Se vede limpede în acest text efortul Arhiepiscopului de a-i convinge pe credincioși că sincronizarea calendarului ecleziastic (iulian) cu cel civil (gregorian) nu contravine cu nimic Tradiției. Vorbește clar despre eliminarea celor 13 zile și despre sincronizarea celor două calendare. Nu apare nicăieri vreo mențiune despre aplicarea unui „calendar iulian corectat”.

      Mult mai clar și mai direct, o nouă enciclică a aceluiași inovator Arhiepiscop Hrisostom, publicată în ziarul „ΣΚΡΙΠ” la câteva zile mai târziu (9 aprilie 1924), începe astfel: „De la 23 martie, există un singur calendar atât în Biserică, cât și în Stat.”

      3. Anterior, în ziarul „ΔΗΜΟΚΡΑΤΙΑ” din 24 martie 1924, profesorul Georgios Arvanitakis, fervent susținător al reformei calendaristice, a vorbit clar și fără șiretlicuri sau sofisme despre „calendarul iulian corectat”. Din respectivul articol, reiese clar că Biserica Greciei a acceptat, așadar, calendarul gregorian, în numele „unității” (cu eterodocșii).

      4. Același lucru este consemnat și în respectabila „Enciclopedie Religioasă și Morală” (vol. 6, p. 49), unde, după un rezumat al celor petrecute anterior, se afirmă că: „În urma celor de mai sus, a avut loc și din punct de vedere liturgic introducerea calendarului gregorian în Grecia, la 10 martie 1924, care a fost socotită și prăznuită drept 23 martie.”

      5. Atât în ziua schimbării cât și în următoarea, toate ziarele au relatat despre sincronizarea celor două calendare și despre adoptarea calendarului civil (gregorian). Un articol caracteristic din ziarul grecesc „Atlantis”, publicat în America (24 martie 1924), reflectă limpede această realitate.

      6. La 31 martie 1927, în ziarul „Empros”, este publicată o scrisoare de îndemn a Mitropolitului Timotei al Kalavrytei către părinții Mănăstirii „Mega Spileo”, care întrerupseseră pomenirea sa din pricina chestiunii calendarului. În acea scrisoare, ierarhul justifică pe diverse căi utilizarea calendarului gregorian și o apără, considerând că aceasta nu constituie erezie și nici acceptare a papismului7.

      7. În ședința Sfântului Sinod din 8 februarie 1928 (actul nr. 31), s-a spus următorul lucru remarcabil: „De vreme ce Mitropolitul Dimitriadei vorbește despre aplicarea calendarului gregorian «în rândul nostru», de ce Arhiepiscopul Atenei nu îl contrazice cu acel argument – destinat celor simpli – despre «calendarul iulian corectat»?” — ceea ce demonstrează că, în realitate, nu se credea nici de către ei în „corectarea” calendarului iulian, ci în adoptarea gregorianului.

      8. În Tipicul fostului Prim Domestic8 al Patriarhiei Constantinopolului, Anghelos Voudouris (în lucrarea sa „Tipice Cronologice” – Constantinopol, 1940), citim referiri directe la această chestiune, sprijinind aceeași concluzie: acceptarea gregorianului ca atare.

      9. În ziarul „Ortodoxos Typos” din 1 mai 1972, într-un articol semnat de un monah athonit despre problema calendarului (publicat în mai multe numere), se menționează că Patriarhul Atenagora, adresându-se unei delegații papistașe condusă de cardinalul Willebrands, enumera darurile creștinismului apusean oferite Răsăritului, așezând calendarul gregorian într-o poziție onorifică!

      10. Într-o scrisoare publicată în același ziar („Ortodoxos Typos”, 20 septembrie 1978), Protoegumenul Mănăstirii Dionisiu din Sfântul Munte, Arhimandritul Gavriil (care, notăm, nu era zelot), menționează următoarele: „Părerea mea smerită în această privință este, în primul rând, că noul calendar este pur gregorian, iar în al doilea rând că și calendarul bisericesc al Bisericii noastre oficiale este papist, cu excepția ciclului pascal.”

      Se pot aduce multe alte dovezi că Biserica Greciei, recunoscută de Stat, a introdus calendarul gregorian cu privire la sărbătorile fixe, și nu un ‘iulian corectat’, pretins diferit de cel papal.

      Să recapitulăm prin câteva observații suplimentare:

      1. Așa-numitul „calendar nou” (sau „iulian corectat”) este, după cum s-a arătat, nimic altceva decât calendarul papal gregorian, dar fără „corectarea” pascaliei.
      2. Faptul acceptării calendarului gregorian, fie și doar pentru sărbătorile fixe, constituie erezie – nu prin simpla aplicare tehnică, ci în contextul participării la prăznuirea comună cu eterodocșii din Apus, pe care o facilitează. Acest lucru devine mai clar dacă am presupune că s-ar introduce un al treilea calendar comun pentru toți, sau chiar dacă bisericile inovatoare ar reveni formal la calendarul iulian, dar ar continua să propovăduiască erezia ecumenismului. Așadar, problema calendarului nu poate fi disociată de pan-erezia ecumenismului.
      3. Condamnările calendarului gregorian de către Sinoadele Panortodoxe din anii 1583, 1587 și 1589 nu acționează automat, întrucât, pe de o parte, în cazul de față avem doar acceptarea părții fixe a gregorianului, nu și a pascaliei, iar pe de altă parte, potrivit Sfintelor Canoane, este necesar ca un sinod de episcopi în viață să impună sancțiunile9.
      4. Prin urmare, este necesară convocarea unui Mare Sinod Panortodox, care, în acord cu vechile Sinoade adevărate, fie Ecumenice, fie Panortodoxe, și după ce va lumina pe ortodocși cu privire la erezia ecumenismului, o va condamna, va considera ca fiind necanonică schimbarea calendarului, ce servește răspândirii ereziilor – chiar dacă a fost făcută doar pentru sărbătorile fixe –, și va exclude din Trupul Bisericii pe cei care stăruie în schisma calendarului nou și în erezia ecumenismului, ca pe unii deveniți de fapt schismatico-eretici.

      Sursa: https://krufo-sxoleio.blogspot.com/2012/12/blog-post_9496.html

      1. Procese-verbale și decizii ale Sinodului Panortodox de la Constantinopol, Constantinopol, 1923, p. 58. ↩︎
      2. Idem, p. 59. ↩︎
      3. Idem, p. 60. ↩︎
      4. Idem, p. 213. ↩︎
      5. Istoria Bisericii Greciei, Arhim. Theoklitos Strangas, vol. II, pp. 1161–1162. ↩︎
      6. Cunoscutul mason Meletie Metaxakis a deținut (prin presiunea cercurilor politice ale vremii) funcțiile de Mitropolit al Kitiului (Cipru), Mitropolit al Atenei, Patriarh al Constantinopolului și Patriarh al Alexandriei. ↩︎
      7. Fiind anglofil, Metaxakis manifesta o ostilitate evidentă față de ruși. ↩︎
      8. Istoria Bisericii Greciei, Arhim. Theoklitos Strangas, vol. II, p. 854. ↩︎
      9. Dimpotrivă, susține că vechii-calendariști sunt unelte ale… propagandei papiste! Acest articol, delirant și străin de duhul ortodox, este disponibil cititorilor interesați. ↩︎
      10. Funcție din cadrul strănii. ↩︎
      11. „Pidalionul” Sfântului Nicodim, notă la Canonul Apostolic al III-lea. ↩︎

