Rezistența Ortodoxă

Categorie: Articol

  • Despre Anatema împotriva Ecumenismului: O explicație pentru cei nedumeriți

    Ce este „anatema”?

    O explicație pentru cei nedumeriți

    De Arhiepiscopul Antonie (Bartoshevich) de Geneva și Europa Occidentală (+1993)

    În prima duminică a Postului Mare, Biserica prăznuiește biruința Adevărului lui Hristos asupra tuturor ereziilor. Această sărbătoare a Triumfului Ortodoxiei a fost instituită în secolul al IX-lea, după biruința definitivă asupra ereziei iconoclasmului.

    În această primă duminică a Postului, de pe tronurile episcopale, se poate și trebuie săvârșită după Liturghie o slujbă specială[1] de proclamare a Adevărului și de condamnare a tuturor învățăturilor false care au apărut în Biserică, din vechime până în zilele noastre, prin rostirea anatemei asupra ereziarhilor.

    Cuvântul „anatema” îi înfricoșează pe mulți care nu îi înțeleg sensul.

    Ei cred că anatema este un blestem și o osândă veșnică a ereticului din partea Bisericii.

    După cum scrie Arhiepiscopul [Sfântul] Ioan (Maximovici): „Biserica de pe pământ nu rostește de fapt judecata finală asupra ereticilor. Ea rostește anatema împotriva lor, îi desparte de Ea și îi dă pe mâna Judecății supreme – judecata lui Dumnezeu. Cuvântul anatema înseamnă a înfățișa pe cel despărțit la tribunalul lui Dumnezeu.” Cel anatematizat se poate oricând pocăi și astfel își poate restaura unitatea cu Biserica.

    Dreptul de a condamna învățăturile false și de a da anatemei pe eretici, în sens universal, aparține Sinoadelor Ecumenice, convocate în chip canonic și recunoscute de plinătatea întregii Biserici. Din păcate, în vremea noastră este imposibil a convoca un Sinod Ecumenic, deoarece majoritatea Bisericilor Autocefale Locale, reprezentate de purtătorii lor de cuvânt oficiali, nu pot să își exprime liber convingerile și să acționeze deschis.

    Însă, pentru că pe teritoriul fiecărei Biserici Ortodoxe Locale — astăzi în număr de paisprezece — pot totuși să apară învățături greșite care smintesc turma, este datoria episcopilor acelei Biserici să afirme în chip sinodal că o asemenea învățătură este contrară Adevărului lui Hristos, să explice turmei de ce este greșită și să prevină pe credincioși despre necesitatea de a se feri de ea. Căci o îndrăgire nechibzuită față de o amăgire, ca față de o noutate ademenitoare, poate duce la faptul că cel ce se lasă prins de ea și se întărește treptat în aceasta, fără să își dea seama, să se afle în afara Bisericii, adică s-a despărțit de Ea și s-a anathematizat pe sine însuși.

    Puterea de judecată și dreptul de învățătură al episcopilor uneia dintre Bisericile Ortodoxe Locale se extinde exclusiv asupra turmei încredințate lor, asupra credincioșilor Bisericii lor.

    Hotarele dintre Bisericile Ortodoxe Locale, autocefale, sunt strict stabilite de canoane, adică de legile Bisericii. Fiecare dintre cele 14 Biserici, reprezentată de episcopii și păstorii ei, trebuie să păstreze rânduiala înăuntrul propriilor granițe, fără niciun drept de a interveni în viața celorlalte Biserici, cu atât mai mult de a lua o decizie sinodală oficială despre păstorii și turmele acestora! O astfel de ingerință, dacă ar avea loc, ar fi în mod nejustificat o obrăznicie și o crimă canonică, o uzurpare nelegiuită a drepturilor Sinodului Ecumenic.

    Așadar, în conformitate cu canoanele, episcopii Bisericii Ruse din Afara Granițelor, văzând că unii dintre credincioșii ei sunt excesiv de atrași de ecumenismul modern și considerându-l o erezie care răstoarnă dogma „Unei, Sfinte, Sobornicești și Apostolești Biserici”, au găsit de cuviință să-și prevină turma despre acest pericol. La Sinodiconul Ortodoxiei, în prima duminică a Postului Mare, unde acesta a fost săvârșit, după anatema împotriva conducătorilor numeroaselor învățături false, a fost adăugată și o condamnare pentru ecumeniști.

    Totuși, textul acestei anateme nu se referă în mod personal la nimeni. Este greu și aproape imposibil de judecat în ce măsură cineva respinge în întregime dogma Bisericii unice și de nebiruit de porțile iadului și acceptă necondiționat învățătura că Biserica s-a destrămat, s-a împărțit și că ea nu mai există. Iar pentru a o reclădi ar fi nevoie să fie adunate bucățile, puse din nou laolaltă și așteptată o nouă Cincizecime, pogorârea Sfântului Duh asupra acestei „biserici” ecumenice.

    Să nădăjduim că, dacă există astfel de hulitori conștienți ai Adevărului în turma noastră, nu sunt mulți. Anatema Bisericii spune credincioșilor: feriți-vă de ei! Ei erau între noi, dar au plecat de la noi, nu sunt ai noștri! Biserica, ca „stâlp și temei al Adevărului”, după mărturia Apostolului, îi aduce înaintea celui mai înalt tribunal, judecata lui Dumnezeu.

    Dar este limpede că există și în turma noastră oameni atrași de ecumenism ca de o noutate, care se acoperă ademenitor cu vorbe despre dragostea reciprocă între „creștinii tuturor confesiunilor”, despre cum dragostea acoperă totul, chiar și abaterile evidente de la învățătura Bisericii etc. Sunt unii care îi sprijină pe ecumeniști ideologic, răspândind ideile lor false în societate, adesea fără să își dea seama de răul pe care îl pot face aproapelui.

    Creștinii trebuie să trăiască în dragoste reciprocă, dar fără a jertfi Adevărul pentru a o dobândi.

    – Tserkovnaya Zhizn’ [Viața Bisericii], nr. 5–6, mai–iunie 1984, pp. 141–143.

    Sursa: https://orthodoxmiscellany.blogspot.com/2024/09/on-anathema-against-ecumenism.html

    [1] În tradiția slavonă această slujbă a Sinodiconului are mai mult un caracter de Te-deum, doar cu o scurtă menționare a personalităților importante, pe când în tradiția greacă ea reprezintă o Litanie cu citirea hotărârilor dogmatice ale Sinoadelor; a se vedea studiul «Sinodiconul bizantin al Ortodoxiei» al arhid. Ioan I. Ică jr. sau articolul «Sinodiconul Ortodoxiei» al mon. Filotheu Bălan: https://manastirea.petru-voda.ro/2015/02/28/sinodiconul-ortodoxiei/

  • Mitropolitul Vitalie al New York-ului despre Har în Patriarhia Moscovei (1991)

    „Acum, iubite Vlădica, să vorbim despre partea ideologică a întregii chestiuni. Trebuie spus de la început că Biserica noastră, sub niciun Mitropolit, nu a declarat vreodată că întreaga Patriarhie a Moscovei este complet fără har. Ce este aceasta? O trădare a Adevărului? Nicidecum! Noi ne recunoaștem profund ca parte a Bisericii Ruse Libere[1] și nu avem autoritatea deplină de a face o astfel de declarație, care aparține numai Soborului tuturor episcopilor ruși…[2] Ne exprimăm dezacordul total cu Moscova prin faptul că nu avem niciun fel de comuniune, nici măcar socială, cu episcopatul lor. [Patriarhia] Moscovei este o inculpată și așteaptă condamnarea ei. Domnul săvârșește în chip vădit o iconomie incredibilă pentru noi, pentru mulți oameni cu adevărat credincioși, și le dăruiește împărtășirea și le trimite harul Său, de pildă, prin Botez. Poți tu însuți, care ai fost cândva parte a acestei Patriarhii a Moscovei, să negi aceasta?! Nu poți, căci știi și ne-ai mărturisit și nouă că există mulți preoți minunați ai lui Dumnezeu care suferă în această Patriarhie, făcând tot ce pot pentru a-și păstori drept turma, și pentru aceasta zilele lor sunt numărate — toți așteaptă expulzarea, interdicția sau chiar îndepărtarea din preoție fără niciun fel de judecată.

    În asemenea condiții, putem noi oare să declarăm anatema asupra tuturor acestora? Aceasta ar fi o greșeală complet ireparabilă, o tragedie pentru mulți, sau chiar doar un zel nechibzuit, lipsit de înțelepciune. Fraza pe care o menționezi din Mesajul Arhieresc a fost o greșeală tactică, și aceasta este o lecție pentru noi, deoarece mulți din Rusia trebuie să fi fost tulburați de ea, așa cum ai scris. Ceea ce este firesc pentru noi nu este înțeles de ei. Noi, slavă lui Dumnezeu, ne-am păstrat obiectivitatea, dar încearcă să o păstrezi și tu în URSS, unde ești prigonit, asuprit și hărțuit neîncetat. Înțelegem deplin aceasta și vom merge pur și simplu cu prudență. Altceva nu există și nici nu poate fi.

    Aș putea cita sute de fragmente din scrisori venite din Rusia, în care mulți tineri luptă pentru credință, se botează și își schimbă complet viața, lucru pe care numai harul Sfântului Duh îl poate săvârși. Aș putea eu, dintr-odată, să le spun că totul este fals, că nu sunt cu adevărat botezați? Pur și simplu nu m-ar crede și m-ar socoti drept un fel de sectar, pentru că inimile lor sunt pline de bucurie, se roagă lui Dumnezeu cu lacrimi, și-au schimbat cu totul viața, iar eu aș insista că totul este o iluzie? Nu, sfințite Vlădica, nici eu, nici tu nu vom acționa astfel, de aceasta sunt pe deplin sigur. Dă-le timp, iar sub influența harului lui Dumnezeu, treptat se vor lumina, li se vor deschide ochii înțelegerii. Până la urmă, la Botez spunem: «Te-ai botezat, te-ai luminat, te-ai uns, te-ai sfințit» și așa mai departe. Se pare că luminarea lucrează treptat, biruind slăbiciunile și denaturările noastre. Trebuie să le dăm timp, iar pentru noi, răbdare. Aceasta este totul cu privire la această chestiune.”

    — Scrisoarea Mitropolitului Vitalie al New York-ului către Episcopul Lazăr al Tambovului, 9/22 ianuarie 1991.

    Sursa: https://orthodoxmiscellany.blogspot.com/2025/01/metropolitan-vitaly-of-new-york-on.html

    [1] Biserica Ortodoxă Rusă din Catacombe – n. trad.

    [2] Expresia «All-Russian Council of the entire episcopate» am ales să o traduc astfel pentru claritate. – n. trad.

  • Arhiepiscopul Antonie de Los Angeles (†1996) despre Anatema din 1983 împotriva ecumenismului

    „Ştiu cu certitudine că răposatul Arhiepiscop Antonie de Los Angeles, considerat în privinţa vederilor sale ecleziologice drept «cel mai strict dintre cei stricţi», a fost un adversar absolut şi neclintit al anatemei pronunţate de ROCOR în 1983. El credea că a fost o greșeală teribilă — nu pentru că ar fi sprijinit ecumenismul, ci pentru că anatema a fost formulată atât de larg încât putea fi interpretată ca extinzându-se chiar şi asupra ROCOR însăşi — astfel încât, într-adevăr, în acest fel, ne-am fi anatematizat pe noi înşine.”

    – „În apărarea pozițiilor fundamentale ale ROCOR”, de Protoiereul Alexandru Lebedev, Vertograd-Inform, 1999, nr. 7.

    Sursa: https://orthodoxmiscellany.blogspot.com/2024/09/archbishop-anthony-of-los-angeles-1996.html

  • Anularea argumentelor împotriva îngrădirii ortodocșilor de stil vechi (4)

    Continuarea articolului: https://rezistentaortodoxa.org/2025/08/21/anularea-argumentelor-impotriva-ingradirii-ortodocsilor-de-stil-vechi-3/

    Capitolul II: Încetarea comuniunii în duhul și din perspectiva Sfinților Părinți

    a. Încetarea obligatorie a comuniunii bisericești după hotărâre sinodală

    Foarte corecte cele pe care le scrieți, părinte Vasile, în acest subcapitol. Numai o întrebare vrem să vă adresăm: de vreme ce, după cum bine spuneți, „în cazul în care ereticii stăruiau în credințele lor, Părinții îi condamnau și îi tăiau de la trupul Bisericii”, de ce, părinte Vasile, vă aflați în comuniune cu cei condamnați și aflați în afara Bisericii, dar și stăruitori în rătăcirile lor, cu ereticii papistași prin intermediul domnului Bartolomeu, de care depindeți, și care îi primește ca Biserică soră și liturghisește împreună cu ei?

    b. Încetarea obligatorie a comuniunii bisericești înainte de hotărâre sinodală

    Citind aceasta vreau să vă mulțumesc pentru argumentele oferite, care îi îndreptățesc pe ortodocșii ce au întrerupt comuniunea cu ecumeniștii! Scrieți:

    „Încetarea imediată a comuniunii bisericești, adică fără o judecată și hotărâre sinodală necesară, se impunea și cu aceia care aderau sau se uneau cu biserici eretice deja condamnate. Acest lucru era firesc, deoarece clericii în cauză nu puteau să fie în comuniune bisericească și cu membrii Bisericii și cu ereticii.”

    Foarte corect!

    Desigur însă, în acest capitol lipsește cazul Canonului 15 al Sinodului I-II (Constantinopol), pe care, de altfel, îl așezați – potrivit opiniei părintelui Epifanie Teodoropulos, lipsită de armonie cu Sfințiii Părinți – la „îngăduită” și nu la „obligatorie” încetare a comuniunii. Îl vom cerceta mai jos.

    c. Încetarea necanonică a comuniunii bisericești înainte de hotărâre sinodală

    Desigur, există cazuri în care nu este îngăduită încetarea comuniunii cu episcopul. Care sunt însă acestea? Trebuie să le menționăm (sunt așa-numitele „acuzații criminale” – vezi mai jos), pentru ca să nu rămână impresia că încetarea comuniunii nu este permisă cu ușurință. Dimpotrivă, îngrăditul (ἀποτείχισις = încetarea comuniunii) este, potrivit Canoanelor și practicii Bisericii, mai degrabă îngăduit decât interzis! Și aceasta pentru ca episcopii să fie mereu în stare de veghe și să nu se abată de la cele predate. Le vom vedea pe amândouă mai jos, când vom încheia prezentarea subcapitolelor.

    d. Încetarea îngăduită a comuniunii bisericești înainte de hotărâre sinodală

    În acest capitol, părintele Vasile, într-un mod cu adevărat măiestru, și-a rezumat concluzia în următoarele puncte:
    a) încetarea comuniunii nu este îngăduită aproape niciodată;
    b) încetarea comuniunii este îngăduită, în mod opțional, doar în cazul ereziei (punând pe același plan cele ce țin de credință și dreptate cu cele ce țin de erezie).

