Dacă cineva începea să vorbească în prezența Mitropolitului Antonie [Hrapovițki] despre „acțiuni greșite ale Bisericii”, el îi oprea, arătând că acțiunile ierarhiei nu pot fi atribuite Bisericii, întrucât ierarhia nu este întreaga Biserică, chiar dacă vorbește în numele ei. Pe Scaunul Constantinopolului [au șezut] Pavel Mărturisitorul, Macedonie, Grigorie Teologul, Ioan Gură de Aur, Nestorie, Proclu, Flavian, Gherman. Unii au strălucit prin sfințenie și Ortodoxie, alții au fost ereziarhi, totuși Biserica a rămas Ortodoxă. În timpul Iconoclasmului, după alungarea lui Severinus, a lui Nichifor și a altora, nu doar scaunele lor, ci și majoritatea celor episcopale au fost înlocuite de iconoclaști.
Alte Biserici nici măcar nu aveau comuniune cu [Biserica Bizantină], potrivit mărturiei Sfântului Pavel, care a părăsit erezia și tronul [patriarhal], nevoind să aibă comuniune cu iconoclaștii, dar cu toate acestea Biserica Constantinopolului a rămas Ortodoxă, deși o parte a poporului și mai ales gărzile și dregătorii au fost atrași în iconoclasm.
Așadar, este acum de înțeles când expresia „Biserica Sovietică” este folosită de oamenii de rând care sunt mai puțin familiarizați cu limbajul bisericesc, însă aceasta nu este potrivită pentru discuții responsabile și teologice. Când întreaga ierarhie a Rusiei de Sud-Vest a îmbrățișat uniatismul [după unirea de la Brest din 1596], Biserica a continuat să existe în persoana credinciosului popor ortodox, care, după multă suferință, și-a restabilit ierarhia. Prin urmare, este mai corect să vorbim nu despre o „Biserică Sovietică”, care nu poate exista în înțelegerea corectă a cuvântului „Biserică”, ci despre ierarhia care se află în slujba guvernului sovietic.
Atitudinea față de această ierarhie poate fi aceeași ca față de alți reprezentanți ai acelui guvern. Rangul lor le oferă ocazia de a acționa cu mare autoritate și de a înlocui vocea suferindei Biserici Ruse și îi induce în eroare pe cei ce se gândesc să afle de la ei despre poziția reală a Bisericii în Rusia. Desigur, printre ei se află și trădători conștienți, și cei care pur și simplu nu găsesc puterea de a lupta și s-au lăsat duși de val: aceasta este o chestiune a responsabilității lor personale, dar, în general, acesta este aparatul regimului sovietic luptător împotriva lui Dumnezeu(gr. θεομάχος).
Deși există o singură ierarhie în plan liturgic, căci Harul lucrează independent de vrednicia personală, în plan socio-politic această ierarhie servește drept paravan pentru activitățile ateiste sovietice. Prin urmare, cei din străinătate și cei care se alătură rândurilor sale devin complici intenționați ai acelei puteri.
Fericitul Bătrân athonit Kallistratos a văzut odată o vedenie în care sufletele nou-calendariștilor se înălțau către Rai. Fiind zelot, s-a uimit și s-a întrebat: „Dar este oare posibil ca nou-calendariștii să se mântuiască?” Atunci a auzit glasul Domnului spunându-i: „Stai tu oare pe Tronul Meu și ai luat Judecata Mea?”
De atunci, el le recomanda credincioșilor să urmeze Calendarul Vechi, însă fără a face judecăți cu privire la mântuirea sau osândirea nou-calendariștilor.
Prilejul pentru a scrie următorul text a fost conferința (parodie) ținută pe 27 noiembrie anul acesta de Sfânta Mitropolie a Pireului.
După cum se știe, susținătorii interpretării opționale a Canonului 15 al Sinodului I-II folosesc adesea argumentul că bătrânii contemporani (Paisie, Porfirie, Iacov și alții) nu s-au îngrădit de erezia Ecumenismului și, prin extensie, de Patriarhii respectivi. Același argument a fost prezentat și de unul dintre vorbitorii de la conferința menționată, pr. Ioannis Fotopoulos. Prin acest text, nădăjduim să oferim răspunsuri satisfăcătoare pe această temă și să demonstrăm încă o dată caracterul obligatoriu al îngrădirii de moderna erezie a Ecumenismului.
Primul care a folosit acest argument a fost pr. Epifanie Theodoropoulos în bine-cunoscuta lui carte „Cele două extreme”. El a încercat să justifice (și să susțină) propria sa abținere de la îngrădire, făcând referire la abținerea de la îngrădire a Sfântului Iustin Popovici.
Mai exact, justificarea folosită de pr. Epifanie — și adoptată de toți susținătorii contemporani ai neîngrădirii — se referă la virtuțile și darurile Bătrânilor contemporani. Ei ne întreabă: Cum este posibil ca acești Bătrâni harismatici și virtuoși să fi fost duși în eroare?
Trebuie mai întâi să înțelegem că alegerea drumului îngrădirii sau neîngrădirii trebuie să se întemeieze pe credința și tradiția atemporală a Bisericii noastre. Poziția vreunei persoane, oricât de virtuoasă ar fi, nu trebuie să fie călăuza noastră; acest rol îl are credința și tradiția atemporală a Bisericii. Nu ne putem baza decizia pe ceea ce a făcut acest sau acel Bătrân, deoarece acest lucru nu are relevanță pentru noi. Ceea ce contează este ce vom face noi. Nu vom da socoteală lui Dumnezeu pentru poziția pe care a avut-o un anumit Bătrân, ci pentru poziția pe care am avut-o noi înșine. Dacă Bătrânii nu au urmat credința și tradiția atemporală a Bisericii noastre cu privire la chestiunea îngrădirii, aceasta este treaba lor, nu a noastră, deoarece vom fi trași la răspundere doar pentru propriile noastre fapte, nu pentru ale altora. Vom răspunde dacă am urmat sau nu învățăturile Părinților. De ce anumite persoane virtuoase contemporane nu au făcut-o este problema lor, nu a noastră.
Unii ridică obiecția că Părinții contemporani nu au lăsat îngrădirea ca moștenire.
La acest argument răspundem că Biserica nu este o instituție creată în ultimul secol, încât să o evaluăm după un criteriu atât de îngust. Biserica a primit existență vizibilă (deoarece ea exista din veșnicie în firea ei necreată) în ziua Cincizecimii. Așadar, dacă cineva dorește să descopere poziția Bisericii în această privință, trebuie să pătrundă și să cerceteze atitudinea pe care Biserica a avut-o în această problemă încă din ziua apariției ei ca instituție vizibilă. Ca să nu mai vorbim că cineva ar putea merge chiar și mai înapoi, în epoca Vechiului Testament. Acolo va găsi că Dumnezeu poruncește israeliților să nimicească de pe fața pământului „toate regatele Canaanului”, tocmai pentru ca poporul Său ales să nu aibă niciun fel de contact cu cei de altă credință. Această poruncă nu a fost păstrată de israeliți, iar ca rezultat, ei s-au îndepărtat în cele din urmă de Dumnezeu, datorită influenței pe care au primit-o de la acele popoare. Așadar, dacă Bătrânii contemporani s-au îngrădit sau nu, aceasta este treaba lor. Noi trebuie să urmăm moștenirea lăsată de Sfinți de-a lungul veacurilor și să nu ne întemeiem judecata doar pe acțiunile Bătrânilor contemporani.
Dacă cercetăm și găsim că Bătrânii contemporani diferă de sfinții din vechime cu privire la această chestiune, atunci trebuie să respingem poziția lor pe acest subiect ca fiind greșită și să nu o urmăm. În acest punct, nu trebuie să uităm că, potrivit Sfintei Scripturi, nu doar acești Bătrâni harismatici, ci chiar dacă toți îngerii din cer ar coborî și ne-ar învăța, prin cuvinte și fapte, că cei care țin credințe eretice și toți cei care public și sinodal încalcă una sau mai multe porunci evanghelice trebuie tratați altfel decât învață Apostolul Pavel și Evanghelistul Ioan Teologul, noi nu trebuie să fim convinși de ei. În schimb, trebuie să știm că „credința dată sfinților, odată pentru totdeauna” (Iuda 3) nu permite nici adăugire, nici scădere, nici măcar cu o iotă sau un punct (Mt. 5,18). Astfel, unii, deși fără intenție, îi micșorează pe acești bătrâni harismatici și îi prezintă ca fiind în opoziție cu Sfânta Scriptură și cu întreaga Tradiție Ortodoxă.
Ridicați adesea argumentul: dacă Bătrânii s-au înșelat, atunci cum de s-a odihnit Duhul asupra lor, dându-le darurile pe care le aveau?
Cu privire la daruri, trebuie să răspundem astfel:
L-au întrebat pe Sfântul Atanasie cel Mare: „Cum se face că unii eretici săvârșesc adesea semne?”
El a răspuns: „Aceasta nu ar trebui să ne mire. Căci L-am auzit pe Domnul spunând că mulți, în ziua aceea, vor zice: «Doamne, oare nu în numele Tău am scos demoni și am făcut multe lucrări mari?» Iar El le va spune: «Adevărat vă spun, nu v-am cunoscut niciodată; depărtați-vă de la Mine, voi, lucrători ai fărădelegii.» Adesea nu este virtutea făcătorului de minuni cea care săvârșește vindecarea, ci credința celui care se apropie de el. Căci este scris: «Credința ta te-a mântuit.» Mai mult, este necesar să știm și aceasta: că adesea unii oameni de puțină credință au adus lui Dumnezeu mari osteneli prin asceză și și-au primit răsplata în acest veac de la Dumnezeu — darul tămăduirilor și al prorociilor — pentru ca în veacul ce va să vină să audă: «Ți-ai primit deja cele bune și ostenelile tale; așadar, acum nu ți se mai datorează nimic.»(PG 28, 665).
Un alt argument privește viața virtuoasă a Bătrânilor contemporani.
La aceasta răspundem astfel: Sfântul Ignatie Teoforul ne spune: „Oricine vorbește împotriva celor rânduite, chiar dacă este vrednic de încredere, chiar dacă postește, chiar dacă practică înfrânarea, chiar dacă săvârșește semne sau prorocește, să-ți apară ca un lup în piele de oaie, lucrând pierzania oilor”.
Prin cele de mai sus nu intenționăm să afirmăm că acești Bătrâni nu au fost Sfinți; ferească Dumnezeu. Dorim doar să arătăm că poziția noastră nu depinde de poziția pe care a luat-o unul sau altul dintre Bătrâni, ci de atitudinea pe care Biserica a susținut-o în chip neschimbat și dintotdeauna asupra acestei chestiuni.
În plus, în ceea ce privește problema Bătrânilor, trebuie să ridicăm și următoarea obiecție: în afară de Bătrânii harismatici (Porfirie, Paisie, Filothei și alții) care s-au mutat la Domnul în comuniune cu erezia, există mulți alți Bătrâni la fel de importanți care au adormit despărțiți de erezie, precum: bătrânul Ieronim din Eghina, Sfântul Ioan Românul de la Hozeva, bătrânul Ghenadie din Akoumion, Creta (care aparținea facțiunii extremiste a vechi-calendariștilor mateiți), Haralambie Nebunul-pentru-Hristos din Kalamata, Sfânta Tarso Nebuna-pentru-Hristos, Părintele Serafim Rose, Sfinții Ioan Maximovici și Filaret, ierarhi ai Bisericii Ruse din afara granițelor, ale căror moaște sunt neputrezite, precum și moaștele recent descoperite ale Mitropolitului Constantin Essenky, tot al Bisericii Ruse din afara granițelor. Mulți dintre aceștia sunt recunoscuți chiar și de către nou-calendariști.
Pentru a completa lista Bătrânilor harismatici și a Sfinților, trebuie să menționăm că, spre a demonstra unde se află Biserica, chiar și papistașii (catolicii) proclamă că au bătrâni harismatici și sfinți după schismă, precum și minuni care au loc în sânul lor, cum ar fi cele ale Maicii Domnului de la Lourdes, și așa mai departe.
Trebuie să luăm în considerare și epoca în care au trăit aceste figuri sfinte contemporane (Paisie, Porfirie). Fiecare om este influențat, într-o anumită măsură, de timpul în care a trăit. Noi trăim în vremurile de pe urmă, unde, potrivit Sfinților, binele va fi numit rău și răul bine, alb va fi numit negru și negru alb. Pentru a da un exemplu:
„Marele ecleziarh Silvestru Syropoulos descrie în memoriile sale o reacție remarcabilă și o îngrădire a poporului față de preotul parohiei lor. Acest preot, din ceea ce am putea numi simplă curiozitate, a dorit să vadă cum se făcea întronizarea noului Patriarh. Astfel, când Patriarhul Iosif a adormit în timpul Sinodului de la Ferrara-Florența, a fost ales, la îndemnul împăratului, mitropolitul latinocugetător și unionist Mitrofan al Cizicului. La această procesiune și ceremonie a fost prezent și episcopul latin Hristofor. Syropoulos descrie evenimentele și ceea ce are legătură cu preotul Teofilact astfel:
«Mitropolitul Cizicului, deci, s-a pregătit și a primit mesajul; i-a chemat și pe mitropoliții Trabzonului și ai Heracleei să vină, conform mesajului, însă ei nu au venit. În ziua de miercuri, în care se prăznuia Sfânta Înviere a lui Hristos, care era și a patra zi a lunii mai, a venit la palatul imperial și a fost proclamat Patriarh de către împărat. Și noi eram de față la anunț și la proclamare și l-am însoțit până la Patriarhie. Episcopul latin Hristofor, reprezentantul Papei, era prezent pe toată durata drumului, rămânând în partea dreaptă a Patriarhului și nedepărtându-se deloc de el. Aceasta a provocat un și mai mare reproș și dezgust al poporului față de Patriarh, fiindcă îl socoteau ca îmbrățișând cugetarea latină. Poporul a primit binecuvântarea Patriarhului cu mare nemulțumire, iar unii chiar s-au retras pentru a nu vedea binecuvântarea lui. Să adaug o scurtă relatare spre a ilustra râvna fierbinte pentru Ortodoxie a acestui popor evlavios și cu adevărat creștin, care este, de altfel, încântătoare. Un anumit preot a dorit să vadă cum se făcea proclamarea Patriarhului; preotul se numea Teofilact. El a împrumutat un cal (căci nu avea unul) și a venit la palatul imperial. După ce a văzut proclamarea, a venit cu noi până la Patriarhie. Apoi s-a întors la locuința sa și, la vremea Vecerniei (căci era Praznicul Înălțării), a tras clopotul bisericii, dar nimeni nu a venit la biserica lui. Tot așa, nici la Utrenie nu a venit nimeni. A așteptat și în vremea Sfintei Liturghii ca cineva să-i aducă darurile euharistice, dar nimeni nu a făcut-o, și astfel nu a săvârșit Liturghia.
