Rezistența Ortodoxă

Categorie: Articol

  • Despre diviziunile interne în Biserică

    de Protopresbiter Mihail Pomazanski (†1988)

    Unitatea Bisericii nu este încălcată din cauza diviziunilor temporare de natură nedogmatică. Diferențele dintre Biserici apar frecvent din informații insuficiente sau incorecte. De asemenea, uneori o ruptură temporară a comuniunii este cauzată de erorile personale ale ierarhilor individuali care stau în fruntea uneia sau altei Biserici locale; sau este cauzată de încălcarea de către ei a canoanelor Bisericii, sau de încălcarea supunerii unui grup ecleziastic teritorial către altul, în conformitate cu tradiția străvechi stabilită. Mai mult, viața ne arată posibilitatea unor tulburări în cadrul unei Biserici locale, care împiedică comuniunea normală a altor Biserici cu Biserica locală dată până la manifestarea exterioară și triumful apărătorilor adevărului ortodox autentic. În sfârșit, legătura dintre Biserici poate fi uneori încălcată pentru o lungă perioadă de timp de condițiile politice, așa cum sa întâmplat adesea în istorie.1 În astfel de cazuri, împărțirea atinge doar relațiile exterioare, dar nu atinge și nu încalcă unitatea spirituală interioară.

    1. Două exemple din istoria recentă a Bisericii pot servi pentru a ilustra caracterul acestor diviziuni temporare. La începutul secolului al XIX-lea, când Grecia și-a proclamat independența față de sultanul turc, părțile bisericii grecești din Grecia însăși și din Turcia au fost împărțite în exterior. Când Patriarhul Constantinopolului, aflat încă sub autoritatea turcă, a fost forțat de sultan să-i excomunica pe „răzvrătiții” din Grecia, ortodocșii din Grecia au refuzat să accepte acest act ca fiind săvârșit sub constrângere politică, dar nu au încetat să facă îl priveau pe Patriarh ca pe un membru al aceleiași Biserici Ortodoxe ca ei înșiși și nici nu se îndoiau că actele lui sacramentale non-politice erau dătătoare de har. Această împărțire a dus la formarea astăzi a două Biserici locale separate (în deplină comuniune una cu cealaltă): cele din Grecia și Constantinopol.
      În Biserica Ortodoxă Rusă din secolul al XX-lea, în 1927 a fost formată o administrație bisericească de către Mitropolitul Serghie (Patriarhia Moscovei) pe baza supunerii la dictarea conducătorilor atei. Părți ale Bisericii din Rusia (Catacomba sau Adevărata Biserică Ortodoxă) și din afara (Biserica Rusă din afara Rusiei), refuză până acum să aibă comuniune cu această administrație din cauza dominației sale politice de către comuniști; dar episcopii Bisericii din afara Rusiei (despre Biserica Catacombelor este mai greu de făcut o afirmație generală) nu neagă Harul Tainelor Patriarhiei Moscovei și totuși se simt una cu clerul și credincioșii ei care încearcă să nu colaboreze cu scopurile comuniste. La căderea comunismului în Rusia, aceste organisme bisericești pot fi din nou în comuniune sau chiar unite, lăsând unui viitor consiliu liber toate judecățile referitoare la perioada „serghianistă”. ↩︎

    ​— Teologie Dogmatică Ortodoxă, O expunere concisă, Protopresbiter Mihail Pomazanski, (Platina, CA: Frăția Sfântului Gherman din Alaska, 1984), p. 235. Tradus după ediția originală rusă publicată de Mănăstirea Sfânta Treime, Jordanville, NY, în 1963, și revizuită de autor în 1973.

  • Epistola Sfântului Vasilie cel Mare către cei din Nicopole și Sinodul al VII-lea Ecumenic

    Editat de Protopresbiter Dimitrios Athanasiou | 12 ianuarie 2026

    Introducere

    Epistola Sfântului Vasile cel Mare către locuitorii din Nicopole constituie un text teologic și pastoral important al Bisericii Ortodoxe. Prin intermediul acesteia, se dezvăluie poziția Bisericii față de cei hirotoniți de eretici, făcându-se o distincție clară între conducătorii ereziilor și cei care au fost duși în rătăcire fără o responsabilitate personală directă. Scrisoarea îmbină asprimea cu dreptatea, confirmând lucrarea divină a tainei preoției, ocrotind în același timp puritatea credinței și purtarea de grijă pentru sufletele credincioșilor. Este un text care luminează înțelepciunea Bisericii în confruntarea cu ereziile, în aplicarea discernământului pastoral și în sublinierea importanței responsabilității personale în chestiuni de credință.

    Text din epistola 240 a Sfântului Vasilie1

    „Nu recunosc pe un astfel de episcop al lor şi n-aş putea număra în rândul preoţilor lui Hristos pe cel care a fost pus pe prima treaptă de nişte mâini necurate, spre surparea credinţei.

    Aşa judec eu lucrurile. Dacă aveţi vreo părtăşie cu mine, cugetaţi ca mine, dar dacă nu primiţi sfat decît de la voi înşivă, atunci fiecare e stăpîn pe propriul lui cuget, iar eu sunt străin de acest sânge.

    Dacă vă scriu aceste lucruri n-o fac pentru că nu mai cred în voi, ci făcându-vă cunoscută părerea mea vreau să spulber nehotărârea multora, ca nu cumva să fie atraşi la comuniunea cu ei, iar după ce au primit de la ei punerea mâinilor să nu ne silească — odată ce pacea va fi revenit după aceste triste evenimente — să-i mai numărăm în ceata sfinţilor slujitori.”2

    Text din Actele Sinodului al VII-lea Ecumenic

    „Nu este așa cum presupuneți. Tatăl îi primește în preoție pe cei care nu au avut un rol de conducere în erezie, ci au fost târâți și au suferit constrângere și violență; însă numai pe cei care au fost conducători sau inițiatori ai ereziilor nu i-a primit El în preoție — făcând această distincție în mod drept, nobil și cu dreptate.

    Și din nou, Sfântul Atanasie a știut că a fost persecutat până la Roma în diverse moduri și cu exil dezonorant de către conducătorii ereziei ariene. Dar când acei oameni au prins îndrăzneală după plecarea lui, s-au întors la erezia lor anterioară și au stârnit persecuție împotriva celor evlavioși.

    S-a demonstrat îndeajuns, preacinstiți frați, că cei care vin de la eretici trebuie primiți; dar dacă cineva merge de bunăvoie la un eretic și primește hirotonia, acela să fie lepădat.”

    Interpretare

    Sfântul Vasile cel Mare scrie credincioșilor din Nicopole următoarele:

    1. Nu pot considera ca fiind preot sau episcop valid pe cineva care a fost hirotonit de oameni necurați (adică eretici) care au răsturnat credința. Aceasta este judecata mea.
    2. Dacă unii dintre voi aveți părtășie cu noi și doriți să vă exprimați opinia, faceți-o; dar dacă decideți singuri, fiecare este responsabil pentru acțiunile sale — noi nu purtăm nicio răspundere.
    3. Nu spun că cei hirotoniți de eretici sunt cu totul lipsiți de validitate; spun că trebuie să fim atenți ca cei care stăruie în erezie să nu se amestece cu trupul Bisericii Ortodoxe, chiar dacă pacea va veni ulterior.
    4. Pe cei care nu au fost lideri ai ereziei, ci au fost forțați sau duși în rătăcire, Biserica îi primește în preoție.
    5. Numai cei care au fost conducători sau inițiatori ai ereziei nu sunt acceptați. Acest lucru este drept și corect.
    6. Exemplul Sfântului Atanasie arată că potrivnicii credinței au încercat să îi aducă pe credincioși înapoi la erezie, dar Biserica și-a menținut poziția corectă.
    7. În concluzie, cei hirotoniți de eretici fără voia sau cunoștința lor despre erezie sunt acceptați, în timp ce oricine alege în mod deliberat să fie hirotonit de un eretic nu este acceptat.

    COMENTARII

    Scrisoarea Sfântului Vasilie cel Mare se bazează pe credința fundamentală ortodoxă că preoția vine de la Dumnezeu, nu doar de la oameni. Când Patriarhul Tarasie spune că „hirotonia este de la Dumnezeu”, el este de acord cu Sfântul Ioan Gură de Aur, care învață că, deși Dumnezeu nu îi hirotonește El Însuși pe toți, El lucrează prin toți. Aceasta înseamnă că preoția nu depinde exclusiv de cât de sfânt sau fără prihană este episcopul care hirotonește. Dumnezeu lucrează în tainele Bisericii chiar și atunci când oamenii implicați nu sunt perfecți. Astfel, hirotonia posedă o valabilitate reală și obiectivă, chiar dacă a avut loc într-un context de erezie.

    Cu toate acestea, Biserica nu îi acceptă fără discernământ pe toți cei hirotoniți de eretici. Sfântul Vasilie cel Mare distinge clar două categorii. Prima este cea a conducătorilor ereziei (ereziarhii), adică cei care au avut un rol activ în formarea și propagarea ei. Deoarece convingerile lor sunt adânc înrădăcinate și poartă o mare responsabilitate pentru înșelare, Biserica nu îi primește în preoție, pentru a proteja credința. A doua categorie constă în cei care au fost duși în rătăcire sau au fost hirotoniți împotriva voinței lor, fără a avea un rol de conducere. Aceștia pot fi acceptați, deoarece erezia nu le-a afectat profund conștiința, cu condiția să se pocăiască și să mărturisească clar credința ortodoxă.