    1. Un dialog pe tema schimbării calendarului în Grecia

      de Nikolaos Mannis

      Timp de cinci ani, între 1947–1952, a avut loc un dialog neoficial în scris cu privire la problema calendarului, între mitropolitul Dorotheos Kottaras al Larisei (ulterior Arhiepiscop al Atenei, †1957)1, ca reprezentant al Bisericii oficiale, și ierarhii vechi-calendaristi, fostul mitropolit de Florina, Sfântul Hrisostom Kavourides (†1955)2, și episcopul Policarp Liosis de Diavleia (†1996, ulterior mitropolit de Sisanion și Siatista).3

      Începutul a fost marcat de publicarea unui articol al lui Dorotheos al Larisei, intitulat „Statutul canonic-juridic al problemei vechi-calendariste în Grecia”, într-o revistă științifică de prestigiu a vremii.4 În acest articol, autorul încearcă să demonstreze că problema calendarului este una astronomică și nu dogmatică, caterisirile clericilor vechi-calendaristi sunt valide și că, dacă aceștia continuă să săvârșească slujbe, se fac vinovați de „uzurpare de autoritate” și pot fi urmăriți penal; că vechi-calendaristii nu sunt nici eretici, nici schismatici și, prin urmare, se află sub jurisdicția Bisericii oficiale, față de care sunt datori cu ascultare; că nu au dreptul de a constitui o comunitate religioasă separată, pentru a nu exista două Biserici într-o singură țară; și, în final, că în 1924 nu a fost adoptat calendarul gregorian, ci pur și simplu au fost adăugate 13 zile pentru a restabili data echinocțiului de primăvară.

      Un răspuns imediat i-a fost adresat lui Dorotheos al Larisei de către conducătorul vechi-calendariștilor, Sfântul Hrisostom, fost mitropolit de Florina, și el cu o înaltă pregătire teologică,5 în lucrarea sa intitulată „Combatere a tratatului despre calendar al Înaltpreasfințitului Mitropolit Dorotheos Kottaras publicat în revista lunară „Arhiva Dreptului Canonic și Bisericesc”.6

      În replică, Sf. Hrisostom arată mai întâi că problema calendarului ar fi, într-adevăr, una astronomică și nu dogmatică doar dacă ar fi analizată dintr-o perspectivă astronomică, nu ecleziastică. Biserica însă a respins de mai multe ori în trecut schimbarea calendarului tocmai pentru că a analizat această problemă din punct de vedere bisericesc, considerând că servește scopuri străine Ortodoxiei, precum dezbinarea unității eclesiale, prozelitismul papistaș, confuzia în tipicul și uniformizarea sărbătorilor și posturilor. Apoi, el demonstrează că depunerea din treaptă a unui cleric vechi-calendarist nu are temei canonic, iar chiar și dacă s-ar presupune ipotetic o oarecare valabilitate, ea tot nu este definitivă, întrucât o astfel de decizie trebuie să parcurgă toate treptele căilor legale de atac, fiind supusă apelului în fața unui Mare Sinod Local sau chiar a unuia Ecumenic, datorită naturii cauzei, care nu privește o abatere morală sau personală, ci o divergență eclesială. Totodată, explică de ce refuzul clericilor vechi-calendariști de a primi „caterisirea” nu constituie „uzurpare de autoritate”, remarcând în schimb că adevărata vină de caterisire o au aceia care „cu cuget ușor trec la reforme ale rânduielilor bisericești de autoritate pan-ortodoxă și semnificație universală fără un Sinod pan-ortodox, fără a ține cont de dezbinarea Bisericilor și de scandalizarea creștinilor ortodocși”.7

      În continuare, îi mulțumește lui Dorotheos al Larisei pentru confirmarea că vechi-calendariștii nu sunt nici eretici, nici schismatici, dar explică și că aceștia nu sunt datori să asculte de deciziile ierarhiei oficiale, pentru a nu deveni co-responsabili cu ea pentru inovația calendaristică arbitrară și necanonică. Este de acord cu el și în privința indestructibilității Preoției și apără valabilitatea Sfintelor Taine săvârșite de vechi-calendariști. Nu omite nici să abordeze problema libertății de conștiință religioasă, denunțând persecuțiile prelungite asupra vechi-calendariștilor și, respingând argumentul privind existența a două Biserici într-o singură țară, formulează o declarație limpede de conștiință eclesiologică, scriind că „până la rezolvarea validă și canonică a problemei calendarului, care este într-adevăr disputată, așa cum mă grăbesc să afirm înaintea viitorului Sinod pan-ortodox, nu se creează o a doua Biserică, ci o minoritate a Bisericii care se desparte de majoritatea ierarhiei și continuă Biserica greacă istorică, care a fost sfâșiată de inovația calendarului dusă la extrem”.8

      În final, referindu-se la argumentul că ierarhia nu a adoptat calendarul gregorian, ci doar a corectat calendarul iulian, el indică existența unei recunoașteri oficiale contrare (face referire la o declarație a patriarhului Grigorie VII al Constantinopolului). În încheiere, îi asigură pe Dorotheos al Larisei de sentimentele sale frățești de dragoste și prețuire, oferind astfel o lecție de virtute și un model de comportament pentru orice participant la dialog.

      Dezvoltarea acestui dialog informal a continuat în anul următor (1948), în paginile ziarelor ateniene Empros și Kathimerini.

      Ziarul Empros9, într-un articol intitulat „Biserica lansează un ultimatum”, a publicat interviuri cu ierarhi despre problema calendarului, printre care și Dorotheos al Larisei și Sfântul Hrisostom al Florinei. Primul a repetat din nou că Biserica Greciei nu a adoptat calendarul gregorian, ci a corectat calendarul iulian; că problema calendarului nu este una dogmatică; că vechi-calendariștii nu sunt nici eretici, nici schismatici (și, din acest motiv, sunt obligați să asculte de deciziile Ierarhiei); și că vechi-calendarismul este „însăși religia ortodoxă” (!), și, deci, nu este protejat constituțional ca religie separată și, în consecință, Statul trebuie să suprime rebeliunea vechi-calendariștilor nesupuşi!

      Sfântul Hrisostom, dimpotrivă, a subliniat că introducerea noului calendar poate fi într-adevăr o chestiune indiferentă în privința timpului pentru Stat și Societate, dar pentru Biserică este o chestiune de înțelegere și unitate între Bisericile Ortodoxe Locale în cadrul Cultului Divin. Din acest motiv, precum și pentru a rezista prozelitismului papal, Biserica Ortodoxă a respins timp de secole noul calendar. În plus, el subliniază că dezbinarea unității ortodoxe cauzată de inovația calendaristică contravine articolului 9 din Simbolul Credinței. Pentru a susține acest lucru, el apelează și la opiniile unor profesori experți (atât în Drept, cât și în Teologie, printre care și Arhiepiscopul Hrisostom Papadopoulos, care, deși inițial s-a opus, a introdus câțiva ani mai târziu noul calendar), care făceau referire la unitatea Bisericii. În cele din urmă, respinge acuzația conform căreia cei aproximativ un milion de vechi-calendariști de atunci ar fi rebeli, susținând dimpotrivă că ei sunt chiar stâlpii Ortodoxiei.