    Să vedem însă ce spun Canoanele despre întreruperea comuniunii bisericești, când aceasta nu este îngăduită și când, dimpotrivă, este impusă:

    1. Canoanele Sfinților Apostoli

    Canonul 31:
    „Dacă vreun prezbiter, defăimând pe episcoul său, va aduna îndeosebi, și jertfelnic altul ar înființa, nici o vină știind asupra episcopului întru buna credință și întru dreptate, caterisească-se, ca un iubitor de începătorie. Că este tiran, așijderea încă și ceilalți clerici, și câți să vor uni cu dânsul. Iar cei lumești să se afurisească. Acestea încă facă-se după una, și a doua, și a treia rugăminte a episcopului.”1

    Din acest canon desprindem trei concluzii de bază:

    a. Oricare clerici disprețuiesc pe episcopul lor și creează o facțiune sau o adunare paralelă, adică rup comuniunea cu el și încetează să-l pomenească în bisericile lor, trebuie să fie caterisiți, iar mirenii care îi urmează – excomunicați, fiindcă sunt iubitori de întâietate și tirani.

    b. Pedeapsa lor să se facă după trei chemări ale episcopului adresate celor ce fac adunări paralele.

    c. Sunt exceptați de pedeapsă acei clerici care întrerup comuniunea cu episcopul lor pentru motive de credință și dreptate.

    Să vedem ce scriu tâlcuitorii canoniști despre aceste trei concluzii2:

    Balsamon:
    „Clericii și laicii fiecărui oraș trebuie să se supună episcopului ținutului, să se adune și să se întrunească în biserică împreună cu acesta, doar dacă nu cumva a fost judecat ca necredincios și nedrept. În acest caz, dacă se separă de el, nu vor fi trași la răspundere. Însă cel care face ceva dincolo de acestea, separându-se în mod nechibzuit de propriul episcop, și se adună separat într-o biserică, dacă este cleric, va fi caterisit ca un iubitor de putere, iar dacă este laic, va fi afurisit. Totuși, canonul stabilește ca acestea să fie făcute după prima, a doua și a treia chemare.”
    Și continuă: „Observă faptul că prezentul canon apostolic stabliește ca clericii să se separe, fără vreo primejdie, de episcopii lor, dacă aceștia au fost judecați ca necredincioși sau nedrepți. Acuzația de nedreptate este nouă. Însă, în alt fel, chiar dacă episcopul sau preotul este cel mai rău dintre toți, nu se cuvine ca cineva să se separe de ei, ci să se creadă mai degrabă că și prin cel mai păcătos preot sau episcop se sfințesc, căci, se spune, Dumnezeu nu-și pune mâna asupra tuturor, dar lucrează prin toți.”

    Zonaras :
    „Rânduiala le susține pe cele cerești și pe cele pământești. De aceea, se cuvine să fie păzită pretutindeni buna rânduială, dar mai ales de către clerici, încât preoții și ceilalți clerici să se supună episcopului. Iar dacă vreun preot, fără a fi adus vreo acuzație împotriva propriului episcop în legătură cu vreo problemă, ca unul care a făcut altceva contrar cuviinței și dreptății, ci, din iubire de putere, va face o adunare ilicită, adunându-se separat într-o biserică și, construindu-și un altar, va sluji la acesta, canonul stabilește ca și acesta, cât și clericii care îl urmează să fie caterisiți, iar laicii să fie afurisiți. Însă, canonul dorește ca episcopii să nu fie prea aprigi spre pedepsire, de aceeea este poruncit să nu îi aducă pe aceia imediat la judecată, ci, după ce i-a îndemnat de trei ori pe cei care s-au adunat separat ca să părăsească încercarea lor cea fără rânduială, să îi judece pe cei care rămân în aceasta.”

    Aristenos:
    „Cel care s-a separat de episcopul care nu are nici vină și a instituit un alt altar, va fi îndepărtat împreună cu cei care l-au acceptat. Dacă cineva l-a acuzat pe propriul episcop fără nicio vină, ca unul care nu a greșit față de dreapta credință, nici față de dreptate, și are face adunarea poporului în mod particular și ar ridica un alt altar, să fie caterisit și el, ca un iubitor de putere, precum și clericii care îl urmează. Dar se cuvine să se facă acestea dacă nu se întoarce, după ce a fost chemat de două și de trei ori de către episcop.”

    Sfântul Nicodim Aghioritul3:
    (După ce repetă în limbaj simplu cele spuse de canoniștii de dinainte, scrie):
    „Iar câți se despart de episcopul lor mai-nainte de sinodiceasca cercetare, pentru că el propovăduiește în auzul tuturor vreo rea socoteală și eres, unii ca aceia, nu nummai că certărilor celor mai de sus nu se supun, ci și cuviincioasei cinstei celor drept slăvitori se învrednicesc, după Canonul 15 de la Sinodul I-II.”

    Și acum întrebăm, părinte Vasile: Au întrerupt fără motiv comuniunea cu episcopii inovatori cei care au rămas la calendarul Părinților? Nu au fost acești ierarhi inovatori necredincioși și nedrepți, prin faptul că au tulburat ordinea Bisericii cu reforma necanonică făcută printr-o simplă enciclică arhiepiscopală, și prin faptul că au rănit conștiința religioasă a credincioșilor care stăruiau să urmeze calendarul părinților lor – ba chiar i-au și prigonit?

    Valsamon explică foarte frumos că, deși episcopul sau preotul este cel mai rău dintre toți, dar în privința vieții personale, nu se cuvine despărțire de el. Dimpotrivă, pentru motive de credință și dreptate trebuie să ne despărțim „fără primejdie”. Totuși, chiar dacă ortodocșii de stil vechi nu s-au despărțit din iubire de întâietate, nici pentru că episcopii ar fi fost „cei mai răi dintre toți”, inovatorii nu numai că i-au defăimat ca „schismatici”, dar nici măcar nu au urmat rânduiala canonică – să-i cheme o dată, de două ori și de trei ori – ci, dimpotrivă, i-au prigonit, i-au exilat, i-au anatemizat, i-au ucis, i-au torturat și au arătat în cele din urmă că au fost și necredincioși, și nedrepți.

    Părintele Vasile se întreabă:
    „Trebuie să recunoaștem că atât formularea canonului cât și tâlcuirile canoniștilor nasc întrebări firești. Care sunt, mai exact, acele abateri ale episcopului pentru care se justifică neascultarea și despărțirea clericilor? Am văzut că, în cazul în care episcopul este eretic, canonul îngăduie despărțirea. Erezia este o vină evidentă. Însă canonul îngăduie despărțirea și în cazuri în care episcopul săvârșește nedreptăți sau fapte ‘împotriva datoriei și dreptății’. Aceste expresii nu sunt doar neclare, ci și contrazic părerea că ‘nu trebuie cineva să se despartă’ de episcopul său ‘chiar dacă ar fi cel mai rău dintre toți’. Se permite deci despărțirea de episcop pentru orice faptă nedreaptă sau ilegală a acestuia? Dacă s-ar primi o astfel de interpretare, credem că s-ar pune în primejdie nu numai unitatea, dar și existența însăși a Bisericii, întrucât dezbinările ar fi la fel de numeroase ca și nedreptățile episcopilor din lume. Așa s-a întâmplat deja la protestanți, ale căror confesiuni despărțite sunt acum fără număr.”

    Trecând peste paralela nefericită a ortodocșilor care s-au despărțit (din motive canonice) cu protestanții (despărțiți fără temei canonic, în afara Bisericii și divizați în mii de grupări) – cu care, de altfel, voi, prin Consiliul Mondial al Bisericilor, aveți comuniune, părinte Vasile, iar noi nu – să examinăm interpretarea personală pe care o dați termenilor „credință și dreptate”, interpretare pe care o faceți din neînțelegerea cuvântului „nedreptate”, sau mai bine zis, explicându-l ca „nedreptate personală”.

    Scrieți: „Sfinții Apostoli foloseau uneori în Epistolele lor (II Petru 2,13) termenul ‘nedreptate’ în înțelesul de ‘erezie’, fiindcă aceasta se numește și ‘nedreptate pentru că nedreptățește și calcă adevărul lui Dumnezeu’. Așadar, interpretând în lumina celor de mai sus cuvântul ‘dreptate’ ca dreaptă credință, am putea spune că Sfinții Apostoli, prin termenul ‘credință și dreptate’, înțeleg numai credința dreaptă. Potrivit acestei interpretări, cuvântul ‘dreptate’ din canonul apostolic are scop emfatic, adică întărirea noțiunii de evlavie, de credință dreaptă – care este virtutea cea mai mare, iar abaterea de la ea ar constitui motiv întemeiat de întrerupere a comuniunii.”

    Însă încercând părintele Vasile să arate că „nedreptatea” înseamnă de fapt „erezie” și astfel să limiteze întreruperea comuniunii doar la motive dogmatice, se află în contradicție cu tâlcuirea Sfântului Nicodim, care scrie:
    „Oricare prezbiter ar defăima pe episcopul său și fără să cunoască că greșește el arătat sau întru buna Credință, sau întru dreptate adică, fără să-l cunoască pe el că arătat este sau eretic, sau nedrept…”4

    Dacă „nedreptatea” ar fi însemnat numai erezie, n-ar fi folosit legătura disjunctivă „sau”, ci ar fi scris numai „în caz de erezie”, adică numai pentru motive dogmatice. Evident însă, nu înțelege că trebuie să ne despărțim de episcop pentru o nedreptate personală. Ci aici „nedreptatea” se referă la o nedreptate împotriva episcopiei lui, adică a turmei sale; astfel se explică și expresia lui Zonaras: „împotriva datoriei și a dreptății”.

    2. Sinodul I-II din Constantinopol

    Canonul 15:
    „Cele rânduite pentru prezbiteri, episcopi, și mitropoliți, cu mult mai vârtos pentru patriarhi se potrivesc. Drept aceea dacă vreun prezbiter, sau episcop, sau mitropolit ar îndrăzni a se depărta de împărtășirea cea către patriarhul său, și n-ar pomeni numele lui precum este hotărât și rânduit întru Dumnezeiasca Mistagoghie, ci mai înainte de sinodiceasca înfățoșare și de deplinita lui osândire ar face schismă, aceasta a hotărât sfântul sinod, cu totul a fi străin de toată ieratia[preoția], dacă numai se va vădi că a nelegiut acest lucru. Și mai ales s-au pecetluit și s-au hotărât acestea pentru cei ce cu pricinuire de oarecare vinovăție se depărtează de ai lor întâi șezători și fac schismă, și rup unirea bisericii.„

    Că cei ce se despart pe sineși de împărtășirea cea către întâiul șezător al lor pentru oarecare eres osândit de sfintele Sinoade, sau de sfinții părinți, de acela adică care eresul în public îl propovăduia, și cu capul descoperit îl învăța, unii ca aceștia nu numai canoniceștii certări nu sunt supuși, îngrădindu-se pe sineși despre împărtășirea numitului episcop, mai înainte de sinodiceasca cercetare, ci și de cinstea cea cuvenită celor dreptslăvitori se vor învrednici. Că nu au osândit episcopi, ci minciuno-episcopi și minciuno-învățători. Și nu cu schismă au rupt unirea bisericii, ci s-au silit a izbăvi biserica de schisme și de împărțiri.”5

    Din acest canon vedem că, înainte de judecata sinodală:

    a) potrivit Canonului 31 Apostolic, nu este permisă despărțirea de episcopul propriu, de asemenea nici „sub pretextul unor crime”;
    b) se impune însă despărțirea de episcopul propriu atunci când acesta predică pe față o erezie, adică o învățătură străină de credință.

    Să vedem mai întâi tâlcuirile canoniștilor:

    Balsamon: „Dacă cineva s-ar despărți de comuniunea cu ierarhul său dintr-un motiv întemeiat, sub pretext de erezie, pentru ce să fie pedepsit? Părinții spun că toate acestea [pedeapsa] se aplică doar atunci când cineva, sub pretextul unei acuzații de nelegiuire, îl osândește de unul singur pe păstorul său și se desparte de el, rupând astfel unitatea Bisericii. Dar dacă, nu pentru o astfel de acuzație, ci pentru o erezie se desparte cineva de episcopul său, de mitropolit sau de patriarh — atunci când acesta predică în public învățături străine de dogma ortodoxă — unul ca acesta, chiar și înainte de condamnarea oficială, dar cu atât mai mult după, dacă se îngrădește, adică se desparte de comuniunea cu întâistătătorul său, nu numai că nu va fi pedepsit, ci va fi și cinstit, ca ortodox. Căci nu s-a despărțit de un episcop, ci de un pseudo-episcop și pseudo-învățător. Iar aceasta este vrednică de laudă, ca unul ce nu a rupt Biserica, ci dimpotrivă a unit-o și a izbăvit-o de dezbinare… Canonul laudă pe cei ce se îngrădesc chiar înainte de condamnarea oficială, de aceia care predică public erezii și sunt pe față eretici…”

    Zonaras: „Dacă patriarhul, mitropolitul sau episcopul ar fi eretic, și încă unul care predică public erezia, pe față și cu îndrăzneală, cei care se despart de el, oricine ar fi, nu numai că nu vor fi vrednici de pedeapsă, ci și de cinste ca ortodocși, fiindcă s-au separat de comuniunea ereticilor. Căci „a se îngrădi” înseamnă a ridica un zid de despărțire între cei dinlăuntru și cei din afară. Ei nu s-au despărțit de episcop, ci de pseudo-episcop și pseudo-învățător. Și nu au făcut schismă în Biserică, ci dimpotrivă au izbăvit-o de schisme.”

    Aristenos: „Dacă unii se despart de cineva, nu pentru pretextul unei nelegiuiri, ci pentru erezie, condamnată de un sinod sau de Sfinții Părinți, aceștia sunt vrednici de cinste și de primire, ca ortodocși.”

    Sfântul Nicodim Aghioritul: „Dacă întâi șezătorii cei numiți ar fi eretici și eresul lor l-ar propovădui întru arătare, și supușii lor pentru aceasta se despart de ei mai înainte de sinodiceasca judecată pentru eresul acela. Unii ca aceștia despărțindu-se de aceia nu numai nu se osândesc, ci și de cinstea cea cuvenită ca niște drepslăvitori, sunt vrednici. Că nu au pricinuit schismă bisericii cu osândirea aceasta, ci mai ales o au slobozit de schisma și eresul minciuno-episcopilor acelora.”6

    Comentariul autorului:
    Vedeți cum tâlcuirile canoniștilor nu au nicio legătură cu interpretarea „epifanioteodoropoleană”7 a părintelui Vasile? Canoanele sunt cât se poate de clare. Avem două situații de întrerupere a pomenirii: una necanonică și una obligatorie (și nu doar „permisă”, așa cum scrie pr. Vasile). Dacă ar fi fost doar permisă, adică facultativă, canonul nu ar fi spus că cei care se îngrădesc sunt vrednici de cinste pentru că au izbăvit Biserica de schisme.