    În acest fel, se manifestă înțelepciunea pastorală a Bisericii. Ea nu îi respinge pe nedrept pe cei rătăciți, dar în același timp protejează dogma de cei care au subminat-o conștient. Biserica examinează nu doar dacă o hirotonie a avut loc, ci și circumstanțele, motivele și starea spirituală a persoanei. Scopul său este de a păstra credința și unitatea comunității, fără a priva de mântuire pe cei care nu poartă o responsabilitate personală. Totodată, se subliniază că cel care alege conștient să fie hirotonit de un eretic își asumă responsabilitatea personală și se taie singur de la Biserică.

    Discuția corelată asupra Epistolei în cadrul Sinodului al VII-lea Ecumenic

    Epistola Sfântului Vasile cel Mare a fost discutată și la Sinodul al VII-lea Ecumenic, convocat în primul rând pentru a condamna iconoclasmul. În acest context, monahii au prezentat scrisoarea Sfântului Vasile pentru a servi drept ghid în practica bisericească privind hirotoniile făcute de eretici.

    În timpul discuțiilor, intervenția Patriarhului Tarasie a fost decisivă. El a subliniat că Biserica nu îi poate primi în preoție pe cei care au fost hirotoniți de eretici în mod conștient și de bunăvoie, mai ales când este vorba despre liderii ereziei. În schimb, Patriarhul a clarificat că cei care au fost duși în rătăcire sau hirotoniți sub presiune, fără responsabilitate personală, pot fi primiți. Această poziție demonstrează o „iconomie” pastorală care protejează credința, îngrijindu-se totodată de persoanele care nu au greșit cu intenție.

    În cele din urmă, Sinodul al VII-lea Ecumenic a ratificat această distincție. S-a decis că liderii ereziei nu trebuie acceptați în preoție, în timp ce restul pot fi primiți cu condiția pocăinței și a mărturisirii clare a Ortodoxiei. Această decizie a devenit o regulă practică pentru viața ecleziastică viitoare.

    Sursa: https://orthodoxmiscellany.blogspot.com/2026/01/the-letter-of-saint-basil-great-to.html

    1. N. tr: Scrisoarea a fost scrisă în jurul anului 376 d.Hr., într-o perioadă în care comunitatea creștină din Nicopole (Armenia) era tulburată de numirea unui episcop arian (eretic), pe nume Fronton, care fusese instalat prin manevre politice. ↩︎
    2. PSB 12, Sfântul Vasile cel Mare, Scrieri III, Editura Institului Biblic și de Misiune al BOR, 1988, p. 499. ↩︎

  • Despre părțile bolnave și cele sănătoase ale Bisericii – Arhiepiscop Averchie Taushev

    Extras din Семь Вселенских Соборов [Cele 7 Sinoade Ecumenice], de Arhiepiscop Averchie (Taushev) de Syracusa, Editura “Axion Estin”, Moscova-Saint Petersburg, 1996, pp. 70-71.

    „Referitor la stabilirea definiției dogmatice, Părinții Celui de-al [Patrulea] Sinod Ecumenic l-au informat pe împărat printr-un raport special, care a avut următoarea formă: „Scrisoarea Sinodului de la Calcedon către Împărații Valentinian și Marcian”:

    „Preaevlavioșilor, preacredincioșilor și preacreștinilor împărați, biruitori și triumfători, Valentinian și Marcian, sfântul și marele Sinod, adunat prin harul lui Dumnezeu și prin porunca evlaviei voastre în cetatea Calcedon (căci bolile cumplite au nevoie atât de un medicament puternic, cât și de un medic înțelept). De aceea, Stăpânul tuturor a rânduit evlavia voastră peste suferințele lumii ca pe cel mai bun medic, pentru ca să le vindecați cu remediile cuvenite.

    Iar voi, preacreștinilor, primind hotărârea divină, ați aplicat înainte de toți ceilalți grija cuvenită Bisericii, prescriind episcopilor leacul bunei înțelegeri. Căci, adunându-ne de pretutindeni, ați folosit orice mijloc pentru a desființa discordia care apăruse și pentru a întări învățătura credinței părintești. Iar noi, reflectând și căutând cauza furtunii care s-a ridicat în lume, am aflat că vinovatul acestei chestiuni este Dioscor, fostul episcop al Alexandriei.

    • Mai întâi, pentru că a interzis preacinstiților episcopi adunați la Efes să citească scrisoarea preasfântului arhiepiscop al vechii Rome, Leon, trimisă sfintei pomeniri a lui Flavian, fostul episcop al cetății Constantinopolului, și aceasta după promisiunile și multele sale jurăminte, așa cum am aflat fiind de față acolo.
    • În al doilea rând, pentru că l-a restabilit în mod nelegiuit pe Eutihie — care suferea de impietatea lui Mani și fusese depus în mod legal — atât în preoție, cât și la conducerea monahilor, înainte de o decizie sinodală; și aceasta într-un moment în care preasfântul și preabunul arhiepiscop al marii Rome, Leon, definea în aceeași scrisoare ceea ce era cuvenit și condamna nelegiuirea criminală a lui Eutihie, care spunea: «Mărturisesc pe Domnul nostru Iisus Hristos înainte de unirea celor două firi, iar după unire o singură fire».
    • Mai departe, pentru că a adus insulte preaiubitorului de Dumnezeu episcop Eusebiu. Și, de asemenea, pentru că prin propria sa autoritate a primit în comuniune anumite persoane condamnate de diverse sinoade, deși sfintele canoane prevăd ca cei privați de comuniune de către unii să nu fie primiți în comuniune de către alții.

    Și, între timp, acesta ar fi putut obține iertarea pentru astfel de abateri, dacă prin pocăință corespunzătoare ar fi căutat vindecarea de la acest Sinod Ecumenic. Dar deoarece, pe lângă celelalte fapte ale sale necuviincioase, s-a ridicat chiar și împotriva Scaunului Apostolic însuși și a încercat să întocmească un document de excomunicare împotriva preasfântului și preabunului Papă Leon, a stăruit cu aroganță în abaterile sale anterioare și s-a dovedit îndrăzneț față de prezentul sfânt Sinod Ecumenic — deoarece nu a voit să răspundă acuzațiilor aduse împotriva sa, disprețuindu-le complet, și de asemenea, fiind chemat prima, a doua și a treia oară, conform sfintelor canoane, a nesocotit aceasta și nu s-a înfățișat — prin urmare, a fost lipsit pe drept de preoție de către Sinodul Ecumenic și condamnat la îndepărtarea din demnitatea episcopală, pentru a oferi un exemplu de rânduială și asprime altora care ar putea îndrăzni să facă la fel.

    Căci și legile dumnezeiești poruncesc, spunând: „Scoateți pe cel rău din mijlocul vostru” (I Cor. 5, 13). Ce ar putea fi mai rău decât cel care greșește în astfel de chestiuni, călcând astfel în picioare dumnezeieștile canoane, umplând întreaga lume de tulburare și furtună, împrăștiind mădularele Bisericii și înarmându-le unele împotriva celorlalte?

    Cu adevărat, oricine vede că un mădular al trupului a fost afectat de o boală incurabilă și poate infecta întregul trup, va căuta un medic care să aplice fierul și să taie partea bolnavă, pentru a păstra sănătoase celelalte părți ale trupului. Despre aceasta informăm cu adevărat evlavioasa voastră autoritate, astfel încât să puteți lua în considerare atât vinovăția lui, cât și puritatea sentinței drepte pronunțate împotriva lui, ca în fața lui Dumnezeu.

    Suntem încrezători că și voi, cei mai evlavioși și mai creștini împărați, veți fi de acord cu noi; știm ce teamă insuflă venerabila voastră autoritate celor răi și ce grijă arătați pentru pacea ecleziastică, fiind învățați de experiență. Și pentru ca autoritatea voastră preacreștină să știe mai clar că ceea ce s-a hotărât este corect și în conformitate cu sfintele canoane și cu voia lui Dumnezeu, am atașat la acest raport înseși documentele actelor care au avut loc, cu semnăturile noastre, ale tuturor.”

    Sursa: https://orthodoxmiscellany.blogspot.com/2025/12/on-diseased-and-healthy-portions-of.html

  • Două minuni ale Sfântului Spiridon ce confirmă calendarul vechi

    Ne aflăm în anul 1926, în ziua de 25 decembrie pe stil nou, și 12 decembrie pe stil vechi, zi în care creștinii drept-slăvitori îl serbează pe Sfântul Ierarh Spiridon, iar ortodocșii de stil nou serbează Crăciunul. Trecuseră aproximativ doi ani de la impunerea violentă a calendarului gregorian asupra Bisericii Greciei. Mulți credincioși au opus rezistență și au rămas statornici tradițiilor bisericești.

    În Mandra, un mic sat din Attica (Grecia), unii locuitori au mers la biserica lor pentru a cinsti pomenirea Sfântului Spiridon, însă poliția, urmând un ordin al Arhiepiscopiei, încuiase ușa bisericii cu lanțuri. Atunci, locuitorii au aprins lumânările pe care le aveau la ei și le-au fixat pe ușa sfântului locaș. Și, iată, o, minune! Lanțurile au căzut, iar ușa bisericii s-a deschis!

    Trei ani mai târziu (1929), în aceeași zi, o mare minune s-a petrecut în biserica Sfântului Nicolae din Karystos, Eubeea. În timp ce preotul nou-calendarist citea Evanghelia de Crăciun, icoana mare a Sfântului Spiridon s-a ridicat în aer până la cupolă, iar apoi, cu un zgomot puternic, a coborât și s-a fixat la locul ei, în timp ce un nor a apărut în fața icoanei. Preotul, părintele Vasilios Bakosis, și credincioșii s-au înspăimântat și s-au grăbit să cerceteze icoana.