      Câteva zile mai târziu, Sfântul Hrisostom al Florinei a compus un text care a fost semnat de către Sinodul Bisericii Ortodoxe de Stil Vechi (vechi-calendariste), compus atunci din el însuși ca Președinte, Hristofor Hatzis din Megara (†1973, ulterior mitropolit de Dryinoupolis, Pogoniani și Konitsa) și Policarp de Diavleia, sub titlul „Comentarii asupra interviurilor Preafericitului Arhiepiscop al Atenei și ale Înaltpreasfințiților Mitropoliți ai Ioanninei și Larisei cu privire la vechi-calendarism”, publicat în ziarul Kathimerini.10

      În acest text, inițial (pornind de la recunoașterea ierarhilor nou-calendariști că noul calendar a fost introdus sub presiunea guvernului de atunci), ierarhii vechi-calendariști observă că Ierarhia nu este absolvită de responsabilitățile ei, întrucât este obligată să fie păzitoare și păstrătoare a tradițiilor și să nu cedeze în fața niciunei presiuni guvernamentale, pentru a nu scandaliza turma Ortodoxiei printr-o astfel de atitudine.11 În continuare, resping seriozitatea argumentului des întâlnit conform căruia, dacă problema calendarului nu este o dogmă, schimbarea acestuia este permisă — chiar și în moduri care provoacă dezordine în Biserică. Apoi, îi laudă pe mitropoliți pentru sinceritatea mărturisirii lor că vechi-calendariștii nu sunt nici eretici, nici schismatici, ci ortodocși care au întrerupt comuniunea cu inovatorii „pentru a nu se face și ei răspunzători înaintea întregii Biserici pentru această inovație”; prin urmare, nu ei trebuie etichetați drept rebeli… Textul se încheie cu observații și un apel călduros pentru restabilirea calendarului iulian în Biserica Greciei, atât din motive bisericești, cât și naționale. Din păcate, această voce a rămas din nou neauzită, iar doi ani mai târziu au început teribile persecuții împotriva vechi-calendariștilor, desfășurate de către Biserică și guvernul de atunci al… liberalilor.

      Dorotheos al Larisei a revenit asupra subiectului după trei ani, cu articolul său „Observații asupra opiniei profesorilor referitor la problema vechi-calendaristă”.12 Ocazia a fost determinată de Opinia publicată de profesorii de drept Georgios Rammos, Christos Sgouritsas și Konstantinos Tsatsos, la cererea Bisericii oficiale, în care se recunoștea că Biserica Greciei a adoptat calendarul gregorian și se exprima, de asemenea, poziția că preoția este anulată de caterisire și că, în consecință, clericii vechi-calendaristi, pentru a fi primiți în Biserica oficială, trebuie rehirotoniți. Dorotheos al Larisei a reiterat încă o dată opinia că Biserica Greciei nu a adoptat calendarul gregorian, întrucât nu a modificat data Paștelui13, ci doar a corectat calendarul iulian prin eliminarea a treisprezece zile. Cu privire la problema rehirotonirii după caterisire, el condamnă opinia neteologică a celor trei juriști menționați și demonstrează, cu argumente bazate pe Sfintele Canoane, precum și pe practica Bisericii, indestructibilitatea preoției și, în consecință, nelegitimitatea rehirotonirii.14

      Cu ocazia acestui nou text al lui Dorotheos al Larisei, ierarhii Sfântul Hrisostom al Florinei și Policarp de Diavleia au redactat răspunsuri speciale. Sfântul Hrisostom, care în acel moment se afla în exil din pricina luptei sale pentru calendarul vechi, a scris și trimis un răspuns intitulat „Răspuns la tratatul despre calendarul bisericesc al Înaltpreasfințitului Mitropolit Dorotheos al Larisei”, care a fost publicat simultan la Atena și Larisa.15 În această lucrare, Sfântul Hrisostom respinge, pe de o parte, încă o dată ideea unei presupuse diferențe între calendarul gregorian și așa-numitul „iulian îndreptat”;16 iar pe de altă parte, îl laudă pe Dorotheos al Larisei pentru calitățile sale academice și își exprimă acordul deplin cu punctele de vedere ale acestuia cu privire la indestructibilitatea Preoției și canonicitatea clerului vechi-calendarist.

      Referitor la primul punct, Sfântul Hrisostom al Florinei observă că termenul de „îndreptare” nu corespunde realității, deoarece ambele calendare sunt astronomic greșite; așadar, prin adăugarea celor treisprezece zile nu a avut loc o „corectare”, ci o asimilare la calendarul gregorian, din moment ce datele acestuia coincid acum complet cu cele ale așa-numitului „iulian îndreptat”! În plus, folosirea a două calendare (calendarul gregorian pentru sărbătorile fixe și calendarul iulian pentru sărbătorile mobile dependente de Pascalie) creează probleme serioase în Tipic. Acest fapt va forța în cele din urmă Biserica Greciei fie să adapteze Pascalia la calendarul gregorian (încălcând astfel Sfintele Canoane privitoare la stabilirea Paștelui), fie să revină la calendarul iulian. De asemenea, el menționează că așa-numitul „Congres Pan-Ortodox” din 1923 prevedea chiar și o schimbare a Pascaliei, indicând clar că scopul inovației nu era o pretinsă corectare, ci apropierea Ortodocșilor de eterodocșii din Apus, așa cum a mărturisit chiar inițiatorul acesteia (și președinte al așa-numitului Congres Pan-Ortodox din 1923), infamul Meletie Metaxakis. Mai mult, continuă Sfântul Hrisostom, dacă ținem cont și de opiniile multor cercetători care susțin că în cele din urmă calendarul iulian are mai puține erori decât cel gregorian, atunci poate că termenul „corectare” ar trebui înlocuit cu „înrăutățire”17…

      Referitor la a doua parte, Sfântul Hrisostom al Florinei îl laudă călduros pe Dorotheos al Larisei, scriind, printre altele, următoarele: „Suntem cu adevărat recunoscători autorului Preasfințit, care, prin cele dezvoltate foarte corect și convingător în a doua parte a tratatului său, a făcut deplină dreptate clericilor vechi-calendariști pretins caterisiți, care susțin că hirotoniile și lucrările lor sacramentale își păstrează valabilitatea deplină; căci ele izvorăsc, așa cum scrie cu dreptate Înaltpreasfinția Sa, din Taina Preoției, pe care o poartă deplin.”18

      Este demn de menționat că tratatul de mai sus a fost compus de Sfântul Hrisostom pe 10 decembrie 1951, în locul exilului său, Mănăstirea Ypsilos din Mytilene, unde fusese trimis de furia persecutorie a Bisericii oficiale sub arhiepiscopul Atenei Spiridon Vlachos.

      În aceeași perioadă, Policarp de Diavleia a compus și el un răspuns intitulat „Observații asupra primei opinii formulate de Înaltpreasfințitul Mitropolit Dorotheos al Larisei asupra Opiniei profesorilor G. Rammos, Ch. Sgouritsas și K. Tsatsos cu privire la problema vechi-calendaristă”.19 În acesta, el procedează la o respingere mai aprofundată a punctelor de vedere ale lui Dorotheos al Larisei, deși precizează că „nu dorim să punem la îndoială credibilitatea academică a Înaltpreasfințitului Mitropolit al Larisei, pe care îl prețuim sincer atât pentru înalta sa pregătire teologică, cât și pentru simplitatea și bunătatea sa personală.”20

      În debutul tratatului său, Policarp de Diavleia subliniază că Biserica Ortodoxă, prin Sinoadele Pan-Ortodoxe din secolul al XVI-lea, a condamnat nu doar Pascalia concepută conform calendarului gregorian, ci și calendarul gregorian însuși — cu atât mai mult atunci când acesta a fost folosit ca instrument de prozelitism de către Biserica Papistașă. Cu privire la afirmația că calendarul gregorian este diferit de „iulianul revizuit”, el observă, pe de o parte, că cele două calendare sunt identice, iar pe de altă parte citează extrase din documente oficiale care fac trimitere explicită la unificarea calendarului civil (adică gregorian) cu cel bisericesc. Astfel, el concluzionează că „afirmația Înaltpreasfinției Voastre potrivit căreia Biserica Greciei nu a introdus calendarul gregorian în cultul său sacru, ci a corectat pur și simplu calendarul iulian adăugând treisprezece zile, este comparabilă cu raționamentul celor care susțin că numele Yannis sau Giannakis este diferit de Ioannis.”21