    Gândiți-vă: în ziua imediat următoare schimbării necanonice a calendarului sau în ziua următoare ridicării anatemelor, dacă toți s-ar fi îngrădit de Arhiepiscopul Hrisostom sau de Patriarhul Atenagora, ar mai fi existat astăzi schisma calendarului sau asemenea deschideri ecumeniste? Sau s-ar fi retras degrabă inovatorii?

    Îngrădirea este necanonică atunci când se face sub pretextul unei nelegiuri, dar este obligatorie în două cazuri:
    a) când episcopul predică public erezia, adică se abate de la învățătura ortodoxă;
    b) când este nedrept, adică greșește împotriva „dreptății și a datoriei”.

    Care sunt aceste „acuzații de nelegiuire” pentru care nu trebuie să întrerupem comuniunea? Potrivit canoniștilor amintiți: desfrânarea, sacrilegiul, hirotonia pe bani (simonia) și călcarea canoanelor.

    Dar prin „călcarea canoanelor” trebuie înțelese totdeauna păcate personale, și nu o călcare a rânduielilor și tradițiilor Bisericii la nivelul întregii Biserici. După cum spune pr. Theodoret, „orice încălcare de către episcop a vieții monahale, a posturilor, a cinstirii Sfintei Cruci și a sfintelor moaște, a săvârșirii unitare și simultane a Sfintei Liturghii și a ceea ce privește sărbătorile sfinte, constituie motiv de respingere a lui de către turma sa”.

    Imaginați-vă, părinte Vasile, că un episcop ar propovădui că a ne face semnul Sfintei Cruci nu este dogmă și deci ne putem mântui și fără el. Ce veți spune celor care s-ar îngrădi de acest episcop nedrept, de vreme ce, potrivit teoriei dvs., îngrădirea pentru un motiv nedogmatic este interzisă?

    Așadar, conform celor de mai sus, îngrădirea nu este permisă doar pentru motive dogmatice. Ar fi de dorit și ca OODE (site-ul teologic menționat anterior), cunoscut pentru cercetarea sa serioasă și temeinic patristică, să ia o poziție cinstită asupra acestei chestiuni (și spun „cinstită”, pentru că va fi nevoită să supere pe mulți).

    Continuarea aici: https://rezistentaortodoxa.org/2025/08/26/anularea-argumentelor-impotriva-ingradirii-ortodocsilor-de-stil-vechi-5/

    Sursa: https://krufo-sxoleio.blogspot.com/2012/09/blog-post_9542.html

    1. Pidalionul, Ed. Adormirea Maicii Domnului, București, 2015, p. 66. ↩︎
    2. Textele canoniștilor sunt extrase din Comentariile canoniștilor bizantini, Vol. I, Ed. Basilica, București, 2024, pp. 128-129. ↩︎
    3. Pidalionul, op. cit, p. 67. ↩︎
    4. Ibid., p. 66. ↩︎
    5. Ibid., p. 389. ↩︎
    6. Ibid. pp. 389-390. ↩︎
    7. n. tr: Argumente provenite din modul de gândire și abordare al pr. Epifanie Theodorpoulos. ↩︎

  • Anularea argumentelor împotriva îngrădirii ortodocșilor de stil vechi (3)

    Continuarea articolului: https://rezistentaortodoxa.org/2025/08/21/anularea-argumentelor-impotriva-ingradirii-ortodocsilor-de-stil-vechi-2/

    d. Schisma Vechi-Calendariștilor (G.O.C.)

    Trecând la următorul subcapitol, cu titlul său pompos dar neadevărat, citim:
    „Din nefericire însă, o parte a poporului credincios a reacționat în chip extrem la această reformă, exagerând oricare dintre lipsurile ei. Această reacție a depășit orice limită a rațiunii și a ajuns până la întreruperea comuniunii bisericești nu doar cu Bisericile care au săvârșit îndreptarea calendarului, ci și cu toate celelalte, care deși nu și-au schimbat calendarul, continuau însă să fie în comuniune cu cele care îl schimbaseră. Vechi-Calendariștii au alcătuit din 1924 o Biserică independentă, Biserica Adevăraților Creștini Ortodocși (G.O.C.).”

    Concluzia pe care o trage un cititor neștiutor este că, odată cu schimbarea calendarului, niște fanatici au întrerupt comuniunea nu doar cu Biserica Greciei, ci și cu toate celelalte, și au făcut schismă, întemeind o altă Biserică. Este însă așa? Vom vedea, răspunzând în detaliu pozițiilor părintelui Vasile.

    a) „Vechi-Calendariștii” au făcut schismă:
    Aș fi de acord cu autorul în cazul în care, în acea duminică de 10 martie, unii ar fi numit-o 26 februarie, adică s-ar fi întors cu 13 zile înapoi. Atunci într-adevăr ar fi fost o schismă venită din partea unor retrogradați. Însă nu a fost așa; dimpotrivă, arhiepiscopul Greciei, în urma unor intrigi1, a hotărât ca ziua de 10 martie să fie numită 23 martie. Așadar, de vreme ce această schimbare hotărâtă de arhiepiscop a fost pricină de schismă, schisma este nou-calendaristă și nu „vechi-calendaristă”! Ea a fost creată și apoi întreținută, așa cum vom vedea, de Hrisostom Papadopoulos. Dacă arhiepiscopul, văzând sminteala ce s-a produs, ar fi readus calendarul vechi, precum a făcut patriarhul Moscovei, Tihon, ar fi tămăduit schisma pe care el însuși o pricinuiseră.

    b) „Vechi-Calendariștii” au întrerupt comuniunea depășind orice… limită a rațiunii:
    Mai întâi, întreruperea comuniunii (adică îngrădirea) nu este atât de greșită pe cât încearcă să o arate autorul, atunci când există motivele întemeiate pentru aceasta, pe care le vom lămuri în capitolul de fond. Însă nu este adevărat că ortodocșii statornici în tradiție au întrerupt comuniunea cu ierarhia inovatoare a Greciei îndată și fără motiv. Dimpotrivă, la început s-a ridicat un val de împotrivire (protest) față de extrem de necanonica inovație calendaristică, fără a exista imediat întrerupere a comuniunii. Odată cu schimbarea calendarului, credincioșii au cerut să fie slujiți după calendarul vechi, de către preoți ai Bisericii Greciei, în biserici ale Bisericii Greciei. Dovadă sunt următoarele fapte2, petrecute la sărbătoarea Bunei Vestiri după calendarul vechi, adică la câteva zile după schimbarea calendarului:

    1. Sute de ortodocși mărturisitoriri3 vin la catedrala mitropolitană a Atenei și cer preoților catedralei să săvârșească Vecernia Bunei Vestiri. Li se răspunde că nu o vor săvârși din pricina interdicției arhiepiscopului, care, aflând despre marea afluență a credincioșilor, poruncește să fie încuiată biserica – lucru care se și face! Credincioșii protestează și reușesc să fie redeschisă biserica. Citeau Vecernia și cântau imnele praznicului. Vine armata și jandarmeria ca să-i alunge pe credincioși, fără rezultat. Arhiepiscopul este silit să dea voie unuia dintre preoții catedralei (părintele Gheorghe) să săvârșească un paraclis, în timpul căreia s-a vindecat un copil surdo-mut (de nume Stasinopoulos) și o femeie demonizată (Aikaterini Markea) – minuni pe care le confirmă însuși părintele Gheorghe. A doua zi însă, arhiepiscopul le neagă și poruncește să rămână încuiate toate bisericile Atenei!
    2. La Tesalonic, cei statornici în calendarul Părinților au umplut bisericile orașului ca să participe la slujbă. Mitropolitul Ghenadios însă a interzis preoților să slujească. Doar preotul bisericii Sfântului Haralambie, pe care credincioșii l-au plătit printr-o colectă, a slujit pentru sărbătoare.
    3. La Nafplio, în biserica Bunei Vestiri (cartierul Pronoia), s-a săvârșit Vecernia sărbătorii și acolo a avut loc o minune: vindecarea unei femei paralizate, numită Sofia Gaspari.
    4. La Tyrnavos, după mărturia lui Agamemnon Schliemann, credincioșii interziseseră preotului să slujească după noul calendar; însă el, având ordin expres de la Mitropolie, a stăruit și a slujit. În timpul slujbei a căzut acoperișul bisericii!
    5. Reacții asemănătoare ale credincioșilor au fost și în alte biserici din Atena, Pireu și provincie, iar la Pireu s-a interzis plecarea vaporului care făcea cursa Pireu–Tinos, pentru ca mulțimea credincioșilor să nu meargă la icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului.

    Astfel, statornicia în calendarul Părinților – care a avut ca urmare să fie izgoniți din propriile lor biserici (căci „vechi-calendariștii” nu erau… extratereștri, cum încearcă să-i prezinte propaganda nou-calendaristă, ci enoriași ai bisericilor lor, izgoniți necanonic, așa cum am văzut) –, minunile săvârșite, atitudinea dură a Bisericii oficiale și prigoanele care au început au silit tot mai mulți ortodocși să întrerupă comuniunea.

    c) „Vechi-calendariștii” au întrerupt comuniunea și cu celelalte Biserici:
    Aici autorul spune pe jumătate adevărul, scriind că „vechi-calendariștii” au rupt comuniunea și cu toate celelalte Biserici care nu și-au schimbat calendarul – fapt ce s-a întâmplat însă mult, mult mai târziu (după al Doilea Război Mondial), când exista deja o problemă evidentă de ecumenism. În acea vreme, ei se aflau încă în comuniune cu toate Patriarhiile și Bisericile care păstrau calendarul iulian. Unul dintre principalele argumente invocate atunci de cei ce doreau revenirea la calendarul patristic era și pericolul național provenit din propaganda sârbească, întrucât ortodocșii de stil vechi din Macedonia – și mai ales cei care trăiau aproape de granița cu Serbia – treceau duminicile frontiera ca să participe la slujbe în biserici unde se păstra vechiul calendar.

    d) „Vechi-calendariștii” au constituit încă din 1924 o Biserică independentă, Biserica Adevăraților Creștini Ortodocși (G.O.C.):
    Încă din 1923 existau reacții ale credincioșilor evlavioși față de problema schimbării calendarului – reacții pe care Arhiepiscopul Greciei, acționând ca un tată vitreg rău, nu le-a luat în seamă. La începutul lunii martie 1924 aceste reacții devin tot mai intense și prin intermediul presei, concentrându-se asupra caracterului necanonic al reformei (vezi, de pildă, „Către o nouă Schismă!” în Skrip, 9-3-1924; „Nouă lovitură împotriva unității Bisericii Ortodoxe” în Skrip, 17-3-1924).

    În ziua introducerii inovației calendaristice, „Comitetul Ortodocșilor” a organizat o adunare de protest, iar în aceeași zi au avut loc manifestări similare și în alte locuri (vezi ziarele vremii, accesibile oricui dorește să verifice). În paralel, Patriarhia Alexandriei sprijină pe cei ce se împotriveau! Astfel, la 5 aprilie 1924, în ziarul Empros, citim:

    (în articolul original este atașată imaginea paginii aferente din ziarul Empros, apoi textul continua astfel):
    „Ce citiți, părinte Vasile? Acel al patrulea neajuns pe care l-ați menționat în capitolul precedent a fost invocat, după 88 de ani, drept motiv pentru a stărui în păstrarea vechiului calendar, până când se va pronunța organul competent! Din moment ce așa-zisul «Congres Panortodox» nu a impus obligativitatea reformei calendarului pentru toate Bisericile, cu ce drept Arhiepiscopul Atenei cerea în mod dictatorial turmei sale să urmeze noul calendar? Un rău atrage după sine alte mii. Luați seama acum: până în acest punct, nicio întemeiere a vreunei așa-zise alte Biserici, ci doar stăruința de a păstra calendarul patristic, din motive de conștiință religioasă. Dacă arhiepiscopul ar fi procedat cu iconomie, ca un adevărat păstor și nu ca un lup, ar fi lăsat să existe preoți care să slujească după vechiul calendar până la o rezolvare definitivă a chestiunii calendaristice.

    Dar să nu ne amăgim: scopul real fusese atins – sărbătorirea comună cu apusenii. Așa încât, pentru ei, problema era «rezolvată». Vorbele despre un viitor Sinod erau doar pentru derută, așa cum s-a văzut (încă așteptăm convocarea unui asemenea Sinod!). Schisma au aruncat-o în cârca «vechi-calendariștilor» și și-au atins planurile. Ce contrast față de un adevărat păstor, Patriarhul Moscovei, Tihon, care atunci când a văzut că primirea noului calendar aduce dezordine, a revenit la cel vechi! În Grecia însă, așa-zisa «confuzie» invocată de arhiepiscop ca motiv al schimbării calendarului a devenit adevărata CONFUZIE ȘI DEZBINARE, fără ca „păstorul-lup” să se îngrijească câtuși de puțin de aceasta.”

    Reacțiile continuă să se intensifice, Arhiepiscopul încercând să tulbure apele prin circulare explicative, prin minciuni, cu viclenie, în timp ce credincioșii își amplificau tot mai mult împotrivirea. Merită notat că la început foarte puțini preoți au reacționat, din cauza unei probleme care apăruse. Care era aceasta? Iată (Empros, 7-4-1924): (în articolul original este atașată imaginea paginii aferente din ziarul Empros, apoi textul continua astfel):

    Cum, deci, spuneți că s-a întemeiat Biserică fără preoți, și cu atât mai mult fără episcop? Opoziție a existat și a existat și „îngrădire” (întrerupere a comuniunii), și aceasta mai ales din partea poporului la început, pentru că poporul este păzitorul Ortodoxiei. Citim caracteristic într-o Enciclică a Patriarhilor Răsăritului din 1848: „La noi nici Patriarhi, nici Sinoade nu au putut vreodată introduce ceva nou, căci apărătorul credinței este însăși plinătatea Bisericii, adică poporul.”

    Să continuăm. În octombrie se înființează „Asociația Ortodocșilor”, ca o continuare a neoficialului „Comitet al Ortodocșilor”, sub președinția lui Andreas Vaporidis, asociație ce avea drept scop restabilirea calendarului patristic și nicidecum întemeierea unei alte Biserici. În acest scop, prima acțiune a fost să înainteze un Memoriu Ierarhiei4, pe care însă aceasta l-a respins ca fiind calomnios!

    Din 1925 începe un val și mai mare de reacții ale Ortodocșilor împotriva inovației, Ortodocși fie următori ai noului calendar (mai ales ierarhi și cărturari5), fie stăruitori, dar și întorși la vechiul calendar, precum și preoți, monahi și mireni care se „îngrădeau”. Trăsătura comună a tuturor acestor reacții – a opoziției, fie cu, fie fără „îngrădire” – era restabilirea calendarului patristic în Biserica oficială a Greciei și nicidecum crearea unei alte Biserici.

