Rezistența Ortodoxă

Categorie: Articol

100 de ani de la reforma calendarului(1)
Anul trecut, Mitropolitul Clement de Larissa și Platamon a publicat cartea „100 de ani de la reforma calendarului”, în care a analizat atât din punct de vedere patristic, cât și din punct de vedere politico-social schimbarea calendarului. Am considerat util să traduc ultimul capitol al cărții sale(deși toate sunt excelente) și să postez aici fragmente din acesta. Cartea, tradusă în limba engleză, poate fi achiziționată de aici. Spor la studiat!

O analiză atentă a întregului material prezentat în lucrarea noastră este, desigur, o condiție necesară pentru ca ceea ce am expus aici să fie înțeles în contextul său adecvat. Fără aceasta, nu este posibilă o înțelegere obiectivă și imparțială a acestor fapte. Ceea ce scriem aici nu considerăm că este o scuză, ci mai degrabă o informare de bună-credință, menită să înlăture prejudecățile. Astfel, mica turmă a adevăraților ortodocși, precum și orice oponent general al apostaziei continue din zilele noastre, pot primi sprijin și consolare.

Ca observație generală, spunem că, de obicei, acuzatorii noștri, atunci când nu fac parte dintre cei deja corupți de ecumenism sau care sunt complet părtinitori împotriva noastră, în loc să se aplece asupra esenței problemelor prezentate aici, preferă să amâne și să evite confruntarea directă cu realitatea teribilă, precum și cu vocea conștiinței care îi îndeamnă asupra a ceea ce trebuie făcut. Aceasta necesită tărie de suflet, eroism și curaj.

Prin urmare, din moment ce nu există o dorință sinceră de a prezenta adevărul și de a înțelege calea mărturisitoare a rămășițelor credinței, este ușor să îi acuze pe adevărații ortodocși disprețuiți că ar fi împovărați cu erori și lipsă de canonicitate. Dar este oare așa? Cei care participă direct sau indirect la calea apostaziei descrisă mai sus pot, prin urmare, trece de la a fi acuzați la a deveni acuzatori și, datorită superiorității lor cantitative și a altor avantaje, să se simtă superiori și să îi atace cu ușurință pe cei care, cu conștiință și sacrificiu, păstrează Tezaurul Credinței intact și neprihănit?

Dorim să subliniem mai întâi că separarea strămoșilor noștri de moderniști din cauza inovației calendaristice din 1924 nu a constituit o schismă, așa cum am menționat deja, și nu a provocat în niciun fel o divizare din motive personale și egoiste, așa cum, din păcate, diferiți acuzatori îi învinuiesc pe nedrept¹. Cei care au reacționat la inovația calendaristică printr-o inspirație și un impuls divin, fiind întăriți chiar și prin binecuvântări miraculoase², în ciuda furiei persecuției inițiale îndreptate împotriva lor, au luptat cu vrednicie, nu pentru instaurarea și perpetuarea diviziunii, ci pentru restaurarea ordinii bisericești.

Separarea canonică pe care au făcut-o (în conformitate cu Canonul 15 al Sinodului I-II) și care a fost formalizată la aproximativ doi ani după începutul inovației, a fost o despărțire de făptuitorii de rău permisă și corectă, din motive de „credință și dreptate” (Canonul 31 Apostolic). „Dreptatea” aici înseamnă, conform lui Ioan Zonaras (1074-1145 d.Hr.), „potrivit datoriei și legii.” Încălcarea „dreptății” reprezintă disprețul public și neglijarea Tradiției scrise sau nescrise.

Orice încălcare a modelului credinței și al cultului, a ordinii bisericești și a instituțiilor sale, constituie un motiv justificat de întrerupere a comuniunii bisericești. Acțiunea atemporală a Bisericii dovedește că fiii ei credincioși au luptat nu doar pentru doctrine, pentru chestiuni de credință atunci când a fost nevoie, ci și pentru Tradițiile Bisericii atunci când acestea au fost disprețuite de diferiți oameni răuvoitori de-a lungul veacurilor.

De aceea, Sfântul Nicodim Aghioritul afirmă: „Timpul nu-mi permite să înșir nesfârșitele exemple ale atâtor sfinți care au fost răpuși și au murit pentru instituțiile și canoanele bisericești” (vezi „Despre Deasa Cuminecare cu Sfintele Taine”).

Am explicat suficient faptul că inovația calendaristică nu a fost un act minor și indiferent, ci unul înrădăcinat într-un nivel mult mai larg al ecumenismului, fiind legat de o schimbare a Pascaliei, în slujba unei apropieri de unificare cu heterodocșii, dar nu în acord cu credința și Tradiția Bisericii Ortodoxe. Subliniem că ascultarea nu este datorată poruncilor și deciziilor arbitrare împotriva instituțiilor străvechi, cum este calendarul bisericesc.

În plus, sentințele, condamnările, pedepsele, depunerile din treaptă etc. aplicate de inovatori și de cei care nesocotesc Tradiția împotriva celor care, în mod drept și evlavios, aderă la cele Părintești, nu au nicio valabilitate, ci dimpotrivă, reprezintă o coroană de slavă și cinste. Ele constituie chiar o persecuție a credinței, conform cuvintelor Sfântului Maxim Mărturisitorul referitoare la excomunicarea Sfântului Martin al Romei de către cei nelegiuiți: „El nu a fost excomunicat, ci persecutat” (vezi PG vol. 90, coloana 128).

Legată de cele de mai sus este și acuzația conform căreia hirotoniile clerului nostru, în special ale ierarhilor noștri, ar fi necanonice și nelucrătoare, deoarece provin fie de la ierarhi depuși după ce s-au alăturat mișcării vechi calendariste în 1935 (Gherman al Demetriadei și Hrisostom al Florinei), fie pentru că au fost săvârșite „dincolo de granițe” de către ierarhi cu statut îndoielnic în America. Sfântul Teodor Studitul afirmă că, în vremuri în care credința este pusă la încercare, hirotoniile săvârșite „dincolo de granițe” sunt acceptabile (vezi PG vol. 99, pp. 1645, 1648).

Faptul că avem hirotonii reale, valide și lucrătoare a fost înțeles în detaliu și demonstrat temeinic prin studii speciale, cu precădere în ultimii ani. Dovezile sunt convingătoare și disponibile tuturor celor interesați. Unii ne reproșează că nu ar trebui să avem Ierarhi, deoarece nu există un precedent istoric de acest fel, întrucât Inovatorii nu au fost judecați definitiv și irevocabil de un Mare Sinod, astfel încât să fie expulzați de pe tronurile pe care le ocupă.

Există precedente istorice din perioada dominației uniate, așa cum s-a întâmplat cu acțiunea Patriarhului Teofan III al Ierusalimului în actuala Ucraină în 1620, după falsa unire de la Brest-Litovsk din 1596, când acesta a restabilit ierarhia ortodoxă în acea regiune. În vremurile noastre, problema este pur și simplu una de supraviețuire spirituală, existență și continuitate. Dacă nu am avea conducători, pur și simplu nu ne-am putea asigura continuitatea. Acest lucru a fost exemplificat în perioada de cinci ani de ”orfanaj” (1955-1960), între adormirea Sfântului Hrisostom al Florinei și hirotonia ierarhilor noștri de către Biserica Ortodoxă Rusă din Afara Granițelor (ROCOR), o Biserică recunoscută de toți.

Dacă nu se cunoaște exact ce s-a întâmplat în acea perioadă crucială de cinci ani, ce eforturi am făcut pentru a rezolva problema noastră și cu ce obstacole ne-am confruntat, este imposibil să se înțeleagă continuitatea, forma și misiunea noastră după 1960. În același timp, niciodată în istorie nu am avut un precedent similar de cădere — directă sau indirectă — într-o cacodoxie ecleziologică și o erezie nouă, precum cea a ecumenismului.

Începând cu anii 1960, toate Bisericile Locale au devenit membri organici ai Consiliului Mondial al Bisericilor (CMB). În anul 1965 a avut loc și așa-numita ridicare a anatemelor împotriva papistașilor, fără ca vreo Biserică Locală să se diferențieze de acest act neautorizat, de o importanță decisivă. Ce Sinod condamnator ar trebui să așteptăm? Totul are o limită.

Cei „raționali”care ridică astfel de întrebări utopice și crează false dileme dovedesc că sunt în afara timpului și a contextului. Nu ne impunem existența nimănui. Fiecare este liber să ne accepte sau să ne respingă. Însă acest lucru nu afectează în niciun fel realitatea existenței noastre, care poartă o pecete divină de binecuvântare și aprobare, în ciuda greșelilor și imperfecțiunilor omenești dintre noi.

Nou-calendariștii susțin că turma Creștinilor Ortodocși Autentici este doar un grup izolat, nefiind oficial judecat ca schismatic. Sentințele de condamnare au fost impuse doar asupra unor membri conducători, considerați separatiști.

În ceea ce privește clerul nostru, am explicat mai sus care este adevărul. În ceea ce privește turma noastră, cu siguranță nu ne preocupă verdictul inovatorilor, care doresc să pară că încă au legătură cu aceasta, în ceea ce privește definiția sa, dar pe care turma i-a dezavuat și nu îi recunoaște. Până la urmă, persecuția credincioșilor Domnului, declanșată ocazional ca mijloc de a-i forța să „se întoarcă”, dovedește clar tactica lor greșită.

Un alt motiv important pentru care ei nu au condamnat Creștinii Ortodocși Autentici este acela de a exclude orice altă caracterizare a identității lor ecleziastice de către organismele instituționale ale statului, deoarece, potrivit lor, acest lucru ar introduce neconstituțional două ierarhii paralele și rivale ale Bisericii Ortodoxe. Această observație este foarte importantă pentru a înțelege cine perpetuează ambiguitatea dintre noi, nevrând să rezolve problema, pentru a ne acuza de „diviziuni” și „facțiuni”, precum și de acțiuni arbitrare și dezordine.

Această situație convine de minune inovatorilor din toate punctele de vedere: ecleziastic, spiritual și instituțional. Direct legate de cele de mai sus sunt și acuzațiile conform cărora multiplele diviziuni dintre „Vechii Calendariști” ar indica lipsa binecuvântării și bunăvoinței dumnezeiești. Cei care susțin acest lucru exagerează de obicei numărul așa-numitelor facțiuni, ajungând să numere zeci de ramuri, incluzând orice grup marginal de câțiva oameni neafiliați sau indivizi care poartă rasa și care, în diverse forme și variații, apar ca presupusi adepți ai calendarului patristic.

Aceste grupuri își schimbă frecvent opiniile și componența, au o istorie tulburată, cu lacune neclare, uneori ajung în obscuritate sau dispar, dar rămân în memoria celor care sunt preocupați de astfel de subiecte. Un exemplu tipic al unei astfel de preocupări recente este o broșură scrisă de un cleric al Bisericii de Stat, care ignoră toate problemele serioase ale chestiunii calendarului și se ocupă mai degrabă cu cercetarea pentru a compila tabele despre grupuri și subgrupuri ale presupuselor facțiuni multiple ale „Vechilor Calendariști.”

Totuși, trebuie să ne amintim că s-a dovedit, cu argumente doveditoare, că un cleric al nou calendarist, Evghenie Tombros (1905-1982) din Corfu, înainte de Al Doilea Război Mondial, a fost inițiat în mediul extrem al Episcopului Mathei (Karpathakis) de Vresthina (1861-1950) în Keratea, Attica, și a devenit o figură de frunte în formarea acestui grup, separat de Sfântul Sinod canonic al Bisericii Creștinilor Ortodocși Autentici (G.O.C.) din Grecia. El a menținut și a întărit separarea inițială dintre cei care respectă calendarul patristic (1937), împingând spre executarea unor hirotonii de episcopi necanonice și ilicite de către Mathei de Vresthina de unul singur, în 1948.

Deoarece începutul răului din mijlocul nostru a fost făcut cu implicarea inovatorilor, care, din cauza Reformei lor, au fost autorii morali ai celor ce au urmat printre noi, iar persecuțiile lor au condus la reacții extreme din partea unora, este prea mult să li se atribuie vina celor care au rămas ne-inovatori doar pentru infiltrarea unor elemente problematice. Așa se întâmplă în orice astfel de caz. Au existat și încă există neghine în ogorul Domnului, care profită de circumstanțe și se infiltrează pretutindeni, dar prin roadele lor, prin evoluția și rezultatul fiecăruia, lucrarea fiecăruia poate fi evaluată și înțeleasă.

Cu toate acestea, dificultățile chiar și în relațiile dintre mărturisitorii și luptătorii pentru Credință nu sunt o noutate. Există mărturii că acest lucru s-a întâmplat și în alte vremuri de luptă anti-eretice, fapt care a provocat regret, dar nu a subminat deloc stindardul Ortodoxiei. De exemplu, Sfântul Teodor Studitul, deși dădea slavă lui Dumnezeu „care ne-a chemat la mărturisirea adevărului Său” (vezi Epistola 34), nu a rămas tăcut în privința diviziunilor dintre ortodocșii din acea vreme: „Căci s-a întâmplat ca și printre cei care luptă pentru credință să se strecoare iubirea de întâietate și dorința de rivalitate” (vezi Epistola 11), și „Cei care sunt înșelați în taină de diavol tind să divizeze chiar și partea sănătoasă a Ortodoxiei” (vezi Epistola 65).