      El citează apoi o mulțime de decizii bisericești din perioada 1583–1923 prin care Biserica Ortodoxă a respins reforma calendarului din numeroase motive. În concluzie, el subliniază că, deși Biserica Greciei poate că nu a modificat data Paștelui, ea a încălcat totuși Canonul Pascal, creând „neregularități în calendarul său, mai ales în ceea ce privește sărbătorile și posturile legate de Pascalie, întrucât calendarul sărbătorilor se bazează pe o regulă, iar Pascalia pe alta.”22

      Amândoi ierarhii vechi-calendaristi își încheie textele cu rugăciuni și un îndemn la pocăință. La scurt timp, Sfântul Hrisostom al Florinei s-a întors din exil și a adormit în Domnul, luptând singur pe „ramparturile de diamant” ale Ortodoxiei; Policarp de Diavleia s-a alăturat (din motive care nu sunt relevante aici și fără a-și abandona convingerile) Bisericii oficiale — fără a fi nici măcar rehirotonit —, în timp ce Dorotheos al Larisei a devenit următorul Arhiepiscop al Atenei, succedându-i persecutorului său Spiridon Vlachos și inaugurând o nouă perioadă de mai mare moderație față de vechi-calendarism, care, totuși, s-a dovedit a fi de scurtă durată din cauza morții sale subite la doar un an după preluarea funcției.

      Sursa: https://orthodoxmiscellany.blogspot.com/2025/05/a-dialogue-on-calendar-issue.html

      1. Pentru informații despre persoana sa, vezi Konstantinos Mourtzanos (în prezent Arhimandritul Ignatios), Dorotheos Kottaras. Din Larisa, Arhiepiscop al Atenei: http://ikee.lib.auth.gr/record/134329/files/GRI-2014-12354.pdf. ↩︎
      2. Pentru informații despre persoana sa, vezi Elias Angelopoulos–Dionysios Batistatos, Fostul Mitropolit al Florinei Hrisostomos Kavourides — Luptător pentru Ortodoxie și Neam, Atena, 1981; Stavros Karamitsos, Mărturisitorul contemporan al Ortodoxiei, Atena, 1990; Nikolaos Mannis, Ultimul mitropolit grec al Macedoniei de Nord: https://poimin.gr/o-telefteos-ellinas-mitropolitis-tis-vorias-makedonias ↩︎
      3. Pentru informații despre persoana sa, vezi Dionysios N. M. (Anatolikiotis), Ierarhul iubirii, Pireu, 2002. ↩︎
      4. Arhiva de Drept Canonic și Bisericesc, Anul II [1947]. ↩︎
      5. Dorotheos a fost absolvent al Facultății de Teologie din Atena, iar Hrisostomos a fost absolvent al Facultății de Teologie din Halki. ↩︎
      6. Atena, decembrie 1947. ↩︎
      7. Ibidem, p. 15. ↩︎
      8. Ibidem, pp. 25–26. ↩︎
      9. 19-6-1948. ↩︎
      10. 27-6-1948. ↩︎
      11. Ce observație cât se poate de actuală! ↩︎
      12. Arhiva de Drept Canonic și Bisericesc, Anul VI [1951]. ↩︎
      13. Situație diferită de România, unde data Paștelui nu a fost schimbată o dată, ci de două ori. ↩︎
      14. Prin prezentarea acestor puncte de vedere, Dorotheos al Larisei a confirmat poziția Sinodului vechi-calendarist, care în august 1948 a emis documentul „Plângere împotriva Mitropolitului Panteleimon Fostinis al Chiosului pentru rehirotonirea preoților.” ↩︎
      15. Titlul ediției publicate în Larisa este ușor modificat, astfel: „Răspuns la tratatul Înaltpreasfințitului Mitropolit Dorotheos Kottaras al Larisei despre problema vechi-calendaristă.” ↩︎
      16. La urma urmei, exact aceasta a fost susținerea inițiatorului calendarului gregorian: că este calendarul iulian «corectat»! ↩︎
      17. Pentru mai multe dovezi în sprijinul poziției Sfântului Hrisostom al Florinei, vezi Nikolaos Mannis, Iulian revizuit sau gregorian defectuos?
        http://krufo-sxoleio.blogspot.com/2012/12/blog-post_9496.html ↩︎
      18. Ed. Atena, p. 13; Ed. Larisa, p. 12. ↩︎
      19. Volos, 1952. ↩︎
      20. Ibidem, p. 4. La fel ca Sfântul Hrisostom al Florinei, Policarp de Diavleia oferă lecții de virtute și noblețe, prețioase pentru urmașii lor și mustrătoare pentru prigonitori. ↩︎
      21. Ibidem, p. 8. ↩︎
      22. Ibidem, p. 18. ↩︎

    2. O evaluare canonică a „schismei” calendarului

      Către redacția ziarului „Orthodoxos Typos” [1976]
      de părintele Teodoretos (Mavros) din Sfântul Munte (+2007)

      Citind cu atenție cele scrise până acum în „Orthodoxos Typos” și „Vocea Ortodoxiei” și fiind parțial de acord cu pozițiile exprimate de vechii-calendariști, dar deloc cu ale dumneavoastră, trimitem această contribuție „pentru iubirea adevărului și a Ortodoxiei”, nădăjduind că, prin aceasta, vom reuși să interpretăm mai limpede aspectele necunoscute și greșit înțelese ale problemei calendarului.

      • Calendarul iulian, judecat exclusiv din punct de vedere astronomic, nu constituie o Tradiție a Bisericii, în ciuda sfințeniei pe care a dobândit-o prin întrebuințarea sa de către Biserică. Prin urmare, orice calendar poate fi folosit de Biserică, atâta vreme cât nu violează rânduiala liturgică a acesteia.
      • În consecință, calendarul iulian poate fi schimbat sau corectat, cu consimțământul unanim al Bisericilor Ortodoxe, cu condiția ca rațiunea pastorală care impune această schimbare să fie una serioasă și ca îndreptarea să nu contrazică litera și duhul Canonului 1 al Sinodului din Antiohia.
      • Totuși, prin schimbarea (sau îndreptarea, cum preferați) din 1924, s-a descoperit următoarele: s-a dovedit absența totală a unui motiv pastoral care să justifice schimbarea — fapt confirmat constant de Bisericile care au păstrat calendarul vechi și care au refuzat să participe chiar și la Congresul „Pan-Ortodox” din 1923. Mai mult, prin ruperea unității liturgice ortodoxe care a urmat, a ieșit la iveală roada rea și amară a schimbării, slujind scopuri cu totul străine și neortodoxe.