    Chiar și atunci când cei trei ierarhi s-au despărțit de ierarhia inovatoare, în 1935, scopul lor nu era formarea altei Biserici, ci vindecarea schismei calendaristice pe care o adusese inovația. Scrie fostul mitropolit de Florina[n. tr. actualul Sfânt Hrisostom cel Nou] cu privire la aceasta (ca fost zelot, părinte Vasile, cred că le cunoașteți):

    „Dar noi, vechi-calendariștii, nu constituim o Biserică ortodoxă separată și independentă în Grecia, pentru că nicio Biserică nu ne-a recunoscut ca atare, ci suntem în interiorul Bisericii Autocefale recunoscute a Greciei, ca o gardă care păzește instituția calendarului ortodox, pe care majoritatea ierarhiei l-a abandonat – lucru pe care nu trebuia să-l facă. Iar noi, ca partea luminoasă și nepătată a Bisericii Autocefale a Greciei, continuăm istoria acesteia, în sensul ortodox. Această idee greșită și necanonică, că noi am constitui o Biserică aparte, a aruncat-o și a propus-o statului, cu scop viclean și răuvoitor, răposatul Arhiepiscop al Atenei, Hrisostom Papadopoulos, pentru a ne prezenta în fața statului și a societății grecești drept răzvrătiți și drept cei care s-au ridicat împotriva Bisericii Autocefale a Greciei, și astfel să ne arunce în mânia statului și în disprețul obștesc al societății.” (Enciclică Pastorală, Atena, 1-6-1944).

    Și chiar dacă această idee, inspirată de Hrisostom Papadopoulos, a găsit mai târziu teren propice de aplicare în schisma matheită, și prin ea și în majoritatea facțiunilor vechi-calendariste de astăzi, aceasta nu înseamnă că puteți să batjocoriți pe toți ortodocșii vechi-calendariști pentru o abatere eclesiologică a unor clerici ai acestora – cu atât mai puțin să scrieți în mod mincinos că „vechii-calendariști au constituit încă din 1924 o Biserică independentă”.

    Noi, ca pliromă neinovatoare a Bisericii Greciei, dorim revenirea la calendarul patristic și condamnarea ecumenismului prin cuvânt și faptă (condamnare sinodală, ieșirea din C.M.B., întreruperea comuniunii cu ecumeniștii) – și numai atunci, după ce inovatorii vor fi revenit înlăuntrul zidurilor Bisericii lui Hristos, ale Apostolilor, ale Părinților, ale Sinoadelor, ale Canoanelor și ale Tradițiilor, numai atunci vom restabili comuniunea cu ei.

    Totodată, părintele Vasile scrie: „Astfel s-a creat binecunoscută schismă zelotistă, vechi-calendaristă, care a divizat și a defăimat Ortodoxia în secolul trecut.”

    Dragul meu părinte, Biserica Ortodoxă nu acceptă teoria universurilor paralele. Cu cele ce scrieți e ca și cum ați încerca să ne convingeți că trăiți într-o lume paralelă, unde în secolul trecut Ortodoxia ar fi fost defăimată de zeloți și nu de ierarhii inovatori, precum modernistul Metaxakis, origenistul Vasile și alții, dar mai ales de pan-ereticul Atenagora – „gura iadului”, după cum l-a numit și regretatul, dar mai târziu venit în fire Teoclit Dionisiatul.

    În universul nostru, aceasta este considerată defăimarea Ortodoxiei, nu doar de noi, cei „încăpățânați, fanatici și needucați vechi-calendariști”, ci și de personalități pe care și dumneavoastră le recunoașteți (știți la cine mă refer: Zervakos, Kontoglou, Popovici, Kantiotis, Romanidis, Metallinos, Zisis și alții).

    (Vorbim despre schismă zelotă vechi-calendaristă, și nu pur și simplu vechi-calendaristă, pentru că, după cum am spus, mai multe Biserici – de pildă a Ierusalimului, Rusiei, Serbiei, precum și Sfântul Munte Athos – urmează până astăzi vechiul calendar iulian, fără însă să fi întrerupt comuniunea bisericească cu Bisericile care urmează noul calendar îndreptat).

    Un vechi argument, asemenea multora altora. Trebuie să-i studiem pe scriitorii care ne-au precedat, pentru a nu ne repeta. Vă trimit mai întâi la cartea «Antidotul» a părintelui Theodoret Mavros, care a respins pozițiile părintelui Epifanie. Reproduc pentru acest subiect (pp. 27–28):

    «Faptul că Bisericile Ortodoxe locale se află în comuniune cu Biserica Greciei, care a adus inovația, nu diminuează câtuși de puțin caracterul necanonic al acestei fapte. Oare și astăzi, după atâtea încălcări de canoane și trădări ale Fanarului, nu continuă toate aceste Biserici să fie în comuniune cu el?! Ce înseamnă aceasta, că tronul ecumenic merge bine? Desigur, de nenumărate ori nu! În mod evident, aceasta nu este decât o imagine limpede a căderii păstorilor contemporani, care, în comparație cu cei de odinioară, constituie o parodie a păstorilor – deși Bisericile slave ar putea invoca în apărarea lor jugul comunist, care nu le lasă să se exprime liber (notă: astăzi nu mai există o asemenea problemă). Însă rămânerea lor la vechiul calendar ce altceva arată, decât că fiicele au dat dovadă de înțelepciune, spre deosebire de Mama care și-a lepădat Sfintele Tradiții?

    Iar când G.O.C. invocau un Sinod Panortodox pentru judecarea chestiunii calendarului, înțelegeau exact Bisericile slave și celelalte Patriarhii, pentru că atunci (1924–1940) exista o mare posibilitate de a se rezolva problema. Nu analizez aici poziția acestor Biserici după evenimentele recente, ci în lumina epocii în care au fost spuse cele de mai sus, adică atunci când exista doar inovația calendaristică. Problema comuniunii cu Biserica Greciei, care adusese inovația, nicidecum nu înseamnă că acestea condamnau poziția G.O.C. din Grecia. Atitudinea lor se explică nu din motive bisericești, ci de „diplomatică amabilitate”, motiv pentru care și mustrăm o asemenea politică! Dovadă: până astăzi declară adeseori că vechiul calendar este cel corect și că schimbarea s-a făcut în mod greșit!»

    Și ceva mai jos (p. 29):

    «Pe de altă parte, G.O.C. aveau o datorie cu totul deosebită să „se împotrivească” Bisericii Greciei, care adusese inovația și introducea noul calendar, pe când celelalte Biserici autocefale, păstrând vechiul calendar, au fost departe de o astfel de ispită. Prin urmare, nu trebuie să ne mirăm de ce celelalte Biserici rămân în comuniune, în timp ce G.O.C. refuză aceasta».»

    Prezint și opinia preacucernicului părinte Vasile Sakkas, preot al Bisericii Ruse din Diaspora (dintr-o scrisoare inedită din 1969 către părintele Epifanie Theodoropoulos, pe care o am în posesia): (în articolul original este atașată imaginea unui fragment din scrisoarea aferentă, apoi textul continua astfel):

    Scrieți de asemenea că așa-zisa „Biserică a G.O.C.”, întemeiată în 1924, „există până astăzi, însă dezbinată în aproximativ douăsprezece facțiuni care se anatemizează și se caterisesc reciproc, și într-o mulțime de grupări independente. Greșită a fost deci, după părerea noastră, corectarea calendarului, dar cu mult mai greșită și împotriva Părinților a fost reacția G.O.C.”

    Și aici greșiți, după părerea mea. Cât despre facțiunile vechi-calendariste, dar și cele nou-calendariste, vom scrie într-un alt articol, foarte curând. Aici să spunem doar că, dacă principalul dumneavoastră argument pentru a rămâne în comuniune cu ereticii este fărâmițarea Ortodocșilor de pe poziția vechi-calendaristă, atunci există o problemă extrem de serioasă de înțelegere a Ortodoxiei, dar și de cunoaștere a Istoriei Bisericești. Din fericire, cel puțin cea de-a doua se poate corecta.

    „Corectarea calendarului iulian a fost urmată treptat și de alte Biserici Locale (Alexandriei, României, Bulgariei), care foarte curând au suferit și consecințele ei dezastruoase, adică dezbinarea poporului credincios. Această dezbinare a Bisericii trebuie, probabil, considerată drept principalul motiv pentru care Biserici – precum cea a Rusiei sau a Serbiei – nu au îndrăznit până astăzi o reformă calendaristică asemănătoare.”
    Foarte bine spus și felicitări că recunoașteți aceasta!

    „Mai jos vom încerca să analizăm motivele pentru care schisma vechi-calendaristă a fost și este nelegiuită. Înainte de a intra în respingerea principalelor argumente ale G.O.C., socotim necesar să analizăm învățătura Sfinților Părinți cu privire la problema întreruperii comuniunii bisericești (separării) de conducătorii noștri bisericești. Când anume aceasta se impune, când este interzisă și când este îngăduită.”
    Foarte bine. Le vom vedea împreună. Să spun doar că ceea ce numiți dumneavoastră „schismă” este îngrădirea (ἀποτείχισις, adică „îngrădirea” de erezie). O confundați și mai jos:

    „Această problemă este, după părerea noastră, cea mai importantă în încercarea de evaluare a schismei vechi-calendariste, deoarece în 1924 tocmai aceasta s-a întâmplat: întreruperea adică a comuniunii bisericești (schismă) între clerul și poporul care au reacționat la corectarea calendarului și conducerea bisericească (și, prin extensie, a întregii Biserici Ortodoxe). În baza deci a învățăturii patristice se va dovedi că separarea G.O.C. de Bisericile Locale a fost necanonică și împotriva Părinților.”

    În concluzie, noi socotim că schisma este nou-calendaristă, iar întreruperea pomenirii de către ortodocșii păstrători ai vechiului calendar este o îngrădire lăudabilă și obligatorie, care urmărește unirea celor despărțiți pe temeiul Dumnezeieștilor și Sfintelor Canoane și al Sfintei noastre Tradiții.

    Continuarea aici: https://rezistentaortodoxa.org/2025/08/22/anularea-argumentelor-impotriva-ingradirii-ortodocsilor-de-stil-vechi-4/

    Sursa: https://krufo-sxoleio.blogspot.com/2012/08/blog-post_4907.html

    1. Este necesară citirea cărții „Adevărul real despre calendarul bisericesc” (Atena, 1929), unde autorul Grigorie Efstratiadis dezvăluie, cu dovezi incontestabile, intrigile lui Hrisostom Papadopoulos pentru ca reforma calendarului să fie realizată cu orice preț. ↩︎
    2. Din ziarele epocii. Datele sunt disponibile pentru cititorul neîncrezător. ↩︎
    3. gr. ἀντιδρῶντες: care reacționează/ se împotrivesc. Termen al Sfântului Teodor Studitul, pentru ortodocșii care, în vreme de erezie, se împotrivesc acesteia, și nu sunt simpli răzvrătiți. ↩︎
    4. „Despre revizuirea hotărârii privind calendarul bisericesc”, publicat și în ziarul de largă circulație al epocii, Skrip (12-10-1924). ↩︎
    5. Menționăm, cu titlu de exemplu, pe ierarhii: Irineu al Kassandrei, German al Dimitriadei, Hrisostom al Florinei, Agatanghel al Thirei, Grigorie al Halkidei, Vasile al Dryinupolei, Vasile al Dramei, precum și pe învățații: Manuil Ghedeon, Dimitrie Petrakakos, Pavlos Karolidis, Constantin Psahos. ↩︎

  • Anularea argumentelor împotriva îngrădirii ortodocșilor de stil vechi (2)

    Continuarea articolului: https://rezistentaortodoxa.org/2025/08/21/anularea-argmentelor-impotriva-ingradirii-ortodocsilor-de-stil-vechi-1/

    Capitolul I – Îndreptarea calendarului iulian în 1924

    a. Calendarul iulian și gregorian
    Nimic de reproșat în acest subcapitol. Toate cele menționate sunt așa cum sunt.

    b. Problema îndreptării calendarului în Biserica Ortodoxă
    Acest subcapitol începe cu menționarea a două încercări eșuate de discuție (nici măcar de acțiune pentru schimbare) despre reforma calendarului: prima în anul 1324, pe vremea împăratului Andronic, și a doua în 1902, pe vremea patriarhului Ioachim al III-lea, încercări care au eșuat dintr-un singur și esențial motiv, așa cum recunoaște și autorul: pentru a nu se provoca în plinătatea Bisericii tulburare, dezbinare, despărțire, adică schismă.

    Cu toate acestea, autorul imediat după aceea pare să încerce a justifica Biserica Greciei cea inovatoare, atunci când scrie: „schimbarea calendarului a fost nevoită să o hotărască în același an și Biserica, pentru a înceta confuzia poporului credincios din pricina folosirii a două sisteme calendaristice pe teritoriul Greciei”.

    Adică frica de tulburarea ce ar fi putut veni din reforma calendarului – frică ce s-a arătat de cel puțin două ori în aceste șase veacuri (1324 și 1904), dar și în alte dăți – a dispărut deodată în 1924, și de atunci înainte așa-zisa confuzie provocată prin primirea calendarului gregorian de către Stat a devenit mai mare decât toate acestea?

    Dar despre ce „confuzie” este vorba? Într-un singur an (1923–1924), și anume în cel dintâi an al unei astfel de situații – unde „fiecare început este greu” –, marea confuzie ce a venit din folosirea celor două calendare (gregorian pentru Stat și iulian pentru Biserică) a fost, de fapt, că… Anul Nou s-a serbat înainte de Crăciunul bisericesc1! O, ce „mare” confuzie! Ce ne mai pasă dacă se vor sminti credincioșii, dacă se vor stârni tulburări, dacă va fi dezbinare, dacă vom face schismă, numai să înceteze această… confuzie – o confuzie pe care Bisericile Serbiei și Rusiei o înfruntă fără nici o problemă de aproape un veac, spre rușinarea celor ce susțin mincinos că schimbarea calendarului în Biserica Greciei s-a făcut din motive… sociale, adică pentru ca să nu existe… confuzie.

    Continuând, citim mai jos că: „Biserica, așadar, nu a primit calendarul gregorian, care se lovea de hotărârile Bisericii despre Paști, ci noul calendar iulian îndreptat, care se identifica, într-adevăr, cu cel gregorian în privința datelor sărbătorilor fixe, dar se deosebea radical de el în privința Pascaliei.”