Mâniat, el s-a apropiat de cei care veneau de obicei la biserică și i-a întrebat de ce nu au venit la biserică într-o asemenea zi de praznic. Ei au răspuns: Pentru că l-ai însoțit pe Patriarh și ai cugetat latinește. Preotul a zis: Cum am cugetat latinește? Am mers pur și simplu să văd ceremonia, pe care nu o mai văzusem niciodată. Nu am purtat veșminte liturgice, nici n-am cântat, nici n-am săvârșit vreun act preoțesc. Cum aș fi cugetat latinește? Ei au răspuns: Dar te-ai asociat și ai mers alături de cei care au cugetat latinește, în prezența Patriarhului latinocugetător, și ai primit binecuvântarea lui. Atunci preotul s-a întristat adânc și a căutat să îi îmblânzească prin jurăminte făcute pe credință că nu va mai merge niciodată la Patriarh și nu se va mai asocia cu cei apropiați lui. Abia atunci a reușit să îi convingă să se întoarcă la biserică. Dacă această mică povestire a adăugat oarecare savoare narațiunii, ea oferă totuși dovadă limpede pentru cei care doresc să înțeleagă dispoziția acestui popor creștin râvnitor, prin harul lui Dumnezeu, față de păstrarea învățăturilor sănătoase ale Bisericii și felul în care urăsc și resping ceea ce este fals și străin»” (Surse: Memoriile lui Silvestru Syropoulos, citate în Acordul Nepieritor al Sfinților Părinți privind Obligația Canonului 15 al Sinodului I-II cu privire la Încetarea Pomenirii unui Episcop care Propovăduiește Erezie în Biserică, de Ieromonahul Eftimie Trikaminas, p. 554).
Această descriere scoate în evidență poziția poporului și rolul său în restaurarea Ortodoxiei. Poporul nu numai că își cunoștea credința, dar înțelegea și ce poziție trebuia să ia atunci când aceasta era trădată. Acea poziție era îngrădirea.
Să luăm acum în considerare și cealaltă față (cea actuală) a monedei:
Existența unor cazuri de comuniune bisericească între ortodocși și heterodocși, pe care le vom menționa mai jos, demonstrează că discordii „ecumeniste” — asemănătoare cu cele de astăzi — au avut loc chiar cu câteva decenii înainte de schisma din 1924, fără ca Părinții să întrerupă comuniunea bisericească cu cei responsabili de astfel de acțiuni…
La începutul secolului al XIX-lea, „domnea printre mulți clerici și laici ortodocși o severă ignoranță și confuzie cu privire la relațiile dintre Ortodoxie și heterodocși… Unul dintre misionarii străini, Hartley, vorbitor de greacă, după ce a înființat o școală în Eghina, predica de la amvonul bisericii ortodoxe de pe insulă, avându-l printre ascultători pe atunci-episcopul de Talantion, Neofit Metaxas. Același om, chiar și ca episcop al Atticii, a menținut relații strânse cu misionarii străini, participând la înmormântări protestante efectuate în biserici ortodoxe.
La primirea lui Otto, la prima sa sosire în Atena, Neofit, îmbrăcat în veșminte arhierești complete, îi avea în chiar alaiul său pe păstorii protestanți!
O procesiune protestantă, un ierarh ortodox și un rege papistaș formau o compoziție ce amintea de o unitate ecumenistă exterioară! Ideile ecumeniste deja degradau profund Biserica din Grecia”.
În 1837, Grigorie al VI-lea, Patriarhul Constantinopolului, a permis „săvârșirea de binecuvântări pentru armeni”, iar în 1874, Sfântul Sinod al Patriarhiei Constantinopolului a îngăduit împărțirea Aghiasmei Mari acestor eretici amintiți. În 1879, Sfântul Sinod al Patriarhiei Constantinopolului a permis, prin iconomie, ca preoții ortodocși „să boteze copiii armenilor, să administreze tainele în mod ortodox armenilor în ceasul morții ca armeni și să săvârșească cununiile lor în lipsa unui preot”, doar „în cazuri de necesitate urgentă și inevitabilă”. Cu alte cuvinte, „a fost introdusă comuniunea sacramentală cu armenii în Sfânta Euharistie, în Botez și în Cununie”. Până atunci, clericii ortodocși din Insulele Ionice „nu ezitau să boteze copiii britanicilor”, „când aceștia nu aveau preoți anglicani”, și de asemenea să oficieze nunțile și înmormântările „romano-catolicilor (uniați) din Siria”.
Săvârșirea căsătoriilor mixte între ortodocși și heterodocși a fost permisă la mijlocul secolului al XIX-lea prin hotărâri atât ale Sfântului Sinod al Regatului Greciei, cât și ale Bisericii Constantinopolului.
În 1869, Sfântul Sinod al Patriarhiei Constantinopolului a hotărât, de asemenea, că „în lipsa unui preot heterodox, persoanele heterodoxe pot fi îngropate de către preoți ortodocși după un Tipic stabilit în mod special și pot fi, de asemenea, înhumate în cimitire ortodoxe”.
„În anul 1863, un cleric anglican a fost primit la Taina Sfintei Euharistii în Serbia, cu aprobarea Sfântului Sinod al Bisericii Sârbe” (Pentru detalii suplimentare, vezi cartea Epifanie Theodoropoulos, Cele două extreme și Vasileios Papadakis, Schisma zelotismului vechi-calendrist).
Cele două exemple de mai sus ilustrează cât de profund a fost erodat ethosul ortodox în vremurile moderne. Din păcate, în loc să jelească acest fapt, unii (precum autorii cărților menționate anterior, Epifanie Theodoropoulos și Vasileios Papadakis) folosesc aceste acțiuni pentru a-și justifica refuzul de a se îngrădi. Această erodare a ethosului ortodox i-a influențat în mod firesc și pe Bătrânii contemporani. Mai mult, însuși bătrânul Paisie, într-o scrisoare din anul 1969 către pr. Haralambie Vasilopoulos, mărturisea: „Aș dori mai întâi să cer iertare de la toți pentru că îndrăznesc să scriu ceva, deoarece nu sunt nici sfânt, nici teolog”. Aceasta arată că Bătrânul — și, prin extensie, majoritatea Bătrânilor — nu aveau mare încredere în ei înșiși (din pricina smereniei) în privința problemelor teologice. Este de înțeles că, într-o epocă în care ethosul ortodox fusese erodat, iar opinii precum cele ale pr. Epifanie (privind o anumită interpretare) deveniseră bine cunoscute, bătrânii contemporani aveau să fie influențați de acestea. Mai ales dacă luăm în considerare că pr. Epifanie, privit drept un om de nădejde datorită reputației pe care și-o câștigase, era în mod firesc cineva ale cărui scrieri erau luate în seamă de către Bătrâni, cu atât mai mult dacă aceștia nu studiaseră și perspectiva opusă.
Ar fi, de asemenea, înțelept să luăm în considerare patimile personale și temerile care puteau exista în fiecare Bătrân și care i-ar fi putut împiedica să se îngrădească. Este bine cunoscut faptul că Bătrânul Paisie a avut experiențe negative cu monahii zeloți ai Muntelui Athos atunci când a mers acolo pentru prima dată. Zeloții, din pricina „râvnei lor fără cunoștință”, l-au tulburat foarte mult pe Bătrân și i-au lăsat o impresie foarte negativă despre toți zeloții în general. Aceasta i-a influențat, fără îndoială, perspectiva asupra chestiunii îngrădirii. Dacă însă bătrânul ar fi întâlnit zeloți virtuoși, nu putem ști ce poziție ar fi luat cu privire la această problemă. În plus, starea jalnică a mișcării vechi-calendriștilor a constituit, probabil, un obstacol major pentru Bătrâni.
Dar cum de au putut fi conduși în eroare Bătrânii luminați, se vor întreba unii.
În primul rând, trebuie să înțelegem că iluminarea nu implică automat infailibilitate. În Biserica Ortodoxă, Sfinții nu sunt infailibili și de multe ori au căzut în erori semnificative. De exemplu, Sfântul Chiril îl considera pe Ioan Gură de Aur asemănător lui Iuda: „Poruncește ca numele lui Ioan să fie scos din lista episcopilor. Căci, dacă socotim că aceasta nu înseamnă nimic, să nu întristeze pe apostoli a avea trădătorul înscris printre ei. Și dacă se adaugă numele lui Iuda, unde va fi plasat atunci Matia? Prin urmare, dacă nimeni nu ar scoate pe Matia pentru a-l adăuga pe Iuda în rândul apostolilor, să rămână și să fie păstrat, vă rog, ca după Nectarie, vrednicul de pomenire, locul doi în ierarhie să fie ocupat de strălucitul Arsachie” (P.G. 77, 356B).
Toate acestea s-au datorat spălării creierului la care fusese supus de către unchiul său, fostul Patriarh al Alexandriei, Teofil. Aceasta arată că experiențele și cunoștințele noastre personale joacă un rol în astfel de chestiuni.
Este binecunoscută povestea despre bătrânul care ajunsese la un nivel duhovnicesc atât de înalt încât îngerii slujeau împreună cu el la Sfânta Liturghie. Totuși, când un diacon a vizitat odată micul paraclis unde slujea bătrânul pentru a participa la slujbă, a observat că slujba se desfășura după un tipic eretic. Când diaconul i-a atras atenția prima dată, bătrânul l-a ignorat; a doua oară, din nou l-a ignorat. La a treia ocazie, bătrânul s-a întors către înger și l-a întrebat: „Este adevărat ceea ce spune?” Îngerul a răspuns: „Da, este adevărat”. Atunci bătrânul a întrebat îngerul: „De ce nu m-ai corectat?” La care îngerul a răspuns: „Pentru că Dumnezeu dorește ca o persoană să fie corectată de o altă persoană”.
Povestea de mai sus pare să fie perfect aliniată cu o altă relatare găsită în Gerontikon, care este următoarea: Un bătrân încerca să găsească tâlcuirea unui pasaj scripturistic. S-a rugat zile în șir, dar nu a fost în stare să primească un răspuns. Într-o zi, a hotărât să-și viziteze vecinul, un alt ascet, ca să-l întrebe. De îndată ce a pornit la drum, un înger a coborât din cer pentru a-i oferi tâlcuirea. Bătrânul l-a întrebat pe înger: „Unde ai fost în tot acest timp? De ce n-ai venit mai devreme?” Îngerul i-a răspuns: „Fiindcă Dumnezeu aștepta să te smerești mergând la o altă persoană”.
Cu exemplele de mai sus, doresc să înțelegem că Dumnezeu nu va trimite îngeri din cer ca să ne îndrepte. Prin urmare, este irațional să ne așteptăm ca Bătrânii să se izoleze atunci când au fost dezinformați în privința a ceva; dacă nu era nimeni care să-i corecteze, cum ar fi putut fi ei corectați?
Argumentul „nu ne izolăm fiindcă așteptăm ca Dumnezeu să-i lumineze pe bătrânii noștri cu privire la momentul în care ar trebui să o facă, iar noi îi vom urma” este complet deplasat și scos din context. Așa cum tocmai am arătat, asta nu se va întâmpla niciodată. Hristos a rânduit în Biserică învățători tocmai în acest scop. El este reprezentat în slujirea Sa didactică de cei care învață. Nimeni nu va merge direct la Hristos ca să-L roage să țină o predică sau să răspundă la o întrebare, ci vor merge la cei care învață și predică. Așa cum citim în 1 Corinteni 12:28–29: „Și pe unii i-a pus Dumnezeu în Biserică: întâi apostoli, al doilea proroci, al treilea învățători… Oare toți sunt apostoli? Oare toți sunt proroci? Oare toți sunt învățători?” Așadar, să nu aștepte nimeni o iluminare cerească sau un înger de sus care să-l călăuzească. „Au pe Moise și pe proroci; să-i asculte… Dacă nu ascultă de Moise și de proroci, nu vor fi convinși nici chiar dacă ar învia cineva din morți”(Luca 16:29, 31).
Într-un timp în care nu se găsea nimeni care să-i mustre pe Bătrâni, cum ar fi putut ei să-și îndrepte greșeala? Totuși, în ciuda stereotipurilor care existau împotriva îngrădirii sau a încetării pomenirii, îl vedem pe Bătrânul Paisie sfărâmând aceste stereotipuri. Deși în 1969 scria: „Sunt de părere că nu este deloc bine să ne despărțim de Biserică de fiecare dată când Patriarhul greșește. Ci din interior, aproape de Biserica-Mamă, fiecare are datoria și obligația să lupte în felul său”, în cele din urmă el a cerut și a impus încetarea pomenirii Patriarhului chiar și în Sfânta Mănăstire Stavronikita. Acest lucru demonstrează caracterul obligatoriu al îngrădirii, fiindcă, dacă ar fi fost opțională, nu ar fi impus-o.