      Dovadă a celor de mai sus este:

      1. Enciclica patriarhală din 1920 „Către Bisericile lui Hristos de pretutindeni”, în care se afirmă necesitatea reînnoirii și întăririi, mai presus de toate, a iubirii dintre Biserici, astfel încât acestea să nu se mai privească unele pe altele ca străine și deosebite, ci ca rude și apropiate în Hristos, împreună-moștenitoare și părtașe ale făgăduinței lui Dumnezeu în Hristos!!! Pentru a se atinge această dragoste, au fost propuse 11 puncte, primul fiind „adoptarea unui calendar unificat…” (I. Karmiris, DSMN, vol. 2, pp. 958-959). Trebuie menționat că această Enciclică este considerată de ecumeniștii ortodocși drept „marea cartă a ecumenismului ortodox” („Eirenopoioi”, p. 25, ed. I). Cu alte cuvinte, problema calendarului a fost împinsă exclusiv din dorința de a uni Bisericile și constituie preambulul și introducerea în tristele evenimente ce au urmat, culminând cu multiple acte anti-canonice și trădări ale Ortodoxiei Părinților noștri: rugăciuni în comun, ridicarea anatemelor, declarații eretice etc., cu Patriarhia Ecumenică a Constantinopolului în frunte și cu sprijinul celorlalte Biserici Ortodoxe.
      2. Congresul „neortodox” (așa cum l-a caracterizat vrednicul de pomenire Mitropolit Irineu al Cassandrei) din 1923, care „a fost convocat cu scopul promovării unității” (Procese-verbale, p. 27). În cadrul acestuia s-a hotărât nu doar „reforma calendarului” (p. 21), ci și schimbarea Pascaliei și a săptămânii bisericești (pp. 53, 57), chiar dacă scopurile nu au fost atinse din pricina reacției conștiinței ortodoxe. Dacă mai luăm în considerare și faptul că însuși [Meletie] Metaxakis, referindu-se la constituirea congresului din 1923, a declarat: „Nu suntem adunați ca un sinod ale cărui decizii ar putea fi aplicate ca prevederi canonice” (pp. 36, 49), și că puțin înainte de inovație, succesorul său pe Tronul Ecumenic, Grigorie al VII-lea, „a fost îndrumat” de către Hrisostom [Papadopulos] al Atenei să accepte schimbarea, acesta din urmă hotărând în mod unilateral și în ciuda ezitărilor și temerilor lui Grigorie, schimbarea calendarului, cu sprijinul Ministerului Afacerilor Externe (Eustratiadou, Adevărul real despre calendarul bisericesc, pp. 53–56), atunci se înțelege cât de lipsită de însemnătate și seriozitate este afirmația ziarului Orthodoxos Typos, care spune: „Biserica noastră, cu consimțământul Patriarhiei Ecumenice primate, a acceptat corectarea calendarului iulian simultan cu aceasta”.

      Dar ce importanță are dacă, chiar și cu acordul reciproc, două Biserici locale au decis și au aplicat respectiva corectare? Reacția celorlalte Biserici, în ciuda păstrării comuniunii prin iconomie – lucru cu certitudine nesănătos – doar pentru a evita o schismă, arată în chip vădit caracterul necanonic al acestei acțiuni. Prin urmare, deși schimbarea sau corectarea calendarului este admisibilă, atâta timp cât un motiv pastoral serios o justifică – așa cum am spus mai înainte –, tocmai din pricina lipsei acestui motiv, tot ceea ce ține de această corectare a fost făcut în mod greșit.

      De aceea, propunerea Bisericii oficiale a Greciei privind problema calendarului, înaintată în 1971 comitetului competent al viitorului Sinod Panortodox, a menționat, între altele, următoarele aspecte importante: „Între cei ce urmează calendarul vechi și cei ce urmează pe cel nou, există o diferență permanentă de 13 zile în ceea ce privește prăznuirea tuturor sărbătorilor așa-numite fixe. Aceasta constituie un fapt fără precedent în istoria Bisericii, căci, deși în primele secole existau diferite calendare și un calendar liturgic încă nedefinitivat, niciodată nu s-a întâmplat ca un același eveniment (de pildă, Adormirea unui sfânt) să fie prăznuit la date diferite, precum se întâmplă astăzi. Neînțelegerea devine și mai accentuată în marile sărbători ale Nașterii Domnului, Botezului și Adormirii Maicii Domnului. Unii postesc, în timp ce alții prăznuiesc. Această diferență naște întrebarea: «Cine anume prăznuiește cu adevărat, noi sau Biserica?» Răspunsul: «noi», golesc sfințenia praznicului, făcând din el o chestiune personală a fiecăruia. Răspunsul: «Biserica» impune prăznuirea unitară, căci Biserica este una” (p. 10).

      Chiar și Patriarhul Ecumenic Ioachim al III-lea, în anul 1901, a caracterizat corectarea celor 13 zile drept „nebunească și lipsită de sens” – deși o prevedea ca pe o corectare făcută în unanimitate între Bisericile Ortodoxe –, dar totuși aceasta a fost făcută, și unilateral, ceea ce a condus la consecințele tragice mai sus menționate. Propunerea Bisericii Greciei, evaluând considerațiile lui Ioachim, a notat: „Din păcate, acest glas al rațiunii a fost trecut cu vederea și, fără niciun temei eclesiologic, calendarul iulian a fost corectat, iar Biserica s-a divizat între cei care au acceptat corectarea și cei care au respins-o!” Iar după câteva considerații privind faptul că Biserica are autoritate să regleze anumite anomalii în prăznuirea sfinților „spre folosul credincioșilor”, încheie: „Cu certitudine, nimic nu poate fi socotit folositor dacă se face însoțit de smintirea conștiinței celor credincioși!” (p. 32).

      Toate cele de mai sus condamnă în mod limpede poziția ziarului Orthodoxos Typos, care afirmă că este o greșeală din partea vechi-calendaristilor să insiste că sărbătorile trebuie prăznuite laolaltă de toți ortodocșii. (A se vedea și Canonul 56 al Sinodului al VI-lea Ecumenic).

      Problemele vindecabile în Biserică

      Examinând mai adânc și cu mai multă atenție definiția schismei dată de Sfântul Vasile cel Mare – „schisme se numesc acelea care, din pricini bisericești și vindecabile, au dus la separarea unora de alții” –, observăm următoarele:

      1. Problemele vindecabile pot proveni din partea celor care provoacă schisma, precum în cazul eustatienilor, care respingeau căsătoria și consumul de carne. În acest caz, pricina a fost creată în întregime de aceștia, prin greșita lor interpretare și neascultare față de învățătura Bisericii, iar cei „de care s-au despărțit” – adică episcopul, sinodul etc. – nu poartă nicio răspundere pentru crearea problemei, nici pentru despărțirea ce a urmat.
      2. Avem însă și cazuri în care pricina vindecabilă este creată de episcop (sau sinod), nu prin acțiuni arbitrare sau necanonice, ci încercând, cu o lăudabilă previziune pastorală, să ocrotească o parte vulnerabilă a turmei sale. În astfel de cazuri, unii credincioși, neînțelegând corect cele întreprinse (care, la suprafață, pot părea inovatoare și potrivnice tradiției, dar în esență sunt fără vină și chiar vrednice de laudă), se despart de comuniunea cu acel episcop. Un exemplu clasic este cel al schismei catharilor, care nu primeau în comuniune pe cei căsătoriți de două ori sau pe cei ce căzuseră în păcat, și în vremuri mai apropiate, cel al schismei staroverilor din Rusia, care au respins reformele liturgice corecte și necesare ale Bisericii lor. Deși ambele grupări păreau că păzesc tradițiile, ele au fost condamnate, întrucât era vorba de o reînnoire necesară și obligatorie, nu de o inovație condamnabilă. Se înțelege, bineînțeles, că înainte de orice schimbare trebuie epuizate toate mijloacele posibile de pregătire a turmei și de evitare a smintelii. Din păcate, în cazul staroverilor, această prevedere pastorală a lipsit.
      3. Mai există și o altă situație în care pricina vindecabilă este din nou generată de episcop (sau Biserică), dar ea este într-adevăr minoră și poate fi îndreptată. Este vorba despre păcate și abateri personale ale episcopului („acuzații penale”), pentru care credinciosul nu are voie să se despartă de comuniunea cu el, ci trebuie să acționeze cu modestie și prin rânduiala ierarhică, pentru a preveni un scandal și mai mare. Astfel, chiar dacă episcopul este sursa problemei, din pricina naturii private a faptei, cel care se separă de el este socotit vinovat de schismă, chiar dacă episcopul însuși va trebui să dea socoteală înfricoșătoare înaintea lui Dumnezeu.