    Aici trebuie cercetate două chestiuni:
    a) argumentul, de atâtea ori repetat, că una este calendarul gregorian și alta este noul iulian îndreptat, și
    b) problema schimbării Pascaliei, de vreme ce imediat mai jos – și spre cinstea lui – autorul recunoaște următoarele: „Desigur, nimeni nu poate tăgădui că această îndreptare a calendarului atingea în chip indirect Pascalia, întrucât prăznuirea Paștilor și a celorlalte sărbători cu dată mobilă la alte date crea destule urmări, mai ales de ordin liturgic și tipiconal. De pildă, Paștile ar fi putut fi prăznuit și în luna mai, iar Duminica Tuturor Sfinților chiar în luna iulie, cu urmarea ca în aceste cazuri să se desființeze postul Sfinților Apostoli.”

    a) Este adevărat că Biserica Greciei putea să pretindă că nu a primit calendarul gregorian prin „alchimia” așa-numitului „calendar iulian îndreptat”, care nu era nimic altceva, în esență și în fapt, decât primirea calendarului gregorian pentru sărbătorile fixe. Prima diferență care va apărea în practică între gregorian și „iulianul îndreptat” va fi de o singură zi și aceasta se va întâmpla… în anul 2800 d.Hr.! Atunci se va arăta că „iulianul îndreptat” este mai exact științific…

    Sfântul Hrisostom de Florina(în Calendarul bisericesc ca și criteriu al Ortodoxiei – 1/7/1935), scrie:

    „La început nu se poate vorbi de o îndreptare a calendarului iulian, pentru că scăderea a 13 zile din acesta nu i-a adus calitatea de perfect și precis, încât Preafericitul să spună că a îndreptat greșeala acestuia. De altfel, împărțirea perfectă și exactă a timpului nu se poate stabili, câtă vreme știința astronomică și matematică nu a descoperit echinocțiul absolut precis al timpului. Și atâta vreme cât îndreptarea calendarului iulian, proclamată urbi et orbi2 de Preafericitul, nu l-a făcut prin scăderea celor 13 zile să fie desăvârșit și exact, ci, prin această modificare, i-a dat caracteristicile și trăsăturile proprii ale calendarului gregorian, întrebăm pe judecătorul nepărtinitor și imparțial: se înșală sau nu Preafericitul – dacă nu chiar viclenește – atunci când spune că nu a primit calendarul gregorian, ci a îndreptat calendarul iulian? Din moment ce Preafericitul merge împreună cu gregorianul în ceea ce privește anii, lunile, săptămânile, zilele și orele, și nu cu inexistentul „iulian îndreptat”, poate oare să susțină serios și adevărat că nu a primit calendarul gregorian, de vreme ce a primit și aplicat în Biserică sistemul de măsurare a timpului al acestuia? Această proclamare a Preafericitului este asemenea afirmației unuia care ar pretinde că numele „Kostas” nu este același cu „Constantin” și că „Giannis” nu este același cu „Ioannis”.”

    Iar Hristofor, episcopul de Leontopolis (mai târziu Patriarh al Alexandriei), scrie (Probleme calendaristice, Alexandria 1925, p. 25–26):

    „În ceea ce privește diferența dintre calendarul gregorian și calendarul pe care îl folosesc la noi nou-calendariștii, întrucât nu avem o formare specială, mărturisim că nu putem găsi unde se află această diferență, din moment ce amândouă sunt înaintea iulianului cu 13 zile și sărbătoresc în aceeași zi sărbătorile vechi fixe cei ce au făcut reforma”. Și mai jos: „Cu toate acestea, deși nou-calendariștii cred că al lor calendar este altceva decât cel gregorian, catolicii, recunoscând în calendarul reformat al ortodocșilor propriul lor calendar, se laudă pretutindeni că au reușit, în sfârșit – deși târziu – să-i convingă pe grecii ortodocși să catolicizeze, cel puțin în privința calendarului…”

    Oricine citește documentele oficiale ale întrunirilor despre calendar – atât ale Bisericii Greciei pe vremea lui Meletie Metaxakis și Hrisostom Papadopoulos (cf. Arhim. Theoklitos Strangas, Istoria Bisericii Greciei), cât și ale comisiei patriarhale sub președinția lui Anthimos al Vizyei (revista „Noul Păstor” 1922, nr. 3–4–5), precum și ale „Panortodoxului” congres de pe vremea lui Meletie Metaxakis (Procese-verbale și hotărâri, Constantinopol 1923) – va înțelege că așa-numitul „iulian îndreptat” a fost un vicleșug pentru a se ajunge la o unitate de prăznuire cu eterodocșii apusului, dorită de inovatorii promotorii acestei schimbări, dar și de eterodocși.

    b) În privința Pascaliei, admirăm măsura ipocriziei inovatorilor. Pe de o parte, pentru a liniști glasurile de protest, susțin că nu au schimbat Pascalia; pe de altă parte, însă, socotesc necesară, în viitor, schimbarea Pascaliei pentru a corespunde chipurile spiritului canoanelor Sinodului I Ecumenic și echinocțiului real.

    Să-l lăsăm însă pe înțeleptul dascăl din Trapezunt, Sevastos Kymenites, să răspundă (vezi textul original în cartea lui Eortologion, iunie 1701, p. 65–67):

    „Însă preasfințiții Părinți ai primului Sinod, deși știau bine această diferență a echinocțiului – cum încet-încet se mută înapoi, din pricina adăugării continue a zilei din anul bisect –, totuși au hotărât ca acest echinocțiu de primăvară să fie socotit și calculat întotdeauna așa cum s-a aflat atunci, pe vremea lor, la 21 martie; și să nu se mai mute niciodată înainte sau înapoi de această zi.

    Cât despre Sfintele Paști, să fie prăznuite întotdeauna de toți împreună, în aceeași zi a aceleiași luni, fie martie, fie aprilie, pentru ca să nu se facă tulburare și dezbinare în părțile Bisericii care se află în toată lumea, din pricina schimbării echinocțiului, ce provine – așa cum am spus – din adăugarea zilei anului bisect.

    Deși în zilele noastre echinocțiul a coborât mult mai jos, la 10 martie, după cum arată cei mai noi prin observații mai precise – și din această pricină au făcut îndreptarea Calendarului și au adus iarăși echinocțiul la 21 martie, așa cum era pe vremea primului Sinod (mutând înapoi luna martie și, în consecință, toate lunile, cu zece zile) –, noi în aceasta nu îi urmăm! Și niciodată nu cutezăm să călcăm Hotărârea acelor dumnezeiești Părinți, ca să ne arătăm noi mai înțelepți decât acei purtători de înțelepciune dumnezeiască și sfinți Părinți, și să facem noi îndreptare acolo unde ei nu au îndrăznit să facă.

    Pentru că, chiar de ar fi fost întemeiată această îndreptare, ar fi făcut-o mai înainte aceia. Și ar fi tras martie două zile înapoi (adică ar fi adăugat două zile), ca să ridice echinocțiul mai sus și să-l aducă la 23, așa cum era pe vremea lui Hristos; sau ar fi tras martie mai mult, ca să-l coboare la 15 martie, așa cum era la început, pe vremea lui Adam. Însă aceia nici nu l-au ridicat, nici nu l-au coborât, ci l-au lăsat acolo unde l-au aflat, la 21 martie, pentru pricina pe care am spus-o mai sus: ca să nu pricinuiască tulburare și dezbinare în părțile și mădularele Bisericii, așa cum au pățit „mai înțelepții” decât ei latini, care, pentru o simplă îndreptare a timpului, s-au despărțit și s-au tăiat, împreună și în privința calendarului, de întreg trupul Bisericii, ca niște schismatici, îngâmfați și autocefali ce sunt.

    De aceea spun: nu putem noi să călcăm părerea și judecata acelor dumnezeiești Părinți, ca să cădem și noi în aceeași greșeală cu latinii, și să primim în suflet, în loc de câștig, pierdere, precum latinii.„

    Mai înțelepți decât Părinții, așadar, sunt Metaxakis, Papadopoulos, Anthimii, Ghermanos, Dorothei și ceilalți. Pentru unii asemenea „părinți” scria și Sfântul Nichifor, Patriarhul Constantinopolului: „Se ‘hirotonesc’ pe ei înșiși ‘înțelepți’, cei iubitori de trup, și de către ucenicii lor voiesc a fi numiți teologi cei cu vorbă deșartă, și hrisostomi, cei cu gură spurcată” (P.G. 100, 557).

    c. Neajunsurile reformei calendaristice

    Și de data aceasta, spre cinstea lui, autorul recunoaște neajunsurile reformei calendaristice, care, după părerea sa, sunt:
    a) ruperea unității și confuzia care a urmat din aceasta,
    b) graba realizării ei cu scopul de a sluji interese politico-economice,
    c) punerea ei în fapt în mod pripit și fără luminare și discuție,
    d) primirea ei fără acordul comun al tuturor Bisericilor Ortodoxe.

    Însă acest subcapitol se încheie cu o propoziție-capcană: „reforma calendaristică nu lovea în dogmele credinței”.

    Dacă lovea sau nu, și în care dogmă, vom încerca să arătăm mai jos, în capitolul de fond.

    Aici, simplu, văzând cele de mai sus – pe care toți cei cu judecată le primesc ca neajunsuri –, se ridică pe drept întrebarea: „dar de ce atâta grabă și atâta stăruință pentru ca să se facă schimbarea?” Care au fost, într-adevăr, motivele acestei reforme?

    Au fost motivele sociale, adică fie evitarea confuziei celor două calendare, pe care o invocă atunci arhiepiscopul Hrisostom Papadopoulos, fie presiunile statului, pe care le menționează arhiepiscopul Hristodulos Paraskevaidis? Nici prima nu justifică o asemenea grabă, nici cea de-a doua nu ne convinge prea mult, din pricina mărturiilor pe care le avem și pe care le vom aduce mai jos.

    Au fost motivele științifice, adică imperfecțiunea calendarului iulian? Dar și Părinții Sinodului I de la Niceea cunoșteau greșeala calendarului, și pe acesta au statornicit Pascalia, pe care au hotărât-o veșnică și neschimbată. După cum scrie, iarăși cu deosebită tărie, Sevastos Kymenites (cf. mai sus, p. 179):
    „Se poate oare ca noi să călcăm părerea și judecata acelor dumnezeiești Părinți și să facem noi această îndreptare, și să nu pricinuiască tulburare și dezbinare în Biserica cea sobornicească a lui Hristos? Precum au pățit latinii inovatori, ca niște autocefali și îngâmfați. Și pentru această îndreptare pe care au făcut-o și au dat o hotărâre comună în Biserică, fără Sinod comun, și pentru această autocefalie a lor, s-au tăiat și s-au despărțit de bunăvoie de Biserica sobornicească a lui Hristos.”

    Și dacă, chipurile, mândrii disprețuitori ai Sfinților Părinți se îngrijeau atât de mult de corectitudinea științifică a calendarului, de ce nu au ales un calendar nou, mai desăvârșit, de vreme ce știau bine că și „iulianul îndreptat” era imperfect? Nu cumva scopul lor a fost, în cele din urmă, prăznuirea comună a sărbătorilor, fixe și mobile, împreună cu apusenii, ca prim pas și condiție necesară pentru „unirea bisericilor”? Cu siguranță! Și, spre dovadă, aduc următoarele mărturii în fața cititorului de bunăcredință:

    a) Din Enciclica Patriarhală din 1920: apropierea Bisericilor se va face „prin primirea unui calendar unic, spre prăznuirea simultană a marilor sărbători creștine de către toate Bisericile.”

    b) Din comisia patriarhală din 1922: membrul comisiei, profesorul G. Liannopoulos, a dovedit că dintre cele trei calendare solare, cel iulian și cel persan sunt superioare celui gregorian. Această părere științifică însă nu slujea scopului, care era prăznuirea comună – așa cum am spus –, atât a sărbătorilor fixe, cât și a celor mobile, adică Pascalia. Dar pentru că nu era cu putință să se facă fără opoziție primirea Pascaliei gregoriene, s-a discutat și despre fixarea Paștilor (adică să devină sărbătoare cu dată fixă), pentru care Anthimos al Vizyei și-a dat opinia sa(Noul Păstor, 1922, nr. 3–4–5, p. 234–236):
    „Propunerea fixării sărbătorii dumnezeieștilor Paști urmărește, fără îndoială, pe de o parte, dobândirea prăznuirii simultane de către toți creștinii a acestei celei mai mari sărbători a creștinismului și a sărbătorilor ce depind de ea, iar pe de altă parte, înlăturarea greutăților care există pentru aflarea acestei sărbători și stabilirea ei într-o zi hotărâtă a lunii. Din orice punct de vedere s-ar cerceta astăzi această propunere, fie eclesiastic, fie social, nimeni nu poate tăgădui că ea constituie pentru Biserica Ortodoxă de Răsărit o parte a întregii ei probleme calendaristice; căci, cercetată din punct de vedere eclesiastic, este vădit că nici chiar în cazul realizării ei nu poate să ajute la dobândirea scopului ei, atâta vreme cât Biserica noastră are în uz calendarul iulian, iar Bisericile Apusului pe cel gregorian. De aceea se impune cu necesitate mai întâi acțiunea pentru identitatea calendarului, și apoi să urmeze gândul fixării Paștilor.”

    c) Din „Panortodoxul” Congres din 1923: „Nevoia prăznuirii simultane a marilor sărbători creștine, Crăciunul și Paștile, de către toți creștinii, este subliniată în chip deosebit și în invitația Patriarhiei Ecumenice către Bisericile Autocefale la această Comisie Pan-ortodoxă” (Procese-verbale, p. 56). „Alt motiv în plus pentru adaptarea imediată și a Pascaliei este marea însemnătate morală și impresia pe care o va produce în întreaga lume civilizată această apropiere, prin inițiativa liberă a Bisericii Ortodoxe, a celor două lumi creștine, a Răsăritului și a Apusului, în prăznuirea marilor sărbători creștine” (p. 57).

    d) Poziția bisericii papale: un episod arată limpede atitudinea pozitivă a bisericii papale față de prăznuirea simultană. Când „Societatea Națiunilor”3 a propus un calendar nou (chiar mai nou și mai precis) comun pentru toată lumea, biserica papală a răspuns că îl primește „dacă îl primește și Biserica Răsăritului” (Skrip, 17-1-1924).

    Repet: toate celelalte despre motive sociale sau științifice se dovedesc, prin cercetarea istoriei, sofisme și, în esență, praf în ochii ortodocșilor care erau în neliniște. Cel mai mare, așadar, neajuns al reformei calendaristice a fost că aceasta i-a dezbinat pe ortodocși de dragul unirii cu eterodocșii[2].