    A doua zi, li s-a poruncit să nu vorbească despre întâmplare, iar icoana a fost înlăturată, spunându-se că de vină ar fi fost un cui…

  • Consecințele neîntreruperii pomenirii ecumeniștilor și „iconomiile” anti-ecumeniștilor

    Panagiotis Simatis, teolog | 22 aprilie 2018

    „Sfinții Părinți, care au rânduit toate cu bună înțelepciune”, au aplicat întotdeauna întreruperea pomenirii păstorilor eretici ca măsură pastorală de importanță mântuitoare. O măsură care este singura eficientă pentru confruntarea ereziei și a consecințelor acesteia. Aceasta se făcea simultan cu apariția ereziei sau chiar după denunțarea ei și încercarea de a o combate, în acel moment — mai exact atunci când ereticii erau încă membri ai Bisericii și săvârșeau Taine valide, și NU după înlăturarea/depunea lor din Biserică, la fel cum s-a întâmplat în cazul ereticilor, de exemplu, Nestorie și Kalekas, ale căror Taine sfinții Celestin, Chiril și Grigorie Palama le considerau valide, deși îi socoteau „păstori mincinoși” / „simbriași”. Și aceasta deoarece, după condamnarea lor, erau considerați în afara Bisericii și fără Taine.

    Perioada de toleranță (din momentul denunțării ereziei) a fost întotdeauna scurtă și avea ca scop informarea credincioșilor și îndreptarea celor înclinați spre erezie (precum și a celor care îi urmau) și, desigur, evitarea consecințelor distrugătoare pe care ideile corupătoare ale ereziei le au asupra sufletelor lor. Căci erezia alterează „credința dată o dată pentru totdeauna” și îl desparte pe om de adevăr și de Dumnezeu.

    Lămuritoare și expresive cu privire la învățătura patristică sunt cele scrise de părintele Euthymios Trikaminas, urmând învățătura Sfinților Părinți:

    „Pentru ca fiecare credincios să nu participe la erezia Ecumenismului, există o singură cale, transmisă de Sfânta Scriptură, de sfintele Canoane și de Sfinții Părinți: îngrădirea. Anti-ecumeniștii au născocit însă astăzi, din păcate, o altă cale, care învață că cineva poate evita participarea la erezie fiind în același timp integrat bisericește cu ereticii, cu condiția să aibă o gândire ortodoxă. Aceasta este, cu alte cuvinte, teoria comodității și a războiului pe hârtie, pe care am subliniat-o de multe ori”.

    Această observație a părintelui Euthymios arată poziția anti-patristică a anti-ecumeniștilor, care propovăduiesc combaterea ereziei în timp ce se află, în același timp, în comuniune cu erezia.

    Sfinții însă învață altfel, precum Sfântul Teodor Studitul. Într-o scrisoare către Patriarhul Ierusalimului și Alexandriei, el afirmă că și cel ce este ortodox se pierde, în măsura în care se află în comuniune cu ereticii. El scrie: „Unii au naufragiat cu totul în privința credinței, iar alții, chiar dacă nu s-au înecat cu gândul, totuși sunt pierduți prin comuniunea cu erezia” (Fat. 276, 411,68). Și: „Unii au naufragiat cu totul în legătură cu credința, iar alții, chiar dacă gândurile nu le-au fost cufundate, prin comuniunea eretică sunt în primejdie de moarte trupească pe jumătate…” (Fat. 275, 407,42).

    „Anti-ecumeniștii, desigur, nu cred în învățătura Sfinților și de aceea au creat teoria New Age potrivit căreia cineva nu este vătămat de comuniunea bisericească cu ereticii, atât timp cât are o gândire ortodoxă și nu acceptă ereziile lor.

    „Pentru anti-ecumeniști, așa cum se dovedește, această noțiune a comuniunii a fost denaturată și înseamnă un fel de parteneriat și colaborare în care fiecare, fiind în deplină comuniune cu ereticii… amestecându-se ca membru egal cu ereticii din C.M.B., semnând (ca episcop) divorțuri din orice motiv și permise pentru a doua și a treia căsătorie adulterină, conform directivelor statului, învățând că nu este întinat de această integrare”, poate totuși „în același timp să-și păstreze credința, să-i mustre și să-i certe pe cei cu care se află în această deplină comuniune în chestiuni de credință și să considere că deține pe deplin adevărul, nu doar la nivel personal, ci și la nivel bisericesc, în ciuda comuniunii depline cu ereticii și în ciuda faptului că nu doar conducătorii care stau în locul și chipul lui Hristos sunt eretici, ci și linia și drumul pe care îl urmează sinodal este cu totul eretic și conform poruncilor pan-religiei și ale Noii Ere.”

    (aici: https://paterikiparadosi.blogspot.com/2015_05_11_archive.html?m=0)

    Rezultatul acestei poziții a anti-ecumeniștilor este creșterea confuziei în rândul turmei și impunerea ereticilor. În consecință, suntem chemați să alegem cui vom asculta: susținătorilor posibilismului — adică Serafim al Pireului, nou-apărutului anti-ecumenist Ambrozie al Kalavrytei, pr. Theodoros Zisis, pr. Nikolaos Manolis (și oricărui alt păstor) — sau Sfântului Teodor și Sfinților Părinți care sunt de acord cu el?

    Desigur, responsabilitatea alegerii revine fiecărui credincios.

    Întreruperea pomenirii sau îngrădirea, așadar, nu este o atitudine cu caracter potențial sau opțional față de eretici, ci, pentru oricine și-a luat credința și mântuirea în serios, este o obligație, o datorie, o poziție mântuitoare. Cât despre cel care nu se preocupă de mântuirea sa, acesta poate alege să nu se depărteze de eretici; poate rămâne „pentru o vreme” în comuniune cu ei — sau chiar permanent; întocmai cum, desigur, și altcineva poate alege să nu-L urmeze pe Hristos, să nu păzească Poruncile Lui!

    Pentru „Sfinții Părinți, care au rânduit toate cu bună înțelepciune”, despărțirea de eretici se aseamănă cu fuga „oilor” de „lupi”, a omului de un șarpe, a persoanelor sănătoase de o boală infecțioasă și o pandemie contagioasă; o ieșire și o plecare dintr-o casă care arde; îngrădirea are loc pentru ca omul să nu ardă împreună cu cei care rămân de bunăvoie (= opțional!) în focul pan-ereziei!

    Căci, într-adevăr, acesta este adevărul: credinciosul este devorat și ars de lupul și focul ereziei, după cum ne învață Sfinții, atunci când rămâne în comuniune cu ereticii. El este afectat atât imperceptibil, cât și perceptibil, și devine întinat, și astfel se pierde. Apostolul Pavel ne-a avertizat că acest lucru se întâmplă chiar și în chestiuni de importanță mai mică, precum conversațiile și asocierile: „Nu vă amăgiți; tovărășiile rele strică obiceiurile bune” (1 Cor. 15:33). Prin urmare, credinciosul trebuie să se retragă de la eretici și de la cei care sunt în comuniune cu ei, „ca de la un șarpe”, întocmai cum fuge cineva când vede un șarpe înaintea lui sau când se află într-un loc în care există o boală contagioasă — dacă dorește să fie mântuit și să nu fie infectat.

    Aceasta este una dintre laturile problemei.

    În același timp, orice credincios care consideră Biserica drept Trupul lui Hristos și pe ceilalți frați ca mădulare ale acestui Trup, atunci când vede că mădularele Trupului au fost infectate sau sunt în pericolul de a fi infectate de bolile contagioase cuprinse în pan-erezia Ecumenismului, din iubire și datorie față de Hristos, față de Biserică (casa sa), față de frații săi și față de sine, din iubire și grijă pentru adevăr și pentru credința cea adevărată, luptă jertfelnic împotriva oricărui atac asupra Credinței și Bisericii și se retrage de la eretici, trăgând semnalul de alarmă și în numele lor, chiar dacă rămâne singur în raport cu oamenii. Nu este posibil ca cineva să se îngrijească de părinți și de frații săi, să se îngrijească de integritatea și păstrarea Bisericii Unice a lui Iisus, iar această grijă a lui să fie (așa cum unii o caracterizează în mod nechibzuit, chiar laudativ) opțională!

    Ori cineva se îngrijește, ori nu se îngrijește — puțin sau mult. Ori cineva iubește, ori nu iubește — puțin sau mult. Ori cineva crede, ori nu crede — puțin sau mult. Nu există așa ceva ca o grijă opțională, o credință opțională sau o iubire opțională! Chiar dacă credința ta este slabă, iubirea ta mică, ca un credincios cazi la picioarele lui Iisus și, asemenea tatălui băiatului demonizat, strigi: „Cred, Doamne; ajută necredinței mele!” Nu sunt vrednic, Doamne, ca Sfinții Tăi, care au luptat pentru păstrarea credinței neîntinate, care s-au ostenit cu neobosită grijă pentru frații lor, care au luptat cu statornicie, neclintire și fără teamă, căci patimile mele mă lipsesc de această putere. Dar, cu toate acestea, îi urmez pe Sfinții Tăi, pe Preacurata Ta Maică, pentru ca furtuna pan-ereziei Ecumenismului să nu mă ia și pe mine, să nu-mi distrugă frații, copiii, pe cei din jurul meu.