      Despărțirile necesare și lăudabile

      Pornind de la cele de mai sus, se ridică întrebarea: doar cauze „vindecabile” pot fi provocate de un episcop, sinod etc.? Cu siguranță că nu, așa cum nici credincioșii nu provoacă întotdeauna doar probleme vindecabile, ci și erezii grave. Așadar, în ce mod poate deveni un episcop autorul unei cauze nevindecabile în Biserică? Foarte simplu: atunci când predică public sau acționează într-un mod care aduce o gravă ofensă credinței și dreptății, potrivit Canonului 31 Apostolic, care spune: „Dacă vreun preot, nesocotindu-și propriul episcop, înființează o adunare separată și ridică un altar diferit, fără ca episcopul să fi fost condamnat pentru credință sau dreptate [adică fără să fi fost cunoscut ca eretic evident sau om nedrept, potrivit expresiei din Pidalion], să fie caterisit ca unul iubitor de putere…”

      Zonaras, explicând termenul „dreptate”, spune: „împotriva datoriei și a dreptății” (S, ST, 213). În consecință, nu doar pentru erezie, ci și pentru orice faptă a episcopului care este „împotriva datoriei și dreptății”, clericii și credincioșii aflați sub autoritatea sa pot întrerupe comuniunea cu el, conform canonului de mai sus. În cazul păcatelor personale ale episcopului, precum și în cazul încălcărilor canonice private, am acceptat că nu se creează schisme. Însă aici canonul se referă la erezie și nedreptate, care nu se limitează la episcopul păcătos, ci afectează, pe de o parte, învățătura Bisericii și, pe de altă parte, drepturile turmei aflate sub grija lui. Deși sensul literal al canonului se poate opri aici, spiritul lui merge mai departe. Căci dacă încălcarea drepturilor turmei justifică separarea de păstor, cu atât mai mult atunci când episcopul predică public, în cuvânt sau faptă, împotriva tradițiilor sfinte. Nu face parte din datoria și obligațiile sale, asumate la hirotonia episcopală, păstrarea tuturor rânduielilor apostolice și bisericești, scrise și nescrise, potrivit îndemnului apostolic: „Stați neclintiți și țineți predaniile”? Și nu a adăugat mai târziu Biserica, întărind: „Dacă cineva respinge orice predanie scrisă sau nescrisă, să fie anatema”?

      Același principiu din Canonul 31 Apostolic se regăsește și în Canoanele 13 și 14 ale Sinodului I-II din 861. Potrivit acestora, orice întrerupere a comuniunii de către un cleric inferior față de superiorul său este aspru pedepsită, cu condiția ca superiorii să nu fie „necredincioși sau nedrepți”, conform Canonului 31, iar separarea să nu fi avut loc „doar pe baza auzirii unor acuzații penale posibile” (Balsamon, S, B, 690). Zonaras și Balsamon consideră „acuzațiile penale” ca incluzând fapte precum sacrilegiul, simonia, desfrânarea și, în general, încălcări ale canoanelor, care trebuie înțelese mereu ca păcate personale și nu ca dispreț sau ignorare a ordinii canonice și a Tradiției Bisericii în aspectele care privesc Biserica în ansamblu.

      Același sinod, completând Canoanele 13 și 14, formulează în mod explicit și pozitiv, în Canonul 15, (având în vedere că referințele anterioare la „acuzații penale” provin din comentarii și nu din textul canonic propriu-zis) cazul în care cel care se separă nu doar că nu este pedepsit, ci dimpotrivă, este vrednic de laudă. Un asemenea caz este atunci când episcopul propovăduiește public „cu capul descoperit”, adică clar și fățiș.

      Când Sfinții Părinți ai Sinodului I-II vorbesc despre erezie în acest Canon 15, oare se referă la erezie în sens strict, adică la coruperea dogmelor, sau la ceva mai larg? Pentru a clarifica acest aspect, ne ajută foarte mult Canonul 4 al aceluiași sinod, unde cuvântul „erezie” apare de două ori, referindu-se la iconoclasm. Dacă avem în vedere că iconoclasmul, cel puțin în faza sa inițială, a fost o răsturnare a formelor de evlavie și cult, precum și a rânduielii Bisericii – rânduieli păstrate și exprimate în sfintele canoane și în Tradiția generală a Ortodoxiei – devine ușor de înțeles că Părinții Sinodului au folosit termenul „erezie” în sens larg, incluzând și încălcarea tradițiilor eclesiastice. De aceea, Biserica condamnă cu aceeași gravitate atât pe eretici, cât și pe cei care disprețuiesc Tradițiile ei, cu anatema, știind bine că orice respingere sau dispreț față de acestea atinge chiar inima propovăduirii mântuirii, a Evangheliei harului. „Cei care cutează să gândească sau să învețe altfel,” spune Sinodul VII Ecumenic, „sau să respingă tradițiile eclesiastice, așa cum fac ereticii nelegiuiți, și să introducă vreo inovație… poruncim să fie caterisiți” (Tomusul Sinodului VII Ecumenic). Cu alte cuvinte, Sinodul îi echivalează pe cei care disprețuiesc Tradițiile sfinte cu ereticii și le aplică aceeași pedeapsă.

      Cât despre Tradițiile Apostolice, nimeni nu ar susține că respingerea lor nu oferă un temei legitim pentru întreruperea comuniunii. Dar putem spune același lucru și despre celelalte, adică Tradițiile Eclesiastice? Cu siguranță da, căci orice respingere a acestora constituie erezie în sens larg.

      Așadar, ceea ce Canonul 31 Apostolic a intenționat să transmită prin termenii „credință și dreptate” poate fi, într-adevăr, considerat cuprins în termenul „erezie”, așa cum este folosit în Canonul 15 al Sinodului I-II, conform celor de mai sus. Să nu uităm, de asemenea, că „sfintele canoane nu constituie o parte autonomă, independentă și autosuficientă a surselor Revelației, ci sunt integrate organic în întreaga Sfântă Tradiție a Bisericii, interpretând Sfânta Scriptură și fiind interpretate prin ea și prin referința la întreaga Sfântă Tradiție.” Iar practica Bisericii în această privință ne învață că fiii ei credincioși au luptat nu doar pentru dogme, ci în egală măsură și pentru Tradiții, ori de câte ori acestea au fost disprețuite de către diferiți nelegiuiți de-a lungul secolelor.

      Sfântul Nicodim este extrem de clar în această privință. El scrie: „Timpul nu mi-ar ajunge să enumăr nenumăratele exemple de sfinți care au suferit și au murit pentru legile și canoanele bisericești.” (Despre Împărtășirea deasă, p. 108, ediția 1962).

      În lumina celor de mai sus, orice insistență de a interpreta cuvântul „erezie” din Canonul 15 al Sinodului I-II doar după sensul său literal, ignorând spiritul său și practica generală a Bisericii, ne-ar conduce la acceptarea ideii că, indiferent de disprețul sau violarea Tradițiilor sfinte de către episcop, clerul și credincioșii de sub ascultarea sa nu ar putea întrerupe comuniunea cu el. Aceasta ar însemna chiar dacă el ar disprețui și ar introduce inovații în ce privește icoanele sfinte, impedimentele la căsătorie, monahismul, posturile, formele comune și consacrate de cult etc. Dar cine ar putea afirma asemenea lucruri fără a deveni, în esență, protestant?

      Considerații finale

      După toate cele expuse, se ridică, firesc, întrebarea finală: pot fi considerate urmările pricinuite de inovația calendarului drept o problemă vindecabilă, care să nu justifice separarea turmei de cei care au provocat-o? Sau această separare a fost impusă, așa cum deja s-a arătat? În încercarea de a anula urmările acestei fapte, scrieți: „Calendarul nostru liturgic, așa cum am subliniat, este o tradiție bisericească. Este o hotărnicire a Părinților, care nu trebuie și nu poate fi schimbată. Și, spre întărire, întrebăm cu îndrăzneală, curaj și cutezanță: Care sărbătoare, măcar una, a fost schimbată? Care a fost desființată? Care a încetat să mai existe? Niciuna, niciodată.”