În legătură cu cele de mai sus, unii ar putea menționa iluminarea dumnezeiască primită de Apostolul Pavel, care l-a condus la adevăr.
În cazul Apostolului Pavel, a existat o intervenție dumnezeiască datorită bunei lui dispoziții. Totuși, trebuie să înțelegem că Dumnezeu nu intervine în toate cazurile. La câți alți evrei cu bună dispoziție a intervenit Dumnezeu în același fel ca în cazul Apostolului Pavel? Dacă nu cumva trebuie să presupunem că toți ceilalți evrei aveau o dispoziție rea.
Cred, pe baza celor menționate, că problemele de credință sunt judecate exclusiv pe baza Sfintei Scripturi și a învățăturilor Sfinților, nu pe baza Bătrânilor harismatici. Aceasta deoarece intervin probleme personale și, uneori, exagerări omenești — manifestate printr-o râvnă nesănătoasă și inventivă, dorința de a-și înălța propriul Bătrân și de a-l dovedi a fi harismatic, și poate chiar promovarea acestor Bătrâni din motive comerciale (de exemplu, Bătrânul Iosif de la Vatoped, a cărui sfințenie este chiar pusă la îndoială de unii nou-calendariști1). Dincolo de aceasta, Dumnezeu nu este obligat, din motive cunoscute Lui, să ofere anumite daruri unor persoane anume. Mai mult, minunile permanente care au loc în Ortodoxie, precum Sfânta Lumină primită de ortodocși în Sâmbăta Mare la Ierusalim, nu dovedesc și nici nu certifică în mod necesar că umblăm corect în chestiunile credinței.
Fraților, să rămânem statornici în buna mărturisire a îngrădirii noastre, fără a judeca pe nimeni pentru ceea ce a făcut sau nu a făcut, fiindcă NU TREBUIE să-i osândim pe semenii noștri, ci să umblăm așa cum voiește Dumnezeu.
Să ținem strâns de cuvintele Sfântului Maxim: „Cei trei tineri care nu s-au închinat chipului nu au condamnat pe nimeni, deși toți ceilalți se închinau acestuia. Căci nu s-au ocupat de faptele altora, ci au avut grijă doar ca ei înșiși să nu cadă din adevărata evlavie. La fel, Daniel, când a fost aruncat în groapa cu lei, nu i-a condamnat pe cei care nu se rugau lui Dumnezeu, potrivit poruncii lui Darius, ci s-a preocupat de propria sa purtare. A ales să moară, decât să-L trădeze pe Dumnezeu sau să fie biciuit de propria conștiință pentru că ar fi încălcat legile firii. Să nu îngăduie Dumnezeu să judec pe cineva sau să spun că eu singur mă mântuiesc” (P.G. 90, 121).
Pentru noi, sunt suficiente cuvintele Sfântului Marcu al Efesului:
„Toți învățătorii Bisericii, toate Sinoadele și toate dumnezeieștile Scripturi sfătuiesc să fugim de cei cu credință diferită și să ne despărțim de comuniunea lor.”
Probabil aceasta era părerea generalizată la acel moment. Astăzi, mulți credincioși au avut parte de minuni la mormântul lui. Chiar Cuviosul Dionisie de la Colciu mărturisea despre el că are darul cuvântului (a da un cuvânt de folos potrivit), după cum și Bătrânul Iosif mărturisea despre harismele Cuviosului Dionisie. Iată minunata smerenie a sfinților contemporani! – n. trad. ↩︎
Pe blogul „Private Road” a fost publicat un articol foarte important, intitulat „Despre amăgirea ‘îngrădirii’ contemporane”, scris de teologul-filolog Kostas Nousis (în două părți).
Acest articol este foarte important, așa cum am menționat mai devreme, pentru că ajută la separarea grâului de neghină. Dar să păstrăm ordinea.
Cuvântul „ἀποτείχιση” provine din verbul ἀποτειχίζω, care înseamnă „a separa (a închide înăuntru sau în afară) ceva cu un zid” (Lexiconul concis al limbii grecești de Skarlatos D. din Bizanț, Atena 1839). Prin urmare, când creștinii ortodocși vorbesc despre îngrădire în vreme de erezie, ei se referă la separarea de eretici. Separarea de eretici este de la sine înțeleasă pentru toți creștinii ortodocși din toate epocile. Singurul care a încercat nu doar să o discrediteze, ci și să îi atribuie un sens complet diferit, prezentând-o ca schismă, a fost părintele Epiphanios Theodoropoulos, pe care îl citează domnul Nousis. Părintele Epiphanios a fost promovat atât în timpul vieții, cât și după moarte ca un „nou Zonaras”, un „mare canonist” și un „uriaș al dreptului canonic”.
Ortodocșii însă, care nu s-au preocupat niciodată de ce spune lumea, ci de ce spune Dumnezeu prin Sfinții Părinți, au o altă opinie. Totuși, nu vom detalia aici asupra scrierilor domnului Nousis (care, fiind o copie a argumentelor părintelui Epiphanios, au fost deja demontate cu mulți ani în urmă de părintele Teodoret [Mavros] în lucrările sale „Dialogurile pustiei despre ecumenism” și „Antidotul”, lucrări pe care domnul Nousis, din păcate, pare să nu le cunoască). În schimb, vom răspunde la întrebările pe care le pune (întrucât el le solicită), cerându-i totodată să ofere răspunsuri la întrebările pe care i le vom adresa noi (care, la fel, nu sunt retorice).
Domnul Nousis scrie: „Există o serie de întrebări (retorice doar pentru cei care doresc să se ascundă de ei înșiși și de alții) care cer răspuns din partea ‘antiecumeniștilor’ de astăzi și, în general, din partea zeloților.” Prezentăm întrebările domnului Nousis împreună cu răspunsurile noastre.
ÎNTREBARE a domnului Nousis:Poate fi săvârșită Sfânta Liturghie fără pomenirea episcopului locului? Dacă da, este validă și în ce condiții?
RĂSPUNS: Desigur, Sfânta Liturghie poate fi săvârșită fără pomenirea episcopului locului și totuși să fie validă (până la urmă, prin lucrarea Sfântului Duh se prefac pâinea și vinul în Trupul și Sângele Domnului, nu prin pomenirea episcopului). Un exemplu caracteristic este situația în care episcopul locului propovăduiește erezia, iar clericii săi încetează pomenirea numelui lui. De pildă, în timpul patriarhatului lui Nestorie al Constantinopolului, clericii ortodocși au încetat să îi mai pomenească numele și au fost chiar pedepsiți prin caterisire. Când s-a întrunit al Treilea Sinod Ecumenic, acesta i-a îndreptățit pe preoții ortodocși și l-a pedepsit pe ereticul Nestorie, care stăruia în amăgirea sa.
ÎNTREBARE a domnului Nousis:Poate un cleric care s-a îngrădit de bunăvoie să își părăsească episcopul și să se alăture altuia sau oricărei eparhii pe care o dorește, oriunde în lume?
RĂSPUNS: Un cleric care s-a separat de episcopul său neortodox nu trebuie să intre sub ascultarea altui episcop, ci să pomenească la Sfânta Liturghie „pentru arhiepiscopul nostru”, fără a rosti un nume, în așteptarea unei hotărâri sinodale. Totuși, în cazul unei erezii răspândite, el trebuie să caute alți credincioși ortodocși pentru a lupta împreună pentru Ortodoxie, împotriva ereziei, mărturisind credința și străduindu-se pentru convocarea unui mare Sinod care să readucă pacea în Biserică. Dacă printre acei luptători ortodocși se află un episcop ortodox care nu are comuniune cu cei neortodocși, atunci clericul poate pomeni temporar numele aceluia, până la convocarea unui Sinod.
ÎNTREBARE a domnului Nousis:În cele din urmă, când este o decizie bisericească „nedreaptă” considerată valabilă? Poate oricine să o respingă pe baza propriei interpretări sau a interesului personal?
RĂSPUNS: O decizie nedreaptă este nevalidă, mai ales dacă organismul care a emis-o greșește în chestiuni de credință. Asta se vede clar în cazul celor „caterisiți” de Nestorie, care nu au fost pedepsiți pentru vreo abatere, ci pentru că s-au separat pe drept de el. Prin urmare, oricine poate respinge o astfel de decizie, mai ales atunci când caterisirea se face din acest motiv. Oricum, dreptatea se va arăta în final — fie printr-o hotărâre sinodală în viața aceasta, fie în chip definitiv în viața viitoare. Citez și cuvintele regretatului teolog Aristotelis Delimpasis: „Acest lucru a fost scris de Sfântul Celestin al Romei despre ereziarhul Nestorie, care îi pedepsise pe ortodocșii din Constantinopol care se împotriveau ereziei lui. Concret, el a spus că Nestorie «nu putea nici să caterisească, nici să îndepărteze pe cineva din treapta sa» (Celestin al Romei, Migne PG 4, 1045), deoarece era eretic. De când și-a pierdut acest drept? Din clipa în care a început să-și proclame erezia: «din momentul în care a început să predice astfel de lucruri [eretice]» (ibid.). Prin urmare, hotărârea condamnatoare a ereticului Nestorie nu avea nicio validitate, nici măcar temporară (ibid.).” (Sursa: revista „Mărturisire bună”, nr. 58).
ÎNTREBARE a domnului Nousis:Dacă nu, păcătuiește cineva respectând decizia și încercând să o răstoarne prin orice alte mijloace legale și legitime?
RĂSPUNS: Sfântul Ioan Gură de Aur învață că există atât caterisire dreaptă, cât și nedreaptă (vezi Pidalion — tâlcuirea Canonului Apostolic 28): „Cel care este caterisit din invidie sau din alt motiv nedrept își adună o răsplată mai mare decât cea a preoției. Prin urmare, trebuie să se bucure și să nu se întristeze. Dar celor care i-au caterisit pe nedrept le aduce osândă.” Desigur, cine acceptă o decizie nedreaptă păcătuiește, pentru că se contrazice singur considerând caterisirea sa drept justificată. Însuși Sfântul Ioan Gură de Aur nu a acceptat „caterisirea” lui și a continuat să săvârșească slujbe în deplină conformitate cu canoanele.
ÎNTREBARE a domnului Nousis:Din moment ce diferiți păstori de-ai noștri care participă la rugăciuni comune și dialoguri ecumeniste nu au fost până acum caterisiți sinodal, ne întinăm noi prin comuniunea cu ei?
RĂSPUNS: Permite-mi să reformulez aceeași întrebare (chiar dacă retoric): din moment ce diferiți colaboratori de-ai noștri care participă la spargeri și jafuri bancare nu au fost încă condamnați legal pentru furt, suntem în siguranță dacă lucrăm cu ei? Așadar, răspunsul este: da, ne întinăm, și cu atât mai mult atunci când știm asta.
ÎNTREBARE a domnului Nousis:Este întreaga Biserică Ortodoxă întinată de această erezie? Dacă da, unde se află curăția și cum și prin cine va începe vindecarea bisericească? Cine sunt clericii și mirenii „curați” de această boală și cum sunt ei definiți?
RĂSPUNS: Da, este întinată într-o asemenea măsură încât întâistătătorii Bisericilor Locale și marea majoritate a episcopilor locali sunt purtători ai ereziei (situații de acest fel au existat, de pildă în timpul arianismului sau iconoclasmului). Curăția credinței se află la cei care nu au comuniune cu ecumeniștii, iar de la ei va începe vindecarea Bisericii, dacă și când va fi voia lui Dumnezeu. Prin urmare, cei „curați” de această boală sunt clericii și mirenii care nu au comuniune cu cei întinați de erezie.
ÎNTREBARE a domnului Nousis:Cum se face că clericii și mirenii îngrădiți urmează calendarul nou? Dacă susțin că abordează ecleziologic ecumenismul, de ce nu fac asta prin întoarcerea la calendarul tradițional? Oricum, cum pot accepta iconomia toleranței față de calendarul nou și, în același timp, respinge acțiunile „ecumeniste” ale ierarhilor de azi? Doar dacă nu consideră schimbarea calendarului ca având legătură cu ecumenismul, caz în care trebuie să ne justifice suficient această poziție.
RĂSPUNS:Întrebările sunt pe deplin îndreptățite. Totuși, nu le vom răspunde, pentru că noi urmăm calendarul bisericesc tradițional.
ÎNTREBARE a domnului Nousis: Nu sunt oare și sfinții bătrâni contemporani ai Bisericii (cel puțin după majoritatea credincioșilor ortodocși) întinați de erezia ecumenistă?
RĂSPUNS: În afară de faptul că acceptarea cuiva de către majoritate (mai ales într-o epocă în care știm cum se formează opinia publică) nu a fost niciodată criteriu al sfințeniei, nu putem răspunde dacă bătrânii contemporani ai Bisericii (cei promovați, pentru că există și alți bătrâni contemporani care nu sunt promovați) sunt sau nu întinați, deoarece NU trebuie să ne judecăm semenii, ci să procedăm după voia lui Dumnezeu1. În legătură cu aceasta, Sfântul Maxim Mărturisitorul scrie: „Cei trei tineri care nu s-au închinat chipului nu au condamnat pe nimeni, deși toți oamenii se închinau. Ei nu s-au uitat la faptele altora, ci s-au îngrijit ca ei înșiși să nu cadă din adevărata evlavie.La fel, Daniel, când a fost aruncat în groapa cu lei, nu a condamnat pe nimeni care nu se ruga lui Dumnezeu, potrivit poruncii lui Darius, ci s-a îngrijit de sine. A ales să moară decât să se depărteze de Dumnezeu și să fie biciuit de propria conștiință pentru încălcarea legilor firești. Să-mi dea și mie Dumnezeu să nu condamn pe nimeni și să nu spun că eu singur mă mântuiesc” (PG 90, 121).