    Este absolut limpede că primii care doresc și susțin aplicarea opțională a despărțirii de erezie sunt chiar ereticii. Este absolut limpede că păstorii ecumeniști și cei care îi pomenesc și se află în comuniune cu ei se tem de un singur lucru: întreruperea pomenirii. De aceea recurg la amenințări, de aceea au loc prigoniri și de aceea învățătura Sfinților este interpretată greșit și denaturată — lucru pe care îl fac cu o ușurință revoltătoare, ca și cum ar săvârși cel mai sfânt act — amintind de cuvintele Domnului: „Oricine vă va ucide va crede că aduce slujire lui Dumnezeu” (Ioan 16,2).

    Din aceste lucruri se arată că ereticii, sau cei care sunt în comuniune cu ereticii, sunt (atât metaforic, cât și literal) „păstori simbriași” (Ioan 10,12) și păstori „răi”; iar tocmai de aceea ceea ce îi înspăimântă și îi cutremură este pierderea puterii lor, a comuniunii lor — a recunoașterii — a sprijinului reciproc din partea clericilor colegi, prestigiul pe care li-l oferă funcția și nu comuniunea lor cu Dumnezeu, pe Care Îl abandonează și Îl jignesc, deoarece nu se străduiesc să-i alunge pe ereticii care pustiesc Biserica Lui! Ceea ce îi preocupă este importanța socială, venitul și slujirea propriilor interese. Pentru unii, chiar și plăceri trupești secrete (prin amenințarea deconspirării — așa cum s-a întâmplat recent în Patriarhia Ierusalimului — ecumeniștii îi țin sub control), și alte lucruri nemărturisite.

    Din pricina tuturor acestora, chiar și întreruperea pomenirii numelui lor îi scoate din minți; ei nici măcar nu își pot închipui o contestare deschisă a autorității lor. Gândul de a rămâne singuri de dragul iubirii și credinței în Domnul Iisus, așa cum au făcut toți Sfinții, îi înnebunește. Și astfel ajung la compromisuri, concesii și trădarea Credinței noastre.

    Că lucrurile stau astfel este cu totul evident dintr-un singur fapt: ecumeniștii au trecut — și trec zilnic și acum fără niciun fel de prefăcătorie — nu la una, ci la sute de trădări ale Credinței; adaugă o trădare peste alta; au ajuns până acolo încât să-și legalizeze trădările prin Sinodul din Kolymbari (pe care nu s-au rușinat să-l numească „Sfânt”!). Iar păstorii (episcopi, preoți, diaconi, monahi) sunt în comuniune cu toți aceștia ca și cum NU s-ar fi întâmplat NIMIC. Și nu doar atât — îi și cinstesc!!!

    Falsele asigurări ale ecumeniștilor că „totul merge bine” sau că „nu trădăm credința”, sau că toate acestea „le facem din dragoste față de heterodocși”, deși sunt infirmate zilnic prin noi trădări, prin acceptarea tăcută (sau chiar deschisă) a noii erezii (verbale sau practice), nu îi tulbură câtuși de puțin pe acești păstori — și tocmai acest lucru îi așază în rândul păstorilor mincinoși. Ei continuă să țină ochii închiși în fața denaturării Credinței, a vânzării ei!

    Rămân reci și indiferenți față de faptul că erezia, prin modul șovăielnic de a o confrunta, prin indiferență și făcându-se nevăzători, nu se retrage, nu slăbește, nu dispare, ci dimpotrivă crește, se întărește, se extinde, se impune.

    Ei nici măcar nu iau în considerare să-și întoarcă privirea către viețile Sfinților — deși îi laudă în fiecare zi în slujbe și prăznuiri — și să îi imite. Să le imite mărturisirea, modul în care au înfruntat erezia. Și totuși, un bun strateg, când vede că tactica pe care o aplică în lupta cu vrăjmașul nu dă roade, o schimbă. Dar aceștia rămân nepocăiți și nepregătiți, agățându-se de aceeași tactică ruinătoare. Pentru că ei nu doresc să meargă împreună cu Hristos Cel biruitor, care singur, șezând pe un cal alb, „a ieșit biruind și ca să biruiască” (Apoc. 6,2), ci se îngrijesc și își găsesc siguranța în a merge cu cei mulți.

    Există, desigur, și aceia care își îndeamnă fiii duhovnicești să privească la Mirele Hristos, dar îi îndeamnă să se roage cu ochii închiși și nu îi lasă să înțeleagă că Domnul și Sfinții, împreună cu rugăciunea — și tocmai datorită rugăciunii lor fierbinți și sănătoase — au fost luminați, întăriți și au înaintat alături de Hristos Cel biruitor; au luptat în arene pentru iubirea Lui, nu L-au lăsat singur, nu au îngăduit ca mireasa Lui, Biserica, să fie rănită de furia ereticească. Ei au fost primii în combaterea ereziei, dar în primul rând primii în a se depărta de eretici, deoarece simpla identificare și un război pe hârtie împotriva ereziei nu îi tulbură în mod deosebit pe eretici, care sunt întotdeauna susținuți de centre puternice de autoritate. Acest război pe hârtie este ignorat de eretici; ei îl ocolesc. În vechime, făceau aceasta deoarece stăruiau în mândria lor satanică, pretinzând că doar ei au înțeles corect credința, că doar ei dețin adevărul. Dar astăzi, o fac pentru că și-au vândut conștient sufletele puterilor Noii Ordini Mondiale – luciferice – care pregătesc venirea lui Antihrist!

    Astfel, atât păstorii, cât și turma au fost infectați (și într-o anumită măsură ni se întâmplă tuturor, deoarece trăim în atmosfera sufocantă și contagioasă a pan-ereziei Ecumenismului) de virusul ecumenist. Iar cu cât credinciosul rămâne mai mult în comuniune cu ecumeniștii, în loc ca lucrurile să se îmbunătățească (așa cum anti-ecumeniștii susțin în mod nechibzuit), ele se vor înrăutăți, sistemul nostru imunitar se va slăbi, va fi afectat, va amorți — până vom ajunge într-un moment în care reacția noastră va fi inexistentă.

    Asta doresc, așadar, aceia care chipurile sunt preocupați și „luptă” împotriva pan-ereziei — cei care ei înșiși rămân (și îi sfătuiesc și pe credincioși să rămână) în comuniune cu ecumeniștii?

    Dacă vor sau nu, acestea sunt consecințele, efectele comuniunii cu ereticii – în toate epocile; aici duce pan-erezia, într-o măsură mult mai mare chiar decât ereziile altor vremuri, întrucât astăzi suntem bombardați zilnic de către eretici cu mii de imagini, videoclipuri, discursuri, dialoguri, conferințe și atâtea alte mijloace de comunicare – mijloace care în timpurile de odinioară nu existau și nici nu puteau fi imaginate, iar influența ereziei era mai mică.

    Cât încă mai este timp, să punem cu toții în practică – cu înțelegere, unitate, smerenie și, într-adevăr, cu duh de JERTFIRE – Poruncile specifice ale lui Dumnezeu privitoare la despărțirea de eretici. EXEMPLUL Sfinților este ușor și repede de înțeles și poate fi comparat cu CONTRAEXEMPLUL pe care ni-l recomandă păstorii mincinoși de astăzi.

    Pentru aceasta, desigur, este nevoie de ÎNDRĂZNEALĂ – asemenea celei arătate de sfintele MIRONOSIȚE de astăzi, care nu au urmat o învățătură opțională despre oferirea de sprijin lui Hristos cel mort. Ci, disprețuind orice greutate și primejdie, au răspândit în întreaga lume mirul nepieritor al iubirii lor, pilda lor de mironosițe.

    Acest sprijin de mironosițe adus Bisericii lui Hristos Celui mort și înviat – Bisericii care astăzi, în loc să primească mir, primește duhoarea pan-ereziei eretice – este ceea ce ne cere și nouă Domnul:

    „Ieșiți, dar, fraților, din mijlocul lor și vă osebiți, zice Domnul, și nu vă atingeți de lucru necurat” – de lucrul Ecumenist necurat – „și Eu vă voi primi, și voi fi vouă Tată, iar voi îmi veți fi Mie fii și fiice, zice Domnul Atotțiitorul” (2 Corinteni 6:18–7:1).

    Sursa: https://orthodoxmiscellany.blogspot.com/2025/04/the-consequences-of-not-ceasing.html

  • Despre relațiile cu ereticii, judecați și nejudecați

    Epistola 40 a Sfântului Teodor Studitul

    către Sfântul Navcratie Studitul

    Din nou ești în temniță, fiu iubit, dar aceasta este din nou o rușine pentru ereticii lipsiți de cinste, iar pentru tine – o sporire a răsplătirilor și a cinstei cerești. De aceea, pentru ei suspin și plâng, dar pentru tine mă bucur și mulțumesc lui Dumnezeu. Oare nu te faci și mai încercat prin această a doua întemnițare, asemenea aurului de două ori ars în cuptor? Întărește-te, așadar, fiul meu cel sfânt, și înfățișează-te înaintea Stăpânului și Domnului întru toată curăția și fără prihană, „vas de cinste, sfinţit, de bună trebuinţă Stăpânului, potrivit pentru tot lucrul bun” (2 Timotei 2, 21).

    Suferă cu îndelungă-răbdare ciudățenia celui de-al doilea păzitor al tău (nu voi spune – stareț sau preot, căci niciun slujitor al lui Dumnezeu și niciun monah nu ar sluji în treburi militare, sau nici măcar nu s-ar asocia cu un astfel de slujitor). Totuși, înștiințează-mă cum se poartă cu tine, fiindcă socotesc că este mai bun decât cel dintâi.