    Sursa: https://krufo-sxoleio.blogspot.com/2012/08/blog-post_25.html

    1. Nu eu scriu acestea, ci însuși arhiepiscopul de atunci, Hrisostom Papadopoulos, o spune:
      „De asemenea nu stă în picioare ca argument că ar fi creat confuzie săvârșirea separată a sărbătorii naționale de cea bisericească a Bunei Vestiri din 25 martie, pentru că până și copiii cei mici știu că revoluția din 1821 nu a început la 25 martie, ci această dată a fost statornicită din pricina însemnătății praznicului Bunei Vestiri. Așadar, să fi rămas sărbătoarea națională împreună cu cea bisericească. Toate celelalte sunt pretexte …. ↩︎
    2. n. tr: „Urbi et Orbi” este o expresie latină care înseamnă „către cetate (Roma) și către lume”. În tradiția romano-catolică este folosită pentru proclamări solemne ale Papei. În pasajul de față este utilizată ironic, pentru a arăta modul fastuos și public cu care a fost prezentată îndreptarea calendarului iulian, deși în realitate aceasta echivala cu adoptarea calendarului gregorian. ↩︎
    3. n. tr: „Societatea Națiunilor” (1919–1946) a fost organizația internațională creată după Primul Război Mondial, ca precursor al ONU, având scopul menținerii păcii mondiale. Printre inițiativele sale s-a numărat și propunerea unui calendar universal, adoptabil de toate statele, proiect sprijinit și de Vatican, cu condiția acceptării lui de către Biserica Ortodoxă Răsăriteană. ↩︎

  • Anularea argumentelor împotriva îngrădirii ortodocșilor de stil vechi (1)

    de Nikolaos Mannis

    Prolog

    Pe site-ul „Grupului Ortodox de Cercetare Dogmatică”, și anume aici, a început de curând publicarea cărții părintelui Vasile Papadakis, cu titlul „Schisma Zeloților Vechi-Calendariști”[gr. Το σχίσμα του Ζηλωτικού Παλαιοημερολογιτισμού], în care autorul se ocupă de mișcarea Ortodocșilor de Calendar Vechi din Grecia (a „Pliromei Neînnoitoare”, cum altfel o mai numim), încercând, în mod vădit, să dovedească faptul că a fost greșită îngrădirea[gr. ἀποτείχισις] așa-numiților „vechi-calendaristi”.

    Alungând din mintea mea gândurile cele rele, care îmi spun că scopul acestei strădanii editoriale este justificarea celor ce stăruie în comuniunea directă sau indirectă cu ecumeniștii (și prin aceștia cu ceilalți eretici), pun gândul cel bun, că autorul este însuflat de un duh al iubirii de adevăr, al dragostei și al durerii pentru dezbinarea ortodocșilor greci și că își propune să slujească adevărului cu orice preț, urmărind totodată și vindecarea schismei calendariste. Care dintre aceste două scopuri este cel adevărat (doresc din toată inima să fie cel de-al doilea) se va vădi din reacțiile ce vor urma, pe parcursul răsturnării, capitol cu capitol, a acelor puncte pe care le socotesc că vatămă adevărul și asupra cărora voi încerca, cu ajutorul Bunului Dumnezeu și cu binecuvântarea părintelui meu duhovnicesc, să răspund.

    Adresându-mă părintelui Vasile, îl asigur că scopul acestei lucrări de față este slujirea adevărului și numai a acestuia. Simt marea răspundere – așa cum cred că o simte și dânsul – pentru cât de mult se cuvine să luăm aminte la ceea ce scriem, pentru că vom da socoteală mare înaintea lui Dumnezeu pentru sufletele pe care le-am putea primejdui, dacă cele scrise de noi vor fi răuvoitoare și ar sluji altor scopuri, afară de adevăr. Drept dovadă a celor de mai sus va fi și recunoașterea din partea mea a tuturor pozițiilor drepte ale părintelui Vasile, lucru pe care nădăjduiesc să-l facă și dânsul cu privire la cele ce voi scrie eu.

    Introducere

    Vom cerceta pe scurt introducerea acestei cărți, pentru a intra treptat în duhul celor scrise de părintele Vasile. El începe astfel:

    „Una dintre cele mai mari probleme care chinuie de aproape optzeci de ani nu numai Biserica Ortodoxă a Greciei, ci și pe cea de pretutindeni, este schisma zeloților vechi-calendaristi. Numărul celor ce se autointitulează Creștini Ortodocși Adevărați (G.O.C.) nu este, desigur, mare (în teritoriul Greciei nu depășește 70.000), cu toate acestea, existența lor nu încetează a provoca sminteală, neîncredere și dezbinări în plinătatea Bisericii.”

    Părinte al meu, îngăduiți-mi să socotesc ca cea mai mare problemă a Bisericii Ortodoxe panerezia Ecumenismului, lucru asupra căruia cred că sunteți și sfinția voastră de acord. Cât despre îngrădirea ortodocșilor de stil vechi, „schisma zeloților vechi-calendariști” după cum o numiți, aceasta este singura nădejde de întoarcere a Bisericilor Ortodoxe de astăzi la linia Sinoadelor și a Părinților, de la care s-au abătut prin lipsa de condamnare a inovațiilor ereziei Ecumenismului.

    Gândiți-vă ce s-ar fi întâmplat dacă nu ar fi existat această „mare problemă”, așa cum o caracterizați. Gândiți-vă că în acea fatidică zi de 10/23 martie 1924 nu s-ar fi găsit nici un suflet să se împotrivească în faptă. „Greșit s-a făcut schimbarea, dar nu vom întrerupe comuniunea”, ar fi zis. Și curând ar fi fost schimbată și Pascalia[n. tr. lucru care în România s-a produs de două ori din păcate], așa cum era programat. Ar fi urmat proteste, conferințe la „Parnassos”1, articole combative în „Skrip”2, dar fără întrerupere a comuniunii, ca să nu se facă „schismă”. Mai apoi, odată cu „ridicarea anatemelor”, ar fi fost anunțată și deplina unire cu „bisericile” Apusului, pentru că ar fi văzut ierarhii ecumeniști – și nu întâmplător cei de rang înalt – că nu există nici o împotrivire practică.

    Nu, nu, cinstite părinte, nu „schisma vechi-calendaristă” este problema, ci erezia Ecumenismului care frământă Biserica Ortodoxă, și mai ales pentru Biserica Greciei și pentru schisma pe care a adus-o schimbarea necanonică, și după cum însuși spuneți, a calendarului.

    Dar există o soluție: rezolvând problema Ecumenismului, adică prin condamnarea lui sinodală ca erezie și prin tăierea ecumeniștilor ca fiind în afara Bisericii, se rezolvă automat și problema calendarului. Nu sunteți de acord?

    Până atunci, adică până la condamnarea sinodală, ortodocșii de stil vechi. au dreptul să întrerupă comuniunea cu inovatorii, pentru că, dacă nu o vor face, nu va exista nici o problemă cu Ecumenismul, deci nu se va întruni nici un Sinod ca să-l condamne. De aceea, sunt vrednici de cinste, potrivit Canonului al XV-lea al Sinodului I-II, aceia care, prin îngrădirea lor, „s-au silit să izbăvească Biserica de schisme și de dezbinări”, pentru că fac să fie necesară convocarea unui Sinod.

    „Privim cu întristare parcursul G.O.C., care nu numai că nu par să dorească unirea lor cu Bisericile Constantinopolului, Atenei și Ciprului, de la care s-au despărțit în 1924 din pricina schimbării calendarului, ci dimpotrivă se îndreaptă către o tragică, lăuntrică fărâmițare.”

    Citind cele de mai sus, mi-am adus aminte de Sfântul Maxim Mărturisitorul, care a scris acestea:

    „Văzând cineva vrășmășia frățească[n. tr. εμφύλια] a celor aproape doisprezece Biserici zelotiste care se caterisesc reciproc și înstrăinarea ce sporește neîncetat între ele, își dă seama totodată de dificultatea oricărei înțelegeri cu Bisericile Ortodoxe Locale, pe care, mai ales în ultima vreme, le caracterizează ca eretice” – aș vrea să-mi spuneți ce ați răspunde unui budist, de pildă, care, încercând să-i oprească pe cei de aceeași credință cu el să devină creștini, le-ar scrie despre fărâmițarea creștinilor în ortodocși, papistași, protestanți, monofiziți ș.a.m.d., ca argument. Ar fi un astfel de argument valid?

    Nu douăsprezece, ci chiar o sută douăsprezece să fi fost facțiunile G.O.C., și tot nu s-ar fi anulat validitatea și dreptatea căii celor care au întrerupt comuniunea cu inovația. În măsura în care este răspunzătoare „Pliroma Neînnoitoare” pentru abaterile eclesiologice, pentru greșelile dogmatice sau pentru apariția facțiunilor în sânul ei, în aceeași măsură este răspunzătoare și Ortodoxia pentru erezii și schisme, adică deloc. Prin urmare, cea de-a doua parte a lucrării dumneavoastră, cu titlul „Schismele intra-vechi-calendariste”, poate fi judecată doar din punct de vedere istoric și, în esență, slujește doar la impresionarea și la înfricoșarea nou-calendaristului. Este, adică, un crainic imaginar care strigă către cititorul deja părtinitor împotriva „vechi-calendariștilor”: „Ai grijă să nu mergi cu G.O.C., care sunt dezbinați și se anatematizează între ei”, ca și cum n-ar exista și calea împărătească, îngrădirea și întoarcerea la calendarul patristic, fără a fi neapărat nevoie de încadrare într-o facțiune, așa cum au făcut deja, dintre cei vii, părintele Hrisostom din Spetse, părintele Stavros din Lamia, părintele Gheorghe din Tesalonic și alții.

    „Cu toate acestea, ne bucurăm de aderarea, chiar dacă izolată, a mai multor episcopi, clerici, mănăstiri, dar și credincioși G.O.C. la trupul Bisericii. Credem că la aceasta contribuie și existența în unele mitropolii a parohiilor care, deși aparțin Bisericii, urmează cu binecuvântarea episcopului locului calendarul vechi. În aceste parohii găsesc adăpost mulți G.O.C. dezamăgiți, care doreau să se elibereze de taberele zelotiste, dar totodată să aibă și posibilitatea de a urma calendarul iulian, pe care nu pe nedrept îl iubesc. Un lucru foarte important trebuie socotit și unirea Patriarhiei Moscovei cu Biserica Diasporei Ruse[n. tr. ROCOR] (17.05.2007). După cum știm, Diaspora Rusă întrerupsese vreme de aproape treizeci și cinci de ani aproape complet comuniunea bisericească cu Bisericile Ortodoxe și intrase în comuniune cu o mică parte a G.O.C. Din Diaspora Rusă își trag, de asemenea, hirotoniile aproape toate facțiunile vechi-calendariste. Unirea Patriarhiei Moscovei cu Diaspora Rusă a marcat dizolvarea a jumătate din vechi-calendarismul de pretutindeni, dat fiind că Diaspora Rusă avea în jurisdicția sa mai bine de trei sute de parohii în întreaga lume. Este absolut firesc ca G.O.C. să jelească și să se simtă dezamăgiți, întrucât puterea lor se micșorează necontenit.”

    Preaiubite părinte, pentru singurul lucru pentru care ne întristăm (niciodată nu ne descurajăm) este apostazia lumii întregi și sufletele care nu L-au cunoscut pe Domnul nostru, Unicul Mântuitor. Nu ne întristăm pentru că, chipurile, vedem puterea noastră slăbind – ca și cum am fi o grupare de putere, un partid sau o armată a lumii acesteia! – ci pentru că, prin această atitudine a lor, frații noștri legitimează Ecumenismul și dovedesc că au fost „închinători ai calendarului”. Noi nu iubim calendarul iulian despărțit de Ortodoxie. La ce folosește calendarul iulian dacă îl primești pe Papa Romei – pe care Sfântul Cosma îl numește „antihrist” – drept episcop al Bisericii? Nu mântuiește calendarul, părinte, și în chip limpede, nu este o soluție potrivită întoarcerea în Biserica inovatoare, fără condamnarea inovației și, în consecință, a Ecumenismului.

    „Am împărțit lucrarea noastră în trei părți. În prima parte vom încerca să răsturnăm argumentele G.O.C. cu privire la problema schimbării calendarului. Vom arăta deci că schimbarea calendarului a fost, desigur, o acțiune necanonică, dar nu și o erezie, și prin urmare nu constituia motiv suficient de întrerupere a comuniunii bisericești cu Bisericile Ortodoxe. Așadar, schisma G.O.C. este întru totul necanonică.”

    Iar noi, la rândul nostru, menționăm că, în răsturnarea primei părți, vom cerceta contra-argumentele părintelui Vasile față de cele prezentate de el drept argumente ale G.O.C. și ne vom ocupa, între altele, și de următoarele chestiuni:
    a) ce este dogmă și ce este erezie,
    b) în ce măsură schimbarea calendarului se leagă de dogmă și de erezie,
    c) cine a făcut schisma calendarului și de ce, și
    d) dacă este îngăduită întreruperea comuniunii doar din motive dogmatice.

    „În partea a doua ne vom ocupa de fărâmițarea din sânul G.O.C. și de motivele neînsemnate care constituie prilej pentru schismele lor.”

    Așa cum am menționat și mai sus, acest capitol este cu totul înșelător și încearcă să întunece cinstita și mărturisitoarea luptă a simplilor ortodocși de stil vechi, prezentând abaterile unei părți din conducerea lor. Nu mă miră prezentarea acestor abateri – de altfel sunt pentru prezentarea adevărului din motive istorice – ci folosirea lor ca argument împotriva îngrădirii pliromei neinovatoare, așa cum, de pildă, mulți ziariști prezintă scandaluri economice sau personale ale preoților din Biserica oficială pentru a lovi, în general, în Biserică. Cu toate acestea, vom răspunde numai din rațiuni pur istorice, acolo unde și dacă vom socoti că este nevoie.

    „În cele din urmă, în partea a treia vom răsturna argumentele G.O.C. cu privire la problema Ecumenismului. Mai precis, vom arăta că Bisericile Ortodoxe nu au primit erezia Ecumenismului și, prin urmare, îndemnul G.O.C. către credincioși de a întrerupe comuniunea bisericească cu acestea este greșit. Vom arăta, de asemenea, purtarea Sfinților Părinți în situații asemănătoare celor de astăzi, precum și numeroasele denaturări săvârșite de G.O.C. în învățătura patristică și în Istoria Bisericească. Părinții, adică, întotdeauna puneau ca și condiție a întreruperii comuniunii bisericești cu mai-marii noștri bisericești proclamarea vreunei erezii sau unirea cu ereticii, și nu simplele încercări de unire cu aceștia sau simpla existență a filo-unioniștilor.”

    Poate că aceasta este partea cea mai interesantă, atât din punct de vedere eclesiologic, cât și istoric. Aștept cu interes publicarea ei de către OODE3.

    „Mărturisim că încercarea de răsturnare a argumentelor zeloților nu constituie pentru noi o lucrare plăcută. Am întreprins acest efort cu durere și mai ales din dragoste pentru altminteri deosebiții noștri frați vechi-calendariști. Ținta noastră finală este dobândirea unității în Hristos, firește sub premise eclesiologice drepte: «căci nu căutăm să biruim, ci să dobândim pe frații de care am fost sfâșiați prin despărțire».”