      Acest tip de argumentație nu este altceva decât o eschivare condamnabilă de la fondul problemei, căci scopul calendarului liturgic nu este doar de a indica poporului sărbătorile ciclului anual bisericesc, reglementând astfel posturile și celelalte rânduieli ale credincioșilor, ci mai ales acela de a asigura unitatea și comuniunea tuturor acestora. Tocmai acest lucru fusese subliniat cu claritate de propunerea oficială a Bisericii Greciei! Când această unitate nu este realizată, adică atunci când nu există o prăznuire comună, avem o violare fățișă, cel puțin parțială, a tradiției sfinte a calendarului liturgic. Căci atunci când această comuniune nu este păstrată, mai ales în marile praznice, se rupe tocmai vădirea exterioară a Bisericii celei Una, Sfinte, Sobornicești și Apostolești, iar Biserica, icoana Împărăției cerești, se înfățișează ca un chip al dezordinii și al haosului – realitate care nu vine de la Dumnezeu și care nu poate fi bineplăcută nici Lui, nici Bisericii triumfătoare, care statornicise și păstrase această ordine.

      De aceea, inovația calendaristică din 1924 trebuie socotită o faptă înrudită îndeaproape cu reforma iconoclastă, care, sub pretextul unei cinstiri mai „spiritualizate” a lui Dumnezeu, încerca să abolească tradițiile! Asemenea și aici, sub masca unei acurateți cronologice mai mari, dar în realitate dintr-o intenție eretică – aceea a unirii cu papistașii, pe care doar cu trei ani înainte îi declaraseră oficial „moștenitori împreună cu noi ai Împărăției lui Dumnezeu”, recunoscând hirotoniile anglicanilor chiar înainte de congres (în 1922), în timp ce lumea greacă deplângea catastrofa din Asia Mică – Patriarhia Ecumenică, cu inițiativa Bisericii Greciei, a desființat o rânduială de veacuri a cultului pe plan pan-ortodox!

      Chiar dacă acest pseudo-sinod eretic ar fi desființat doar o singură sărbătoare comună, aceasta ar fi fost suficientă ca să nu fie acceptată de credincioși – cu atât mai mult de cei ai Bisericii Greciei și ai Patriarhiei, căci tocmai Meletie Metaxakis și Hrisostom Papadopoulos erau promotorii inovației. Prin urmare, reacția conștiinței ortodoxe la schimbările din 1924 este nu doar îndreptățită, ci demnă de laudă, fiind pe deplin acoperită de sfintele canoane și de întreaga practică a Bisericii.

      Și, pentru a vorbi mai limpede despre scopurile ascunse ale așa-numitului „Congres Pan-Ortodox” din 1923, să amintim mărturia proceselor-verbale: în timpul uneia dintre ședințe, episcopul anglican Charles Gore, cunoscut specialist în chestiunile Răsăritului Ortodox, s-a prezentat pe neașteptate și a spus printre altele: „…al doilea pas [către unirea cu ortodocșii] va fi chestiunea calendarului, care ne va aduce la prăznuirea comună a sărbătorilor… Ieri am înmânat Preafericirii Voastre două documente: unul cu semnăturile a 5.000 de preoți anglicani care declară că nu văd nicio piedică în calea unirii depline… iar celălalt conține propuneri concrete despre cum s-ar putea realiza această unire.” (p. 87)

      Întrebăm: Când au fost strânse aceste semnături? Cu ce scop? Nu cumva înainte, și mai ales după recunoașterea „hirotoniilor” acestora, cu scopul unirii cu ortodocșii, folosind congresul din 1923 ca instrument potrivit pentru acest plan nelegiuit? Acest fragment singur este suficient pentru a justifica poporul lui Dumnezeu, care, cu glas profetic, a exclamat la schimbarea calendarului: „Ne-au latinizat!” – reacționând cu toată ființa împotriva dușmanilor din afară ai Ortodoxiei, dar și a dictatorilor lăuntrici și păstorilor inovaționiști.

      Sperăm că nu veți îndrăzni să numiți cele relatate mai sus drept „pretexte post-factum”, fiindcă ele au precedat inovația, și nici să le comparați cu acțiunile unilaterale și necanonice din trecutul pre-1920, care nu aveau nici promovare pan-ortodoxă, nici acceptare, fiind fapte izolate și personale, necunoscute poporului și, prin urmare, fără a cere de la acesta vreo reacție.

      E adevărat că în reacția calendaristică au existat unele neregularități canonice, cauzate în special de ieromonahii și monahii conducători ai mișcării, nu însă de ierarhia lor, care, deși uneori a fost antrenată greșit, s-a menținut adesea în hotarele rânduielii. Mult mai grav decât aceste scăpări este însă faptul că s-a declarat pierderea harului de către Biserica inovatoare. Iar ceea ce dumneavoastră considerați a fi a doua mare abatere – și anume necomuniunea cu celelalte Biserici păstrătoare ale vechiului calendar – nu are temei, căci, „după cum corect consemnează istoria mișcării lor,” vechii-calendaristi au căutat în mai multe rânduri să intre în comuniune cu aceste Biserici, spre a constitui un sinod care să „corecteze dezordinea și situația necanonică ivită.” Nu au reușit, deoarece aceste Biserici au preferat comuniunea cu inovaționiștii, în detrimentul celor slabi în cele lumești, dar tari în adevăr.

      În concluzie, subliniem că lupta sfântă a vechilor-calendaristi este pe deplin îndreptățită – atât datorită schimbării unilaterale a calendarului, cât și datorită intențiilor profund necanonice ale congresului din 1923, prin care forțele anti-ortodoxe, dinlăuntrul și din afara Bisericii, căutau să înfăptuiască – sau măcar să declanșeze – unirea minciunii cu adevărul! De aceea, socotim că schisma ivită este vrednică de laudă, potrivit Canonului 15 al Sinodului I-II și cuvântului patristic: „Este bine a ne despărți în chip drept.” Considerăm, de asemenea, că Biserica Greciei poartă răspunderea principală pentru ivirea nu doar a acestei schisme, ci și a ruperii unității liturgice a întregii Ortodoxii, fapt care a făcut-o „potențial schismatică” față de Bisericile care au păstrat vechiul calendar.

      Astfel, mărturisitorii locali ai „tradițiilor vechi” s-au dovedit credincioși în cele mici, și de aceea au fost găsiți vrednici și în cele mari – anume în „rezultatul actual al inovației din 1923”, care nu este altceva decât o erezie vădită și o abatere dogmatică gravă.

      Theodoretos Monahul

      Schitul Sf. Ana, Iunie 1976

      Sursa:https://orthodoxmiscellany.blogspot.com/2024/01/canonical-view-of-calendar-schism.html

    3. Un răspuns necesar adresat dlui Vladimir Moss(1993)

      de Pr. Gregory Telepneff, Ph.D.

      În al doilea număr al revistei Orthodox Tradition (Vol. X, pp. 40‑44) din 1993, Episcopul Auxentios de Photiki publica un articol de referință, intitulat „Adevărul despre grecii vechi-calendariști”. Acesta venea ca răspuns la lucrarea recentă a lui Vladimir Moss, The Sacred Struggle of the True Orthodox Christians of Greece: 1919–1992 (Mayford, Woking, Anglia, 1992).