ÎNTREBARE a domnului Nousis:Cum sunt explicate darurile acestor oameni, precum și orice minune din Biserică (moaște, icoane etc.)?
RĂSPUNS: În ceea ce privește darurile acestor oameni, din nou nu avem nimic de spus, mai ales când știm că există „harismatici” și „făcători de minuni” chiar și în afara Bisericii. Cât despre cum sunt explicate acestea și dacă Harul lui Dumnezeu lucrează, la aceasta va răspunde Sf. Atanasie în următoarea întrebare.
ÎNTREBARE a domnului Nousis:Dacă Harul lui Dumnezeu nu lucrează în toate acestea, atunci ce anume se întâmplă?
RĂSPUNS: Sf. Atanasie a fost întrebat: „Cum se face că unii eretici săvârșesc adesea semne?” El a răspuns: „Aceasta nu ar trebui să ne mire. Căci L-am auzit pe Domnul spunând că mulți, în ziua aceea, vor zice: ‘Doamne, oare nu în numele Tău am scos demoni și am făcut multe lucrări mari?’ Iar El le va spune: ‘Adevărat vă spun, nu v-am cunoscut niciodată; depărtați-vă de la Mine, voi, lucrători ai fărădelegii.’ Adesea nu este virtutea făcătorului de minuni cea care săvârșește vindecarea, ci credința celui care se apropie de el. Căci este scris: ‘Credința ta te-a mântuit.’ Mai mult, este necesar să știm și aceasta: că adesea unii, deși necredincioși, au adus lui Dumnezeu mari osteneli prin asceză, și și-au primit răsplata în acest veac de la Dumnezeu — darul tămăduirilor și al prorociilor — pentru ca în veacul ce va să vină să audă: ‘Ți-ai primit deja cele bune și ostenelile tale; așadar, acum nu ți se mai datorează nimic’” (PG 28, 665). Astfel, Harul lui Dumnezeu, care într-adevăr există, este legat direct de credința creștinilor și NU izvorăște de la ecumeniști sau de la cei aflați în comuniune cu ei.
ÎNTREBARE a domnului Nousis:Dacă, totuși, Harul lui Dumnezeu este într-adevăr lucrător și Biserica este vie, de ce unii care se îngrădesc aleg să se „dezlipească” de ea? Și dacă o fac, unde anume se duc și cu cine se aliniază?
RĂSPUNS: În ceea ce privește Harul Dumnezeiesc, am răspuns deja mai sus. Cei care se îngrădesc de eretici NU se dezlipesc de Biserică, ci de eretici. Procedând astfel, ei exprimă autentic Biserica, deoarece nu se duc nicăieri, ci rămân statornici în ceea ce a fost predat. Să reflectăm împreună cu sfântul Patriarh Meletie Pigas: „Când ne vom ridica toți și vom sta înaintea înfricoșătorului scaun de judecată, pe cine vor recunoaște Părinții ca fiind ai lor? Pe cei care au părăsit credința și tradițiile patristice, sau pe noi, ortodocșii, care nu am schimbat nimic în niciun fel?” (Vasileios Knezis).
ÎNTREBARE a domnului Nousis:Dacă acești bătrâni sunt considerați sfințiți și plini de darurile Sfântului Duh, de ce, aflându-se în aceleași condiții bisericești ca noi, nu s-au despărțit, îndemnați de o corespunzătoare „descoperire” a Sfântului Duh?
RĂSPUNS: La aceasta s-a răspuns deja mai sus. Problema nu este ce nu fac bătrânii, ci ce au făcut Părinții (cei recunoscuți ca bătrâni sfinți).
ÎNTREBARE a domnului Nousis:Oare cei care îndrăznesc sau plănuiesc întreruperea comuniunii de astăzi nu se situează ei înșiși deasupra acestor Bătrâni cu discernământ?
RĂSPUNS: Oare cei care se împărtășesc cu ereticii și nu se îngrădesc nu se situează ei înșiși deasupra Sfinților (Sfinților recunoscuți) și a Părinților, care au întrerupt comuniunea cu ereticii, dându-ne pilda despre cum trebuie să răspundem ereziei?
ÎNTREBARE a domnului Nousis:Mai simplu spus, dincolo de interpretările selective ale Canoanelor, ale Scripturii, ale Părinților și ale istoriei Bisericii, pe ce altceva își bazează clericii și mirenii contemporani tendințele și acțiunile separatiste? Și cât de siguri sunt ei că acțiunile lor se conformează voii lui Dumnezeu și nu sunt păcate?
RĂSPUNS: Dacă Sfintele Canoane, Sfânta Scriptură, Sfinții Părinți și istoria Bisericii nu sunt suficiente ca temelii pentru noi, în comparație cu singura dumneavoastră temelie (bătrânii), avem și noi una asemenea: propriii noștri bătrâni, pe care nu îi veți găsi în suplimentele ziarelor sau pe marile site-uri, ci numai rugându-vă Domnului să vi-i descopere.
Întrebările pe care le punem sunt puține, pentru că dorim sincer să intrăm în dialog. De asemenea, sunt puține pentru ca, în eventualitatea unui răspuns substanțial, să devină limpede intenția de dialog a dlui Nousis și felul în care o înțelege. Așadar, așteptăm răspuns doar la următoarele:
1. Este ecumenismul o erezie? Dacă nu, de ce îl consideră erezie pr. Epiphanios, pe care îl citați în articolul dvs. (numindu-l în mod specific „mai rău decât toate ereziile”)?
2. Dacă ecumenismul este o erezie, nu vorbește oare Canonul 15 al Sinodului I-II despre îngrădirea de cei care o propovăduiesc? Și, dacă acest Canon este măcar opțional, de ce sunt criticați cei care fac uz de el, din moment ce chiar și interpretarea lui ca opțional îi sprijină?
3. Este posibil ca un episcop să fie eretic sau simplul fapt că este episcop exclude această posibilitate? Iar dacă este eretic, care trebuie să fie poziția credincioșilor față de el, potrivit învățăturii ortodoxe?
Prin aceste răspunsuri, domnul Mannis nu promovează ideea greșită că nou-calendariștii nu mai au Har sau că bătrânii harismatici nu sunt sfinți, ci faptul că doar aceștia sunt promovați, cu toate că există mulți bătrâni harismatici care au fost nepomenitori. Aceasta se poate vedea și din articolele de pe site-ul lui: https://krufo-sxoleio.blogspot.com – n. trad. ↩︎
Este o realitate evidentă, pe plan politic, că niciun dictator nu ar putea rămâne la putere fără colaboratori.
Exact același lucru se aplică și pe plan bisericesc. Niciun eretic nu ar putea prospera dacă nu ar avea pe cineva care să-i aplaude erezia — sau măcar să o tolereze în tăcere —, să se împărtășească împreună cu el și să-l urmeze.
Pentru a fi mai clari: Ecumenismul a fost caracterizat ca pan-erezie de teologi și clerici de toate orientările. Deși a început timid, sub lozinca dragostei, astăzi a ajuns să proclame „cu fruntea sus” că Ortodoxia nu este Biserica, ci că împreună cu celelalte erezii — papismul și protestantismul — alcătuiește „Biserica”! Iar patriarhii ecumeniști au reușit aceasta deoarece au avut drept ajutoare și împreună-lucrători, în lucrarea lor nelegiuită, sute de episcopi și mii de preoți și monahi[n. tr. așa cum fac astăzi monahii Theologos și Pimen de la Chilia Buna Vestire din Sfântul Munte, care ne acuză că noi urâm atât erezia cât și ereticii, în schimb ei ăi iubesc pe eretic, dar urăsc erezia…ce dovadă de iubire au dat față de păstrătorii vechiul calendar…], care fie au aplaudat, fie au tăcut în fața trădării!
Astfel, erezia Ecumenismului are două trăsături pe care vechile erezii nu le-au avut: mai întâi, un atac universal împotriva Bisericii Ortodoxe — nu doar împotriva unei singure dogme; iar apoi, aproape acceptarea generală a ereziei de către conducătorii și teologii Ortodoxiei, cu foarte puține excepții în rândul preoților și monahilor.
Trebuie precizat că aceste excepții se referă doar la nivel teoretic — adică la cuvânt și la scris — fără nicio manifestare practică de împotrivire, precum ruperea comuniunii cu erezia.
Partea cea mai dureroasă însă este justificarea pe care acești oameni, îmbrăcați în veșmânt clerical, o aduc ca să își sprijine poziția. Ei afirmă că procedează astfel pentru că doresc să rămână în Biserică, deoarece — susțin ei — dacă ar rupe comuniunea cu superiorii lor eretici sau cu cei care se împărtășesc cu aceia, s-ar afla imediat în afara Bisericii. Ce denaturare a învățăturii ortodoxe!
În timp ce Sfintele Canoane și întreaga ceată a Părinților mărturisitori caracterizează ruperea comuniunii cu cei care propovăduiesc erezia drept o reacție mântuitoare și o apărare a Bisericii, acești oameni susțin exact inversul!
Astfel, nu numai că se aliază cu erezia și o întăresc, ținându-și turma în neștiință lângă cei rătăciți, ci îi și insultă pe toți Părinții mărturisitori din trecut, numindu-i — implicit — oameni care au luptat în afara Bisericii, de vreme ce au făcut exact opusul a ceea ce fac aceștia astăzi.
O dovadă limpede a poziției lor subiective și cu totul neortodoxe este că nu aduc nicio mărturie patristică în sprijinul afirmațiilor lor. Iar în lipsa dovezilor, născocesc mereu altele noi, spre alinarea celor care îi ascultă — deoarece, din când în când, ecumeniștii pe care îi urmează, prin cuvânt și faptă, le fac vechile argumente inutilizabile!..
Scriem acestea deoarece, recent, în Orthodoxos Typos (nr. din 12 martie) a fost publicat un articol al starețului Sfintei Mănăstiri Grigoriu din Muntele Athos, în care — deși este condamnată „rătăcirea ecumenistă” a zilelor noastre — se accentuează în același timp că „noi rămânem în Sfânta noastră Biserică, deoarece credem că în Biserică, și nu în afara ei, putem lupta”.
Adevărul însă este că poziția lor îi așază în afara Bisericii care luptă împotriva ereziei și, în consecință, în tabăra ereticilor cu care se împărtășesc. Iar dacă ținem seama că atoniții îl pomenesc pe Bartolomeu — conducătorul ecumeniștilor — putem înțelege gravitatea acestei afirmații, care, din păcate, exprimă gândirea comună a multora dintre atoniți (cu excepția, desigur, a părinților zeloți).
Sunt suficiente doar cuvintele Sfântului Atanasie cel Mare, care îndeamnă pe credincioși să se roage sub cerul liber pentru a nu se împărtăși cu arienii (ΒΕΠΕΣ 33, 199), sau cele ale Sfinților Ioan Gură de Aur și Teodor Studitul, care arată că vrăjmașii lui Dumnezeu nu sunt numai ereticii, ci și cei ce se împărtășesc cu ei — chiar dacă teoretic resping erezia (P.G. 99, 1164 A) — pentru a răsturna din temelii articolul starețului.
Tragic este faptul că starețul athonit, la finalul articolului său, invocă rugăciunile mărturisitorilor care „au luptat până la moarte” împotriva ereziei. Or istoriceste este demonstrat că această luptă „până la moarte” a fost purtată numai de cei care au rupt comuniunea cu erezia — și de aceea au fost exilați sau omorâți.
În schimb, lucrarea celor care pretind că „luptă în Biserică” este descrisă cu exactă precizie de Sfântul Vasile cel Mare:
„Dar împotriva noastră, pe lângă războiul deschis al ereticilor, s-a ridicat și atacul celor care par a fi ortodocși, care au adus Biserica în cea mai mare slăbiciune.” (Epistola 92)
„Cei care, cu îndrăzneală, au schimbat calendarul bisericesc în zilele noastre, în mod sigur nu au luat în considerare gravitatea (anathemelor) și, pentru dragul astronomiei, nu au dat nicio atenție venerabilei tradiții și duhului Bisericii; iar deși se ocupau de treburile bisericești, au folosit știința doar ca pretext pentru a ascunde înclinările inovatoare care îi stăpâneau.” — Patriarhul Hristofor al Alexandriei, 1939–1966
Întrebarea de ce ar trebui cineva să scrie un articol în apărarea păstrării Calendarului Vechi (iulian) pare, la prima vedere, de prisos. Articole, cărți, volume întregi – dacă nu chiar tomuri – au fost scrise pentru a apăra și explica poziția vechi-calendaristă în Biserica Ortodoxă de astăzi. Totuși, întrucât este responsabilitatea fiecărui creștin să-și însușească credința, acest articol reprezintă aproprierea mea teologică personală și interiorizarea unei probleme care a sfâșiat, și continuă să sfâșie, comunitatea ortodoxă din întreaga lume.
Pentru a înțelege mai bine problemele implicate în această dezbatere, este folositor să reconsiderăm cu atenție originile problemei vechi-calendariste, cu referire specială la motivele principalilor actori care au inițiat decizii privitoare la calendarul bisericesc. Contrar credinței populare, discuția noastră nu începe în 1924 (deși această dată are importanța ei), ci cu 1590 de ani mai devreme, în anul 325 d.Hr., când a avut loc Sinodul I Ecumenic de la Niceea, sub ocrotirea împăratului Constantin. Într-o Epistolă Sinodală trimisă tuturor Bisericilor la încheierea lucrărilor, Sinodul a fixat „pentru totdeauna” data Paștelui ca fiind „prima duminică după luna plină de după echinocțiul de primăvară.”