    Însă, în orice caz, tu, fiul meu, stai cu bărbăție, ușurându-ți întristările prin nădejdi pline de bucurie și folosind singurătatea pentru a dobândi nepătimirea, întorcându-ți privirea numai către Dumnezeu, Cel care Se uită la tine, și prin unirea necontenită cu El să respingi cu dispreț gândurile josnice pe care le seamănă semănătorul neghinei.

    Cât despre dorința ta ca eu să răspund pe larg cu privire la erezii și la botezuri, aceasta depășește cu mult cadrul unei epistole și, în plus, ar fi de prisos să dezvolt ceea ce purtătorul de Dumnezeu Epifanie a cercetat și a descris așa cum niciun alt Părinte nu a făcut. De aceea, citește cartea sa sfântă pe această temă și din ea vei afla ceea ce dorești să știi. Bunul Euprepian ți-o va aduce.

    Voi răspunde pe scurt în ceea ce privește pe cei care se botează. Judecata cu privire la aceștia este întreită. Marcionații, Tascodrugiții, Maniheii și cei asemenea lor până la Melchisedekieni — în total douăzeci și cinci de erezii — sunt botezați[1]. Quartodecimanii, Novatienii, Arienii, Macedonienii și Apolinarienii — în total cinci — sunt unși cu Sfântul Mir. Meletienii, Nestorienii, Eutihienii și cei asemenea lor până la erezia de astăzi nu sunt nici botezați, nici unși, ci doar își anatematizează propria erezie și orice altă erezie. Nu le precizez acum numărul, deoarece erezia Acefalilor s-a divizat în multe ramuri, iar epistola ar deveni prea lungă.

    Cât privește ceea ce ai spus, că canonul nu face nicio distincție, ci afirmă clar că cei hirotoniți sau botezați de eretici nu pot fi nici clerici, nici credincioși, ia în considerare faptul că Canonul Apostolic îi numește eretici pe aceia care nu sunt botezați și nici nu botează în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh.

    Aceasta o învățăm și din cuvintele dumnezeiești ale Sfântului Vasile cel Mare. El spune că „ereziile sunt cele ale celor care s-au rupt cu totul și au devenit străini chiar în însăși materia credinței; schismele sunt ale celor care, pentru anumite motive bisericești și chestiuni supuse îndreptării, au neînțelegeri între ei; iar adunările nelegiuite sunt întrunirile formate de preoți sau episcopi neascultători sau de mireni neștiutori”.

    El însuși, dând un exemplu din prima categorie, îi spune Sfântului Amfilohie: „Ce rațiune este să primim botezul acestora (al pepuzienilor) care botează în numele Tatălui și al Fiului și al lui Montanus sau Priscila? Aceia care au fost botezați în ceva ce nu ne-a fost predat nu sunt botezați”. Prin urmare, canonul și Părinții, după cum spune dumnezeiescul Vasile, i-au numit pe aceștia și pe cei asemenea lor eretici. Apoi Sfântul Vasile dă un exemplu din a doua categorie: „Catarii aparțin numărului schismaticilor”[2].

    Iar dacă întrebi de ce atât aceștia, cât și toți cei de mai târziu sunt numiți eretici, spunem și înțelegem aceasta astfel: cei dintâi sunt eretici în sens propriu, deoarece învață cu nelegiuire despre însăși esența credinței noastre în Sfânta Treime. Cei de-al doilea sunt numiți eretici prin abuz de termen și pentru că se trag din cei dintâi. Ei mărturisesc atât credința, cât și Botezul în Sfânta Treime, păstrând însușirea distinctă a fiecărui Ipostas și nu doar una comună celor Trei, deși în alte privințe învață eretic. Un exemplu al celei de-a treia categorii este adus chiar de sfântul părinte: „De pildă, dacă cineva, fiind dovedit de un păcat, a fost îndepărtat din slujirea sfântă și nu s-a supus canoanelor, ci și-a însușit pentru sine întâietatea și slujirea sfântă”. După cum cei din a doua categorie sunt numiți cu același nume ca cei dintâi, tot astfel cei din a treia sunt numiți ca cei din a doua. Astfel, Meletienii, pe care schismaticul Meletie i-a dus în rătăcire, sunt numiți schismatici de către cei vechi, deși nu aderă la o dogmă greșită; căci aceștia, anatematizându-și propria schismă, după cum se spune, au fost primiți de Biserica sobornicească. În general, ereziile sunt asemenea unui lanț țesut de diavol: sunt legate între ele și toate depind de un singur cap — nelegiuirea și lipsa de evlavie — deși diferă prin nume, timp, loc, număr, calitate, putere și lucrare. Tot așa, unul și același trup nu este alcătuit dintr-un singur mădular, ci din multe; iar lucrările lor unele față de altele, puterile, însușirile, relațiile și semnificațiile lor sunt diferite.

    În ceea ce privește celelalte întrebări ale tale. La prima — despre un preot ortodox care, din frica persecuției, îl pomenește pe un episcop eretic — ți-am răspuns deja mai înainte și voi spune din nou: dacă nu slujește împreună cu ereticul și nu are comuniune cu unul ca acesta, el trebuie primit în comuniune la psalmodiere și la binecuvântarea meselor, și aceasta prin iconomie, dar nu la Dumnezeiasca Împărtășanie. Când erezia domnește, este absolut necesar să se facă cercetare și, primind o mărturisire de credință, să ne mulțumim cu ea — cu condiția ca aceasta să nu fie vădit mincinoasă. Căci îți pot spune că de la Părinți am învățat să nu cercetăm atunci când erezia nu face ravagii și să nu cercetăm în privința persoanelor care nu au fost condamnate în mod public. Dar acum este rar să se găsească un asemenea preot care să nu fi avut legături și comuniune cu ereticii.

    A doua întrebare — despre un om care Îl iubește pe Hristos și te invită să slujești o priveghere de toată noaptea în capela sa: trebuie oare să se slujească acolo și cu cine? Trebuie să primești, să mergi și să cântați împreună — bineînțeles, dacă cel care te invită și cântăreții sunt ortodocși și atât el, cât și ei evită comuniunea cu ereticii. De asemenea, se poate sluji în capelă dacă proprietarul poate dovedi cu certitudine că niciun eretic nu a slujit vreodată în ea. Căci s-a spus deja că, din pricina dezlănțuirii ereziei, este necesar să se facă cercetare pretutindeni.

    A treia întrebare: dacă vreunul dintre ortodocși primește o biserică de la cineva și se constată că există acolo obiceiul ca oamenii să se adune o dată sau de două ori pe an și, în timpul Liturghiei, să pomenească un eretic, atunci, din necesitate, se poate îngădui să se cânte acolo, dar nu să se slujească Sfânta Liturghie. Dacă însă este posibil să se pună capăt acelui obicei, atunci se poate sluji și Liturghia.

    A patra întrebare: dacă cineva întâlnește o biserică în care slujitorul pomenește un eretic, iar un preot ortodox are o Masă de Jertfă sfințită pe un epitaf sau pe scânduri, este îngăduit să o așeze în aceeași biserică, în lipsa celui care pomenește, și să slujească pe ea ca ortodox? Nu este potrivit; ci, din necesitate, este mai bine să se slujească într-o casă obișnuită, alegând un loc curat.

    A cincea întrebare: dacă, aflându-se în călătorie, un creștin ortodox este invitat de vreun preot sau mirean la o masă comună și este vreme de cântare, cum trebuie să procedeze? Am spus și o spun din nou: atunci când erezia este dominantă și nu a fost condamnată de un sinod ortodox, este necesar să se facă cercetare — atât în privința Dumnezeieștii Împărtășanii, cât și a mesei comune — și, în această chestiune, nu este loc nici pentru rușine, nici pentru amânare. A primi pur și simplu pâine de la cineva nu necesită cercetare, la fel ca acceptarea unei gustări, poate în particular, sau primirea de găzduire — desigur, în cazul în care persoana nu era cunoscută mai înainte pentru erezie sau pentru stricăciune morală. Însă în celelalte privințe, cercetarea este necesară din rațiuni de necesitate.

    A șasea întrebare: dacă un ortodox, aflat în călătorie, întâlnește o biserică lângă un sat sau un oraș, trebuie oare să se roage acolo sau chiar să se oprească, evitând a intra sub acoperișul mirenilor? Trebuie atât să se roage, cât și să se oprească, dacă aceea este singura. Dar și în casa unui mirean sau în casa unui preot — este același lucru, după cum s-a spus — din necesitate, din pricina orei târzii, se poate opri și se poate împărtăși de hrană în particular, fără cercetare, și poate primi cele de trebuință (dacă, după cum am spus, cel primit nu era cunoscut mai înainte celui care îl primește ca făcând parte dintre cei nelegiuiți sau dintrei cei fărădelege). Însă fără necesitate, nu este bine să se primească cele pomenite fără discernământ, ci trebuie să se facă cercetare și să se rămână la un ortodox și, dacă este nevoie, să primească de la acesta cele trebuincioase pentru drum; căci astfel poruncește Domnul prin sfinții Săi.

    Ai răspuns bine preotului și starețului, că sunt excluși de la slujirea sfântă cei care sunt hirotoniți astăzi de un episcop care s-a dovedit a fi eretic, chiar dacă acesta spune că sinodul a fost nedrept și că noi am pierit duhovnicește. Căci, dacă recunoaște acestea, de ce nu fuge de pierzare evitând erezia, pentru a fi episcop al lui Dumnezeu? Atunci hirotoniile sale ar fi de îndată primite. Sau de ce, în timpul stăpânirii ereziei, starețul a trimis frați spre o hirotonie eretică?