      Răspunsul Preasfinției Sale, deși ferm și fără echivoc, s-a distins prin tonul politicos și analiza lucidă a numeroaselor erori factuale conținute în lucrarea lui Moss, constituind o apărare limpede a poziției ecleziologice a Sinodului nostru. Totodată, articolul reflecta opinia exprimată și de un profesor de teologie nou-calendarist din Atena, care afirma că „singura speranță reală pentru Tradiția ortodoxă din Grecia este mărturia Mitropolitului Kyprian de Oropos și Fili, care se distinge de scandalurile și schimburile de putere ale celorlalte facțiuni vechi-calendariste.”

      Deși prezentarea Episcopului Auxentios a fost obiectivă, ea este fidelă față de credința și mărturisirea Bisericii noastre. Criticile sale la adresa extremiștilor vechi-calendaristi susținuți de Moss au fost bine întemeiate, însă formulate fără ton ofensator, alegând mai degrabă duhul blândeței și al dragostei.

      În mod regretabil, domnul Moss a publicat ulterior un articol intitulat Au Bisericile Ortodoxe Oficiale Har?, în care critică ecleziologia Sinodului nostru, adesea prin acuzații ad hominem (n. tr. atacuri la persoană), îndreptate în special împotriva Mitropolitului Kyprian. Deși denunță abaterile ecumeniste ale unor ierarhi oficiali, Moss ignoră faptul că acestea au fost deja condamnate atât de Sinodul nostru, cât și de Biserica Ortodoxă Rusă din Afara Granițelor (ROCOR). Din păcate, tonul domnului Moss este adesea virulent și lipsit de discernământ, ajungând să condamne persoane drept mincinoase, ipocrite sau eretice doar pentru că nu îi împărtășesc opiniile.

      Deși pretinde că se bazează pe scrierile Sfinților Părinți și canoanele Bisericii, domnul Moss nu oferă citate concrete, apelând doar la interpretări personale, rupte de contextul patristic și duhovnicesc autentic.

      În conformitate cu poziția sa — potrivit căreia ortodocșii nou-calendariști ar fi lipsiți de har — domnul Moss respinge din start orice dialog, orice punte de comuniune sau mărturie comună împotriva modernismului. El ignoră faptul că Sinodul nostru consideră Bisericile nou-calendariste drept bolnave, nu căzute în afara harului. Această poziție echilibrată nu este o concesie, ci o expresie a discernământului patristic și a iubirii, care nu exclud granițele canonice, ci le completează cu iconomia inspirată de Duhul Sfânt.

      Atitudinea domnului Moss față de ROCOR este similară: o condamnare lipsită de subtilitate, bazată mai mult pe suspiciuni decât pe realitate. A-l acuza pe Mitropolitul Kyprian că ar fi fost „caterisit” de un Sinod de care nu a aparținut niciodată este o deformare voită a istoriei — istorie pe care Episcopul Auxentios a documentat-o cu precizie în recenzia sa.

      În anul 1979, Mitropolitul Kallistos — fost membru al grupării matheiste — l-a hirotonit episcop pe Mitropolitul Kyprian, alături de Mitropolitul Antonios. În 1983, Kallistos s-a retras, iar conducerea a fost preluată de Antonios, care, în 1984, împreună cu trei alți episcopi, a părăsit necanonic Sinodul și s-a alăturat unei alte grupări. Aceștia l-au „caterisit” pe Mitropolitul Kyprian, deși acesta nu fusese niciodată membru al noului lor Sinod și nici nu i s-au adus vreodată la cunoștință oficial acuzațiile respective.

      Situația devine și mai absurdă când observăm că acești episcopi i-au declarat și pe episcopii noștri din America drept „caterisiți”, fără temei și fără autoritate reală. Aceste pretenții de autoritate universală sunt, în fond, uzurpări canonice. Tragicomic, aceste grupări se prezintă drept „adevărata Biserică Ortodoxă a Greciei”, pretinzând milioane de credincioși, deși în realitate reprezintă o minoritate divizată, a cărei atitudine extremistă a dus la pierderea multor credincioși în favoarea Bisericii Oficiale.

      Mitropolitul Kyprian nu a fost un „ecumenist”, ci un moderat și fidel Tradiției. A aderat la mișcarea vechi-calendaristă cu binecuvântarea duhovnicului său, Arhimandritul Filotheos Zervakos, care l-a sfătuit să evite extremele(A se vedea scrisoarea pr. Filothei către Mitr. Kyprian). A fost primit fără rehirotonire, fiind deja arhimandrit canonic. Poziția sa echilibrată, exprimată în articole publicate inclusiv în The Orthodox Word, a fost motorul apariției Sinodului din 1979.

      Domnul Moss ignoră toate acestea, preferând acuzații gratuite. El pretinde că Mitropolitul Kallistos ar fi susținut că nou-calendarismul este lipsit de har, deși martori oculari confirmă ezitările și cugetarea sa atentă. La o întâlnire în Jordanville, Mitr. Kallistos a afirmat că „iubirea este prima poruncă” și că trebuie să cinstim părinții și rudele noastre chiar dacă țin noul calendar.

      Episcopi precum Kalliopios, care ulterior l-au condamnat pe Mitr. Kyprian, afirmaseră anterior că noii calendaristi au har. Mitropolitul Petros din Astoria a părăsit Sinodul lui Auxentios tocmai din cauza refuzului acestuia de a recunoaște harul în bisericile oficiale.

      În ceea ce privește Biserica Română de stil vechi, afirmațiile lui Moss sunt de-a dreptul false. Această Biserică nu a intrat în comuniune cu Mitropolitul Kallistos, ci cu Mitropolitul Kyprian, cel care a stabilit primul legătura și care a adus ajutor concret în vremuri de lipsuri materiale și prigoană. Mitropolitul Vlasie însuși a declarat în America: „Nu-l vom uita niciodată pe Mitropolitul Kyprian… A fost iubit de Mitropolitul Glicherie și de Mitropolitul Silvestru ca un frate.”

      Practica mirungerii noilor calendaristi în România a fost un act de iconomie, în contextul incertitudinilor din timpul comunismului, nu o mărturisire a lipsei de har. Nu a existat niciodată o rehirotonire automată. Afirmațiile domnului Moss ignoră aceste realități pastorale.

      Atacurile lui Moss împotriva ROCOR urmăresc discreditarea întregului front tradiționalist. El recurge la acuzații lipsite de temei, denigrând ROCOR ca fiind „ortodoxă doar pe hârtie” și pe IPS Kyprian Koutsoumbas drept „ipocrit caterisit”, fără dovezi. În loc să promoveze unitatea ortodocșilor care luptă împotriva modernismului, Moss divide și absolutizează extremele. Aceasta nu este calea Sfinților Părinți, nici calea iubirii.

      Blocul ortodocșilor tradiționaliști – din America, Rusia, Grecia, Europa, Africa și Australia – sub egida ROCOR, ale Mitropolitului Kyprian și ale Bisericilor vechi-calendariste bulgare și române, nu este o entitate exclusivistă. Nu caută dezbinare, ci comuniune; nu condamnare, ci îndreptare; nu distrugere, ci zidire. Oricât de logic ar părea un punct de vedere extremist, calea Împărătească a Sfinților Părinți ne învață altceva.

      Dacă ne-am separat de inovații și ecumenism, am făcut-o cu discernământ, fără a arde cărările dragostei. Nu ne-am pierdut curajul, ci l-am înnobilat cu smerenie. Ne-am oprit de partea sigură, așteptând ca focul iubirii să vindece ceea ce greșelile au rănit. De aceea, cu durere, dar și cu nădejde, îl chemăm pe domnul Moss la o înțelegere mai adâncă, nu prin invective, ci prin dragoste, înțelepciune și adevăr.

      Sursa: https://orthodoxmiscellany.blogspot.com/2024/10/a-necessary-reply-to-vladimir-moss-1993.html