Această metodă, la prima vedere ciudată, nu era o excentricitate matematică a Părinților. Ea avea serioase motivații teologice. În primul rând, Sinodul a stabilit această regulă pentru a coordona sărbătorirea Paștilor în toate Bisericile din lume (unele prăznuind atunci Paștele chiar odată cu Pesah-ul iudaic). Fixarea acestei date era menită să fie o manifestare a unității credinței în Hristos. Era un act de dragoste și unitate care trebuia să slujească drept mărturie, arătând unica credință, unicul botez și unitatea euharistică ce lega pe creștini, de la Răsărit la Apus.
În al doilea rând, teologic vorbind, data a fost aleasă ca mărturisire a credinței că în Hristos Iisus s-au împlinit nădejdile Vechiului Israel. Hristos este adevăratul Paște, Mielul cel adevărat prin al Cărui Sânge întreaga omenire – iudei și neamuri – este izbăvită din moarte. A suprapune Paștele creștin, care exprimă împlinirea mântuirii, cu Pesah-ul iudaic, care este doar tip și preînchipuire, ar fi fost o contramărturie la Evanghelie. De aceea Sinodul a poruncit în mod absolut ca Paștele să nu fie sărbătorit niciodată odată cu sau înaintea Pesah-ului.
Această rânduială a fost, în timp, ignorată de Bisericile Apusului (catolică, anglicană etc.). În schimb, toate Bisericile Ortodoxe – chiar și cele de stil nou (cu excepția evidentă a finlandezilor și a românilor în 1926 și 1929) – au păstrat intactă Pascalia.
Totuși, înainte să ne mângâiem prea mult cu acest fapt, trebuie subliniat anul liturgic este așezat ca un tot unitar, bine legat în toate părțile lui. Timp de aproximativ 1600 de ani, Biserica a rânduit sărbătorile – fixe și mobile – într-o unitate care dădea sens întregului ciclu liturgic. Schimbarea sărbătorilor fixe avea, în mod inevitabil, consecințe asupra întregului an liturgic, chiar dacă Pascalia rămânea neschimbată. Uneori posturile deveneau sărbători și invers într-un mod aproape absurd (de exemplu, Postul Sfinților Apostoli, care în unele ani devine practic inexistent pentru nou-calendariști).
Dar să vedem cum a fost introdus istoric Noul Calendar.
Noul Calendar (gregorian) a fost introdus de Papa Grigorie al XIII-lea în 1582, la sfatul „astronomilor” săi care observaseră corect că vechiul calendarul iulian se abătea de la anul natural. Papa, ca suveran absolut al Statelor Papale, pur și simplu a decretat intrarea în vigoare a unui calendar nou. Aceasta a aruncat întreg calendarul apusean în dezordine față de restul lumii creștine și a contravenit hotărârii Sinodului I Ecumenic. De aceea Paștele apusean cade adesea în sau chiar înainte de Pesah. Dar în acea vreme Roma căzuse în schismă și erezie și nu se mai socotea legată de hotărârile Părinților. Regula ei de credință era cuvântul Papei.
De ce această grabă? Nu din știință. În Roma renascentistă, astronomul era de fapt astrolog. Cei ce au conceput calendarul gregorian erau ghicitori în stele. Calendarul lor nu a fost discutat nici de episcopi, nici de teologi.
Papa Grigorie a încercat apoi să convingă pe Patriarhul Ieremia II al Constantinopolului să accepte calendarul. Acesta a convocat Sinodul din 1583, împreună cu patriarhii Alexandriei și Ierusalimului, care a emis celebrul Sigillion prin care erau anathematizate pretențiile papale și noul calendar și noua pascalie. Această anatemă a fost repetată la 1593, 1670, 1827, 1895, 1902, 1903, inclusiv de Sinoadele Rusiei, României și Greciei.
Acesta este calendarul care a fost impus, cu semnătura unui singur episcop – Arhiepiscopul Hrisostom Papadopoulos al Atenei –, la 10/23 martie 1924. De ce? Pentru ce atâta zel în a răsturna secole de anateme pentru a introduce un calendar fabricat de astrologii Papei?
Răspunsul este simplu: un zel covârșitor pentru ecumenism.
Enciclica Patriarhiei Constantinopolului din 1920 o arată limpede: se cerea „apropierea Bisericilor”, considerarea eterodocșilor drept „rude duhovnicești” și „părtași la aceeași făgăduință”, după Efeseni 3,6. Primul punct propus pentru realizarea acestui plan: un calendar comun.
Până în 1924, liderii Constantinopolului merseseră și mai departe. În 1921, patriarhul Meletie Metaxakis a participat la slujbe anglicane, s-a rugat împreună cu anglicanii, a predicat și a binecuvântat acolo. În 1922, Constantinopolul a recunoscut valabilitatea „hirotoniilor” anglicane.
Așadar, motivația reală a schimbării calendarului era ecumenismul de tip nepăsător. Calendarul a fost prima concesie pe care ortodocșii au făcut-o cu speranța unei false unități cu ereticii.
Obiecțiile principale față de Noul Calendar sunt:
Teologice. Calendarul exprima unitatea în credință și în Taine. Noul Calendar rupe această unitate. Într-o parte a Ortodoxiei se postește, în altă parte se prăznuiește.
Liturgice. Noul Calendar distruge coerența anului liturgic. Exemplele sunt multe: Postul Apostolilor dispare în anumite ani, iar sărbătorile fixe sunt rupte de logica întregului ciclu liturgic.
Ecleziologice. Metoda introducerii noului calendar a fost neortodoxă. S-a impus „de sus”, ca în papism, fără consultare sinodală, fără consultarea celorlalte Biserici Ortodoxe, fără consultarea clerului și a teologilor.
Recepția Bisericii. Chiar dacă toți episcopii ar fi de acord, o învățătură trebuie primită de poporul dreptcredincios pentru a fi validă. Istoria arată că poporul și monahii au salvat Ortodoxia de multe ori de sinoade corupte.
Motivația greșită. Calendarul a fost schimbat doar pentru compromis cu eterodocșii. Nu a adus niciun beneficiu Ortodoxiei, ci doar dezbinare internă. Nu a apropiat pe nimeni de dreapta credință.
În plus, introducerea noului calendar a fost însoțită de persecuții brutale împotriva ortodocșilor de stil vechi. Preoți bătrâni au fost bătuți și bărbieriți cu forța, maici batjocorite, credincioși loviți, altare răsturnate. Martira Ecaterina Rusta a fost ucisă în 1927 pentru apărarea unui preot de stil vechi.
Această prigoană a fost săvârșită de aceiași oameni care, în 1920, vorbeau despre „întărirea iubirii între Biserici.”
De ce sunt creștin ortodox de stil vechi? Răspunsul este simplu: pentru că este logic. Pentru că așa rămân credincios tradiției Bisericii și hotărârilor Părinților. Calendarul Vechi a născut sfinți și martiri. Iar cei care au introdus Noul Calendar nu au dat, nici până astăzi, un singur motiv temeinic pentru a-l primi.
„…Vedem acum că toți patriarhii, absolut toți patriarhii — voi folosi un cuvânt blând — au ‘alunecat’. Dar, desigur, cine îi va judeca? Să nu fie — cu siguranță nu noi! Să lepădăm acest gând o dată pentru totdeauna! Nu noi și nici, așa cum unii ne sugerează… niște… mici… subdiviziuni ale Bisericii Grecești, ale Bisericii Române, ale Bisericii Bulgare, spunând că ar trebui să ne adunăm… și apoi să facem…
„Să nu fie niciodată! Nu vom merge niciodată pe calea unei asemenea batjocuri — niciodată! Biserica Rusă din Afara Granițelor va rămâne așa cum a stat întotdeauna, cu totul singură într-o singurătate incredibilă, dar nu noi suntem vinovați de această singurătate. Nu am făcut nici măcar un pas ca să rămânem singuri! Suntem singuri doar pentru că toți ceilalți s-au abătut de la calea Bisericii lui Hristos. Ei s-au abătut — și acesta este un fapt.
„Dar grecii sunt întotdeauna nechibzuiți, mereu exagerează, mereu merg în extreme… Însă noi nici măcar nu ne gândim să întemeiem vreun fel de tribunal. Să ne păzească Dumnezeu — am deveni de râsul lumii întregi dacă am îndrăzni să facem una ca aceasta! Pur și simplu nu putem face așa ceva!”
— Mitropolitul Vitalie al New York-ului, dintr-o cuvântare către clerul Eparhiei Europei Occidentale, la Mănăstirea Lesna, 24 iunie 1997.
Problema schimbării Calendarului bisericesc nu este, în general, cunoscută. Chiar și dintre cei preocupați de viața religioasă, puțini știu motivele pentru care Biserica de Stat a Greciei a schimbat calendarul și a acceptat calendarul Papei Grigorie al XIII-lea, prezentat în mod înșelător ca și „Calendarul iulian îndreptat”.
Pe cei care au o idee vagă despre acest subiect, dacă îi întrebi de ce s-a făcut schimbarea, îți vor răspunde că „vechiul” calendar iulian este greșit, că pierde zile și că, dacă nu s-ar fi intervenit, în curând am fi ajuns să serbăm Crăciunul vara! (Se pare că astfel de persoane au fost influențate de felicitările de Crăciun cu zăpadă, uitând că frații noștri ortodocși din Australia prăznuiesc Nașterea Domnului în mijlocul verii australiene, fără ca asta să strice sărbătoarea.) [Putem adăuga că diferența dintre calendarul iulian și cel gregorian va crește cu doar trei zile până în secolul XXIV și că, în realitate, ar trebui să treacă aproximativ 24.000 de ani ca Nașterea Domnului să cadă vara conform Vechiului Calendar.]
Câțiva, ceva mai „învățați”, când vine vorba de schimbarea calendarului, invocă idei neclare despre teorii astronomice. Dar nu insistați în întrebări: veți descoperi că acești „astronomi” nu știu nici măcar numele planetelor din sistemul solar!
Alții cred că schimbarea calendarului este doar o chestiune din trecut, o dispută veche, care nu mai interesează decât pe încăpățânații „vechi-calendariști” și că nu are legătură cu viața canonică a Bisericii.
Toți acești oameni sunt într-o mare înșelare. Problema calendarului nu a fost rezolvată. Nici măcar cei care au implementat schimbarea în 1924 – provocând confuzie uriașă – nu și-au atins scopul final al reformei.
Pentru a înțelege importanța subiectului, trebuie amintit că așa-numitul „vechi” (de fapt, bisericesc) calendar și Pascalia (formula pentru calculul datei Paștelui) au fost stabilite de Sinodul I Ecumenic din 325. La acest Sinod au participat Sfântul Constantin cel Mare, Sfântul Nicolae, Sfântul Spiridon, Sfântul Atanasie și cei 318 Sfinți Părinți. Ei știau încă de atunci că există neajunsuri în calendarul iulian, dar au considerat că unitatea Bisericii și evitarea prăznuirii împreună cu ereticii sunt mai importante decât exactitatea astronomică.
Această unitate a fost ruptă, după 1300 de ani, de papa eretic Grigorie al XIII-lea, care a introdus calendarul gregorian și a încercat să-l impună și Ortodoxiei. Patriarhii ortodocși ai vremii au reacționat, convocând Sinoade Pan-Ortodoxe în 1583, 1587 și 1593. Acestea nu doar că au condamnat calendarul papal, ci au pus anatema asupra celor care îl acceptă. Aceste hotărâri nu au fost niciodată retrase și sunt valabile până astăzi.
Fiecare ortodox ar trebui să știe adevăratele motive ale schimbării calendarului în 1924. Ele nu au legătură nici cu dorința de „a nu serba Crăciunul vara”, nici cu calcule astronomice. Motivul real, care a adus o asemenea dezbinare între ortodocși, se găsește în istoria celei mai mari trădări a Ortodoxiei în secolul XX: ecumenismul.
Să vedem aceasta chiar din scrierile promotorilor schimbării: vestita Enciclică din 1920, emisă de Patriarhia Ecumenică „către Bisericile lui Hristos de pretutindeni”. Această enciclică este remarcabilă pentru că, pentru prima dată, ereziile sunt numite „Biserici ale lui Hristos”. Și de către cine? De către ierarhii venerabilei Patriarhii Ecumenice!
Enciclica pune bazele unirii tuturor „bisericilor”, indiferent de credințele lor. Este actul fondator al ecumenismului. În ea sunt enumerate măsurile ce trebuie luate. Iar prima măsură? Iată:
„Adoptarea unui calendar unic pentru serbarea marilor sărbători de către toate bisericile în același timp.”
Ați citit cu atenție? Recitiți. Nu se spune nimic despre pierderea zilelor. Nimic despre Crăciun vara. Nimic despre erori astronomice. Întreaga problemă a schimbării calendarului este trădarea credinței ortodoxe prin ecumenism. Toate justificările invocate sunt pentru cei simpli, pentru cei pe care promotorii ecumenismului îi consideră incapabili să înțeleagă adevăratele lor planuri.
Schimbarea calendarului a fost amânată până la „momentul potrivit”: anul 1924, în mijlocul tragediei din Asia Mică, al schimbului de populații și al dictaturii Plastiras–Gonatas. Acești „păstori-lupi”, slujitori ai ecumenismului, au dat viață proverbului: „Lupul se bucură de tulburare.”
Dar planul lor a rămas neîmplinit. Enciclica cerea ca toate marile sărbători să fie prăznuite de toți creștinii în același timp. Ei au reușit doar impunerea calendarului papal pentru sărbătorile fixe. Au dorit să impună și Pascalia papală, dar nu au reușit – decât în România, pentru doi ani, marcați de sânge, în urma protestelor ortodocșilor. Finlanda a adoptat-o „din motive pastorale”. Ceilalți moderniști sunt obligați să folosească vechiul calendar pentru Triod și Penticostar: adică trăiesc după două calendare!