Așadar, nu este deloc surprinzător că există și diferențe între acești ortodocși, în ciuda regretului și dezamăgirii pe care le provoacă, și a efortului care trebuie depus pentru a le vindeca. Dar nu au și cei care îi acuză pe nedrept pe adepții Tradițiilor Patristice astfel de diviziuni între ei? Este groaznica diviziune problema ucraineană, care i-a zguduit recent, o separare minoră?
1. N. tr: Trebuie menționat și faptul că în România, Sfântul Ierarh Glicherie, aproape de momentul nașterii în veșnicie, a lăsat ca predanie ucenicilor săi ca dacă noii calendariști vor adopta din nou vechiul calendar, cu sinceritate și fără urme de ecumenism, să se reia comuniunea cu aceștia. ↩︎
2. N. tr: Precum în 1925, în ajunul prăznuirii Înălţării Preacinstitei şi de viaţă dătătoarei Cruci a Mântuitorului nostru, la 14 septembrie potrivit vechiului calendar, arătarea Acesteia pe cer, în timpul privegherii. ↩︎
12 septembrie 2025
Despre „episcopi” și „sinoade” paralele (Partea a III-a)
În articolul precedent pe această temă (https://rezistentaortodoxa.org/2025/07/09/despre-episcopi-si-sinoade-paralele-partea-a-ii-a/) am scris, între altele, următoarele:
„Prin faimoasa „Declarație” de supunere a Mitropolitului Serghie din 1927 către Guvernul Sovietic al lui Stalin, adevărații Ierarhi Ortodocși au reacționat până la moarte, fără să aștepte caterisirea lui Serghie, care de altfel nu a venit niciodată. Unii au întrerupt comuniunea cu el, alții au hirotonit în ascuns preoți, dar și ierarhi, pentru a păstori turma prigonită, iar alții au ținut chiar și sinoade (cel mai cunoscut fiind cel al Sfântului Ieromartir Iosif al Petrogradului, ai cărui urmași au fost numiți „Iosefiți”)”.

Sfântul Ieromartir Iosif (despre care a se vedea și aici: http://krufo-sxoleio.blogspot.com/2022/11/blog-post_20.html) a condus un sinod aparte de cel „oficial”, care îl recunoștea drept întâistătător pe Locțiitorul Patriarhiei Ruse, Mitropolitul Petru al Krutițului (care însă se afla în exil), și nu pe Locțiitorul-adjunct, Mitropolitul Serghie Stragorodski, care recunoștea statul. Sinodul „Iosefiților” (cum au fost numiți cu dispreț) a săvârșit în total cel puțin 28 de hirotonii de episcopi cunoscute¹, dintre care unele chiar și atunci când existau deja episcopi ortodocși (nu ne referim la „Inovaționiști” și alți schismatici-eretici) care nu fuseseră caterisiți.

Să vedem, cu titlu de exemplu, trei cazuri caracteristice, care dovedesc că și în alte părți cei care s-au despărțit de comuniunea cu Serghie au procedat, pentru binele Luptei, la hirotonii de Episcopi pe scaune ne-vacante:

a) Episcopia Serpuhov

Între 15 aprilie 1928 și 31 ianuarie 1930, episcopul oficial al Serpuhovului (oraș situat la sud de Moscova) a fost Manuel Lemeșevski², colaborator al Mitropolitului Serghie Stragorodski.

La 12 octombrie 1928 a fost hirotonit în ascuns, la Sankt Petersburg, Maxim Zizilenko³, ca Episcop al Serpuhovului, la cererea numeroșilor credincioși ai orașului care nu aveau comuniune cu Manuel și care dețineau jumătate din biserici. Hirotonia a fost săvârșită de Arhiepiscopul Dimitrie Lubinov al Gdovului împreună cu Episcopul Serghie Drazinin al Narvei, amândoi colaboratori ai lui Iosif al Petrogradului și, mai târziu, și ei înșiși ieromartiri.

Se cuvine, de altfel, să menționăm că de curând (11 martie 2020) și Biserica Oficială a Rusiei a recunoscut sfințenia lui Maxim Zizilenko și a lui Serghie Drazinin⁴, deja recunoscuți ca sfinți de către Biserica Rusă din Diaspora(ROCOR) încă din 1981⁵.

b) Episcopia Pskov

Între 16 septembrie 1927 și 12 noiembrie 1935, episcopul oficial – mai exact Arhiepiscopul – al Pskovului (oraș situat la sud-vest de Sankt Petersburg, aproape de granița cu Estonia) a fost Teofan Tuliakov⁶.

La sfârșitul anului 1928 a fost hirotonit în ascuns, ca Episcop al Pskovului, Ioan Loskov, prieten al sus-menționatului Serghie Drazinin⁷.

c) Episcopia Kronstadtului

Între 28 august 1920 și 16 iunie 1933, Episcopul oficial al Kronstadtului (oraș insular din apropierea Sankt Petersburgului) a fost Benedict Plotnikov⁸.

În anul 1930 a fost hirotonit în ascuns ca Episcop al Kronstadtului Alexie Teresihin⁹, de către sus-menționatul Episcop Serghie și Episcopul Vasile Dohtorov al Kargopolului¹⁰.

Scopul acestui scurt articol nu este „doborârea” fraților, ci recunoașterea adevărului, deoarece este păcat ca cei care s-au despărțit de erezia ecumenismului să inventeze noi motive de dezbinare și să se lipsească de „cinstea cuvenită celor ortodocși”, care se dobândește numai atunci când „nu prin schismă au rupt unitatea Bisericii, ci au sârguit a izbăvi Biserica de schisme și dezbinări”.

Repet, așadar, că problema cu așa-numiții G.O.C. (ortodocșii de stil vechi) nu constă în hirotoniile de episcopi „paraleli”, ci în părăsirea eclesiologiei ortodoxe care justifica aceste hirotonii (ca acte de iconomie spre slujirea pastorală a ortodocșilor luptători), precum și în adoptarea eclesiologiei eretice a zelotismului extrem, care este aceea ce face ca hirotoniile – fie de episcopi „paraleli” sau nu – (dar și orice altă acțiune) să fie vrednice de osândă, ca fiind potrivnice scopului luptei anti-eretice (care începe cu apărarea prin nepomenire, continuă cu protestul și mărturia Ortodoxă și se desăvârșește prin convocarea adevăratului Sinod Panortodox, singurul competent).
11 septembrie 2025
Teologi eretici (Sf. Nicolae Velimirovici)
Vă las spre studiu un fragment din scrierile Sfântului Nicolae Velimirovici cu privire la ereticii ecumeniști, cu precădere la teologii acestora, un text cu adevărat în duhul Sfinților Părinți și a Predaniei acestora.

„Acolo unde Hristos lipsește cel mai mult, acolo prisosește stricăciunea și neomenia…”

În vremea noastră, toate bisericile eretice au ridicat ziduri de apărare în jurul Evangheliei folosind teorii științifice și adoptând multe dintre acestea ca și cum ar fi autentice. Și aceasta, deși cei mai mari oameni de știință ai timpului nostru au încetat să mai socotească drept autentice chiar și științele exacte – ca să nu mai vorbim de teorii.

Așa cum ostașii lui Pilat L-au îmbrăcat pe Domnul Iisus cu o porfiră ieftină și Irod cu o haină albă, tot așa și teologii ereticilor L-au acoperit pe Mântuitorul cu haina ieftină a filosofiei păgâne și a pseudo-științei, ca să-L „îmbrace” și să-L „înfrumusețeze” chipurile mai bine. Dar și într-un caz, și în celălalt, Hristos este batjocorit și umilit la fel.

Biserica Ortodoxă este singura din lume care a păstrat credința în Evanghelie ca singura adevărată și absolută, care nu are nevoie de apărare și nici de sprijin din partea vreunei filosofii sau științe lumești. De aceea, atunci când citim articolul al nouălea din Simbolul Credinței: „Întru Una, Sfântă, Sobornicească și Apostolească Biserică”, prin această „Una” înțelegem Biserica Ortodoxă.

Teologii eretici au numit cu dispreț Biserica Ortodoxă „biserică împietrită” (Harnack: Das Wesen des Christenthums). Și pentru ce? Pentru că, spun ei, „nu merge după epoca sa” sau „nu se adaptează vremurilor”. Însă tocmai aceasta este slava Ortodoxiei: că nu se conformează fiecărei epoci și nu se adaptează lumii, urmând porunca Apostolului Pavel: „Și să nu vă potriviți acestui veac” (Rom. 12, 2).

Cum ar putea veșnicia să meargă la pas cu timpul? Cum ar putea absolutul să se adapteze la ceea ce este trecător? Cum să se împace Împărăția Cerurilor cu împărăția lumii, sau ceea ce este de mare preț cu ceea ce este ieftin? Dacă „lumea întreagă zace sub puterea celui rău” (1 Ioan 5, 19), cum am putea restrânge binele veșnic și să-l sprijinim prin rău, cum să întărim lumina cerească prin fumegătoarele flăcări ale cărbunelui și ale petrolului?

Există, desigur, și anumiți teologi în Biserica Ortodoxă care calcă pe urmele teologilor eretici, socotind că Evanghelia nu este suficient de puternică pentru a se susține și a se apăra singură în mijlocul furtunii lumești. Aceștia se hrănesc cu teorii și metode eretice. Cu toată inima lor sunt de partea ereticilor, deși pe dinafară rămân legați de Biserica Ortodoxă doar atât cât să se mențină. Ei sunt acei „balcanici autentici”¹ pentru care tot ceea ce se află dincolo de gard pare mai bun și mai înțelept decât ceea ce este înăuntru – chiar și teologia compromisului și a amestecului (păgâno-hristologia).

Biserica Ortodoxă, ca întreg, respinge astfel de teologi și nu îi recunoaște ca ai săi. Îi îngăduie însă din două motive: mai întâi, pentru că așteaptă să se pocăiască și să se îndrepte, și în al doilea rând, ca nu cumva, alungându-i, să facă răul și mai mare, adică să-i împingă în brațele fără fund ale ereticilor. Astfel, ar provoca nu doar creșterea numerică a ereticilor, ci și pierderea altor suflete.

Acești teologi nu sunt purtători ai cugetului ortodox și ai conștiinței ortodoxe, ci mădulare bolnave ale Trupului Bisericii (I Cor. 12, 26). Purtători ai cugetului ortodox și ai conștiinței ortodoxe sunt poporul, monahismul și preoții de parohie.

Domnul nostru Cel slăvit a spus: „Slavă de la oameni nu primesc” (Ioan 5, 41). Poziția ereticilor este tocmai opusă poziției Mântuitorului lumii. Ei caută slava oamenilor. Ei se tem de oameni. De aceea se agață de așa-zișii „oameni slăviți” din istoria omenirii, ca să sprijine Evanghelia și să devină mai plăcuți oamenilor acestei lumi. Iar ca să se dezvinovățească spun: „Facem asta ca să-i câștigăm!” O! Cât de amarnic s-au înșelat!

Cu cât lingușesc mai mult lumea – ca să o aducă, chipurile, la Biserică – cu atât lumea lingușită se îndepărtează și mai mult de Biserică. Cu cât se dau mai mult drept „luminați”, „dematerializați” și „moderni”, cu atât mai mult lumea îi disprețuiește. Este, într-adevăr, cu neputință să placă cineva și lui Dumnezeu, și oamenilor. Orice creștin cu experiență știe că este posibil, într-o oarecare măsură, să placi lui Dumnezeu în adevăr și dreptate, dar lumii nu se poate plăcea nicidecum – nici prin adevăr sau minciună, nici prin dreptate sau nedreptate. Fiindcă Dumnezeu este veșnic și neschimbător, iar lumea este trecătoare și schimbătoare.

Și a mai zis Domnul nostru Cel slăvit iudeilor: „Cum puteți voi să credeți, când primiți slavă unii de la alții, iar slava care vine numai de la Dumnezeu nu o căutați?” (Ioan 5, 44). Acest cuvânt se potrivește deplin teologilor eretici și explică întru totul atitudinea lor ca o dreaptă judecată a lui Dumnezeu asupra lor. Dacă ar fi dorit slava de la Dumnezeu, atunci ar fi crezut și în Evanghelia lui Dumnezeu și nu s-ar fi abătut nici la dreapta, nici la stânga. Însă aceștia râvnesc la slava și la lauda oamenilor și de aceea se străduiesc să întărească mărturia lui Dumnezeu prin mărturii omenești. Aceasta este atât păcătos, cât și greșit. Și ar fi fost la fel chiar și dacă n-ar fi căutat slava pentru ei înșiși, ci pentru „biserica” lor. Fiindcă este o hulă împotriva Celui Preaînalt să întemeiem mărturia Lui pe mărturii omenești, adică oamenii să „demonstreze” ceea ce spune Dumnezeu!

Care sunt consecințele unei asemenea abordări eretice față de lume? Catastrofale! Într-adevăr, catastrofale pentru Evanghelie, catastrofale pentru lumea întreagă, atât la nivel personal, cât și social, în popoarele care au devenit eretice. Catastrofale pentru credință, cultură, economie, politică, căsătorie, pentru toate și în toate. Fiindcă relația noastră cu Hristos determină, cu exactitate matematică, toate celelalte relații ale noastre, cu toți și cu toate.

În timp ce Hristos spune: „Fără de Mine nu puteți face nimic” (Ioan 15, 5), lumea eretică exprimă în mii de feluri gândul: „Fără Hristos putem face orice”. Întreaga civilizație modernă este îndreptată împotriva lui Hristos. Toate științele moderne se întrec între ele care să dea lovitura cea mai puternică învățăturii lui Hristos. Este răscoala unor slugi de jos împotriva Stăpânului lor; este revolta științei lumești împotriva științei cerești a lui Hristos. Dar toată această răscoală ajunge astăzi la ceea ce este scris cu atâta claritate: „Zicând că sunt înțelepți, au ajuns nebuni” (Rom. 1, 22).