    Tocmai acesta este și scopul nostru, preacinstite părinte. Dobândirea unității în Hristos, nu a oricărei „unități” între noi și voi, ci a adevăratei unități, care de fapt desparte de erezie și păzește Adevărul…

    (Continuarea aici: https://rezistentaortodoxa.org/2025/08/21/anularea-argumentelor-impotriva-ingradirii-ortodocsilor-de-stil-vechi-2/)

    Sursa: https://krufo-sxoleio.blogspot.com/2012/08/blog-post_21.html

    1. n. tr: Societatea Literară „Parnassos” – După schimbarea calendarului bisericesc , acolo s-au ținut conferințe și discuții aprinse despre inovație și despre „problema calendarului”. ↩︎
    2. n. tr: A fost un ziar atenian foarte cunoscut. În perioada schimbării calendarului, a găzduit articole foarte critice la adresa ierarhiei bisericești și a guvernului, reflectând reacția de opoziție din societate. ↩︎
    3. n. tr: abreviere pentru Grupul Ortodox de Cercetare Dogmatică. ↩︎

  • Mitropoliții Filaret și Vitalie despre harul în Bisericile nou-calendariste / ecumeniste

    Mitropoliții Filaret (†1985) și Vitalie (†2006) ai New York-ului despre problema harului sacramental în Bisericile nou-calendariste / ecumeniste

    „Este unilateral imposibil pentru un episcop sau pentru Sinodul Episcopilor să declare pe nou-calendariști lipsiți de har, în ciuda greșelilor și inovațiilor lor.”

    – Mitropolitul Filaret către Mitropolitul Calist al Corintului, Краткий очерк экклезиологических и юрисдикционных споров в Греческой Старостильной Церкви („Schiță succintă a disputelor ecleziologice și jurisdicționale din Biserica Vechi-calendaristă Greacă”), de S.V. Kryzhanovsky, p. 37, nota de subsol 70.

    Online: https://antiorthodox.files.wordpress.com/2020/09/sketch-old-style.pdf

    „Biserica Ortodoxă Rusă din Afara Granițelor consideră introducerea noului calendar ca o greșeală care a adus confuzie în viața Bisericii și, în cele din urmă, drept cauza schismei. Din acest motiv, ea nu a acceptat, nu acceptă și nu va accepta acest lucru și evită a coliturghisi cu nou-calendariștii. În ceea ce privește întrebarea despre prezența sau absența harului la nou-calendariști, Biserica Ortodoxă Rusă din Afara Granițelor nu consideră că ea însăși sau orice altă Biserică Locală are autoritatea de a lua o decizie finală, deoarece o evaluare categorică asupra acestei chestiuni poate fi făcută numai de un Sinod Ecumenic convocat în mod legitim și competent, cu participarea obligatorie a Bisericii Libere a Rusiei.”

    – Mitropolitul Filaret, Prima Hotărâre a Sinodului Episcopilor Bisericii Ortodoxe Ruse din Afara Granițelor, 12/25 septembrie 1974.

    Online: https://sinod.ruschurchabroad.org/Arh%20Sobor%201974%20Rezol.htm

    „Episcopul Lavru citește un extras dintr-un ziar grecesc și hotărârea Sinodului Episcopilor referitoare la rezoluția Sinodului Episcopului Andrei de a rupe comuniunea cu Biserica Ortodoxă Rusă din Afara Granițelor.

    Protoprezbiterul G. Grabbe citește o scrisoare de la Mitropolitul Epifanie al Kitionului către Sfântul Sinod.

    Arhiepiscopul Vitalie consideră că nu ar trebui să acceptăm nicio cerință. Noi mergem pe drumul nostru, ocupând o anumită poziție în lume și nu putem fi influențați din exterior să încălcăm poziția adoptată. Grecii vor ca noi să declarăm pe toți nou-calendariștii drept schismatici și eretici, lipsiți de harul Bisericii, dar aceasta nu este în competența noastră.

    Președintele [Mitropolitul Filaret] constată că Sinodul ar putea confirma hotărârea Sinodului și să spună că Biserica Ortodoxă Rusă din Afara Granițelor nu s-a îndepărtat niciodată de principiile sale vechi. Ea rămâne la ceea ce a mărturisit atunci când i-a primit pe Înaltpreasfințiții Epifanie (mateit – n. trad.) și Calist (florinit – n. trad.) în comuniune. Dacă frații noștri greci cred acum că poziția noastră nu este ortodoxă, aceasta înseamnă că actul primirii lor în comuniune este invalid pentru ei și că ei se întorc la poziția pe care o aveau înainte.

    Sinodul este de acord cu Președintele.”

    – Protocolul nr. 7, Sinodul Episcopilor Bisericii Ortodoxe Ruse din Afara Granițelor, 23 septembrie / 6 octombrie 1976.

    Online: https://sinod.ruschurchabroad.org/Arh%20Sobor%201976-Prot.htm

    „Prin proclamarea acestei anateme, ne-am protejat turma de această ispită apocaliptică și, în același timp, am pus cu reticență în fața conștiinței tuturor Bisericilor locale o problemă serioasă, pe care mai devreme sau mai târziu ele trebuie să o rezolve într-un fel sau altul. Soarta spirituală viitoare a Bisericii Ortodoxe universale depinde de rezolvarea acestei probleme. Anatema pe care am proclamat-o este de jure[n. tr. potrivit legii] o manifestare de caracter pur local al Bisericii Ruse din Afara Granițelor, dar de facto[n. tr. din punct de vedere practic] are o importanță imensă pentru istoria Bisericii universale, căci ecumenismul este o erezie la scară universală. Locul Bisericii Ruse din Afara Granițelor este acum clar în conștiința tuturor ortodocșilor. Domnul ne-a pus pe umeri o cruce mare, dar nu mai este posibil să tăcem, căci tăcerea continuă ar fi ca o trădare a Adevărului, de care să ne ferească Domnul pe toți!”

    – „Sinodul Episcopilor din 1983,” de Arhiepiscopul Vitalie al Montrealului.

    Online: https://drive.google.com/file/d/1j8fmWaW_kV6dF1SR8R-3rHna5ZSYRBAT/view?usp=sharing

    „Pentru a distinge adevărata Biserică în mijlocul sutelor de așa-numite biserici, mari și mici, trebuie să avem în vedere, mai întâi, succesiunea vizibilă, istorică, neîntreruptă în timp, de la Însuși Hristos și Sfinții Săi Apostoli și, în al doilea rând, mărgăritarul adevărului din acest vas vizibil, ca într-o scoică de sidef[1]. Una nu poate exista fără cealaltă. Aceste două caracteristici aparțin numai Bisericii Ortodoxe universale, care constă din multe Biserici locale. În prezent, majoritatea Bisericilor locale au fost zguduite în întregime de o cumplită lovitură dublă: noul calendar și erezia ecumenismului. În ciuda acestei situații jalnice, totuși, nu îndrăznim să afirmăm (și să ne ferească Dumnezeu de acest lucru, căci aceasta este datoria doar a unui Sinod Ecumenic!) că ele sunt lipsite de harul lui Dumnezeu. Am pronunțat o anatemă asupra ereziei ecumenismului pentru folosul credincioșilor Bisericii noastre, dar prin aceasta chemăm și Bisericile locale (într-un mod modest, dar ferm, blând, dar hotărât) să ia serios în considerare implicațiile acțiunii noastre. Aceasta este misiunea micii noastre Biserici, modeste, oarecum prigonite, dar mereu vigilente și adevărate. De facto, nu coliturghisim nici cu nou-calendariștii, nici cu ecumeniștii[2]; dar dacă vreunul dintre clericii noștri, îngăduind o anumită iconomie bisericească, a îndrăznit să ia parte la o astfel de coliturghisire, acest fapt izolat nu afectează în niciun fel poziția noastră pentru Adevăr.”

    – Epistolă la Nașterea Domnului a Mitropolitului Vitalie al New York-ului, 1986.

    Online: https://drive.google.com/file/d/1_b-p1W1po27Do9yKBuHg-lAqx0sRJrHB/view?usp=sharing

    Sursa: https://orthodoxmiscellany.blogspot.com/2024/03/metropolitans-philaret-and-vitaly-on.html?m=1

    [1] Sideful este partea interioară, lucioasă și frumoasă a unei scoici. Metafora subliniază ideea că adevărul (perla) este protejat și ascuns în interiorul formei vizibile și istorice a Bisericii (coaja de sidef). Așa cum perla nu există fără scoică, nici adevărul mântuitor nu există în afara Bisericii vizibile, cu succesiune apostolică. – n. trad.

    [2] ROCOR-ul se afla în perioada în care nu mai avea comuniune liturgică cu nicio Biserică Locală. – n. trad.

  • Mitropolitul Vitalie: Are ROCOR dreptul de a judeca întâi-stătătorii bisericilor locale?

    18 decembrie 1996 / 1 ianuarie 1997

    Preasfințite Vlădyka,

    La cererea și propunerea Mitropolitului vechi-calendarist Kiprian [Koutsoumbas], privind adoptarea unei decizii comune împreună cu noi pentru a condamna rătăcirile ecumeniste ale Patriarhilor Ecumenici, doresc să propun membrilor Sinodului Episcopal următorul răspuns:

    În această zi de 28/15 ianuarie 1997, în cadrul sesiunii Sinodului Episcopal, propunerea menționată a fost discutată și s-a luat următoarea decizie:

    Nu există nicio îndoială că Patriarhii Ecumenici, împreună cu alți întâistătători ai Bisericilor Ortodoxe locale, prin participarea activă la mișcarea ecumenistă, s-au așezat singuri pe scaunul de judecată. Cu toate acestea, Biserica Ortodoxă Rusă din Afara Granițelor nu se consideră înzestrată cu autoritatea și dreptul de a rosti o judecată asupra acestora, lăsând această chestiune responsabilă în seama unui posibil Sinod Ecumenic viitor, valid și legitim. Orice altă încercare de condamnare ar reprezenta un spectacol jalnic, incompatibil cu poziția noastră canonică dreaptă și onorabilă, menținută cu statornicie de-a lungul celor șaptezeci și cinci de ani, pe calea istoriei milenare a Bisericii Ruse.

    Fericitul întru pomenire Mitropolit Filaret, la vremea sa, a trimis „Epistola Sa Îndurerată” către toți Patriarhii Ecumenici. Noi nu putem decât să intensificăm acel mesaj, afirmând că Patriarhii Ecumenici se află astăzi în pericolul de a pierde darul cel prețios al lui Dumnezeu — libertatea — prin acceptarea directivelor și a „sfaturilor” venite din partea administrației centrale a Ecumenismului, aflate în însăși celebra Geneva.

    Al dumneavoastră sincer binevoitor,

    Mitropolit Vitalie

    Sursa: https://orthodoxmiscellany.blogspot.com/2025/07/metropolitan-vitaly-does-rocor-have.html

  • Despre „episcopi” și „sinoade” paralele (Partea a II-a)

    de Nikolaos Mannes

    Cu adevărat îmi este foarte neplăcut să contrazic pozițiile unor părinți și frați buni și luptători, când marea problemă din Biserică în acest moment este Hidra Lerneană1 a ereziilor, cu capetele ecumenismului, neocatolicismului din Fanar, episcopocentrismului, serghianismului, dar și zelotismului extrem.

    Totuși, sunt nevoit să o fac, pentru binele adevărului și la îndemnul multor părinți și frați, cu speranța că voi contribui la corectarea erorilor, dar și la unitatea după Dumnezeu, care poate veni doar prin acceptarea greșelilor de ambele părți.

    După cum se știe, acum aproximativ șase ani am redactat un text în care răspundeam obiecțiilor unor noi schismatici care respingeau ca precedent istoric acceptabil existența unui al doilea Episcop sau Sinod într-o regiune fără ca primul să fi fost mai înainte înlăturat. În acel text (aici: http://krufo-sxoleio.blogspot.com/2016/08/blog-post_30.html) am oferit trei exemple care contrazic această poziție: a) cazul lui Evagrios/Demofil în Constantinopol, b) cazul Sfântului Meletie/Paul în Antiohia și c) cazul hirotoniei unei noi ierarhii în Uniunea Polono-Lituaniană.

    Recent, iubitul ieromonah Evghenios din Kastanoussa, Serres, a încercat să demonstreze că aceste exemple nu sunt valabile (folosind anumite contraargumente, pe care le vom vedea mai jos), și că oriunde există un al doilea Episcop sau Sinod în aceeași regiune înseamnă Schismă, adică despărțire de Biserica lui Hristos. Acum două zile a fost postat și un video legat de acest subiect în care este menționat din nou același ieromonah (împreună cu tovarășii săi, Părintele Savvas, Părintele Alypios și dl. Georgios Vlamakis – cunoscuți mie și foarte iubiți pentru caracterul și lupta lor) (video aici: https://www.youtube.com/watch?v=7ZBgKHyRpe0).

    Încep cu al treilea exemplu (cazul hirotoniei unei noi ierarhii în Comunitatea Polono-Lituaniană), unde preotul Evghenios are dreptate, iar eu greșesc. Sunt de acord cu el că acest exemplu nu-mi susține poziția, deoarece, înainte de hirotonia noii ierarhii (în 1620, de către Teofan din Ierusalim), a avut loc caterisirea dreptă a arhiepiscopilor (uniați – n. trad.) făcători de abateri (în 1596, de către Sinodul Ortodox de la Brest). Nu știam acest lucru când am scris primul articol și, cercetând procesul-verbal al sinodului, pe care l-am găsit ulterior, am confirmat această informație.

    În ceea ce privește primul și al doilea exemplu, părintele Evghenios greșește. Înainte de a demonstra acest lucru, doresc să-i mulțumesc pentru că mi-a oferit ocazia să cercetez mai adânc subiectul și să exprim speranța că va recunoaște și el eroarea, aplicând declarația sa că îl interesează cu adevărat Adevărul.

    Referitor la cazul Evagrios/Demofilos, părintele Evghenios susține că Demofilos fusese deja caterisit în 359 de către Sinodul de la Arimin, iar restabilirea sa nu este valabilă pentru ortodocși, deci ortodocșii au procedat corect hirotonindu-l pe Evagrios, deoarece Demofilos era deja caterisit.

    Această opinie a părintelui Evghenios (că nu există o restabilire a lui Demofilos) este însă demolată categoric prin următoarele:

    a) faptul că Demofilos, ca episcop activ al Veriei (Macedonia), a fost transferat în 370 la Constantinopol;

    b) prezența episcopului ortodox al Heracleii, Teodor, care l-a întronizat pe Demofilos2.

    c) din acceptarea însuși a Sfântului Vasile cel Mare că Demofilos a fost Arhiepiscop al Constantinopolului și, după cum a aflat din zvonuri, acesta se prefăcea ortodox și evlavios, ademenind pe mulți; nicăieri nu menționează că Demofilos ar fi fost caterisit (vezi Scrisoarea 48 către Sfântul Eusebiu din Samosata, P.G. 32, 386).