    Prin urmare, dacă cel care a hirotonit s-ar îndrepta, atunci cei hirotoniți de el ar putea sluji de îndată; dar, din moment ce el rămâne în erezie, pomenind pe un eretic, atunci, chiar dacă pretinde că are cuget sănătos, este cu neputință ca cei hirotoniți de el să fie adevărați slujitori ai lui Dumnezeu. Iar dacă în stareț se aprinde duhul râvnei pentru Dumnezeu și dorește să primească cununa mărturisirii, atunci să nu slujească în biserica unde acela stăpânește și nici să-l pomenească pe el ca episcop. Fericit va fi, făcându-se pildă de mântuire pentru mulți alții.

    Însă atunci când în aceeași biserică este așezat un Altar al Jertfei, nu există niciun impediment pentru slujire acolo. Ceea ce am uitat să notez mai înainte, voi aminti aici. Când Sfântul Vasile vorbește despre cei ce au luat parte la adunări nelegiuite, că uneori chiar și cei ce au treaptă bisericească și s-au retras împreună cu cei neascultători, dacă se pocăiesc, sunt primiți înapoi în aceeași treaptă — să nu socotească evlavia voastră că aceste cuvinte contrazic Canonul Apostolic, care spune: „Dacă cineva dintre clerici se va ruga împreună cu un caterisit, ca și cu un cleric, să fie și el caterisit” (Canonul 11)[3]. Aduceți-vă aminte că, așa cum Părinții au făcut o deosebire între erezii și schisme, tot astfel, urmând firul gândirii, există o deosebire cu privire la cine se aplică în mod irevocabil canonul care caterisește — anume celui care se roagă împreună cu cel caterisit, nu celui care a participat la o adunare nelegitimă. Căci cel dintâi știe că se roagă cu unul care este vădit caterisit și, prin urmare, este drept să fie caterisit îndată, întrucât este neascultător față de canon; iar cel de-al doilea, întrucât nu l-a socotit drept caterisit pe cel de care a fost atras împreună cu mulțimea: „dacă se pocăiește, este primit înapoi în aceeași treaptă”, spune sfântul părinte.

    În cuvintele sfântului se repetă adesea și faptul că nici cel ce s-a pocăit nu este primit înapoi în aceeași treaptă[4]. Mai mult, aceste cuvinte sunt rostite condiționat; pe când Canonul Apostolic vorbește ferm și necondiționat.

    Cât despre cel numit în mod mincinos Hristofor[5], care „s-a întors iarăși la propria lui vomă” (2 Petru 2:22), nu m-am mirat deloc, cunoscând nestatornicia și instabilitate lui. Dar faptul că Klidonios a îndurat închisoare și biciuire din partea celor nelegiuiți pentru adevăr doar o singură zi — m-a mirat foarte mult. Întrucât până acum stătuse neclintit prin puterea lui Dumnezeu, nu ar fi nepotrivit ca tu și ceilalți frați să-i întindeți o mână de ajutor, dacă este cu putință.

    Cât despre cele menționate mai sus — adică cei botezați, cei unși cu sfântul mir și cei care anatematizează erezia — nu am scris după felul în care dumnezeiescul Epifanie a clasificat și enumerat ereziile, ci după cum am găsit în tâlcuirea unuia dintre cei mai vechi și mai sârguincioși bărbați, care a făcut o cercetare și un extras din cărțile Bisericii Bizantine.

    Fratele Grigorie te salută cu sinceritate.

    Tradus din ediția rusă: Послания, Cuviosul Teodor Studitul, Editura Sf. Ignatie de Stavropol, 2003.

    Sursa: https://orthodoxmiscellany.blogspot.com/2025/12/on-relations-with-heretics-judged-and.html

    [1] Adică sunt botezați la trecerea la credința ortodoxă. Canonul Apostolic 49.

    [2] Către Amfilohie. Canonul 1. Lucrări în traducere rusă, vol. VII, pp. 6–7. Moscova, 1892.

    [3] Canonul 2 Apostolic.

    [4] Către Amfilohie. Can. 32 și 51. Lucrări în traducere rusă, vol. VII, pp. 48 și 99. Moscova, 1892.

    [5] Hristofor (gr.) – purtător de Hristos.

  • Caracteristicile corupte ale pseudo-episcopilor ecumeniști

    Protoiereu Nikolaos Manolis | 25 octombrie 2017

    Așa-numitul „Sfânt și Mare Sinod” de la Kolymbari, cunoscut sub denumirea de „Pseudo-Sinodul din Creta”, a fost picătura care a făcut să dea pe dinafară cupa răbdării. Un număr respectabil de creștini – ieromonahi evlavioși, preoți, monahi și mireni – care de mulți ani se luptă împotriva monstrului devorator al Ecumenismului, au ales calea esențială, unică, militantă și mucenicească a rezistenței față de erezie. Puși în fața faptelor episcopilor noștri, care – contrar misiunii lor – prin acceptarea hotărârilor Pseudo-Sinodului proclamă erezia „cu capul descoperit”, am urmat calea patristică a îngrădirii, adică încetarea pomenirii pseudo-episcopilor.

    „Pe cel pe care voiește să-l piardă, Domnul îl lasă pradă nebuniei.” Episcopii care se înclină spre erezie, potențialii eretici, care suferă tăierea comuniunii duhovnicești de către preoții și turma lor pentru motive de credință, dar nu își revin în fire pentru a se întoarce prin pocăință pe calea Sfinților, ajung să fie alterați atât în suflet, cât și în duh. Ei se sălbăticesc! Chipurile lor, radiind starea lor lăuntrică, devin posomorâte. Ochii lor dezvăluie neliniște, ură și răutate. Tulburarea devine evidentă în viața lor de zi cu zi. Toate acestea sunt semnele duhului străin care a dobândit drepturi asupra lor. Este duhul demonic al ereziei – mândru și dezordonat, cu trăsături de dragon și chip de fiară. Mânați de o astfel de stare lăuntrică, ei răspândesc teorii noi în turma chemată cu numele lui Hristos și îi persecută pe cei care se împotrivesc. Oricât de mult s-ar strădui să pară blânzi și smeriți, în momentele în care sunt constrânși să dea socoteală pentru alegerile lor eretice, ei izbucnesc. Cei dintre mireni care au cunoștințe teologice îi recunosc nu doar prin ieșirile lor iraționale, ci și prin subminarea asupra problemelor de credință ascunsă în discursul lor. Ei răstălmăcesc Sfânta Scriptură interpretând-o după bunul lor plac și anulează interpretarea patristică a canoanelor care nu „le servesc scopul”. Canoanele referitoare la interzicerea rugăciunii în comun și toate problemele legate de aceasta privind relațiile cu ereticii sunt respinse sau interpretate greșit de către ei. În esență, ei desființează hotărârile infailibile ale Sfintelor Sinoade Ecumenice, pretinzând că, fiind ei înșiși „Părinți”, pot altera canoanele vechilor Părinți ai Bisericii! Uită cu totul de faptul că hotărârile vechilor Sfinți Părinți privind chestiunile dogmatice ale credinței sunt confirmate de marile Sinoade Ecumenice și că nimeni nu are dreptul să schimbe nici măcar cel mai mic detaliu[1]. Prin asemenea fapte, ei Îl insultă pe Însuși Duhul Sfânt, prezentându-L ca fiind inconsecvent.

    Un exemplu suficient pentru a demonstra amploarea abaterii lor de la învățătura patristică este atitudinea lor față de Canonul 45 Apostolic, care interzice rugăciunea împreună cu ereticii. Potrivit tâlcuirii Sfântului Nicodim Aghioritul, conform acestui canon, orice episcop sau presbiter sau diacon care doar se roagă împreună – și nu slujește împreună – cu ereticii trebuie să fie afurisit. Căci cel care se roagă împreună cu cei afurisiți – iar astfel sunt ereticii – trebuie el însuși să fie afurisit, potrivit Canonului 10 Apostolic. Iar dacă le-a permis ereticilor să săvârșească, ca și clerici, vreo slujire bisericească, acesta trebuie caterisit. Căci orice cleric care slujește împreună cu cei caterisiți – iar potrivit Canoanelor 2 și 4 ale Sinodului al III-lea Ecumenic, astfel sunt ereticii – trebuie să fie și el caterisit împreună cu aceștia, potrivit Canonului 11 Apostolic. Căci suntem datori să-i urâm și să ne ferim de eretici, nu să ne rugăm împreună cu ei și nici să le permitem să săvârșească vreo slujire bisericească, ca și cum ar fi clerici sau preoți[2].

    La o poziție apostolică atât de limpede și la o tâlcuire patristică atât de clară, episcopii ecumeniști răspund în modul cel mai blasfemiator și nerușinat: „Acest canon este vechi, inactiv și nu privește Biserica contemporană și vremea noastră”! Într-adevăr, mai avem nevoie de vreo altă dovadă pentru a înțelege de ce duh sunt mânați susținătorii pan-ereziei și ai sincretismului New Age? Pentru ei, Hristos și învățătura Sa – exprimate prin Sfânta Scriptură și prin tradiția apostolică și patristică – nu sunt Hristosul Care Se întinde peste veacuri („Iisus Hristos, ieri și astăzi și în veci, este Același”[3])! Pentru mințile lor eretice, există un Hristos vechi și un Hristos nou!