Într-adevăr, nu știe cineva unde este mai mare nebunia lumii moderne, căzute din Hristos: în viața personală a fiecăruia sau în căsătorie? în școală sau în politică? în structurile economice sau în legi? în război sau în pace? Pretutindeni vezi ceea ce numim josnic și neomenesc. Acolo unde Hristos este cel mai absent, acolo prisosește ceea ce este josnic și neomenesc. Minciuna și violența triumfă.

Să se rușineze teologii eretici și conducătorii bisericilor eretice, care, cu ajutorul lui Hristos, au ajuns stăpâni și conducători peste toate popoarele lumii. Au toate motivele să se rușineze. Fiindcă, asemenea unor nepricepuți galateni, deși au început în duh, sfârșesc în trup – „O, galateni fără minte… așa de nepricepuți sunteți? Începând cu Duhul, acum sfârșiți în trup?” (Gal. 3, 1.3). Ei sunt principalii vinovați pentru că popoarele lor au părăsit calea cea dreaptă și au început să șchiopăteze de ambele picioare, închinându-se când lui Dumnezeu la Ierusalim, când vițeilor de aur din Samaria.

Așa cum odinioară evreii necredincioși călcau poruncile lui Dumnezeu una după alta și umblau după poftele lumii și ale inimilor lor, tot așa fac și aceștia astăzi cu învățătura lui Hristos, Învățătorul tuturor învățăturilor. Au subminat și au desființat dogmă după dogmă, au șters toate poruncile Evangheliei, au lepădat rânduielile apostolice și patristice, au batjocorit toate cuvintele Sfinților, iar exemplele ascetice le-au prefăcut în simple basme.

Cea mai puternică lovitură pe care au adus-o Evangheliei teologii eretici este faptul că au pus la îndoială dumnezeirea lui Mesia, Mântuitorul lumii – unii doar șovăind, iar alții lepădând-o cu totul. A urmat apoi un întreg șir de tăgăduiri ale adevărurilor duhovnicești, precum existența îngerilor și a demonilor, a Raiului și a Iadului, a slavei veșnice a sfinților și a drepților, a postului, a puterii Crucii și a valorii rugăciunii, și așa mai departe.

Pe scurt, teologii eretici s-au preocupat de adaptări și de „armonizări” încă din vremea schismei Apusului de Răsărit, dar cu mult mai intens în ultimii 150 de ani. Au „adaptat” cerul la pământ, pe Hristos la ceilalți „întemeietori de religii” și Vestea cea Bună la celelalte credințe: iudaică, mahomedană și păgână. Și toate acestea chipurile în numele „toleranței” și „pentru binele păcii” între oameni și popoare. Însă tocmai aici se află începutul și izvorul unor războaie și revoluții nemaiauzite în istoria lumii. Fiindcă adevărul nu poate nicidecum să se unească cu jumătatea de adevăr și cu minciuna.

Părerea teosofică, potrivit căreia adevărul ar fi împrăștiat în toate religiile, filozofiile și misterele, a prins putere și la teologii eretici din lumea apuseană. Astfel, zic ei, ar trebui ca și în creștinism să fie doar o parte de adevăr, așa cum ar fi și în islam, în hinduism sau brahmanism, la Platon și Aristotel, în Zend-Avesta, în tantrisme și mantrele Tibetului. Dar dacă ar fi așa, atunci corabia omenirii ar pluti fără nădejde pe oceanul întunecat al vieții, fără busolă și fără cârmaci.

(Sfântul Nicolae Velimirovici, Episcopul Ohridei, 1956 – „Texte inspirate ale spiritualității ortodoxe”, Ed. „Ortodoxos Kipseli”)
Sursa: https://krufo-sxoleio.blogspot.com/2023/03/blog-post_22.html
1. N. tr: Expresia „balcanici autentici” folosită aici de Sf. Nicolae Velimirovici are o notă ironică și critică. Nu se referă la „balcanic” ca simplă apartenență geografică, ci la un tipar de mentalitate des întâlnit în zona Balcanilor, pe care el îl satirizează: tipul de oameni care disprețuiesc ceea ce este al lor și admiră tot ce vine din afară, convinși că „dincolo gardul e mai verde”. ↩︎
10 septembrie 2025
Rodul mateismului și sakarellismului în Biserica Ortodoxă de Stil Vechi din România
“Iar dacă nu e tălmăcitor, să tacă în biserică şi să-şi grăiască numai lui şi lui Dumnezeu.” (I Corinteni 14,28)

Cu durere sufletească am citit rândurile celor ce se ridică împotriva vrednicului Mitropolit Kiprian Koutsoumbas, hulind lucrarea sa pastorală și cuvintele și învățăturile sale, care de fapt provin din învățătura Bisericii și nu au nimic străin față de aceasta.

Dacă până nu demult a fost o oarecare liniște în Biserică, iată că semințele diavolului încep să rodească și să ademenească tot mai mulți credincioși în această „ispită teologică”, după cum s-a întâmplat și cu protopărinții noștri care s-au făcut părtași „teologiei diavolului” și nu adevăratei teologii. Iată că rodul schismaticului Mathei Karpathakis și a teologului Athanasios Sakarellos începe să prindă rădăcini și în rândul nostru, de aceea trebuie să reacționăm și să tăiem aceste învățături greșite încă de când apar, pentru a nu lăsa să crească neghina împreună cu rodul cel bun.

Despre Mathei Karpathakis și învățăturile sale am scris deja un articol aici. Despre teologia dl. Athanasios Sakarellos am scris o serie de articole care combat cu argumente patristice ideile propovăduite de acesta, primul articol din serie fiind acesta.

Articolul de față nu va cuprinde foarte multe texte patristice întrucât, din experiența pe care am mai avut-o cu acești creștini, fără să aduc vreo jignire sau insultă, nu vor să le înțeleagă sensul profund, ci încearcă să aducă, precum sectarii, interpretări proprii ale acestora, scoțând din context anumite citate din Sfinții Părinți. „Teologul trebuie să-şi însuşească arta argumentării din Sfintele Scripturi, dar pentru aceasta este nevoie de introduceri ample în contextul istoric al Scripturii, de cunoaşterea principiilor de hermeneutică biblică, de cunoaşterea modului în care Biserica a trăit şi a interpretat Scriptura de-a lungul veacurilor, a modului în care a interpretat-o liturgic, dar şi de cunoaşterea principiilor retoricii şi ale omileticii.”¹

În acest sens, Sf. Vasilie cel Mare ne învață astfel: „Căci atât cel ce judecă valoarea unei cuvântări, cât și cel ce a compus-o, trebuie să dovedească într-un fel aceeași pregătire. Nu cumva găsește să-și dea părerea despre agricultură cineva care n-a fost deloc agricultor?[…]Oare va putea judeca orice prim venit o cuvântare, dacă nu va arata cine i-a fost dascăl și câți ani a învățat, într-un cuvânt, dacă n-a auzit cât de cât despre arta de a întocmi cuvântări? Dar nici în problemele duhovnicești nu-i îngăduit oricui să se prezinte la examinarea cuvintelor rostite, ci numai celui căruia i s-a dat duhul înțelegerii, după cum ne-a învățat Apostolul, când a vorbit despre împărțirea darurilor”.² Iată așadar, de ce Mitr. Kiprian Koutsoumbas este acuzat de ambiguități, tocmai pentru că diferite persoane care i-au citit lucrările, neavând pregătirea teologică necesară, nu au avut capacitatea să înțeleagă atât de profund problemele argumentate de sfinția sa.

„Noi, creștinii cei de pe urmă”, afirmă pr. Serafim Rose, „nu suntem vrednici nici măcar să privim de departe înalta lor teologie pe care ei au învățat-o și au trăit-o; îi cităm pe marii Părinți, fără a fi noi înșine în duhul lor. Duhul discreditării tuturor celor ce nu sunt de acord cu părerile tale ‘corecte’, fie că e vorba de teologie, iconografie, slujbele bisericești, viața duhovnicească, sau orice altceva, a devenit extrem de răspândit astăzi[…]Să fim deci ceva mai smeriți, mai iubitori și iertători în felul cum ne apropiem de Sfinții Părinți.” Mai mult, creștinului din ziua de azi îi lipsește capacitatea de „a grăi adevărul în iubire”³ pe care o aveau Sfinții Părinți, așadar să fim mai atenți la acest aspect. Din păcate, pe lângă faptul că nici eu nu am această capacitate, se observă și la acești creștini același lucru: „Vă tulbură apele cumva?”, „Dacă la început am sperat că sunteți sincer, acum viclenia dvs imi este clară. Am crezut că sunteți doar înșelat, dar acum am observat că sunteți și înșelător. Și nu unul înșelat de el însuși sau numai de diavol, ci unul cu un program bine stabilit, probabil chiar din afara BOSVR”, în timp ce tot ei, „fac apel la bunul dvs simț”. Iar când am făcut eu apel la bunul simț, aceștia mi-au sugerat să nu mă mai „auto-victimizez”.

Învinuirile aduse în general de către acești frați în Hristos, cu iertare să-mi fie, se vădesc a fi roade ale încăpățânării și ale duhului de dezbinare, iar dacă am fi sinceri și am judeca acest lucru dintr-o perspectivă obiectivă, am putea remarca din istoria vechilor calendariști din Grecia și din ROCOR la ce au dus aceste idei greșite și aceste înțelegeri precare a Predaniei Părinților – și anume, la nenumărate schisme, fiecare biserică nou-înființată asumându-și, necanonic, dreptul de „Adevărata Biserică Ortodoxă”, anatematizându-se una pe alta, arogându-și, pe nedrept, atribuțiile unui Sinod Ecumenic. Mai mult, aceste dezbinări, nu numai că nu ajută deloc lupta sfântă dusă de înaintașii noștri contra schimbării calendarului și mai apoi, a ereziei ecumenismului, ci îi ajută pe nou-calendariști să devină tot mai puternici și mai înrădăcinați în greșelile lor.

Un alt aspect pe care vreau să-l aduc în discuție este înclinația acestor creștini de a prelua argumente și idei de la diferiți autori, cu precădere de la cei schismatici. Însă, un lucru și mai alarmant este lipsa de respect față de episcopii din sinodul nostru: „Nu mă surprinde, cu așa episcopi în sinodul BOSVR”. De asemenea, au pretenția de a salva BOSVR, în timp ce afirmă că BOSVR este căzută în erezia ecumenismului(vezi aici). Nu mai înțeleg. Faceți, iubiților, parte din BOSVR sau nu? Și dacă da, atunci de ce stați într-o biserică eretică, făcându-vă părtași ereziei prin comuniune?? Nu cumva ajungeți ușor să afirmați și că Sfântul Glicherie nu e sfânt deoarece BOR a fost în comuniune cu Biserica Finlandei încă de când aceasta a schimbat Pascalia, înainte de 1924? Cuvintele sunt de prisos…

Pe lângă Mathei Karpathakis și Athanasios Sakarellos, pe care deja i-am menționat, multe argumente folosite de aceștia sunt preluate și de la dl. Vladimir Moss(mai multe aici).

De asemenea, într-un alt articol publicat pe același site, citează documentul scris de Episcopul Gregory Grabbe(document citat și postat și pe site-ul așa-zisului „Arhiepiscop Gregory de Denver”, aici), cu privire la teologia Mitr. Kiprian. Să fie oare o coincidență că articolul postat pe site-ul fraților noștri români are exact aceeași structură cu cea de pe site-ul Arh. Gregory?

În altă ordine de idei, Episcopul Gregory Grabbe, autorul documentului menționat, fiind secretarul Sinodului ROCOR, a publicat anatema acestuia asupra ecumenismului, fără ca totuși să fie un consens între membrii Sinodului(căci unii au semnat-o, iar alții nu, iar în urma ședinței a rămas stabilit că nu se va publica), deci implicit fără binecuvântarea acestuia(detalii aici). Deși Sfântul Filaret a semnat acea anatemă, el își argumentează mai târziu poziția sa și ce credea de fapt despre noii calendariști(vezi aici). Mai mult, despre acea anatemă, vă rog să citiți de asemenea următoarele articole pentru a înțelege întregul context:
- Arhiepiscopul Antonie de Los Angeles despre anatema împotriva ecumenismului;
- Despre anatema împotriva ecumenismului.
Un alt personaj ale cărui argumente sunt citate de către frații noștri este Episcopul Filaret de Pallini, aparținând facțiunii tihonite(ruptă din ROCOR). Aceștia susțin că s-au rupt de ROCOR din cauza ereziei kyprianite propovăduite de aceștia, dar ce să vezi, în data de 23 decembrie 2005 (SV)/3 ianuarie 2006 (SN), episcopul Tihon trimite o scrisoare Sinodului în Rezistență prin care cere comuniunea cu acesta, dar răspunsul Mitropolitului Kiprian a fost unul negativ. Mai multe vezi aici.

Așadar, care este agenda din spatele acestor personaje? Evident, lupta pentru putere și pentru a câștiga oameni simpli și nu urmarea „procedurii” și „protocolului” Bisericii. Dar noi, „urmând calea împărătească, învăţăturilor inspirate de Dumnezeu ale Sfinţilor Părinţilor noştri şi predaniei Bisericii universale, în care sălăşluieşte Sfântul Duh”⁴, nu ne vom lăsa pradă acestor teologii și interpretări demonice care se năpustesc asupra noastră.