De aceea problema calendarului nu este rezolvată. Rămâne „spinul” neîmplinirii Enciclicei din 1920: impunerea unei noi Pascalíi.
De ani de zile, ei discută cum să împlinească acest obiectiv. Știu ce s-a întâmplat după schimbarea calendarului și nu vor să provoace apariția unei noi categorii: „vechi-pascaliști”. Nu din grijă față de credincioși, ci ca să nu pară incompetenți în fața stăpânilor lor masonici.
Astfel, periodic apar propuneri: – fie adoptarea calculului „corectat” occidental, – fie stabilirea unei duminici fixe, în aprilie sau mai, „acceptabilă și pentru heterodocși”.
Această din urmă idee, avantajoasă lumii secularizate, rămâne o încălcare a Tradiției și a hotărârii Sinodului I Ecumenic.
Întrebare către noii-calendariști „conservatori”
Fraților nou-calendariști, care încercați să rămâneți evlavioși: Ce veți face în fața acestei noi trădări?
Despre autor
Părintele Antonie Gavalas (+2016) a fost preot al Bisericii Acoperământului Maicii Domnului, o parohie vechi-calendaristă din Astoria, New York. A absolvit Seminarul Sfânta Cruce din Brookline și a fost hirotonit de Biserica Rusă din diaspora în 1971. În 2012 a fost ales Mitropolit al New Yorkului de Sinodul „Mateiților”. Articolul acesta a apărut în greacă în iunie 1996 în ziarul Homogeneia, iar traducerea engleză în Orthodox Tradition.
Respingere la paginile 91–92 din cartea „ΣΥΓΚΡΙΜΑΤΟΣ” a lui Alex. Kalomiros, secțiunea „Despre pierderea harului în Tainele nou-calendariste”… Sfântul Munte 6 mai 1979
Preaiubitul meu domnule Alexandru, Hristos a înviat!
După scrisoarea domnului Hatzigiannakis și telegrama sa, prin care se cere ca frații din parohia dumneavoastră să primească doar o examinare scrisă a cunoscutei chestiuni privitoare la Sfintele Taine, din ascultare față de Starețul meu, vă trimit această scrisoare. Personal, socotesc că subiecte de o asemenea natură pot fi lămurite în chip adecvat numai prin discuție directă. Experiența mea în această privință este bogată, fiindcă nici cu răposatul părinte Marcu nu s-a ajuns la vreun rezultat, deși m-am ostenit mult.
Așadar, considerând corectă poziția a VI-a (a nou-calendariștilor) din „Sygkrima”, pag. 90, trec la respingerea poziției dumneavoastră, așa cum apare la paginile 91–92 din aceeași lucrare.
Mai întâi, vă informez că nici sinodul local al Romei, nici cel al Alexandriei nu l-au condamnat pe Nestorie ca persoană, așa cum afirmați, ci doar învățătura lui. Iată mărturia istoriei în această privință:
„Pe baza tuturor acestora (predicile lui Nestorie și corespondența cu Chiril, n. mea), un sinod latin, întrunit la Roma în anul 430 sub Celestin, a condamnat învățătura lui Nestorie, iar același lucru l-a făcut și sinodul episcopilor din Egipt, întrunit în același an la Alexandria sub Chiril.” (I. Karmiris, Dogmatica și Simbolica Bisericii Ortodoxe, vol. I [1960], p. 141)
Prin urmare, la întrebarea dumneavoastră plină de frământare „Când, în cele din urmă, a fost tăiat Nestorie din Biserică?”, istoria răspunde limpede: în anul 431, prin Sinodul III Ecumenic.
Tocmai pentru aceasta, formulările din epistolele sinodale ale sinoadelor locale menționate: a) „este alungat din toată Biserica sobornicească” și b) „nu are nici parte cu noi, nici loc sau cuvânt între preoții și episcopii lui Dumnezeu”,
au sens de viitor, adică: vei fi alungat… vei înceta să fii episcop, pentru că aceasta este hotărârea ce va fi dată împotriva ta în sinodul care urmează să te judece.
Asemenea exemple găsim și în Scriptură. Astfel, în Facerea 2, 17 citim: „din pomul cunoștinței binelui și răului să nu mâncați; în ziua în care veți mânca din el, cu moarte veți muri”, deși (Adam și Eva) au murit după sute de ani.
„Căci, după dumnezeiescul Hrisostom, îndoită este osânda celor vinovați: una prin hotărârea celui ce judecă, iar cealaltă prin însăși firea și urmarea faptei, adică cea viitoare. Așadar, Adam, în ziua în care a mâncat, a murit, deși era viu. Cum a murit? Prin hotărâre, spune el, nu încă prin urmarea firii și a faptului (iar ca să lămurească, adaugă): căci cel ce s-a făcut pe sine pasibil de pedeapsă este deja sub osândă, chiar dacă nu în fapt, deocamdată, ci prin hotărâre.” (Neofit Kavsokalivitul, Epitome a Canoanelor, p. 535, manuscris nepublicat)
Referitor la poziţia de la pag. 92: „Sinodul însă nu alungă Harul, Dumnezeu nu primeşte porunci de la oameni, Sinodul pur şi simplu constată retragerea Harului şi proclamă, prin hotărârea sa, acest fapt” — am următoarele observații. Sinodul ia ceea ce a dat; adică harul preoției pentru săvârșirea Tainei. După cum a colaborat cu Dumnezeu la hirotonie ca să-i dea omului acel har (nu cred că şi acea colaborare poate fi negată), tot astfel, pentru a i-l lua, colaborează iarăşi cu Dumnezeu — aşa se arată clar din motivele invocate de Sinodul III Ecumenic. „Deci, Domnul nostru Iisus Hristos, defăimat de către el, A HOTĂRÂT, prin acest preasfânt Sinod, ca acelaşi Nestorie să fie străinat de demnitatea episcopală şi de orice cămară preoțească” (S., p. 90). Vedeţi ce scrie? „Hristos a hotărât PRIN prezentul preasfânt Sinod…” Ce poate fi mai limpede despre colaborarea amintită în condamnarea ereticilor? De aceea sinodul nu „constată pur şi simplu retragerea Harului”, cum afirmaţi (şi prin ce metodă ar face-o oare?), ci constată perseverarea sau nepăsarea ereticului faţă de doctrinele sale; iar atunci când constată neîntoarcerea lui, adică rezistenţa conştientă la noi, rămânerea lui în erezie, îl cateriseşte.
Prin urmare afirmaţia dumneavoastră: „Deci separarea ereticului de Biserică nu are nicio legătură cu hotărârile sinodului clerical” (S., p. 53) este cu totul străină credinţei şi practicii Bisericii Ortodoxe. Sunt de acord doar cu un singur punct: orice păcat, şi deci şi erezia, înlătură din om harul personal — harul pe care îl are orice ortodox botezat — aşa cum în mod viu învaţă şi viaţa Sfântului Paisie cel Mare, când spune că ucenicul lui a pierdut harul lui Dumnezeu pentru că în faţa unui iudeu a arătat necredinţă. La fel l-a pierdut şi Adam imediat după neascultare.
Harul suplimentar al clerului însă îl primim cu gândul că nu se pierde (căci darurile şi chemarea lui Dumnezeu sunt neschimbătoare), ci rămâne neputincios de a se face activ (se opreşte din lucrare — reţinere). Imediat odată cu condamnarea hotărâtă de sinod, acel har pe care sinodul i l-a dat este retras. Mai simplu: dacă socotim preotul o lampă şi curentul harul, sinodul face numai să îl desconecteze din circuit, astfel încât lampa nu se mai poate aprinde; în rest lampa rămâne din punct de vedere exterior lampa, dar fără lumină — adică preot fără putinţa de a săvârşi Taine. Aceasta este învăţătura Bisericii şi dogmatică. (Restul sunt doar raţionamente personale.)
Şi voi, pentru cei care vor să se ocupe cu asemenea chestiuni, aţi scris: „Tainele bisericii şi tot ce priveşte Harul lui Dumnezeu sunt dincolo de raţiune şi înţelegere. Să nu bagăm în ele gândirea noastră orgolioasă, raţionalistă, cu pretenţia de a pricepe judecăţile lui Dumnezeu inaccesibile oamenilor şi îngerilor” (S., p. 65). Din păcate însă nu aţi respectat această regulă şi aţi proclamat tocmai contrariul a ceea ce am primit şi am învăţat.
Referitor la sfântul Ipatie și la termenii „lup” sau „pseudo-episcop” din Sinodul II, vă spun că aceștia vor doar să arate că episcopul la care se referă a deviat de la învățătura dreaptă, nu însă că nu mai săvârșește Sfintele Taine. O interpretare literală a acestor termeni duce mereu la concluzii greșite. De altfel, și Ipatie, după logica strictă pe care o aplicați, nici măcar nu ar fi fost ortodox, să nu vă mirați de aceasta. Priviți cu atenție la concluziile ce reies din viața lui. Episcopul lui Ipatie era Eulalie. Amândoi îl aveau ca întâistătător pe patriarhul Nestorie. Dar până la depunerea lui Nestorie de către Sinodul III Ecumenic, Eulalie era în comuniune cu el, și în același timp era în comuniune și cu Ipatie(vezi viața sa extinsă și mențiunile din „Synkrima”, p. 92). Așadar, cineva ar putea să îi spună lui Ipatie, parafrazând puțin din „Synkrima” (p. 13): „De ce îl eviți pe Nestorie, dacă, de fapt, tot pe el îl pomenești?” Și aceasta pentru că îl pomenea pe Eulalie, iar Eulalie îl pomenea pe Nestorie, și astfel „toată aparenta ortodoxie (a lui Ipatie) se destramă” (p. 13).
Litera, într-adevăr, ucide. Vă dau și un alt exemplu. Apostolul Pavel îl numește pe cel lacom „închinător la idoli” (Efeseni 5, 5). Dar majoritatea clericilor sunt lacomi, adică iubitori de argint, de avere, de aur, așadar ajung închinători la idoli. S-a auzit vreodată de un idolatru care să săvârșească Tainele creștine? Așadar, după această logică, orice cleric lacom nu ar săvârși Tainele!… [În aceeași categorie intră și expresia din „Sigilion”: „ca pe niște mădulare putrezite, tăindu-le”. „Putrezit” aici este echivalentul lui „pseudo-episcop” din Sinod.]
Iar afirmația din scrisoarea dvs. către mine (1973), că „Sfinții Părinți nu au făcut niciodată deosebire între eretici, înainte de condamnarea sinodală, care ar avea Taine, și eretici după condamnarea sinodală, lipsiți de Taine”, seamănă perfect cu argumentul anti-isihast al anti-kollyvazilor din Athos:
„Unde au scris Părinții că ne putem împărtăși fără post?” Și totuși, au arătat-o prin însăși practica lor, iar Biserica o mărturisește atât prin lucrarea ei vie, cât și prin alte formulări care poartă acest sens. Așa și aici, concluzia dumneavoastră se află în opoziție directă cu practica Bisericii.
Acordul din Canonul 68 al Sfinților Apostoli, pe care îl invocați, în final, nu vă susține. Explic de ce: faptul că „iconomia a făcut ca hirotoniile iconoclaștilor să fie primite de Sinodul VII”, după cum scrie sfântul Nicodim, nu înseamnă că aceștia nu primiseră harul preoției. Aici, „iconomie” trebuie înțeles în legătură cu numeroasele abateri ale iconoclaștilor, atât ale celor care au fost primiți, cât și ale celor care i-au hirotonit, pentru că se aflau sub osânda caterisirii. Acest lucru reiese și din următoarele: același Sinod VII Ecumenic (Act. 1) îl arată pe președintele său, sfântul Tarasie, spunând: „Am dat ascultare poruncilor Părinților. Așadar, trebuie primiți cei hirotoniți de eretici?” Iar sfântul Sinod a răspuns: „Da, Stăpâne, am ascultat, și se cuvine a fi primiți” (Pidalion, p. 582, nota 1).
Dacă însă am lua izolat aceste cuvinte ale sinodului, fără deosebirea dintre ereticii de dinainte și cei de după hotărârea sinodală, am ajunge la concluzia inadmisibilă că hirotoniile ereticilor trebuie primite în orice condiții și, prin urmare, și tainele lor. Dar că sfântul Nicodim socotea aceste hirotonii ca fiind săvârșite în interiorul Bisericii, o arată și exemplele pe care le dă în aceeași corespondență din Pidalion, p. 90: „Căci și patriarhul Anatolie a fost hirotonit de ereticul Dioscor și de sinodul eretic din jurul lui, iar sfântul Meletie al Antiohiei de arieni…”. Atât Dioscor, cât și arienii care l-au hirotonit pe Meletie au făcut acestea fiind încă în Biserică, adică înainte de a fi depuși sinodal, de aceea actele lor au fost primite.
Mult mai limpede explică aceste lucruri marele Neofit Kavsokalivitul în „Epitome la Sfintele Canoane” (p. 527, nota 50), unde spune așa, și vă rog să cercetați cu atenție:
„Să se știe că Sinodul VII, spre sfârșitul actului I, spune că Sinodul VI nu a respins hirotoniile date de învățătorii ereziei monothelite, întrucât pe mulți dintre membrii sinodului îi avea hirotoniți de ei. De aceea, trebuie luat în seamă cum se împacă acestea cu canonul 68 apostolic, care respinge necondiționat hirotoniile de la eretici, și cu epistola către nicopolitani a părintelui Vasile, care pe cei puși de mâini nelegiuite de eretici, spre surparea credinței, nici siliți, nici din ambiție, nu îi primea în rândul clerului.