    Același duh, din nefericire, îi umple și pe așa-numiții creștini tradiționali, atât din rândul clerului, cât și al mirenilor, care joacă rolul de împăcători și amorțitori ai sufletelor credincioșilor. Acești oameni, de obicei mânați de ambiții și interese personale, ținând seama de sprijiniri omenești, funcții și onoruri, se împotrivesc cu vehemență încetării pomenirii episcopului, atacându-i pe cei care au procedat la un asemenea act. Ei proclamă că nu se despart de Biserică, nu se îngrădesc și nu încetează pomenirea episcopilor lor. În acest fel – spun ei – apără unitatea Bisericii. Firește, ei se află într-o totală rătăcire, întrucât aceste poziții sunt în contradicție directă cu canoanele respective privitoare la încetarea pomenirii, precum și cu practica neîntreruptă a Bisericii de-a lungul veacurilor. Cum este posibil ca aplicarea canoanelor îngrădirii de erezie și de episcopul eretic să-l scoată din Biserică pe cel care le aplică?

    Trăim într-o epocă premergătoare Antihristului. Amăgirea stăpânește lumea. Ea domnește peste sufletele oamenilor și, din nefericire, predomină chiar și în cele mai înalte trepte ale administrației bisericești. Trăim deja în vremurile de pe urmă, în care până și cei aleși sunt duși în rătăcire. Există în zilele noastre o lipsă reală care ne privește pe noi, creștinii. Este lipsa ascultării sfinte și adevărate față de Dumnezeu și față de Sfânta Sa Biserică. În locul acesteia, conducătorii bisericești impun ascultarea față de episcopi înclinați spre erezie și nu față de Biserica Sfinților. Or, aceasta constituie o reală neascultare față de voia lui Dumnezeu. Pseudo-episcopii, ca purtători ai pan-ereziei, nu Îl reprezintă nici pe Hristos, nici Biserica. Ei sunt auto-condamnați și se îndreaptă spre pierzare, târând, din nefericire, după ei și poporul lui Dumnezeu. Chiar și sinoadele pe care le convoacă, precum pseudo-sinodul din Creta, nu sunt sfinte după măsura Sinoadelor Ecumenice. Ele sunt convocate nu sub inspirația Duhului Sfânt, ci sub influența întunecată a puterilor demonice. De aici rezultă hotărârile lor eretice. Acestea sunt socotite drept amăgire în Cer, iar cel care urmează asemenea hotărâri este părăsit de Harul dumnezeiesc. Neascultarea față de voia lui Dumnezeu și ascultarea față de pseudo-episcopi este otrava demonică ce distruge sufletele.

    Având în vedere responsabilitatea noastră istorică față de Ortodoxie, avem o datorie sacră de a ne împotrivi iadului ereziei și instaurării sale în sânul Bisericii. Suntem obligați să-i izolăm pe cei care trădează Credința și să tăiem orice comuniune duhovnicească cu ei. Nu avem același Dumnezeu; nu aparținem aceleiași Biserici. Ei aparțin bisericii diavolului, pe care o susțin prin hotărârile pseudo-sinoadelor, iar noi aparținem Sfintei Biserici a lui Hristos, întemeiată pe Sfânta Scriptură și pe Sfintele Sinoade Ecumenice. Amin!

    Sursa: https://orthodoxmiscellany.blogspot.com/2025/04/the-corrupted-characteristics-of.html

    [1] „…să nu fie îngăduit nimănui să propună, sau în orice caz să scrie, sau să compună, sau să gândească, sau să învețe altfel… iar cei care îndrăznesc fie să compună o altă Credință, fie să prezinte, sau să învețe, sau să transmită un alt Crez… dacă sunt episcopi sau clerici, episcopii să fie străini de episcopat, iar clericii de cler; iar dacă sunt monahi sau mireni, să fie anatematizați.” — Definiția credinței a Sinodului al IV-lea Ecumenic, ținut la Calcedon.

    [2] Tâlcuirea Sfântului Nicodim Aghioritul la Canonul 45 Apostolic.

    [3] Evrei 13, 8.

  • Pentru ca păstorii și laicii care se împărtășesc împreună cu ecumeniștii eretici să cunoască Tradiția Bisericii

    Panagiotis Simatis | 10 octombrie 2018

    Nichifor Kalist Xanthopoulos (sec. XIII–XIV) s-a remarcat ca istoric, tâlcuitor al Scripturilor, poet de imnuri bisericești etc.

    Din „Istoria Bisericească” a sa primim informații prețioase — printre altele — și despre atitudinea credincioșilor față de erezii. Am prezentat anterior unele texte pe această temă. Astăzi prezentăm atitudinea credincioșilor din Samosata, în intervalul dintre Primul și cel de-al Doilea Sinod Ecumenic, când, prin intervențiile împăraților eretici sau ale episcopilor cu cuget arian favorizați de aceștia, episcopii ortodocși erau persecutați și în locul lor erau instalați unii cu cuget arian, care nu fuseseră condamnați de un Sinod. În acest caz, credincioșii au aplicat atitudinea patristică a întreruperii comuniunii sau îngrădirii, cu mult înainte ca aceasta să fie consfințită prin Canonul al XV-lea al Sinodului I-II.

    Astfel, după cum ne istorisește Nichifor Kalist, ceata ereziei lui Arie îi izgonise pe păstorii ortodocși din Biserici, iar același lucru s-a petrecut și în Samosata: l-au alungat pe episcopul ortodox Eustatie și în locul lui l-au instalat pe Eunomie. Și atunci toți ortodocșii, de la cel mai mic până la cel mai mare, au încetat să mai meargă la biserică! Iar episcopul a rămas singur în reședința episcopală, și nimeni nu îl vizita, nici nu vorbea cu el!

    „Căci, după ce ceata lui Arie, dezbrăcând toate Bisericile de păstorii lor, a introdus în Samosata, de asemenea, un altul în locul lui Eustatie, cu numele Eunomie, nici unul dintre oameni — nici sărac, nici bogat, nici tânăr, nici bătrân — pur și simplu nimeni nu mai intra în biserică, așa cum era obiceiul; ci el singur rămânea în reședința episcopală, fără ca cineva să-l vadă ori măcar să schimbe cu el vreun cuvânt. Și totuși, se spune că altminteri era blând și cumpătat; iar acesta este un lucru cunoscut.”

    Iar când a mers la o baie publică, iar slujitorii au închis ușile, aflând că afară se afla o mulțime de oameni, le-a poruncit slujitorilor să deschidă ușile, pentru ca oricine ar voi să poată folosi baia. Și când unii au intrat, el i-a îndemnat să intre și în băi. Dar, deoarece cei care intraseră au rămas în tăcere fără să intre în ape, el a socotit această atitudine drept o formă de respect față de persoana sa și a plecat degrabă din baie.

    „Căci atunci când a mers la o baie publică și slujitorii închiseseră ușile, aflând că o mulțime sta înaintea ușilor, a poruncit slujitorilor să deschidă din nou ușile băii, și fără vreo restricție a îngăduit oricui voia să folosească baia. La fel a procedat și în încăperi. Iar când unii au intrat și stăteau împrejur, i-a îndemnat să se bucure de apele calde. Dar când ei au stat nemișcați și în tăcere, socotind această atitudine drept o cinstire față de el, a părăsit repede baia și s-a depărtat.”

    Ei însă (după ce el a plecat), deoarece socoteau că dacă ar fi folosit aceeași apă pentru baie ar fi fost ca și cum s-ar fi făcut părtași la erezie, au vărsat apa în canalizare și s-au spălat după ce au umplut băile cu altă apă!

    „Dar ei, socotind că este o întinare prin erezie să se folosească de acea apă, au vărsat-o în canalizare; iar după ce au adus altă apă, s-au îmbăiat.”

    Când Eunomie a aflat aceasta, a părăsit îndată orașul și s-a întors „acasă”! Căci a socotit de prisos și fără rost să rămână într-un oraș în care toți îi erau împotrivă!

    „Eunomie, aflând aceasta, a părăsit imediat orașul și s-a dus acasă; căci a socotit drept o mare nebunie să aleagă să rămână într-un oraș care îi era cu totul potrivnic. Și astfel a plecat de bunăvoie din Samosata.” (Nichifor Kalist, P.G. 146, 633BD)

    După ce Eunomie a plecat din Samosata, arienii au numit un alt episcop, „cu numele Lucius, cu adevărat un lup și nu un păstor. Însă oile, deși nu aveau păstor, totuși săvârșeau faptele păstorilor, păstrând neîntinată învățătura credinței.” (op. cit., P.G. 146, 633D–636AB)

    Vedem aici că credincioșii, înțelegând că păstorul pus peste ei era un păstor mincinos, un lup în loc de păstor, nu au așteptat hotărârea vreunui Sinod, ci au făcut ei înșiși ceea ce păstorul ar fi trebuit să facă; și astfel, prin faptul că nu au avut comuniune cu păstorul mincinos, cu episcopul cu cuget arian Lucius, au păstrat intactă învățătura Credinței, după cum vom vedea.

    Iar față de acesta — credincioșii din Samosata — s-au purtat în același fel ca și față de Eunomie, după cum a arătat un incident.

    Într-o zi, pe când copiii se jucau, aruncând mingea de la unul la altul, episcopul Lucius trecea pe acolo. Și s-a întâmplat ca mingea să scape din mâinile unui copil și să treacă pe sub picioarele catârului pe care era călare episcopul Lucius. Iar copiii „au țipat tare”, au strigat îngroziți, pentru că, întrucât mingea trecuse pe sub animalul ereticului, credeau că s-a întinat! (Și cum ar mai fi putut să se joace cu ea după aceea.)