Nu în ultimul rând, aș vrea să scot la lumină câteva teme din istoria Bisericii noastre și din viața Sfântului Ierarh Glicherie.
1. Mitropolitul Vlasie Mogârzan a mărturisit că, pe vremea când ucenicea pe lângă Sfântul Glicherie, acesta i-a spus despre greci următoarele: „Ce să-i învățăm noi pe greci despre ortodoxie? Aceștia au primit totul printre primii[referindu-se la momentul încreștinării]. Au toate scrierile Sfinților Părinți în limba lor veche, păstrând așadar sensul lor original. Au Tradiția și toate obiceiurile, pe care noi de la ei le moștenim.”(text parafrazat). Persoanele apropiate Mitr. Vlasie pot confirma cele scrise aici.
2. Mitropolitul Demosten Ioniță(știm cât de mult a ținut sfântul la el și viceversa), nu o singură dată, mi-a spus atât mie, cât și altor persoane apropiate IPS sale: „Bă copile, de la greci avem totul, de la greci am primit totul. Ce să le spunem noi lor?”. Și după aceasta, tot timpul amintea de Sfântul Ierarh Glicherie, de relația sfinției sale cu Mitr. Kiprian și că întreruperea comuniunii cu frații noștri vechi calendariști din Grecia este o greșeală. Dar acești creștini, cu nerușinare, îi pun între ghilimile titulatura de mitropolit vrednicului de pomenire, Arhiepiscop și Mitropolit Demosten Ioniță, de parcă acesta nu ar fi fost vrednic de această treaptă…Când o să stați măcar o noapte într-o celulă, alături de alți zeci de deținuți, celulă în care aceștia au dormit peste un canal prin care curgea frecvent apă, fiind nevoiți să doarmă îmbrățișați pentru a suferi frigul aceluia, atunci să vă gândiți să puneți la încercare vrednicia Mitropolitului Demosten!(și nici măcar atunci!)
3. Un aspect mai puțin cunoscut este faptul că insistențele Mitr. Kiprian Koutsoumbas l-au convins pe Mitr. Vlasie Mogârzan să dezgroape osemintele Sfântului Ierarh Glicherie. Fără persoana Mitr. Kiprian, aflarea moaștelor sfântului probabil s-ar fi făcut mai târziu, dar iată cum lucreaza Dumnezeu!
Ce observăm așadar din cele menționate anterior? Cu siguranță virtutea cea mai de preț a Sfântului Ierarh Glicherie, smerenia. De asemenea, dragostea inestimabilă față de adevăr și față de credința strămoșească. Din acest respect pentru adevăr și tradiție, Sfântul Ierarh Glicherie vedea în Mitr. Kiprian un urmaș vrednic al Părinților Bisericii, iar relația lor a fost un exemplu de smerenie și de dragoste pastorală, prețuindu-l ca pe un păstor ce apără Tradiția și unitatea Bisericii.

În încheiere, mă voi rezuma la cuvintele Sf. Ciprian al Cartaginei:„Diavolul, pe cei pe care îi poate ţine în orbirea drumului vechi⁵, îi ademeneşte şi îi înşală; rătăcindu-i pe un drum nou, răpeşte oameni chiar din Biserică⁶ şi, în timp ce [acestora] li se pare că s-au apropiat de lumină şi au scăpat de noaptea lumii, fără de ştirea lor revarsă din nou întunericul asupră-le. Şi, cu toate că ei nu stăruie în Evanghelia lui Hristos şi în legea Lui, se numesc pe sine creştini şi, umblând în întuneric, socotesc că au lumina.”⁷
1. Pr. Dr. Daniel Benga, Metodologia studiului și cercetării științifice în Teologie, Editura Sofia, 2003
  pp. 48,49. ↩︎
2. Sf. Vasilie Cel Mare, Epistola 204, PSB 12, Editura Institutului Biblic și de Misiune Ortodoxă, București, 1988, p. 419. ↩︎
3. Efeseni 4, 15. ↩︎
4. Horosul dogmatic al Sinodului VII Ecumenic. ↩︎
5. Nota sfântului: Al neascultării protopărinţilor, înşelaţi de diavol încă din Rai. ↩︎
6. Nota sfântului: Diavolul nu ţine seama de sfinţenia Bisericii: cu dibăcie şi prin înşelare, îi scoate pe unii creştini chiar din Biserică, umplându-i de vrajbă, lăsându-le falsa impresie că ei deţin adevărul şi că au dreptate. ↩︎
7. Sf. Ciprian de Cartagina, Despre Unitatea Bisericii Universale, Editura Institutului Biblic, 2003, p. 46. ↩︎
09 septembrie 2025
Cuviosul Dionisie de la Colciu despre problema calendarului

«Pelerin: Ați amintit că ați venit aici în 1926, anul ăsta a fost așa cam… tulbure pentru Biserica noastră fiindcă era vorba de calendar, de îndreptarea calendarului. Cum a fost atunci perceput de către Biserica Ortodoxă, cum o înțelegeți acuma?… Deci, practic, Biserica noastră, Biserica Ortodoxă Română ține pe nou și mai sunt opinii despre calendar, că nu e bine că s-a îndreptat, cum vedeți problema asta, pentru că ați trăit în periaoda aceea?

Pr. Dionisie: Ideea mea este așa, ca să respectăm cele 7 Sfinte Sinoade și atuncea nu cădem. Ei o socotesc așa că îndreaptă. Ce să îndrepte? Doară credința nu este ca, de exemplu, o batistă, s-a murdărit și de acum o dăm la o parte și luăm alta, sau ca o haină. Credința este temeinică, cum să spun, cea mai adevărată care nu trebuiește schimbată. Dar lumea s-a schimbat și merge spre rău. Acuma se aude că vor să facă o Înviere, ca toate credințele să facă Paștile odată și după aceea… șmecherii, sunt timpurile lui Antihrist, ce să mai zicem…

Pelerin: Deci, în principiu, a fost greșit, a fost un pas greșit care a creat tulburări.

Pr. Dionisie: Nu a fost de nevoie. Ce au adus cu asta? Tulburare în Ortodoxie.

Pelerin: Da, așa e.

Pr. Dionisie: Tulburare în Ortodoxie. Și ai noștri au fost mai severi pentru schimbare. Câtă lume nu s-a săvârșit în pușcăriile din România din timpurile acelea…»

Sursa: https://www.youtube.com/watch?v=z-A1-sj54d0

«Pr. Dionisie: Hristos a înviat!

Interlocutor: Adevărat a înviat!

Pr. Dionisie: Bine aţi venit sănătoşi, şi ne bucurăm foarte, foarte, foarte mult, că sunteţi cu calendarul vechi, ca să mai vorbim… Hotarul celor Şapte Sfinte Soboare ţinem noi; ei fiindcă s-or rupt, noi nu suntem mulţumiţi cu calendarul papal. Dacă n-ar fi conducerea greacă, era demult băgat calendarul nou [în Athos]; zice: „noi am venit că voi sunteţi oameni simpli, proşti, şi nu ştiţi – am venit ca să vă îndrumăm ca să mergeţi pe calendarul nou, că acela-i adevărul”… va să zică cele Şapte Sfinte Soboare le dăm la o parte, le călcăm în picioare şi le dăm la o parte!

Interlocutor: I-a scris patriarhului în România, ca să ne desfiinţeze pe noi. [un părinte de la Schitul Lacu].

Pr. Dionisie: Ei, uite ieştea-s… Acuma vezi cât de neînţelepţi sunt ei?… Atuncea tu de ce stai aici, dacă stai aici şi nu eşti pe nou?

Interlocutor: Păi i-am zis „nu ţineţi la fel calendarul?” „Auzi” zice, „ăsta nu-i calendarul ca al vostru; voi sunteţi stilişti!”

Pr. Dionisie: Cum stilişti?! Ce va să zică stilişti?! Sfântul Munte are aşa încă de la începutul începuturilor, să n-aibă episcop, să pomenească pe cine vrea! Nu-i dator să se-amestece în conducerea Sfântului Munte vreun patriarh. Eu sunt de la 1926 în Sfântul Munte şi n-am avut absolut nici o nemulţumire cu toţi părinţii din Sfântul Munte, până acu’ vreo 8-9 ani, când or început cu batjocorirea, că nu suntem creştini… tot aşa, fraţii noştri români! Aici or fost greci; nici cu grecii, nici cu ruşii, nici cu bulgarii, nici cu sârbii, nici cu iviriţii, n-am avut nici o nemulţumire, absolut nici o nemulţumire!! Acuma de-un timp, o început să… că „de ce zicem că calendarul nou nu-i bun?”… Poţi să zici că-i bun dac-o adus în lume despărţire, o adus în lume atâta tulburare?!… atâta măcel ce-o făcut!!… În ţară şi încă ş-atuncea în 1939, erau călugări la puşcărie, că de ce sunt pe vechi!… De când îi Biserica, veşnic, veşnic or fost tulburări; nu vezi, şi cu sfintele icoane: îi schingiuiau pe cei care ţineau la sfintele icoane, cădeau aceia, iar veneau alţii şi câte şi câte eresuri au fost, de când îi lumea…»

Sursa: https://traditiaortodoxa.wordpress.com/2007/06/28/parintele-dionisie-ignat-de-la-chilia-colciu-despre-calendarul-bisericesc-si-rezistenta-ortodoxa/

09 septembrie 2025
Îngrădirea doar pentru motive de erezie?
Unii scriitori mai noi, care s-au ocupat cu problema îngrădirii(adică a întreruperii pomenirii episcopului și a comuniunii cu el), au susținut că aceasta este îngăduită numai în cazul în care episcopul propovăduiește public o erezie condamnată. Pentru a-și sprijini această opinie, aduc ca dovadă pasajul corespunzător din Canonul al XV-lea al Sinodului I-II:

„Cei care, din pricina unei erezii condamnate de către sfintele Sinoade sau de către Părinți, se despart de comuniunea cu întâistătătorul lor, atunci când acesta propovăduiește erezia în mod public și cu îndrăzneală o învață în Biserică, aceia nu numai că nu vor fi supuși unei mustrări canonice pentru această despărțire, înainte de hotărârea sinodală, ci dimpotrivă, vor fi vrednici de cinstea cuvenită ortodocșilor.”

Apărătorii acestei interpretări consideră că pentru niciun alt motiv nu se îngăduie îngrădirea. Însă asupra acestei probleme există și Canonul 31 Apostolic, pe care fie îl trec sub tăcere, fie îl interpretează greșit, pretinzând că ar fi fost clarificat de Canonul al XV-lea al Sinodului I-II (înțelegând prin „clarificare” tocmai opinia lor mai sus enunțată).

Să vedem însă ce spune locul cu pricina din Canonul 31 Apostolic, cum îl tâlcuiesc canoniștii de seamă ai Bisericii, dar și care este învățătura patristică pe această temă:

„Dacă vreun presbiter, disprețuindu-și episcopul, va aduna fără voia acestuia adunare separată și va ridica un altar de sine stătător, fără a fi osândit episcopul său în cele privitoare la dreapta-credință și la dreptate, să fie caterisit ca iubitor de întâietate.”

Aici vedem că susținătorii opiniei amintite fac următoarea echivalare arbitrară:
- „chestiune de evlavie și dreptate” (Canonul 31 apostolic) =
- „chestiune de erezie” (Canonul al XV-lea I-II).
Însă, prin această interpretare, se desființează modul de rezistență al clericilor și credincioșilor care se despart de un episcop nedrept, care astfel jefuiește și vatămă Biserica fără să fie împiedicat!

Însă să dăm acum cuvântul canoniștilor:

Balsamon: „Clericii și mirenii fiecărei cetăți sunt datori să se supună episcopului locului și împreună cu acesta să se adune și să slujească. Numai dacă îl vor condamna pe acesta ca necredincios sau nedrept, atunci, despărțindu-se de el, nu vor fi trași la răspundere. Dar cel ce va face altfel și se va despărți fără temei de episcopul său și va sluji de unul singur, dacă este cleric să fie caterisit ca iubitor de întâietate, iar dacă este mirean să fie afurisit. Însă toate acestea canonul rânduiește să se petreacă după prima, a doua și a treia avertizare… Trebuie observat că acest canon apostolic îngăduie fără primejdie ca preoții să se despartă de episcopii lor, atunci când îi osândesc ca necredincioși și nedrepți; și aceasta este o noutate, și anume cea a nedreptății. Pe de altă parte însă, chiar de ar fi episcopul sau preotul cel mai rău dintre toți, nimeni nu trebuie să se despartă de ei, ci mai degrabă să creadă că prin ei se sfințește, căci Dumnezeu – zice – nu îi hirotonește pe toți, dar lucrează prin toți.” (P. G. 137, 97).

Zonaras: „Rânduiala ține laolaltă atât cele cerești, cât și cele pământești. Prin urmare, peste tot trebuie păstrată buna rânduială, și mai ales în cele bisericești, astfel încât presbiterii și ceilalți clerici să se supună episcopului. Iar dacă vreun presbiter, fără a-l fi osândit pe propriul său arhiereu, nici ca greșind în cele ale dreptei-credințe, nici ca făcând altceva împotriva datoriei și a dreptății, dar numai din iubire de întâietate va face adunare separată și va sluji de unul singur, ridicând un altar deosebit, canonul rânduiește să fie caterisit și el, și clericii care se adună împreună cu el, iar mirenii să fie afurisiți.” (P. G. 137, 100).

Același Zonaras, referindu-se la același Canon și la tâlcuirea Canonului al XV-lea al Sinodului I-II, spune: „Canonul acesta (adică al XV-lea al Sinodului I-II) nu îi pedepsește pe cei care se despart din motiv dogmatic; iar Canonul 31 Apostolic îi socotește nevinovați și pe cei ce s-au despărțit de propriii lor episcopi, ca pe unii care vădit săvârșesc nedreptate.” (P. G. 137, 1069).