Trebuie avut în vedere dacă cei pomeniți nu au fost hirotoniți de unii care încă nu fuseseră judecați sinodal, fiind astfel socotiți încă între ortodocși. Căci pe întâistătătorii Sinodului IV, adică pe Anatolie al Constantinopolului și pe Maxim al Antiohiei, i-a hirotonit Dioscor al Alexandriei, monofizitul, înainte ca el însuși să fi fost judecat sinodal ca eretic. La fel, cei hirotoniți de monoteliți, de Serghie, Pyrrhus, Petru și Pavel, care au luat parte la Sinodul VI, abia după hirotonire s-au adunat și i-au anatemizat pe cei care îi hirotoniseră, ca eretici.
De aceea, hirotoniile celor ce au luat parte la Sinoadele VI și IV nu au fost respinse, fiind săvârșite până atunci de persoane încă netrecute prin judecata sinodală și, astfel, nu de eretici declarați ca atare. Căci pe cei hirotoniți de eretici după hotărâre sinodală, Sinodul VII (la sfârșitul actului I) îi supune caterisirii. Dar cei bănuiți de erezie, însă nejudecați încă sinodal, erau socotiți încă în comuniune, iar hirotoniile lor s-au făcut de persoane aflate încă în comuniune. Cei care i-au dovedit eretici pe cei ce i-au hirotonit au făcut-o după hirotonire, nu înainte. De aceea, Sinodul VII a primit hirotoniile date de cei încă nejudecați sinodal ca eretici…”
Toate cele de mai sus, iubite domnule Alexandru, ar trebui să vă convingă că teoria dumneavoastră privind pierderea harului la cei căzuți în erezie în mod conștient, înainte de o decizie sinodală, nu se susține.
Și încă ceva: cine ne va spune fără greș că preotul A astăzi, preotul B mâine, sau preotul C poimâine au devenit eretici în mod conștient? Dumneavoastră? Eu? Spuneți că faptele lor arată aceasta. Da, dar se poate ca ele să nu izvorască din convingere eretică, iar judecați în sinod să se dovedească neeretici în mod conștient. Așadar, este nevoie de un organ oficial și definitiv care să confirme aceasta, iar acela este Biserica, prin sinod.
Respingerea acestei poziții duce la o confuzie gravă. Iată un exemplu simplu, dintre multe altele pe care vi le-aș putea aduce. Scrieți în epistola dumneavoastră: „Nou-calendariștii nu au pierdut harul tainelor în 1924, pentru că erezia ecumenismului încă nu era manifestată…”. Da, dar ea era deja manifestată și asumată conștient de autorii enciclicei din 1920 și de cei care au pus-o în aplicare, patriarhi, episcopi și alții. Dacă, așadar, toți aceștia au pierdut harul de atunci, înseamnă că hirotoniile și celelalte slujiri ale lor „merg în gol”, cu urmarea că ar trebui să ne îndoim chiar și de propriul nostru botez.
Și raționamentul dumneavoastră: „cei care sunt eretici în mod conștient pierd harul tainelor înainte de hotărârea sinodală, iar cei care doar au încălcat canoane sau legea morală sunt pasibili de judecată în fața unui sinod care va decide dacă îi caterisește sau nu, iar până atunci tainele lor sunt valide”, reprezintă doar o convingere personală. V-aș fi recunoscător dacă mi-ați arăta măcar un teolog sau Părinte al Bisericii care să susțină acest mod de a judeca.
Și încă o adăugire: vă îndoiți că există canoane a căror încălcare însăși constituie proclamarea ereziei celui care le calcă? Ca un exemplu simplu, vă amintesc cele scrise de sfântul Nicodim în cunoscuta notă de la pagina 5 a Pidalionului (la final). După cum se vede, încălcarea Canonului 46 apostolic îl duce pe cel care îl încalcă la erezie, fiindcă acesta ajunge să creadă că există har și în afara Bisericii, luptând împotriva dogmei Bisericii celei una, adică împotriva unității ei. Și totuși, chiar și pentru acesta, potrivit aceluiași sfânt, se aplică distincția între „potențial” și „în fapt”.
Acestea am avut de observat, prea iubite domnule Alexandru, cu privire la „comparativul” dumneavoastră și la scrisoarea trimisă, și le-am expus foarte pe scurt. Desigur, toate cele de mai sus ar fi putut fi spuse mult mai limpede și pe larg într-o convorbire, lucru care, poate, se va întâmpla cândva. Oricum, ar fi pentru noi o mare bucurie să vă găzduim în chilia noastră, împreună cu domnul Hatzigiannakis sau cu oricine altcineva, ca să putem discuta în tihnă nu doar această temă, ci și multe altele care ar trebui să preocupe un credincios în vremea noastră.
În încheiere, vă urez sănătate dumneavoastră și familiei. Vă rog să transmiteți salutările mele domnului Hatzigiannakis și tuturor fraților întru Hristos din parohia dumneavoastră.
Aşa grăiesc Sfinţii Părinţi: abaterile de-a stânga şi de-a dreapta sunt la fel de rău-pricinuitoare… Cu trebuinţă este a umbla pe calea împărătească, stând deoparte de aceste extreme.(Sfântul Cuvios Ioan Cassian, Cuvântarea a II-a.)
Pravoslavnicii creştini vieţuiesc astăzi într-una din cele mai silnice perioade ale istoriei Bisericii lui Hristos. Diavolul, care este vrăjmaşul mântuirii omului, atacă pe toate părţile şi se luptă prin toate mijloacele: nu numai ca să abată pe cei credincioşi de la cărarea cea mântuitoare, arătată de către Biserică, ci să biruiască chiar Biserica lui Hristos, în ciuda făgăduinţei Mântuitorului (Mt. XVI, 18), şi să schimbe Însuşi Trupul lui Hristos într-o organizaţie ecumenistă, pregătind venirea alesului său, antihristul, marele conducător al lumii din zilele de pe urmă.
Ştim, cu siguranţă, că această încercare a lui satan nu va izbândi; Biserica va fi Mireasa lui Hristos până la sfârşitul lumii şi Îl va întâmpina pe Hristos-Mirele, la a Doua Sa Venire, neprihănită şi nestricată de unirea nelegiuită cu apostazia acestui veac. Dar marea întrebare a vremurilor noastre, care frământă pe toţi creştinii ortodocşi, este una foarte importantă: Biserica va dăinui, dar câţi dintre noi ne vom mai găsi în dânsa, ţinând piept puternicelor încercări ale diavolului de a trage din sânul ei?
Vremurile noastre se aseamănă mult celor ale Sfântului Ierarh Marcu al Efesului, din secolul al XV-lea, când părut era că Biserica este aproape gata de a fi dizolvată în nelegiuita unire cu papistaşii.
Cu mult mai rele şi primejdioase sunt vremurile noastre, decât acelea. Atunci, unirea a fost un act impus cu forţa, din exterior; pe când acum, ortodocşii au fost pregătiţi vreme îndelungată pentru apropiata contopire ecumenistă a tuturor bisericilor şi religiilor, după decenii de relaxare, indiferenţă, duh lumesc şi îngăduinţă în minciuna pierzătoare cum că „nimic nu ne desparte cu adevărat” de toţi ceilalţi care îşi spun creştini. Biserica Ortodoxă a supravieţuit falsei uniri de la Florenţa, şi chiar a cunoscut, după aceasta, o perioada de înflorire în exterior şi de sporire duhovnicească înlăuntrul ei. Dar oare, după noua falsă unire – ce se urmăreşte acum, cu un elan sporit -, va mai dăinui Ortodoxia în afara catacombelor şi a pustiei?
În timpul ultimilor zece ani şi mai apoi, sub catastrofalul curs ecumenist, urmat de patriarhul Atenagoras şi urmaşii săi, Bisericile Ortodoxe s-au apropiat, deja îngrijorător de mult, de un naufragiu deplin. Cea mai recentă declaraţie „ecumenică” a Patriarhiei Constantinopolului, „Mărturisirea de la Thyateira” (a se vedea The Orthodox Word, nr. din ian.-feb. 1976), este îndeajuns de grăitoare spre a dovedi cât de mult s-a pierdut din conştiinţa ortodoxă, de către Biserica Locală, cea care, odinioară era cea dintâi între Bisericile Ortodoxe, la mărturisirea Adevărului lui Hristos; acest document sinistru arată doar cât de aproape sunt ierarhii de la Constantinopol spre a fi absorbiţi în „creştinătatea” necreştină – lumea heterodoxă a Apusului, înainte chiar de unirea formală ce încă se pregăteşte.
Rădăcinile ecumenismului actual din Bisericile Ortodoxe ne conduc, mergând înapoi în timp, până la inovaţiile şi modernismul unor ierarhi ai anilor 1920. În Biserica Rusă oficială [Patriarhia Moscovei], aceste tendinţe au zămislit, pentru început, mişcarea numită „Biserica Vie”, care, cu sprijinul regimului comunist, a încercat să îl înlăture pe Patriarhul Tihon şi să „reformeze” Biserica într-o manieră protestantă radicală, iar apoi – ca un urmaş mai „conservator” al „Bisericii Vii” – instituţia bisericii serghianiste (Patriarhia Moscovei), care a insistat, la începuturi, asupra aspectului politic a reconcilierii cu ideologia şi ţelurile comuniste (conform scandaloasei „Declaraţii” a Mitropolitului Serghie din 1927), şi doar în ultimele decenii s-a aventurat, iarăşi, pe tărâmul inovaţiilor bisericeşti, prin participarea sa activă în mişcarea ecumenistă. În Biserica Greacă, situaţia a fost asemănătoare: „Sinodul Pan-Ortodox” renovaţionist din 1923, cu reformele sale protestante, inspirate de către patriarhul Meletie Metaxakis de tristă amintire, s-a dovedit a fi prea radical pentru a fi acceptat de către lumea ortodoxă, şi renovaţioniştii au trebuit să se mulţumească doar cu impunerea unei reforme a calendarului asupra câtorva Biserici ne-slave.
Mari mişcări de protest s-au ridicat împotriva reformatorilor; atât în Biserica Rusă, cât şi în cea Greacă, ducând la naşterea unor diviziuni profunde, ce s-au păstrat până acum în lumea ortodoxă. În Biserica Rusă, serghianismul a fost respins cu hotărâre de către marea majoritate a episcopilor şi credincioşilor, în frunte cu Mitropolitul Iosif de Petrograd; această mişcare „iosifită” s-a organizat, mai apoi, într-o oarecare măsură, şi a devenit cunoscută drept „Adevărata Biserică Ortodoxă”. Istoria acestei biserici ruse „ilegale” [declarată aşa de către Patriarhia Moscovei –n. red.], a „catacombelor”, este, până în ziua de astăzi, învăluită de taină. În ultimii ani, însă, o serie de mărturii surprinzătoare ale activităţilor ei actuale au ajuns la lumină, ducând la măsuri de reprimare aspre, din partea guvernului sovietic. Este cunoscut numele actualului ei întâistătător (mitropolitul Teodosie), ca şi cel al unuia dintre cei zece sau mai mulţi episcopi ai ei (episcopul Serafim). În America, Biserica Rusă din Afara Graniţelor s-a angajat chiar de la începuturile serghianismului, în 1927, într-o poziţie anti-serghianistă fermă.
În numeroase împrejurări, Biserica Rusă din Afara Graniţelor şi-a exprimat solidaritatea faţă de Adevărata Biserică Ortodoxă din Rusia, refuzând, în acest timp, comuniunea deplină cu Patriarhia Moscovei. Tradiţionalismul ei intransigent şi de neclintit în această problemă, precum şi în altele, nu au fost pe placul unora dintre ierarhii ruşi ai Europei Apusene şi ai Americii, care erau mai receptivi la curentele inovatoare şi reformiste ale Ortodoxiei secolului al XX-lea, ei despărţindu-se, la diferite momente, de Biserica Rusă din Afara Rusiei, cauzând astfel actualele deosebiri de „jurisdicţie” din diaspora Rusă.
În Grecia, mişcarea de protest, printr-o reacţie ortodoxă asemănătoare, a dat naştere mişcării de rezistenţă a Adevăraţilor Creştini Ortodocşi. De la începuturile ei, în anul 1924 (când s-a introdus reforma calendarului), mişcarea a fost puternică, mai ales printre călugării, preoţii şi mirenii cei simpli ai Greciei. Primul episcop care a părăsit Biserica de stat a Greciei [nou calendaristă –n. red.] şi s-a alăturat mişcării a fost Mitropolitul Hrisostom de Florina1. Aceasta îşi urmează până astăzi viata şi organizarea pe deplin independentă, cuprinzând circa un sfert din numărul creştinilor ortodocşi din Grecia, şi poate peste jumătate din numărul de monahi ai Greciei. Deşi sunt cunoscuţi popular ca „vechi calendarişti” [în România denumiţi peiorativ „stilişti” –n. red.], Adevăraţii Creştini Ortodocşi ai Greciei susţin un tradiţionalism ferm în viaţă, şi, în general, în gândirea ortodoxă, privind problema calendarului doar ca pe o primă etapă sau ca pe o piatră de temelie a modernismului şi inovaţiilor în Biserică.
În timp ce cancerul ecumenist roade astăzi tot mai mult din rămăşiţele mădularelor celor glăsuitoare ale Bisericilor Ortodoxe, o simpatie crescândă este arătată, de către cei mai simţitori membri ai jurisdicţiilor ortodoxe „oficiale”, cauzei şi reprezentanţilor Bisericilor anti-ecumeniste şi anti-reformiste ale Rusiei, Greciei şi Diasporei Ruse. Unii, văzând că jurisdicţiile „oficiale” urmează în mod irevocabil o direcţie anti-ortodoxă, le abandonează ca pe nişte nave ce se scufundă şi vin în rândul adevăraţilor creştini ortodocşi; alţii, nădăjduind încă la o revenire către orientarea ortodoxă în „ortodoxia mondială” [adică în Bisericile oficiale, aflate în comuniune cu patriarhia de Constantinopol –n. red.], consideră pentru moment a fi de ajuns să îşi exprime simpatiile pentru adevăraţii creştini ortodocşi şi să protesteze cu cutezanţă împotriva mentalităţii reformiste din jurisdicţiile oficiale.