    Când a murit împăratul Valens (mare prigonitor al ortodocșilor), Sfântul Grigorie Teologul, în calitate de Episcop al Sasimelor, a venit la începutul anului 379 la Constantinopol și a păstorit adevărații ortodocși ca Episcop paralel în același oraș, înainte ca Demofilos să fie caterisit (aceasta s-a întâmplat în 380, când al II-lea Sinod Ecumenic a ales noul Arhiepiscop al Constantinopolului, Sfântul Nectarie, caterisind totodată și celălalt Episcop paralel, pe faimosul Maximos Cuninicul, care fusese hirotonit de alexandrini). Prin urmare, pentru a doua oară după Evagrios, ortodocșii din Constantinopol au acceptat un Episcop paralel fără să fi fost caterisit Demofilos.

    Referitor la a doua situație (așa-numita schismă din Antiohia), părintele Evghenios susține că hirotonia lui Paulin de către Lucifer din Cagliari a fost necanonică și că Sfântul Meletie a fost Episcopul canonic. Desigur, nu contestăm acest lucru, dar este o deviere de la subiect! Pentru că problema noastră aici este hirotonia unui Episcop în locul altuia, înainte de caterisirea acestuia din urmă. Și întreb: A fost hirotonit Paulin ca Episcop al Antiohiei în timp ce exista deja Episcopul arian oficial recunoscut (Euzoius), dar și un Ortodox (Sfântul Meletie), da sau nu? A fost recunoscut de Sfântul Atanasie cel Mare și, în general, de Bisericile Alexandriei, Romei și Apusului, da sau nu? Ei bine, argumentul că „asta niciodată nu s-a întâmplat” este demontat, iar toate celelalte sunt simple vorbării inutile! Singurul lucru pe care îl poate face cineva încăpățânat în această poziție este să prezinte pe Sfântul Atanasie ca pe un partener al unui schismatic. Însă nici măcar Sfântul Meletie nu îl considera pe Paulin schismatic, ba chiar îi propusese să păstorească împreună Antiohia (doi Episcopi în același oraș!) până când unul dintre ei ar fi murit primul! Iată cuvintele lui (în traducere): „Pentru că Domnul a pus grija acestor oi în mâinile mele, iar tu ai răspunderea celorlalte oi și pentru că ne împărtășim în credință, de aceea, dragul meu prieten, să unim oile noastre și să punem capăt dezbinării pentru conducerea lor. Și hrănind oile împreună, să le păstorim în comun. Dacă tronul de episcop este cauza dezbinării, această dezbinare o voi încerca să o evit. Pe acest tron voi pune Sfânta Evanghelie și noi să ne așezăm de-o parte și de alta. Iar dacă eu voi muri primul, tu, prietenul meu, vei păstra conducerea turmei singur. Dacă tu vei muri primul, atunci eu, după puterile mele, voi avea grijă de oi” (vezi Theodoritos Kyrrhos, „Istorie Bisericească”, P.G. 82, 1201).

    Ce se întâmplă aici, părinte Evghenios? Doi episcopi în același oraș și Sfântul Meletie, care propune asta, este considerat încălcător al canoanelor?

    ***

    În plus, profit de ocazie să adaug încă patru exemple care nu au fost menționate până acum, și care nu doar confirmă existența acceptată și atestată istoric a episcopilor și sinoadelor paralele, ci și infirmă acuzația că această situație ar produce schismă — în sensul desprinderii de Biserica Una, Sfântă, Sobornicească și Apostolică. Ea produce schismă doar în sensul unei diviziuni interne bisericești:

    A. Doi episcopi la Roma (secolul al III-lea).

    În anul 217, după trecerea la cele veșnice a Papei Zefirin, a fost ales un nou papă, Callistus, însă o parte a Bisericii s-a opus, l-a considerat eretic și, fără să-l caterisească mai întâi pe Callistus, a ales papă pe Sfântul Hipolit — primul antipapă3 al Bisericii din Roma. Această situație, cu doi episcopi ortodocși paraleli, a durat 17 ani, inclusiv pe timpul succesorilor Sfântului Callistus (care a fost martirizat în 222), Sfântului Urban (martirizat în 230) și Sfântului Pontian. Ultimul a fost exilat în Sardinia împreună cu Sfântul Hipolit, cu care a împăcat diviziunea, iar imediat după (în 235), amândoi au fost martirizați. (Vezi Blasius Feidas, lucrarea citată, pag. 294-296 și Philaretos Vafeidis, „Istorie Bisericească I”, Constantinopol, 1884, pag. 115-116)”.

    Β. Episcopi paraleli în Constantinopol (secolul al XIII-lea)

    În anul 1261, Sfântul Arsenie Autoreianul, Patriarhul Constantinopolului, a anatemizat pe Mihail al VIII-lea Paleologul deoarece a orbit pe moștenitorul legitim minor al tronului, Ioan al IV-lea Lăscăriciul, și i-a uzurpat tronul devenind un trădător. Mihail a câștigat treptat sprijinul majorității membrilor Sinoadelor, care au convocat o adunare ce a absolvit și caterisit pe Sfântul Arsenie în mod nedrept și cu acuzații false în anul 1264. Această caterisire a cauzat o mare schismă în Biserica Locală din Constantinopol, deoarece mulți susținători ai Sfântului Arsenie s-au separat de ierarhia oficială și de noul patriarh Gherman al III-lea (patriarh 1265-1266). Această schismă internă bisericească a fost atât de mare încât, după cum notează istoricul Pachymeres, oamenii se împărțeau chiar în familii. Ea a continuat și în timpul patriarhatului Sfântului Iosif I Galisiotul (patriarh 1266-1274 și 1282-1283). În anul 1274 a fost semnată pseudo-unirea de la Lyon, pe care Sfântul Iosif a refuzat-o, iar în locul lui a fost instalat cunoscutul latinofil Ioan al XII-lea Vekkos (patriarh 1274-1283). Susținătorii Sfântului Iosif au rupt comuniunea bisericească cu ierarhia oficială, iar în Constantinopol s-au format trei facțiuni: „uniștii” (enotici), care formau Biserica oficială și două facțiuni ortodoxe separate: „arsenianiții” și „iosifiții”, care nici măcar nu se împărtășeau între ei. Astfel, în 1274, în Constantinopol se pomeneau trei episcopi: un eretic, Vekkos, care încă nu fusese caterisit (caterisit în 1283) și era pomenit de Uniști și doi ortodocși: Sfântul Iosif, pomenit de iosifiți, și mitropolitul exilat al Sardelor, Andronic, pomenit de arsenianiți (Andronic a preluat păstorirea după moartea Sfântului Arsenie în 1273).

    În tabăra arsenianiților s-au produs numeroase diviziuni interne. Sfântul Teoleptos din Filadelfia, un iosifit și profesor al Sfântului Grigorie Palama, scria despre ei că erau împărțiți în multe grupuri și facțiuni, fiecare cu proprii conducători și pretinzând autoritate: „Unii spun: eu sunt al patriarhului cutare, altul spune: eu sunt al altuia, iar altul spune că aparține unui al treilea arhiepiscop…” („Revista de studii bizantine”, V (1947), București, 1947, p. 131, nota 1).

    După moartea lui Mihail și urcarea pe tron a evlaviosului Andronic al II-lea, acesta a convocat o Sinod care a restabilit Ortodoxia, a anatematizat pseudo-unirea și pe uniști, și a încercat să încheie schisma dintre arsenianiți și iosifiți prin alegerea unui nou patriarh agreat de ambele facțiuni. Noul patriarh a fost Grigorie al II-lea Cipriotul (patriarh 1283-1289), sub care a fost convocată Sinodul de la Adramyttion (1284) pentru rezolvarea schismei. O facțiune moderată a arsenianiților a propus o „judecată divină”: două documente (Tomoi), unul cu opiniile arsenianiților și altul cu cele ale iosifiților, au fost puse într-o cutie de argint și ținute toată noaptea în foc, în timp ce participanții se rugau. A doua zi, cele două documente erau arse complet! O parte din arsenianiți s-a împăcat atunci cu Biserica oficială, însă restul au continuat ruptura și au fost anatematizați. O altă grupare arseniană s-a împăcat cu Biserica oficială prin aducerea moaștelor Sfântului Arsenie în 1285, la porunca împăratului, care dorea cu ardoare încheierea schismei. În perioadele patriarhatelor Sfântului Atanasie I (1289-1293, 1304-1310) și Ioan al XII-lea (1294-1304) s-au produs treptate reconcilieri ale arsenianiților cu Biserica oficială. Istoricul Pachymeres scria că „membrele și părțile Bisericii, care ieri și până acum trei zile se certau și erau despărțite violent, au început să se adune și să se împace, fără însă a aduce pace deplină Bisericii” (P.G. 144, 205-206). Ultimii arsenianiți radicali (pe care Sfântul Atanasie îi numea „dezrădăcinați”, o parafrazare a cuvântului „zeloți”) s-au întors în Biserica oficială în 1310, în timpul patriarhatului lui Nifon I (1310-1315), într-o ceremonie specială în Hagia Sofia, în fața moaștelor Sfântului Arsenie. Toate aceste reintegrări au fost făcute fără repetarea Sfintelor Taine sau alte proceduri (cum ar fi ungerea cu Sfântul și Marele Mir sau instalarea), ceea ce ar fi fost necesar dacă ar fi fost considerați schismatici, cum pretinde pr. Evghenios (pentru mai multe detalii, vezi de exemplu: Pari Gounaridis, Mișcarea arseniană, Atena, 1999).

    C. Episcopi paraleli și Sinoade în America (secolul XX)

    Până la începutul secolului XX, milioane de ortodocși emigranți – ruși (și, în general, slavi), greci și arabi – ajunseseră în Statele Unite și formaseră structuri bisericești. Bisericile locale (în special Patriarhiile Rusiei – pentru ruși – și Antiohiei – pentru arabi, precum și Bisericile Greciei – pentru greci) creaseră primele jurisdicții, care ulterior au evoluat în sinoade distincte, cum ar fi cea a Bisericii Ruso-Ortodoxe Greco-Catolice din America (mai târziu Mitropolia și în prezent Biserica Ortodoxă din America), Arhiepiscopia Greco-Ortodoxă din America, Arhiepiscopia Ortodoxă Siriană a Americii de Nord, Biserica Ortodoxă Rusă din Diaspora, și altele.

    Astfel, în SUA (dar și în Canada, și mai târziu în America de Sud) s-au format multe sinoade, iar fenomenul de a exista mulți episcopi ortodocși în fiecare oraș a devenit obișnuit.

    Când părintele Evghenie Tompros a susținut pe Vitalie, episcopul Rus al diasporei din Montreal, împotriva grecilor care hirotoniseră un episcop în același oraș, marele și inegalabilul teolog părintele Teodoretos Mavros i-a răspuns potrivit: „Exact asta înseamnă să înțelegem spiritul Canoanelor și să nu ne agățăm de litera lor, așa cum fariseii se țineau de litera Legii și îl acuzau pe Domnul că ar fi încălcat-o pentru că a vindecat o femeie în ziua de sâmbătă!”

    D. Episcopi și Sinoade paralele în Uniunea Sovietică (secolul XX)

    Exemplul așa-numitei „Biserici a Catacombelor” sau „Adevărata Biserică Ortodoxă” din Uniunea Sovietică este cel mai caracteristic exemplu al ceea ce se întâmplă atunci când, pe de o parte, conducerea unei Biserici Locale se supune unui stat ateu (un fapt fără precedent în Istoria Bisericii), iar, pe de altă parte, condițiile mondiale, precum și apostazia fără precedent, nu favorizează rezolvarea problemei.

    Odată cu faimoasa „Declarație” de supunere a mitropolitului Serghie din 1927 față de guvernul sovietic al lui Stalin, adevărații ierarhi ortodocși au reacționat până la moarte, fără să mai aștepte caterisirea lui Serghie – care, de altfel, nu a avut loc niciodată. Unii au întrerupt comuniunea cu el, alții au hirotonit în ascuns preoți și chiar episcopi, pentru a păstori turma prigonită, iar alții au format chiar și Sinoade (cea mai cunoscută fiind cea a ieromartirului Iosif din Petrograd, ai cărui urmași au fost numiți „iosifiți”).

    Arhiepiscopul Leon al statului Chile (membru, la acea vreme, al Bisericii Catacombelor) menționează ulterior, în apărarea sa cu privire la hirotonirile grecilor vechi-calendariști la care a participat, următoarele: „Și în Rusia am participat la astfel de hirotoniri secrete. Biserica Catacombelor niciodată nu s-a blocat în litera legii. S-au făcut hirotoniri în taină, iar episcopii hirotoniți își ascundeau titlul” (vezi N. Mánnis, Leul Ortodoxiei, Atena, 2021, p. 205). În același duh, Averchie de Syracuse – care l-a susținut, împreună cu Sfântul Ioan Maximovici – a declarat de asemenea: „Nu putem aborda Canoanele într-un mod legalist. Canoanele au fost făcute pentru om, și nu omul pentru Canoane. Sâmbăta a fost făcută pentru om, și nu omul pentru Sâmbătă” (ibidem, p. 202–203).

    Îmi doresc sincer ca părintele Evghenie să recunoască faptul că marea problemă cu vechii-calendariști (G.O.C.) NU este hirotonia de episcopi, ci eclesiologia greșită pe care au adoptat-o mulți dintre aceștia. Aceasta constă în faptul că ei consideră că doar ei constituie Biserica, respingând Sfintele Taine (aplicând chiar și rebotezări), ba chiar și pe sfinții din afara rândurilor lor.

    Aceasta este, de fapt, problema – și aici trebuie să ne concentrăm cei cu judecată sănătoasă din ambele părți. Să colaborăm, așadar, cu mireni, monahi, preoți și chiar episcopi care au convingeri eclesiologice corecte și succesiune apostolică canonică, dar mai ales au smerenie – căci numai aceasta poate atrage mila lui Dumnezeu, pentru ca Sfânta Luptă să aibă izbândă.

    Sursa: https://krufo-sxoleio.blogspot.com/2018/12/blog-post_52.html

    1. Cf. Wikipedeia, În mitologia greacă, Hidra era un șarpe monstruos din Lerna, avându-i ca părinți pe Typhon și Echidna. Cuibul ei era situat în lacul din Lerna, în regiunea Argolis. ↩︎
    2. Vezi Filostorgiu, Istoria Bisericească, P.G. 65, 576 ↩︎
    3. Cf. Wikipedia, Un antipapă este cineva care a pretins a fi papă ca urmare a unor alegeri papale, contestate de anumiți cardinali. Acești antipapi erau în opoziție cu candidatul ales în mod oficial de electorii papali (începând din Evul Mediu, purtând numele de Colegiul Cardinalilor). Unii dintre conducătorii unor mici biserici, care s-au autonumit în fruntea comunităților lor, sunt numiți de asemenea „antipapi.” ↩︎