Aristenos: „Cel ce se desparte de episcopul său fără motiv și ridică alt altar, împreună cu cei ce îl urmează vor avea aceeași soartă a căderii. Dacă cineva îl osândește pe episcopul său fără temei, fără ca acesta să se fi abătut nici în privința dreptei-credințe, nici în privința dreptății, și adună de unul singur popor și ridică un alt altar, acela să fie caterisit ca iubitor de întâietate, împreună cu clericii care îl urmează.” (P. G. 137, 100).

Sfântul Nicodim Aghioritul: „Oricare presbiter ar disprețui pe propriul său episcop și, fără a-l fi cunoscut pe acesta ca greșind vădit în dreapta-credință sau în dreptate, adică fără a-l fi cunoscut că este vădit eretic sau nedrept, ar aduna separat pe creștini și, zidind altă biserică, ar sluji în ea deosebit, fără încuviințarea și știința episcopului său, unul ca acesta, ca iubitor de întâietate, să fie caterisit…” (Pidalion, ed. a 4-a, 1886, p. 40).

Avem, așadar, două feluri de îngrădire: una necanonică și una canonică (adică întemeiată pe Sfintele Canoane).
- Îngrădirea necanonică este atunci când se face sub pretextul unor acuzații („plângeri”) nedovedite împotriva episcopului („acuzații criminale”).
- Îngrădirea canonică este în două cazuri:
  a) când episcopul propovăduiește pe față erezie sau învățătură străină, adică se abate de la învățătura ortodoxă;
  b) când este nedrept, adică greșește împotriva „datoriei și a dreptății”.
Care sunt acele „acuzații criminale” pentru care nu trebuie să întrerupem comuniunea, dacă nu sunt dovedite?

După cum tâlcuiesc canoniștii, acestea sunt: desfrânarea, sacrilegiul, hirotonia pe bani (simonia) și încălcarea canoanelor.

Astfel, Balsamon spune:
„…când cineva, sub pretextul vreunei pricini criminale, îl va osândi pe propriul său păstor… iar acuzațiile criminale sunt: desfrânarea, sacrilegiul și călcarea canoanelor.” (P. G. 137, 1068-1069).

Zonaras: „…atunci când, sub pretextul unor crime (fapte grave), unii se despart de propriii lor ierarhi și dezbină unitatea Bisericii, adică atunci când îi acuză, de pildă, de desfrânare, de sacrilegiu, de hirotonie pe bani sau de alte asemenea lucruri.” (P. G. 137, p. 1069)

Și nu trebuie să existe întreruperea comuniunii pentru asemenea încălcări, atâta timp cât nu sunt dovedite, deoarece – chiar dacă ar fi adevărate – ele au urmări personale asupra episcopului, și nu asupra Bisericii.

Dacă însă devin vădite, adică sunt dovedite, atunci, pentru că au și urmări asupra Bisericii, este necesar să ne îngrădim de un astfel de episcop, așa cum învață și Cuviosul Teodor Studitul:

„A te afla în comuniune cu un eretic sau cu cineva care trăiește pe față în viață rușinoasă te înstrăinează de Dumnezeu și te face părtaș al diavolului.” (P. G. 99, 1668).

Pe scurt, dacă se aude despre un episcop, de pildă, că este desfrânat, atunci este oprit să întrerupem comuniunea cu el; iar clericul care ar folosi un astfel de zvon ca pretext pentru a o face, se caterisește de canoane ca iubitor de întâietate. Dar dacă episcopul desfrânează pe față și fără rușine, atunci, desigur, se impune întreruperea comuniunii, căci pe de o parte el săvârșește în chip dovedit ceva „împotriva datoriei și a dreptății”, iar pe de altă parte, comuniunea cu el ne înstrăinează de Dumnezeu și ne aruncă în partea diavolului!

În privința încălcărilor de canoane, observa foarte just părintele adormit întru Domnul, Theodoret[Mavros], că acestea „trebuie înțelese întotdeauna ca încălcări personale și nicidecum ca desființare a Bisericii sau disprețuire a rânduielilor canonice și a Tradițiilor Bisericii” (Ecclesiastiki Paradosis, nr. 117, 2001).

Tâlcuind, de asemenea, același părinte, Canonul 31 Apostolic, scria lămuritor, rezumând ceea ce am spus mai sus: „Canonul se referă la erezie și la nedreptate, adică la căderi care nu se limitează doar la episcopul care păcătuiește, ci ating, pe de o parte, învățătura Bisericii, iar pe de altă parte, dreptatea față de poporul păstorit de el.” (Considerații canonice asupra schismei calendarului, Atena, 1976, p. 16).

Foarte grăitoare este și învățătura Sfântului Atanasie cel Mare asupra acestei teme:
„Dacă vezi, frate, că are chip de evlavie, să nu te uiți la aceasta, căci s-ar putea să poarte piele de oaie, iar numele lui să fie de presbiter, de episcop, de diacon sau de ascet, ci mai curând să cercetezi faptele lui: dacă este cumpătat, dacă este iubitor de străini, dacă este milostiv, dacă este iubitor de oameni, dacă este statornic în rugăciuni, dacă este răbdător. Dacă însă își are pântecele ca dumnezeu și gâtlejul nesățios, iubind banii și neguțărind credința, lasă-l, căci nu este păstor cunoscător, ci lup răpitor. Dacă știi să judeci pomii după roade, după firea lor, după gust, după calitate, cu atât mai mult trebuie să-i judeci pe negustorii lui Hristos după faptele lor, căci purtând înfățișarea evlaviei, suflet au diavolesc. Și precum nu aduni struguri din spini sau smochine din ciulini, tot așa nu ai ce bine să aștepți de la călcători de lege sau ce folos să înveți de la trădători. Pe aceștia să-i ocolești ca pe niște lupi arabi, ca pe spinii neascultării și ca pe ciulinii nedreptăților și ca pe pomii cei răi. Iar dacă vezi pe unul înțelept, după cum sfătuiește înțelepciunea, să mergi către el dis-de-dimineață și să calci pragurile ușii lui, ca să te înveți de la el umbrele legii și darurile harului. Căci nici cuvântul meșteșugit, nici înfățișarea înșelătoare nu duc în Împărăția cerurilor, ci credința desăvârșită și lipsită de viclenie, împreunată cu purtarea virtuoasă și strălucitoare.” (P. G. 26, 1253).

Și în alt loc:
„Mergând pe calea cea neabătută și aducătoare de viață, să scoatem ochiul care ne smintește – nu pe cel trupește văzut, ci pe cel duhovnicesc: adică, dacă episcopul sau presbiterul, care sunt ochii Bisericii, se poartă rău și smintesc poporul, trebuie să fie alungați. Căci este mai de folos să ne adunăm fără ei într-un locaș de rugăciune, decât împreună cu ei să fim aruncați, împreună cu Ana și Caiafa, în gheena focului.” (idem, p. 1257).

În încheiere, trebuie subliniat că scopul îngrădirii este întotdeauna acela de a provoca o judecată sinodală și o hotărâre dreaptă. Dacă însă Sinodul încearcă să acopere pe episcopul căzut, atunci nu face decât să se dovedească pe sine ca pseudosinod, iar îngrădirea continuă până când un Sinod mai mare va da soluția. De notat că ultimul for decizional pentru Biserica Ortodoxă îl constituie Sinodul Ecumenic sau Panortodox.
08 septembrie 2025
Scrisoare de protest a pr. Serafim Rose împotriva prigonirii fericitului părinte Kyprian Koutsoumbas

Către Ministrul de Interne
Guvernul Greciei
Atena, Grecia

Excelența voastră,

Am aflat că arhimandritul Kyprian Koutsoumbas a fost „caterisit” și redus la starea de mirean de către Biserica oficială a Greciei. Vă rugăm să folosiți autoritatea dumneavoastră pentru a-l proteja pe el și preoția sa împotriva oricărui act de violență din partea Bisericii oficiale aflate sub tutela guvernului.

În America îl cunoaștem pe arhimandritul Kyprian Koutsoumbas ca pe un cleric vrednic de respect al jurisdicției vechi calendariste, care este recunoscută de Sfântul Sinod al Bisericii Ruse din Diaspora și de mulți episcopi din afara Greciei. Noi, împreună cu mulți alți creștini ortodocși din America, dorim să credem că Guvernul Greciei va respecta convingerile religioase sincere ale acelor persoane din Grecia care s-au separat, din motive canonice și de conștiință, de Biserica oficială, și că îi va permite părintelui Kyprian să își trăiască liber credința ortodoxă și să își îndeplinească îndatoririle preoțești fără amestec din partea guvernului.

Dacă însă, în ciuda nădejdilor noastre, arhimandritul Kyprian va fi supus vreunui fel de violență din partea Bisericii sau a Guvernului, noi și multe mii de creștini ortodocși din afara Greciei nu putem considera aceasta decât un act de prigoană împotriva adevăratei Biserici Ortodoxe și a credincioșilor ei, fapt pentru care vom fi datori să informăm cititorii revistei noastre.

Cu respect,

Monahul Serafim,
Monahul Ghermano

Editorii revistei The Orthodox Word

26 februarie 1971

Sursa: https://krufo-sxoleio.blogspot.com/2016/10/blog-post_16.html

07 septembrie 2025
Prezent și viitor al Adevăratei Ortodoxii: Părinții de stil vechi din Grecia în corespondența părintelui Serafim Rose

de Nikolaos Mannis

În cele 328 de scrisori ale adormitului și binecuvântatului părinte Serafim Rose, adunate și publicate în 2016 de iubitul meu prieten Vyacheslav Marchenko (fiu duhovnicesc al părintelui Ghermano Podmosénski, frate de mănăstire cu părintele Serafim), găsim informații de mare însemnătate cu privire la poziția acestui sfânt bărbat față de mișcarea vechi calendaristă din Grecia.

Primele referințe (1963)

Cea dintâi mențiune, în ordine cronologică, apare în 1963, într-o scrisoare a părintelui Serafim, pe atunci încă mireanul Eugen, către prietenul său Gleb (mai târziu părintele Ghermano), unde scrie: „Sfântul Munte și părinții vechi calendariști mai iau Ortodoxia în serios” (către Gleb, 30 decembrie 1963 / 12 ianuarie 1964).

Presiunea binefăcătoare a vechi-calendarismului (1970)

În 1970, el se referă la influența pozitivă pe care vechi-calendarismul o exercita asupra Bisericii oficiale, scriind:
„Biserica Greciei s-a plâns atât de puternic împotriva lui Athenagora cu privire la împărtășirea catolicilor de către Moscova, încât nu văd cum ar putea evita să întrerupă comuniunea cu Moscova acum — și asta chiar sub „ecumenistul” arhiepiscop Ieronymos — și simți că resimte presiunea părinților de stil vechi, care în mod evident se întăresc” (către Daniil, 4/17 septembrie 1970).

Protest pentru părintele Kyprian (1971)

La 26 februarie 1971, părintele Serafim trimite o scrisoare de protest către Guvernul Greciei pentru prigonirea fericitului părinte Kyprian, cel ce avea să devină ulterior mitropolit de Oropos și Fylí (scrisoarea a fost publicată aici).

Întâlnirea cu părintele Theodoret Mavros (1971)

În vara aceluiași an, părintele Serafim Rose se referă cu entuziasm la întâlnirea sa cu fericitul părinte Theodoret Mavros (despre relația acestor doi mari bărbați s-a scris un alt articol aici).

Diferențe între părintele Panteleimon și părintele Theodoret (1973–1975)

În 1973, el vorbește despre deosebirea dintre părintele Panteleimon din Boston, care avea vederi extreme și susținea fracțiunea fanatică a vechi-calendarismului (sub influența lui s-a făcut și hirotesia matheiților), și părintele Theodoret, care sprijinea aripa încă moderată sub arhiepiscopul Auxentie.

Mai târziu, părintele Serafim a remarcat despre acea hirotesie că:
„Din cauza influenței părintelui Panteleimon, episcopii [ROCOR] au făcut unele greșeli la acel sinod din 1971 (cu privire la cele două grupări diferite de vechi-calendariști) și au reușit, în cele din urmă, să înrăutățească „situația greacă”” (către părintele Valeriu Lukianov, 1/14 februarie 1975).

De aceea, în același an, scriindu-i fericitului episcop Lavru (viitorul întâistătător al ROCOR), părintele Serafim nota:
„Trebuie să vă spunem deschis că nu avem încredere în „manevrele diplomatice” ale părintelui Panteleimon cu privire la grecii vechii-calendariști. De când a început să intervină în situația Bisericii Greciei (o face oare cu binecuvântarea Sinodului sau doar de unul singur?), a înrăutățit lucrurile mult. Starea era mult mai bună atunci când episcopii noștri ruși [adică Serafim de Chicago și Leontie de Chile] hirotoneau episcopi vechi-calendariști „necanonic”, dar din dragoste, nu din „motive politice”” (către episcopul Lavru, 13/26 august 1975).

Și într-o altă scrisoare:
„Părintele Panteleimon a făcut mult rău și în Grecia, dar se situează împotriva majorității vechi-calendariștilor și sprijină pe matheiți — care sunt cu adevărat fanatici și legaliști. Simțim că distrugerea se apropie de sărmana noastră misiune anglofonă și că acei convertiți care au avut prea multă încredere în „greci” vor avea un destin tragic” (către părintele Valeriu, 5/18 octombrie 1975).