Cei zece ani de epistole antiecumeniste ale Mitropolitului Filaret2, Întâistătătorul Bisericii Ruse din Afara Rusiei, au atins o coardă sensibilă în cadrul unor Biserici Ortodoxe, chiar dacă răspunsul „oficial” la ele a fost, în mare măsură, tăcerea sau ostilitatea.
Astăzi, mai mult ca în orice altă perioadă a luptei de 50 de ani pentru păstrarea Tradiţiei Ortodoxe într-un veac al apostaziei, vocea Ortodoxiei celei Adevărate şi intransigente ar putea fi auzită în întreaga lume şi ar putea avea un efect profund asupra direcţiei de viitor a Bisericilor Ortodoxe. Poate, într-adevăr, este deja prea târziu pentru a împiedica „Cel de-al Optulea Sinod Ecumenic” renovaţionist şi unirea ecumenistă deplină care se ascunde în spatele lui3; dar poate una sau mai multe Biserici Locale ar mai putea fi convinse să păşească înapoi de la calea aceasta dezastruoasă, ce va duce la lichidarea totală (ca ortodoxe) a acelor jurisdicţii ce o vor urma până la capăt; şi în orice caz, persoane sau chiar comunităţi întregi pot fi salvate, cu siguranţă, de la această cale, fără a-i mai menţiona pe acei heterodocşi ce şi-ar mai putea afla calea către sânul mântuitor al Adevăratei Biserici a lui Hristos.
Este de o importanţă capitală, deci, ca acest glas să fie unul al Ortodoxiei autentice, adică patristice. Din nefericire, se întâmplă uneori, mai ales în focul unei dispute, ca poziţii fundamental ortodoxe să fie exagerate de către una din părţi, şi înţelese greşit de către cealaltă, şi astfel o impresie pe de-a-ntregul înşelătoare se zămisleşte în unele minţi, cum că cauza actuală a Adevăratei Ortodoxii este un soi de „extremism”, un soi de „replică de dreapta” la direcţia predominant de „stânga”, urmată acum de către conducătorii Bisericilor Ortodoxe „oficiale”. O asemenea viziune politică a luptei actuale pentru adevărata Ortodoxie este cu desăvârşire falsă. Această luptă – dimpotrivă -, a luat forma, în rândul celor mai de seamă reprezentanţi ai ei de astăzi – fie din Rusia, Grecia sau din Diaspora – unei reveniri la calea patristică a moderaţiei, a unei înţelegeri între extreme; este ceea ce Sfinţii Părinţi numesc Calea Împărătească.
Învăţătura acestei „căi împărăteşti” este arătată, de pildă, în Sfaturile duhovniceşti ale Avvei Dorothei, care citează îndeosebi din Cartea Deuteronomului: „Să nu vă abateţi la dreapta sau la stânga, ci să umbli pe calea împărătească ”(Deuteronom V, 32; XVII, 11), şi de către Sfântul Vasilie cel Mare: „Drept cu inima este cel al cărui cuget nu se întoarce nici către prisos, nici către lipsă, ci se îndreaptă doar către calea virtuţii.”
Dar poate că cel mai clar este exprimată această învăţătură de către marele Părinte Ortodox al celui de-al 5-lea secol, Sfântul Cuvios Ioan Cassian, ce s-a confruntat cu o îndatorire foarte asemănătoare îndatoririi noastre ortodoxe de astăzi: să înfăţişeze învăţătura curată a Părinţilor Răsăriteni oamenilor din Apus, ce erau necopţi duhovniceşte şi nu puteau încă să înţeleagă profunzimea şi subtilitatea învăţăturii spirituale răsăritene, tinzând astfel către extrema laxităţii ori către cea a hiper-stricteţei, la aplicarea acesteia în viaţă. Sfântul Cassian expune învăţătura ortodoxă a căii împărăteşti în Conversaţia sa asupra trezviei (sau a înţelepciunii) – Conversaţie lăudată de Sfântul Cuvios Ioan Scărarul (Treapta 4, 105) pentru „filosofia ei preafrumoasă şi măreaţă”: „Cu întreaga noastră tărie şi cu întreaga noastră străduinţă, să ne silim a dobândi darul cel bun al trezviei, care ne poate ţine nevătămaţi de excesele ambelor părţi. Căci, precum grăiesc Părinţii, ambele extreme sunt la fel de dăunătoare – atât prea-multa postire, cât şi umplerea pântecelui, prea-multa priveghere, cât şi somnul peste măsură, şi celelalte exagerări.” Trezvia „îl învaţă pe om să umble pe calea împărătească, evitând ambele extreme: de-a dreapta nu îi îngăduie să cadă în înşelare din pricina abstinenţei excesive, la stânga nu îi îngăduie să fie târât în nepăsare şi destindere”. Iar ispita „cea de-a dreapta” este chiar mai primejdioasă decât cea „de-a stânga”: „Înfrânarea peste măsură este mai dăunătoare decât îmbuibarea sinelui; căci, împreună cu pocăinţa, cineva ar putea ajunge, de la aceasta din urmă, la dreapta înţelegere, însă de la cea dinainte, nu este cu putinţă” (de ex., din pricină că mândria cuiva asupra „virtuţii” proprii îi stă în calea smereniei pline de pocăinţă care l-ar putea izbăvi). (Conversaţii, II, capitolele 16, 2, 17)
Aplicând această învăţătură situaţiei noastre, putem spune că această „cale împărătească” de astăzi a Adevăratei Ortodoxii este o înţelegere între extremele ecumenismului şi reformismului -pe de o parte -, şi a „râvnei fără cunoştinţă” (Romani 10, 2) – pe de alta. Adevărata Ortodoxie nu merge „în pas cu vremurile” – pe de o parte; nici nu face din „stricteţe”, „corectitudine” ori „canonicitate” (bune în sine) o scuză pentru o auto-satisfacţie fariseică, exclusivism şi neîncredere, pe de alta. Această moderaţie a adevăratei Ortodoxii nu trebuie confundată cu indiferenţa sau o stare de „căldicel”, ori cu orice fel de compromis între extremele politice. Spiritul de „reformă” este atât de predominant astăzi, încât oricine ale cărui vederi sunt hrănite de „duhul vremurilor” va privi moderaţia cea cu adevărat Ortodoxă ca apropiată „fanatismului”, dar cine caută către problemă cu mai multă profunzime şi foloseşte hotarul patristic, va găsi calea împărătească a fi departe de orice fel de extremism. Poate nici un învăţător ortodox al zilelor noastre nu oferă un asemenea model de moderaţie grăitoare şi înflăcărată, precum pururea-pomenitul arhiepiscop Averchie de Jordanville; numeroasele sale scrieri şi omilii respiră duhul înviorător al adevăratei râvne ortodoxe, fără vreo abatere la „dreapta” ori la „stânga”, accentuând în mod constant asupra laturii duhovniceşti a Ortodoxiei celei Adevărate. (Vezi mai ales articolul său Râvna cea sfântă, din The Orthodox Word, mai-iunie, 1975).
Biserica Rusă din Afara Graniţelor a fost aşezată, din Pronia Dumnezeiască, într-o poziţie foarte avantajoasă spre a păstra „calea împărătească”, în mijlocul confuziei Ortodoxiei de veac XX. Vieţuind în exil şi sărăcie, într-o lume ce nu a priceput suferinţa oamenilor ei, ea s-a concentrat asupra păstrării neschimbate a credinţei ce îi uneşte norodul, aflându-se, în chip firesc, străină întregii mentalităţi ecumeniste, care este întemeiată pe indiferenţa religioasă şi auto-satisfacţie, pe bogăţie materială şi internaţionalism lipsit de suflet. Pe de altă parte, a fost ţinută de la a cădea în extremismul „cel de-a dreapta” (cum ar fi declaraţia că Tainele Patriarhiei Moscovei sunt fără de har) de către conştientizarea profundă a faptului că biserica serghianistă din Rusia nu este liberă; cineva, desigur, poate să nu aibă nici o comuniune cu un astfel de trup, dominat de atei, dar definirea cu exactitate a situaţiei ei este cel mai bine să fie lăsată unui sinod liber al bisericii ruse, din viitor. Dacă pare a exista aici o „contradicţie logică” („dacă nu îi tăgăduiţi Tainele, atunci de ce nu sunteţi în comuniune cu ea?”)… aceasta e o problemă doar pentru cei raţionalişti; cei ce se apropie de problemele bisericii atât cu inima, cât şi cu cugetul, nu au nici o dificultate în a accepta poziţia aceasta, care este testamentul lăsat Bisericii Ruse a Diasporei de către înţeleptul ei Întâistătător, mitropolitul Anastasie (†1965).
Trăind în libertate, Biserica Rusă din Afara Graniţelor a socotit drept una din îndatoririle ei de căpătâi exprimarea solidarităţii şi a comuniunii depline cu catacombnica Adevărata Biserica Ortodoxă a Rusiei, a cărei existenţă este ignorată cu desăvârşire şi chiar negată de către ortodoxia „oficială”. La vremea rânduită de Dumnezeu, când vor trece încercările groaznice asupra bisericii şi poporului rus, celelalte Biserici Ortodoxe vor putea înţelege mai bine situaţia Bisericii Ruse; până atunci, tot ceea ce poate nădăjdui cineva este, ca şi pe mai departe, Bisericile Ortodoxe libere să nu pună sub semnul întrebării dreptul de a exista al Bisericii Ruse din Afara Graniţelor, ori să nege Harul Tainelor ei. Aproape toate dintre ele au rămas, vreme îndelungă în comuniune cu ea (până ce neparticiparea ei la mişcarea ecumenistă a izolat-o şi a făcut să devina un reproş la adresa celorlalte Biserici, îndeosebi în ultimul deceniu), şi, până în ziua de astăzi, ele rezistând (cel puţin pasiv) la încercările de provenienţă politică, ale Patriarhiei Moscovei, de a o declara „schismatică” şi „necanonică”.
În ultimii ani, Biserica Rusă din Afara Graniţelor a mai acordat sprijin şi recunoaştere şi Adevăraţilor Creştini Ortodocşi ai Greciei, a căror situaţie, de asemenea, a fost extrem de dificilă şi neînţeleasă. În Grecia, întâia lovitură împotriva Bisericii (reforma calendarului) nu a fost atât de mortală precum „Declaraţia” mitropolitului Serghie în Rusia. Din această pricină, a durat mai multă vreme până ce conştiinţa teologică a grecilor ortodocşi să zărească întreaga ei semnificaţie anti-ortodoxă. Mai mult, puţini episcopi din Grecia au fost îndeajuns de curajoşi spre a se alătura mişcării (în vreme ce, în comparaţie, numărul episcopilor ne-serghianişti de la începuturi era mai mare decât al întregului episcopat al Bisericii Greciei). Şi doar în ultimii ani, cauza vechi calendariştilor a devenit chiar „respectabilă intelectual”, de vreme ce tot mai mulţi absolvenţi de facultate i se alătură. De-a lungul anilor, a suferit persecuţii, uneori destul de puternice, din partea Statului şi a Bisericii oficiale, şi până în ziua de astăzi a rămas desconsiderată de către cei „sofisticaţi” şi fără nici o recunoaştere din partea lumii ortodoxe „oficiale”. Din nefericire, neînţelegerile şi dezbinările interne au continuat să slăbească cauza vechilor calendarişti, precum şi lipsa unui glas unic şi unanim, care să exprime susţinerea lor pentru Ortodoxia patristică. Totuşi, poziţia lor fundamental ortodoxă nu poate fi tăgăduită, şi nu pot fi întâmpinate decât cu bucurie asemenea prezentări glăsuitoare ale ei, precum se pot vedea în articolul ce urmează.
Sporirea, din ultimii ani, a unei unităţi fundamentale a cauzei Adevăratei Ortodoxii din întreaga lume, fie în Biserica din Catacombe a Rusiei, la vechii calendarişti ai Greciei sau în Biserica Rusă din Afara Graniţelor, i-a făcut pe unii să gândească în termenii unui „front unit” al Bisericilor mărturisitoare, spre a se opune mişcării ecumeniste care a luat în posesie ortodoxia „oficială”.
Totuşi, în condiţiile actuale, acesta se va materializa cu greu; şi, în orice caz, este o viziune politică asupra situaţiei, ce priveşte într-o manieră prea exterioară semnificaţia misiunii Adevăratei Ortodoxii. Dimensiunile depline ale protestului ortodox împotriva „ortodoxiei ecumeniste”, împotriva ortodoxiei neutralizate, căldicele, a apostaziei, trebuiesc încă descoperite, înainte de toate în Rusia. Dar este cu neputinţă ca mărturia atâtor mucenici, mărturisitori şi triumfători ai Ortodoxiei celei Adevărate din veacul al XX-lea, să fie zadarnică.
Fie ca Dumnezeu să îşi tină zeloţii pe cărarea împărătească a Adevăratei Ortodoxii, credincioşi Lui fiind şi Sfintei Lui Biserici, până la sfârşitul veacului!
Ieromonah Serafim Rose The Orthodox Word, № 5 (70), Sept.-Oct. 1976, pag. 143-149.
(titlul engl. The Royal Path: True Orthodoxy in an Age of Apostasy)
Rezistența Ortodoxă 