Problema „rebotezării” și enciclica din 1974

În anul următor (1976), părintele Serafim scria:
„Recent, unii au dorit să se facă un „nou botez” în Mitropolia noastră din America de Vest, dar arhiepiscopul nostru Antonie a refuzat cu înțelepciune să permită acest lucru — decizie pe care am sprijinit-o pe deplin, căci ar fi echivalat cu o declarație deschisă a absenței Harului în Arhiepiscopia Greacă. Episcopii noștri, de altfel (fie la Sinodul din 1974, fie mai târziu, nu știu exact) au refuzat categoric să facă o asemenea declarație atunci când au fost rugați de una dintre jurisdicțiile grecești vechi-calendariste (cea a lui Auxentie, care din păcate a aderat recent la părerea matheiților, deși din motive mai puțin fanatice)” (către Andreas Bond, 18 aprilie / 1 mai 1976).

Prin „aderarea lui Auxentie la părerea matheiților”, părintele Serafim se referă la cunoscuta Enciclică eretică din 1974 (vezi aici), prin care s-a marcat o schimbare oficială de traiectorie eclesiologică a așa-zișilor urmași ai sfântului mitropolit al Florinei, Hrisostom.

Cu privire la această Enciclică din 1974 și la poziția fericitului mitropolit al Astoriei Petru Astyfidis (+1997) – care refuzase să o semneze – părintele Serafim a scris și următoarele:

„Jurisdicția arhiepiscopului Auxentie, pe de altă parte, era mai apropiată de Biserica noastră prin acceptarea «iconomiei». Dar de curând au proclamat și ei invalide tainele nou-calendariștilor – nu pentru că aceștia ar fi «schismatici» în sens juridic și tehnic (adică în act), ceea ce este o gândire matheită, ci pentru că acum – după opinia lor – ecumenismul a devenit o erezie conștientă și, prin urmare, nou-calendariștii sunt oficial eretici. Au cerut episcopilor noștri [ai Bisericii Ruse din Diaspora, sub Sfântul Filaret] să ia aceeași decizie, dar episcopii noștri au refuzat, argumentând că aceasta este o problemă dincolo de competența lor de a o judeca. Episcopul Astoriei Petru a refuzat să accepte decizia auxentiană și, prin urmare, a fost declarat excomunicat. Însă episcopii noștri nu au recunoscut această rupere și au continuat să slujească împreună cu el” (către Daniil, 29 mai/11 iunie 1976).

Referindu-se la aceeași Enciclică, părintele Serafim a mai scris ulterior:
„Problema harului în Tainele nou-calendaristilor este pusă la îndoială și mai mult chiar de către înșiși vechii-calendariști, iar decizia Sinodului Auxentian din 1974, motivată de rațiuni politice, nu a adus deloc pace și nici nu a rezolvat problema; dimpotrivă, mulți episcopi și-au schimbat de atunci părerea asupra acestei chestiuni” (către pr. Nikitas Palasis, 16/29 iunie 1976).

Mai mult, reacționând împotriva acestor exagerări, observa că:
„Necesitatea de a vorbi împotriva pericolului «de dreapta» s-a făcut simțită mai ales prin clerici și credincioși foarte respectabili din Grecia, care urmează Vechiul Calendar” (către pr. Nikitas Palasis, 16/29 iunie 1976), referindu-se mai ales la părintele Theodoret și la părintele Kyprian (devenit ulterior Mitropolit), adică la reprezentanții pozițiilor eclesiologice ale „căii de mijloc” ale sfântului mitropolit al Florinei, Hrisostom, pe care însuși părintele Serafim îi numea „reprezentanți sănătoși ai vechi-calendarismului din Grecia” (către pr. Ioannikios, 4/17 noiembrie 1976).

De aceea se întreba cu privire la ceilalți vechi-calendaristi:
„Trebuie oare să-i lăudăm doar pe acești oameni, deși vedem că seamănă neîncredere și dezbinare în numele «corectitudinii»?” (către pr. Panagiotis Kara, 30 iunie/13 iulie 1976).

Despre acest pericol „de dreapta” vorbește și într-o altă scrisoare:
„Continuăm să considerăm primejdia din «aripa dreaptă» – care este o expresie patristică și nu o formulă de politică de partid – destul de reală și amenințătoare, iar această părere ne-a fost întărită de recentele informații primite de la membri respectabili ai Bisericii vechi-calendariste din Grecia, care ne spun că «corectitudinea» a devenit în Grecia o «boală», a doua ca vătămare duhovnicească după apostazia ecumenismului. Ceea ce au în vedere în primul rând sunt, desigur, matheiții, care au întrerupt acum orice comuniune cu Sinodul nostru tocmai pentru că episcopii noștri refuză să proclame Tainele nou-calendariștilor ca lipsite de Har” (către pr. Panagiotis Kara, 10/23 august 1976).

Din pricina acestei atitudini (acceptarea pozițiilor extremiste ale zeloților, dar și a mândriei pe care aceasta o generează), fericitul părinte Serafim Rose a proorocit fărâmițarea vechi-calendarismului din Grecia (dar și a Bisericii Ruse din Diaspora):
„Însăși facțiunea lui Auxentie riscă să se divizeze în diferite jurisdicții, mai ales din pricina orgoliului și a luptei pentru putere” (către Daniil, 29 mai/11 iunie 1976). Lucru care s-a și întâmplat în anii următori, prin scindările succesive începând cu 1979.

De aceea, imediat nota cu îngrijorare și cu privire la viitorul Bisericii Ruse din Diaspora:
„Există teama – întărită de cunoașterea situației vechi-calendarismului grec – de a nu cădea într-o mentalitate sectară, aceea că «numai noi suntem curați»” (în aceeași scrisoare).

Și într-o altă epistolă, chiar mai limpede și mai revelatoare:
„Aripa „dreaptă” a Ortodoxiei se va despărți, probabil, în multe mici „jurisdicții” în viitor, dintre care cele mai multe se vor anatematiza și se vor război unele cu altele…” (scrisoare către Alexios Young, 2/15 iunie 1976).

Nu era însă nevoie de darul profeției pentru a înțelege că zelotismul extrem (sau „corectitudinea” și „super-corectitudinea”, cum o numea părintele Serafim), în toate formele și manifestările sale (matheiți, bostonieni, sakarelliști ș.a.), este prin natura sa generator de schismă – ca rezultat al respingerii nevoii de judecată sinodală competentă – asemenea vechilor erezii asemănătoare: donatismul (zeci de facțiuni în Africa de Nord) și staroverii (zeci de facțiuni în Europa de Est și Rusia).

Singura soluție pentru ca mișcarea vechi-calendaristă să aibă un viitor este respingerea eclesiologiei extreme („de dreapta”) și întoarcerea la calea împărătească de mijloc a rezistenței ortodoxe, așa cum a rezumat-o cu multă înțelepciune fericitul mitropolit Kyprian.

Sursa: https://krufo-sxoleio.blogspot.com/2019/09/blog-post_2.html

06 septembrie 2025
Două mărturii ale adormitei întru Domnul Argyría Alexandrátou despre Sf. Hrisostom de Florina și părintele Evghénios Limónis

Fericita întru adormire Argyrí Alexandrátou s-a născut în 1928 la Pireu, din părinți foarte virtuoși, Spyrídon Alexandrátos și Stamatína Soúrí (rudă cu cunoscutul poet). Surorile ei au fost Stylianí și Panagióta. Originea familiei era din Drakopoúlata, în Kefalliniá, unde și-a petrecut primii ani de copilărie, foarte grei.

Înainte de ocupație s-au stabilit la Pireu, iar ca părinte duhovnicesc îl aveau pe părintele Evghénios Limónis (cunoscut mai mult ca „Lemonís”, prin deformarea numelui de familie). Acesta a slujit cu râvnă cauza Părinților Păstrători ai Calendarului Vechi, atât în timpul persecuțiilor, cât și mai târziu, prin colecte de fonduri, pentru a sprijini așezământul Uniunii Ortodoxe a Doamnelor „Panaghía Odighítria” din Glyfáda.

În anii de persecuție a fost în fruntea evenimentelor de la Pireu (greva foamei etc.), alături de alți luptători, unde au fost și bătuți de poliție. Mergeau în ascuns cu mâncare la preoții întemnițați, pe care „iubirea” inovatorilor îi tunsese și îi caterisise.

Argyrí a slujit ca paraclisier la Biserica Sfântului Filip din Pireu din copilărie până la adânci bătrâneți. Acolo s-a săvârșit și slujba înmormântării sale, așa cum și dorise. L-a cunoscut îndeaproape pe sfântul mitropolit al Florinei, Hrisostom. A muncit din greu și nu s-a căsătorit niciodată.

Cu patru zile înainte de adormire a intrat în comă, însă, când nepotul i-a spus că va veni preotul să o împărtășească, s-a trezit și a cerut să fie pieptănată și pregătită. A plecat la Domnul pe 21/09/2022. Veșnică să-i fie pomenirea!

Am întâlnit-o pe doamna Argyró în septembrie 2018, la Sfântul Filip, unde mi-a povestit următoarele întâmplări. Mulțumesc fratelui întru Hristos Spyros Chatzigiánnis, nepotul adormitei, pentru datele biografice și materialul fotografic.

— Nikólaos Mánnis

Despre părintele Evghénios Limónis

Un lucru care îi scandaliza pe toți cei care îl cunoșteau pe părintele Evghénios era felul în care se purta cu cerșetorii. De îndată ce ieșea în stradă, aceștia se apropiau de el să-i ceară milostenie. Atunci părintele Evghénios ridica glasul și îi alunga cu gesturi: „Nu mă atingeți, plecați din fața mea!”, striga și se făcea că îi împinge.

Adesea credincioșii care nu îl cunoșteau se întrebau cum era posibil ca un om socotit atât de sfânt să se poarte astfel cu bieții cerșetori. Răspunsul l-au primit la înmormântarea părintelui Evghénios. Toți acei cerșetori au venit plângând cu hohote și spunând: „Cine ne va mai ajuta acum?”.

De fapt, cuviosul părinte Evghénios, în timp ce se prefăcea că îi alungă, le punea pe ascuns bani în mâini sau în buzunare!

Despre sfântul mitropolit al Florinei, Hrisostom

Fiind tânără, am avut binecuvântarea, împreună cu tatăl meu, să-l vizităm pe părintele nostru duhovnicesc, Sfântul Hrisostom de Florina, în timpul exilului său la Mănăstirea Ypsiloú din Mytilíni.

Acolo am aflat următorul fapt minunat: de îndată ce a fost adus Sfântul la mănăstire, localnicii au început să vadă noaptea o lumină care ieșea din mănăstire. Într-o zi, unii l-au întrebat pe egumen, vrednicul de pomenire arhimandrit părintele Serafím Kaïmakamélis: „Părinte Serafim, ce fel de lumină ați pus în mănăstire?”. Egumenul, uimit, le-a răspuns că nu există niciun fel de lumină.

Însă, după ce a fost întrebat și de alții, a hotărât să iasă noaptea afară ca să vadă de unde vine acea lumină. Și într-adevăr a constatat că aceasta se revărsa dintr-un anumit loc! Cercetând, a ajuns până la chilia în care dormea Sfântul, iar de acolo ieșea o lumină strălucitoare!

A doua zi, părintele Serafim a căzut la picioarele Sfântului cerându-i iertare și din acel moment a făcut tot ce a putut pentru a-i face exilul mai suportabil, legându-l de el printr-o prietenie trainică.

(Nu este întâmplător că într-o scrisoare părintele Serafim îl numea pe Sfânt „cea mai mare personalitate bisericească a ierarhiei contemporane a Bisericii Greciei” și „stâlp și întărire a Ortodoxiei”!)

Sursa: https://krufo-sxoleio.blogspot.com/2024/08/blog-post_22.html

06 septembrie 2025
Contribuție la eliberarea ecleziologiei Adevăraților Ortodocși de captivitatea sakarelliană (adică romanidiană) (8)
Continuarea articolului: https://rezistentaortodoxa.org/2025/09/05/contributie-la-eliberarea-ecleziologiei-adevaratilor-ortodocsi-de-captivitatea-sakarelliana-adica-romanidiana-7/

Finalizarea logicii ecleziologice a răposatului Athanasios Sakarellos se încheie prin prezentarea unei alte poziții neortodoxe, care privește conștiința ecleziologică a Bisericii G.O.C. a Greciei și problema dezbinării din sânul ei. El scrie: „Biserica, pentru că este „una”, are o unitate nedespărțită. Aceasta este o învățătură dogmatică fundamentală. Dacă unitatea ei se rupe în două sau mai multe părți, una dintre aceste părți va fi „una, sfântă, sobornicească și apostolească Biserică”. Cealaltă parte va fi schismatică! Nu există alte biserici sau mai multe biserici! Oricine, așadar, se taie de trupul „Bisericii celei una, sfântă, sobornicească și apostolească” devine, în mod inevitabil, schismatic, eretic!… Dacă un preot sau un diacon refuză să pomenească numele episcopului său, aceasta înseamnă că acel cleric s-a despărțit de Biserica locală. Iar când cineva se desparte de Biserica locală de care aparține, se desparte de întreaga Biserică a lui Hristos. Este «în afara Bisericii»!” (P, 84-85). Această concepție, Sakarellos o dezvoltase încă din perioada când urma noul calendar și o folosea în argumentația sa împotriva Adevăraților Ortodocși, considerând că în 1924, prin schisma calendaristică, „partea” care nu a urmat inovația (adică vechi-calendariștii) a devenit schismatică și în afara Bisericii. Când a aderat la Biserica noastră, a păstrat exact aceeași ecleziologie, doar că a inversat-o și a extins-o. Adică, susținea acum că partea care a urmat inovația (adică nou-calendarisții) a devenit schismatică și în afara Bisericii; dar adăuga că și toate grupările vechi-calendariste au devenit schismatice și în afara Bisericii, cu excepția uneia singure, pentru că Biserica trebuie neapărat să fie „una” și din punct de vedere administrativ! Scrie caracteristic: „…care parte, în care s-au împărțit credincioșii la 10 martie 1924, este «Biserica lui Hristos». Dacă «Biserica lui Hristos» sunt nou-calendarisții, atunci cei care au continuat să urmeze vechiul calendar sunt, în mod obligatoriu, «în afara Bisericii», fără preoție și fără harul Tainelor! Dacă însă «Biserica lui Hristos» sunt cei care urmează vechiul calendar, atunci, în mod obligatoriu, nou-calendarisții sunt «în afara Bisericii», fără preoție și fără harul Tainelor!” (P, 120). Și în alt loc: „Dacă, așadar, dezbinările membrilor Bisericii, care s-au produs până în 1924, nu au desființat Biserica lui Hristos, cea Una, Sfântă, Sobornicească și Apostolească, în același fel nu a încetat să existe Biserica nici după 1924, chiar dacă unii credincioși care urmează Vechiul Calendar, din păcate, s-au desprins de Biserica Unică (a Vechiului Calendar) și au aderat la patru facțiuni și la alte câteva grupări mici care există! Biserica lui Hristos, chiar și atunci când se divide, rămâne Una!” (P, 207). Și în alt loc: „Este un fapt că astăzi cei care continuă să urmeze Vechiul Calendar sunt împrăștiați în multe facțiuni… Este, de asemenea, un fapt că fiecare dintre aceste facțiuni își prezintă în mod arbitrar propria structură drept singura și adevărata «una, sfântă, sobornicească și apostolească Biserică», iar pe toate celelalte drept schismatice; dar acest lucru nu poate fi pe deplin adevărat, pentru că nu este posibil ca fiecare dintre aceste facțiuni să fie cu adevărat Biserica «Unică» a lui Hristos. Hristos a întemeiat doar o singură Biserică. Și, desigur, fiecare dintre aceste facțiuni are «dreptul», după criterii lumești, să creadă că este «Biserica lui Hristos» sau orice altceva dorește… există Biserica „Unică” a lui Hristos, adică una dintre toate facțiunile de mai sus este Biserica… Ce se va întâmpla cu facțiunile Vechiului Calendar care se prezintă drept «Biserica lui Hristos»? Nu ar trebui, oare, să dispară cândva și să rămână doar «Una, Sfântă, Sobornicească și Apostolească Biserică»?… Unii doresc ca unirea facțiunilor Vechiului Calendar să se facă acum după modelele de mai sus ale ecumenismului! Astfel, cultivă un nou tip de ecumenism, ecumenismul vechi-calendarist, potrivit căruia toate facțiunile Vechiului Calendar sunt același lucru, toate sunt «Biserici ale lui Hristos» și, în consecință, toate se pot uni într-o singură Biserică, «Biserica lui Hristos»! Acesta este ecumenismul «din dreapta»! Și îl numim ecumenism «din dreapta», pentru că, după cum spune Sf. Apostol Pavel, există un război «din stânga» și un război «din dreapta». În felul acesta deosebim cele două tipuri de ecumenism. Acest tip de ecumenism din spațiul vechi-calendarist înseamnă că niciuna dintre facțiunile sale nu constituie Biserica lui Hristos.” (http://orthodoxia.forumup.gr/about492-orthodoxia.html, cu pseudonimul său online „Kosmas”).

Această ecleziologie era de asemenea evidentă și în „Statutul” din 1998, de tristă amintire (al cărui autor principal, deși neoficial, a fost Sakarellos). În acesta citim:

„Articolul 1. DESPRE BISERICĂ ÎN GENERAL.
1. «Biserica Adevăraților Creștini Ortodocși ai Greciei» este Biserica Locală Ortodoxă Sobornicească din Grecia, pe care a întemeiat-o Hristos…
2. «Biserica Adevăraților Creștini Ortodocși ai Greciei» sau «Biserica Ortodoxă Sobornicească» constituie continuarea canonică și neîntreruptă a Bisericii celei Una, Sfântă, Sobornicească și Apostolească, întemeiate de Hristos, după separarea de aceasta a tuturor ereticilor și schismaticilor până la inovația nou-calendaristă din 1924 și a anumitor grupuri de membri ai Bisericii noastre, care urmează diverși foști clerici ai noștri caterisiți sau persoane nehirotonite… crede și mărturisește că aceasta este singura cale sigură de mântuire a membrilor ei și recunoaște ca mântuitoare și purtătoare de har dumnezeiesc numai sfintele taine săvârșite de ea…» (Revista «Biserica G.O.C. a Greciei», nr. 23, noiembrie – decembrie 1998, p. 25.)
Rămășițe ale acestei ecleziologii există, din păcate, și în „Mărturisirea de Credință a Adevăratului Creștin Ortodox”, elaborată și aprobată de Adunare pentru reafirmarea Ortodoxiei, în ciuda faptului că textul inițial (care, de altfel, ne-a fost împărțit spre semnare în vederea demersurilor pentru aplicarea Legii 4301/14, cu rezultatul că o «Mărturisire» am semnat noi și alta este acum cea oficială!) nu conținea următoarea adăugire problematică. Aceasta se află la următorul pasaj (sublinierea aparține textului): «Mă supun cu bunăvoință în cele bisericești și Sfintei Sinoade, ca celei mai înalte autorități a Bisericii Adevărate Ortodoxe din Grecia, care constituie continuarea Bisericii celei Una, Sfântă, Sobornicească și Apostolească în Grecia».

Această confuzie între conceptele de Biserică Sobornicească și Biserică Locală, prin transferarea însușirilor primeia asupra celei de-a doua, duce la identificarea granițelor lor și conduce la situații fără ieșire, așa cum se poate observa cu ușurință. Ea dovedește că sakarellismul este o erezie ecleziologică, care (precum erezia similară a mateismului) restrânge granițele Bisericii (cf. articolului autorului „Granițele Bisericii”).

Faptul că această poziție ecleziologică este inacceptabilă se dovedește și din Istoria Bisericii. Pentru a înțelege pe deplin acest lucru, este absolut necesar să fie prezentate câteva date istorice care să ajute atât la o înțelegere mai completă și mai profundă a subiectului în discuție, cât și la combaterea argumentelor eretice lansate recent de pseudo-catacombiști și alți zeloți extremiști, adepți ai opiniilor celui răposat.

Din Istoria Bisericii aflăm că o schismă, deși începe ca o dezbinare în sânul Bisericii celei Una, Sfântă, Sobornicească și Apostolească (fie ca dezacord între Biserici Locale, fie ca dezacord al membrilor unei Biserici Locale) poate ajunge (fie imediat, fie după un timp) la desprinderea uneia dintre părți de întreaga Biserică, prin apostazia voită și fățișă de la aceasta și prin judecată sinodală, prin care Biserica «stigmatizează pe cei care se despart pe ei înșiși» (Sfântul Hrisostom, fost de Florina, Opere complete, vol. I, p. 380). În acest caz, cei care s-au desprins, prin ruperea lor de întreaga Biserică, nu mai fac parte din Trupul Ei, nu mai pot săvârși Taine în numele Ei și au pierdut Harul dumnezeiesc, conform învățăturii patristice («Nu mai aveau asupra lor harul Sfântului Duh, căci transmiterea [harului] a încetat prin întreruperea succesiunii… Nici nu aveau puterea de a boteza, nici de a hirotoni, nici nu puteau să dea altora harul Sfântului Duh, din care ei înșiși căzuseră» — Canonul I al Sfântului Vasile cel Mare).

Există însă și cazul în care această dezbinare nu evoluează într-o desprindere de întreaga Biserică, deoarece se observă următorul fapt: poate exista într-adevăr o divergență fie între Biserici Locale, fie dezbinări – «certuri», cum le numește Apostolul Pavel (I Cor. 1, 11) – între membrii unei Biserici Locale, rămânând însă ambele părți, deși dezbinate între ele, în comuniune cu Biserica Sobornicească (Catolică), prin comuniunea lor comună cu celelalte Biserici Locale (având astfel și între ele o comuniune indirectă)!

Așadar, este limpede, pe baza celor scrise până acum, că prin cuvântul „schismă” se poate desemna fie desprinderea de Biserica Sobornicească, fie o dezbinare în sânul acesteia. Totuși, a doua situație nu poate dura la nesfârșit, pentru că, în timp, va surveni fie ruptura definitivă (și atunci vom avea schismă în primul sens), fie depășirea acesteia. Este deci evident că cele ce se aplică schismaticilor în primul sens (cei despărțiți de Biserica Una, Sfântă, Sobornicească și Apostolească) nu se aplică și în a doua situație (cei despărțiți unii de alții, dar rămași în Biserica Sobornicească și având o comuniune indirectă între ei).

Pentru a înțelege mai bine acest al doilea caz, este necesar să fie prezentate câteva exemple din Istoria Bisericii și să se facă unele observații asupra lor:

a) Către sfârșitul secolului al II-lea apare prima mare schismă în sânul Bisericii, care este de natură dublă, întrucât avem întreruperea comuniunii bisericești atât între Biserici Locale, cât și între membrii aceleiași Biserici Locale. Mai precis, din pricina neînțelegerii de atunci privind data prăznuirii Paștilor, episcopul Romei, Victor, îi taie de la comuniunea bisericească pe creștinii originari din Asia Mică aflați la Roma, pentru că aceștia sărbătoreau Paștile la 14 Nisan, după tradiția apostolilor Ioan Teologul și Filip (tradiție urmată de toate Bisericile Locale din Asia Mică), spre deosebire de romani, care, urmând tradiția apostolilor Petru și Pavel, prăznuiau Paștile în prima duminică după luna plină de primăvară. Astfel se creează o schismă în sânul Bisericii Locale a Romei. În același timp, Victor întrerupe și comuniunea bisericească cu Bisericile Locale din Asia Mică, care se adunaseră în sinod, avându-l în frunte pe Policrat al Efesului, și își declaraseră hotărârea de a păstra data de 14 Nisan pentru Paști. Se creează, așadar, și o schismă între Biserica Locală a Romei și Bisericile din Asia Mică. Totuși, celelalte Biserici Locale au continuat să păstreze comuniunea bisericească atât cu Roma, cât și cu comunitățile asiatice din Roma, precum și cu Bisericile din Asia Mică, și, prin mijlocirea Sfântului Irineu al Lugdunului, au reușit înlăturarea acestei duble schisme intra-bisericești. (Detalii la Vlasios Feidas, Istoria Bisericii I, ed. a II-a, Atena, 1994, pp. 278–284. După cum este cunoscut, problema datei Paștilor a fost rezolvată o dată pentru totdeauna de către Sinodul I Ecumenic — care a întărit tradiția Sfinților Apostoli Petru și Pavel — în urma căruia începe să se stabilizeze unitatea calendarului sărbătorilor în Biserică.)

b) Schismă intra-bisericească este socotită și schisma Sfântului Ipolit – Sfântului Calist, în Biserica Locală a Romei. În anul 217, după adormirea Papei Zefirin, a fost ales nou Papă Calist, dar o parte a Bisericii a reacționat și l-a ales Papă pe Sfântul Ipolit (este primul Antipapă al Bisericii Romei). Partea Sfântului Ipolit îi acuza pe «Calistieni» (a căror Biserică o numea disprețuitor «Școală» [=Filosofică]) pentru concepții monarhice și pentru o îngăduință excesivă în problema primirii înapoi a ereticilor și a celor căzuți, precum și în privința păcatelor clerului. Partea Sfântului Calist îi acuza pe «Ipolitieni» de severitate excesivă și de influențe montaniste. Schisma a durat 17 ani, adică și în vremea urmașilor Sfântului Calist (care a fost martirizat în 222), Sfântului Urban (martirizat în 230) și Sfântului Pontian. Acesta din urmă a fost exilat în Sardinia împreună cu Sfântul Ipolit, cu care a urmat împăcarea și anularea schismei, iar imediat după aceea amândoi au fost martirizați (în 235) (detalii la Vlasios Feidas, op. cit., p. 294-296 – o numește «Schisma lui Ipolit» – și Filaretos Vafeidis, Istoria Bisericească I, Constantinopol, 1884, p. 115-116 – o numește «Schisma lui Calist»).

c) Cele privitoare la așa-numita „Schismă Antiohiană” sunt mai mult sau mai puțin cunoscute. Ortodocșii au fost împărțiți din anul 360 în două părți («Eustathieni» și «Meletieni») pentru mai bine de 50 de ani. Cu «Eustathienii» se aflau în comuniune Bisericile Locale ale Romei, Alexandriei și Ciprului, iar cu «Meletienii» Bisericile Locale ale Constantinopolului, Ierusalimului și Asiei Mici. Anularea acesteia s-a făcut datorită îndrăznelii unui sfânt bărbat, Episcopul Antiohiei Alexandru, care împreună cu întregul său popor a mers în biserica «Eustathienilor» și a slujit împreună, unind astfel Biserica Locală a Antiohiei cea împărțită (anul 413) [cf. lucrarea autorului „Schisma Antiohiană”].

d) Schisma «Ioannienilor» a fost încă o schismă intra-bisericească, și chiar una multiplă, întrucât cu prilejul «detronării» și exilului Sfântului Ioan Gură de Aur (404) a existat întreruperea comuniunii bisericești atât între Biserici Locale (Roma cu Constantinopol, Alexandria și Antiohia), cât și între membrii a cel puțin două Biserici Locale, a Constantinopolului și a Antiohiei. Și în prima, adepții Sfântului Ioan Gură de Aur, sub călăuzirea ucenicilor Sfântului, precum a preotului Gherman, a diaconului Casian și a diaconiței Olimpiada, au întrerupt comuniunea bisericească cu următorii Patriarhi, adică cu Sfântul Arsachie (patr. 404-405), cu Sfântul Atic (406-425), cu Sfântul Sisiniu (426-427), cu Nestorie (428-431), cu Sfântul Maximian (431-434) și cu Sfântul Proclu (434-446), până când acesta din urmă a adus la Constantinopol moaștele Sfântului Ioan Gură de Aur (438), așadar, schisma a durat 34 de ani. Iar la Antiohia, în 404, preotul Constanțiu, contracandidat al celui ales în cele din urmă Patriarh Porfirie, împreună cu o mulțime de credincioși a fost în fruntea întreruperii comuniunii cu acesta, iar schisma a fost anulată în zilele următorului Patriarh, Sfântul Alexandru, care i-a repus în scaune pe episcopii «Ioannieni» Elpidie și Pappos și a înscris în Diptice numele Sfântului Ioan Gură de Aur (413), fapt care a condus și la restabilirea comuniunii cu Biserica Locală a Romei, pe vremea Papei Inocențiu (detalii la Sozomen, Istoria Bisericească (P.G. 67, 1572-1592) și Diomid Kyriakos, Istoria Bisericească I, Atena, 1881, p. 233).

e) Încă un exemplu de schismă intra-bisericească este și schsima de aproape douăzeci de ani dintre Marele Fotie și Sfântul Ignatie (858-877). Din cauza intrigilor politice și a disputelor bisericești, precum și a implicării papale, Biserica Locală a Constantinopolului s-a împărțit în două părți. Pentru această dezbinare lăuntrică plângea Marele Fotie, scriind într-o epistolă despre «Biserică tăiată în bucăți și împărțită» (P.G. 102, 900). Schisma se consolida și pentru motivul – așa cum însuși Marele Fotie mărturisește mai târziu – că „și pe mulți alții caterisiți pentru acuzații de către preasfântul Ignatie noi i-am primit, iar pe cei caterisiți de noi i-a primit Sfântul Ignatie” (P.G. 104, 1229-1232)! Schisma dintre «Fotieni» și «Ignatieni» a fost anulată cu puțin înainte de adormirea Sfântului Ignatie (care se afla în a doua sa ședere oficială pe tronul patriarhal), acesta apreciind sfințenia Marelui Fotie (care descrie înaintea Sinodul din 879-880 de la Constantinopol cu următoarele cuvinte emoționante anularea dezbinării: «Cei doi, căzând unul la picioarele celuilalt și, dacă vreunul a greșit față de celălalt, luându-și iertare unul de la celălalt» [Mansi 17, 424]), precum și sprijinul acestuia în dureroasa sa boală. Mai mult, Sfântul Ignatie a propus restabilirea Marelui Fotie, dar acesta a refuzat și numai după adormirea primului s-a urcat (pentru a doua oară oficial) pe tronul episcopal al Constantinopolului, ridicând și în chip oficial acea despărțire (detalii la Ioan Valettas, Epistolele celui prea-înțelept și prea-sfânt patriarh al Constantinopolului Fotie, Londra, 1864 (Prolegomena) și Vlasios Feidas, op. cit., p. 97-125).

f) Încheind ciclul exemplelor, merită să fie făcută mențiune și despre așa-numita «Schismă a Arsenienilor». În anul 1261, Sfântul Arsenie Autoreanul, pe atunci Patriarh al Constantinopolului, l-a afurisit pe Mihail al VIII-lea Paleologul, deoarece l-a orbit pe moștenitorul legitim minor al tronului, Ioan al IV-lea Lascaris, și a uzurpat tronul devenind călcător de jurământ. Mihail a atras treptat de partea sa majoritatea membrilor Sinodului, care au fost convocați și, prin acuzații false, l-au caterisit pe Sfântul Arsenie în anul 1264. Caterisirea a provocat o mare schismă în Biserica Locală a Constantinopolului, întrucât mulți dintre susținătorii Sfântului, având ca slogan «nu te atinge, nici măcar nu te apropia», s-au separat de Ierarhia oficială și de noul Patriarh Gherman al III-lea (patr. 1265-1266). Această schismă intra-bisericească a fost atât de mare încât «până și în interiorul caselor erau împărțiți», după cum spune istoricul Pachymeres, iar ea a continuat și în timpul Sfântului Iosif I Galisiotul (patr. I: 1266-1274, patr. II: 1282-1283). În anul 1274 se semnează Pseudo-unirea de la Lyon, pe care Sfântul Iosif o refuză, iar în locul său este așezat cunoscutul latinofron Ioan al XI-lea Vekkos (patr. 1274-1283). Următorii Sfântului Iosif întrerup comuniunea bisericească cu Ierarhia oficială și de acum în Cetate avem trei tabere: «Uniații», care alcătuiau acum «Biserica oficială», și cele două tabere ale Ortodocșilor, «Arsenienii» și «Iosifiții», care nu se împărtășeau nici între ei, și dintre care provin martiri și mărturisitori (cel mai cunoscut fiind «Iosifitul» Sfânt Meletie Galisiotul). Însă în spațiul al «Arsenienilor. s-a creat o mare dezbinare (scrie «Iosifitul» Sfânt Teolipt al Filadelfiei – dascălul Sfântului Grigorie Palama – despre «Arsenieni» că «au ajuns în multe grupuri și diferite rânduieli, mai degrabă partide, erau întemeiați și se lăudau cu nerușinare în numele diferiților conducători și erau numiți după mulți lideri. Căci unul zicea: eu sunt al lui cutare patriarh; altul: al lui cutare; altul al acestui arhiereu; altul al aceluia… au fost tăiați în schisme și partide și fiecare și-a ales drept cap pe cine a vrut dintre oameni» [Revue des etudes byzantines, V (1947), București, 1947, p. 131, n. 1]) și două curente principale, dintre care cel extremist respingea Tainele nu doar ale «Uniaților», ci și ale «Iosifiților» («Învăță ei că poporul lui Dumnezeu trebuie să se nu meargă în biserică, să fugă de Sfintele, să nu se supună păstorilor bisericilor… își lasă copiii nebotezați și se întâmplă să moară neluminați; iar ei înșiși, având o vârstă, când ies din această viață prin moarte, refuză împărtășirea cu preacuratul Trup și Sânge al Domnului» [ibid., p. 122-123]). Din acest motiv, de altfel, Sfântul Teolipt îi considera pe Arsenieni extremiști drept eretici și, atunci când mai târziu Biserica oficială i-a primit necondiționat pe toți «Arsenienii», a întrerupt pomenirea Patriarhului!). După moartea lui Mihail și urcarea pe tronul imperial a prea-evlaviosului Andronic al II-lea, noul împărat, după acțiunile prin care a convocat Sinodul și a restaurat Ortodoxia, anatematizând Pseudo-unirea și pe «Uniați», a încercat să anuleze schisma dintre «Arsenieni» și «Iosifiți» prin alegerea unui nou Patriarh (Sfântul Iosif tocmai adormise), care să fie plăcut ambelor tabere. Noul Patriarh a fost Grigorie al II-lea Cipriotul (patr. 1283-1289), în timpul căruia s-a convocat pentru problema schismei Sinodul de la Adramyttion (1284). În acesta, partea moderată a «Arsenienilor» a propus o teocrație: să fie puse în foc doi Tomuri, unul cu opiniile «Arsenienilor» și altul cu opiniile «Iosifiților».

Cele două documente au fost închise într-o teacă de argint care a rămas în foc toată noaptea, pe care participanții la Sinod au petrecut-o în rugăciuni. A doua zi teaca a fost deschisă și cele două Tomuri se arseseră! O parte dintre «Arsenieni» s-a unit atunci cu Biserica oficială, dar ceilalți au continuat întreruperea comuniunii și au fost afurisiți. O altă facțiune de «Arsenieni» s-a unit cu Biserica oficială prin mutarea moaștelor Sfântului Arsenie, care s-a făcut în anul 1285 prin porunca împăratului, care dorea cu ardoare anularea schismei. Au urmat patriarhiile Sfântului Atanasie I (patr. I: 1289-1293, patr. II: 1304-1310) și ale lui Ioan al XII-lea (patr. 1294-1304), o perioadă în care au existat treceri treptate ale «Arsenienilor» la Biserica oficială și, după cum scrie istoricul Gheorghe Pachymeres, «mădularele și părțile Bisericii, care ieri și mai înainte de trei zile erau dezbinate și despărțite din pricina unei vrăjmășii ce se agita puternic, se adunau și se așezau din nou împreună, dar nu până acolo încât să aducă o pace deplină Bisericii» (P.G. 144, 205-206). Ultimii «Arsenieni» extremiști (pe care Sfântul Atanasie, parafrazând cuvântul «zeloți», îi numea «xiloți» = «destrămători»!) s-au întors la Biserica oficială în anul 1310, pe vremea Patriarhului Nifon I (patr. 1310-1315), după o slujbă specială ce a avut loc în Sfânta Sofia înaintea moaștelor Sfântului Arsenie. Toate primirile «Arsenienilor» în Biserica oficială s-au făcut fără repetarea Tainelor sau vreo altă procedură, adică fără remirungere, rehirotonire ș.a. (detalii în Paris Gounaridis, Mișcarea Arsenienilor, Atena, 1999).

După cum este evident, dezbinările intra-bisericești de mai sus nu pot fi nicidecum puse pe același plan cu schisme precum cele ale Novatienilor, Donatiștilor, Encratiților, Raskolnicilor și ale tuturor acelora care s-au despărțit cu adevărat de Biserica Una, Sfântă, Sobornicească și Apostolească a lui Hristos (în acest punct, și pentru înlăturarea neînțelegerilor, este necesar să se sublinieze că nu există aici nicio intenție de a justifica o dezbinare intra-bisericească – nici, desigur, nu este trecută cu vederea răspunderea celor care o provoacă –, ci trebuie să fie cercetată pe o bază cu totul diferită de aceea pe care este cercetată schisma propriu-zisă [=despărțirea de Biserica Sobornicească]).

Pe baza celor de mai sus exemple istorice s-a dovedit că, desigur, poate, în anumite împrejurări, o Biserică Locală să se împartă pentru o vreme în «partide» sau «facțiuni» valide și mântuitoare, care să fie socotite încă înlăuntrul Bisericii celei Una, Sfântă, Sobornicească și Apostolească, fără ca aceasta să însemne în niciun chip acceptarea «teoriei ramurilor» ecumeniste. Când, de pildă, Sfântul Vasile cel Mare scria că Biserica «se dezbină tocmai prin cei care spun că sunt uniți în cuget unii cu alții»[1], sau când Sfântul Fotie cel Mare vorbea despre o Biserică «tăiată și împărțită» și se referea la Bisericile Locale ale Antiohiei și Constantinopolului ale vremurilor lor, ar putea, oare, cineva să-i acuze pe aceștia ca fiind adepți ai ecleziologiei ecumeniste a «Bisericii divizate»?

Dacă acceptăm ecleziologia sakarelliană, atunci trebuie să răspundem clar, pentru fiecare dintre exemplele menționate anterior, care tabără reprezenta Biserica. Dacă, de pildă, în cazul schismei din Antiohia am răspunde «Biserica era tabăra Sfântului Meletie», atunci trebuie să explicăm cum Sfântul Atanasie cel Mare (și Bisericile Locale din Alexandria, Cipru și Roma) aveau comuniune cu tabăra care se afla «în afara Bisericii» a lui Paulin și, totuși, nu au fost considerați «în afara Bisericii», după principiul «cel ce se împărtășește cu cu cel scos de la împărtășire»[2]. Poziția potrivit căreia, pentru că Biserica se numește Una, atunci, în caz de divizare a unei Biserici Locale și apariția mai multor Administrații (sinoade, jurisdicții, tabere, corpuri, părți, facțiuni, cum doriți să le spuneți), numai una dintre acestea poate fi considerată Biserica, conduce și la alte întrebări care trebuie clarificate și care ne privesc mai direct. Cum ar fi, de exemplu: «Care Administrație unică era Biserica în Grecia în 1983?» Deoarece, după cum se știe, în acel an (în afara «Bisericii oficiale» și a unicei atunci «Biserici Mateite» – astăzi avem cinci-șase «Sfinte, Sobornicești și Apostolicești Biserici» Mateite, un fapt așteptat, dacă cineva examinează ecleziologia lor, care este prin firea ei dezbinătoare) Biserica G.O.C. din Grecia era împărțită în trei Sinoade (Avxentie, Gherontie, Calist-Antonie).

Încheind această lucrare, sper ca Biserica noastră să se elibereze de robia babiloniană a Sakarellismului, să se întoarcă la Ecleziologia Sfântului Hrisostomos, fost de Florina, și, întinzând larg brațele, să îmbrățișeze în sânul Ei, necondiționat (fără repetări blasfemice și ateologice ale Tainelor, precum rebotezări, remirungeri și rehirotoniri), pe Părinții și Frații cu ACEEAȘI gândire, care se află în afara sălașului Ei, dar înlăuntrul Bisericii celei Una, Sfântă, Sobornicească și Apostolicească, astfel încât să parcurgem împreună anii dificili pentru Adevărata Ortodoxie pe care îi trăim. Amin, fie să fie așa!

Sursa: https://krufo-sxoleio.blogspot.com/2021/08/8.html

[1] Ideea este aceea că chiar cei care pretind că sunt în unitate de gândire sunt pricinuitorii dezbinării – n. trad.

[2] Această expresie grecească „ὁ κοινωνῶν ἀκοινωνήτῳ” are sensul de „cel ce are comuniune cu cel ce nu are comuniune cu [Bisericii]”, sau, cum am redat-o, „cel ce se împărtășește cu cel scos de la împărtășire” – n. trad.
05 septembrie 2025