    Acesta, neînțelegând purtarea copiilor, i-a spus unuia dintre slujitorii săi să rămână acolo și să afle de ce copiii au reacționat astfel. Iar (slujitorul a văzut) că aceștia au aprins un foc și au aruncat mingea în el, dorind să o dezinfecteze — „să o curețe” — de întinarea (pe care o dobândise prin faptul că trecuse pe sub catârul episcopului eretic).

    Iar Teodoret (de la care Nichifor a preluat incidentul) trage concluzia: Desigur, este o reacție copilărească, dar arată cât de mare era dezgustul locuitorilor din Samosata față de cei cu cuget arian, care stricau învățătura Credinței:

    „Și aceasta poate că este copilărească; dar este de ajuns pentru a arăta cât de adânc hrănise acest oraș ura față de cei care aleseseră să falsifice învățătura credinței.”
    (op. cit., P.G. 146, 636AB)

    Sursa: https://orthodoxmiscellany.blogspot.com/2025/04/so-that-shepherds-and-laity-who-commune.html

  • Tainele invalide și valide ale ereticilor

    Aristotel Delimbasis, teolog (+2007)

    TAINELE INVALIDE ALE ERETICILOR

    Tainele ereticilor condamnați nu dețin Harul Divin, ci sunt invalide și inexistente.

    Prin urmare, Canonul Apostolic 65 poruncește „caterisirea episcopului sau preotului care a acceptat botezul sau jertfa ereticilor”. „Căci ce înțelegere are Hristos cu Veliar? Sau ce parte are credinciosul cu necredinciosul?” (Canonul Apostolic 65). Aici, prin „eretici” se înțeleg aceia care au fost judecați și condamnați în mod bisericesc. „Prin eretici”, explică Sinodul II Ecumenic, „înțelegem atât pe cei care au fost condamnați anterior de Biserică, cât și pe cei care au fost ulterior anatematizați de noi” (Canonul 6 al Sinodului II Ecumenic).

    Același lucru a fost făcut de Sinodul de la Cartagina din mijlocul secolului al III-lea, format din episcopii care îl înconjurau pe Sfântul Ciprian. Prin canonul său unic, acesta a hotărât că Tainele „săvârșite” de eretici și schismatici, fiind „false și goale, sunt în întregime invalide” (Canonul Sinodului de la Cartagina).

    Pe baza canonului menționat mai sus al Sinodului de la Cartagina, ereticii și schismaticii condamnați sau „ramurile” lor (Canonul 47 al Sfântului Vasile cel Mare), adică cei proveniți din ei, erau rebotezați. „Noi”, spune Sfântul Vasile cel Mare, „rebotezăm astfel de persoane” (Canonul 47 al Sfântului Vasile cel Mare).

    SINODELE ECUMENICE

    Sinodul al VI-lea Ecumenic a confirmat canonul „stabilit de Ciprian” „și de Sinodul de la Cartagina convocat sub conducerea lui”, însă cu o deosebire.

    Sinodul Ecumenic a precizat că „obiceiul transmis lor” de a reboteza pe ereticii care reveneau (la Biserică), fiind o practică locală, „s-a folosit doar între ei”, adică între episcopii din Cartagina (Canonul 2 al Sinodului al VI-lea Ecumenic). Sinodul al VI-lea Ecumenic, pe lângă rebotezare, a acceptat și primirea ereticilor și schismaticilor condamnați prin Mirungere și lepădarea de erezie (Canonul 95 al Sinodului al VI-lea Ecumenic), întocmai cum procedase și Sinodul al II-lea Ecumenic (Canonul 7 al Sinodului al II-lea Ecumenic). Sfântul Vasile cel Mare este, de asemenea, de acord cu aceasta (Canonul 1 al Sfântului Vasile cel Mare).

    Acestea arată că respectivul Canon al Sinodului de la Cartagina a fost folosit în acele regiuni potrivit obiceiului transmis lor (episcopilor). Prin urmare, se arată că, încă de la început, canonul nu a fost aplicat în mod universal (Zonaras, PG 137, 1105) în ceea ce privește rebotezarea ereticilor și schismaticilor. Mai mult, în această privință, „prezentul canon nu a fost acceptat” de „Sfinții Părinți” ai Sinoadelor Ecumenice (Zonaras, PG 137, 1104).

    În consecință, Sinoadele Ecumenice proclamă Tainele ereticilor condamnați ca fiind invalide. Cu toate acestea, ele acceptă prin iconomie forma botezului lor pentru cei care se întorc la Ortodoxie, cu condiția ca acesta să fi fost săvârșit corect.

    TAINELE VALIDE ALE ERETICILOR

    Tainele ereticilor și schismaticilor care nu au fost încă condamnați nu sunt considerate invalide. Acest lucru este mărturisit de practica și învățătura Ortodoxiei.

    Sfântul Meletie al Antiohiei a fost hirotonit de cei numiți atunci „eretici noi” (Epifanie al Ciprului, PG 42, 429), adică de arieni. O parte dintre ortodocșii din Antiohia nu au acceptat comuniunea cu el „din pricina unor chestiuni canonice” (Epifanie al Ciprului, PG 42, 468). Cu toate acestea, el l-a botezat pe Sfântul Ioan Gură de Aur (Viața lui Ioan Gură de Aur pe scurt, PG 47, LXXXVII) și a prezidat Sinodul al II-lea Ecumenic, trecând la Domnul în timpul lucrărilor acestuia. În acea vreme, Sfântul Grigorie de Nyssa l-a lăudat pe Meletie ca pe un nou Apostol și „atlet înrudit” al sfinților (Grigorie de Nyssa, PG 46, 852). Biserica Ortodoxă îl cinstește ca sfânt la 12 februarie (Ceaslovul cel Mare).

    În mod similar, Sfântul Anatolie a fost „hirotonit de nelegiuitul Dioscor, în prezența lui Eutihie”, ereziarhul (Sinodul VII Ecumenic, Mansi 12, 1042). Dioscor l-a hirotonit pe Anatolie înainte de a fi caterisit, adică după Sinodul Tâlhăresc de la Efes și înainte de Sinodul IV Ecumenic, care i-a caterisit atât pe Dioscor, cât și pe Eutihie (Enciclopedia Teologică, vol. 2, p. 642). La acea vreme, exista opoziție în Constantinopol față de această hirotonie (ibid., Mansi 6, 44). Totuși, Sinodul al IV-lea Ecumenic l-a primit pe Anatolie ca exarh al său (Sinodul IV Ecumenic, Mansi 6, 565). Biserica Ortodoxă îl cinstește ca sfânt la 3 iulie.

    Mai mult, „majoritatea episcopilor care au participat la Sfântul Sinod al VI-lea Ecumenic fuseseră hirotoniți de eretici. Mai exact, fuseseră hirotoniți de Serghie, Pir, Pavel și Petru, conducătorii ereziei monotelite”. „Căci erezia în acea vreme a durat cincizeci de ani”. Și acești „Părinți ai Sinodului al VI-lea i-au anatematizat pe acești patru eresiarhi, deși ei înșiși fuseseră hirotoniți de ei” (Tarasie, președintele Sinodului VII Ecumenic, Mansi 12, 1047). Adică, deși fuseseră hirotoniți de cei pe care i-au anatematizat, erezia nelegiuită a monotelismului a fost judecată sinodal în acel moment.

    De asemenea, chiar și la Sinodul VII Ecumenic, care a condamnat erezia iconoclastă, episcopii iconoclaști au fost primiți. Unii dintre ei au mărturisit că „în această erezie ne-am născut, am fost formați și am crescut” (Sinodul VII Ecumenic, Mansi 12, 1031). Prin urmare, ei fuseseră botezați, hirotoniți și îndepliniseră toate celelalte funcții bisericești.

    Aceste măsuri au fost luate de Sinoadele Ecumenice ale Ortodoxiei deoarece Tainele ereticilor care nu au fost încă condamnați nu sunt considerate invalide. Acest lucru a fost declarat de Sinodul VII Ecumenic, prin președintele său, Sfântul Tarasie, care a spus că „hirotonia lor este de la Dumnezeu” (Sinodul VII Ecumenic, Mansi 12, 1042).

    O PROBLEMĂ REZOLVATĂ SINODAL

    Chestiunea valabilității Tainelor ereticilor care nu au fost încă condamnați a fost discutată la Sinodul al VII-lea Ecumenic și a fost rezolvată de acesta în Duhul Sfânt.

    Acest Sinod Ecumenic a examinat și a clarificat „prescripțiile canonice, îndrumările sinodale și acrivia Sfinților Părinți” referitoare la acest subiect. El a arătat că „toți au primit în unanimitate pe cei veniți din orice erezie”, „cu condiția să nu existe altă cauză canonică ce îl descalifică pe cel ce se apropie”. Adică, dacă nu există un impediment canonic la hirotonie. „Sfântul Sinod a declarat că lucrurile stau într-adevăr astfel” (Sinodul VII Ecumenic, Mansi 12, 1039).

    Sfinții Părinți i-au primit nu doar pe cei care fuseseră anterior hirotoniți ortodocși, apoi au căzut în erezie și s-au întors din ea, ci și pe cei hirotoniți de eretici. Din acest motiv, preasfințitul Patriarh Tarasie a spus: „Și într-adevăr, îi primim pe cei hirotoniți de eretici, așa cum a fost primit și Anatolie”. Căci „cu adevărat glasul lui Dumnezeu spune: «Fiii nu vor muri pentru păcatele părinților, ci fiecare va muri pentru păcatul său»”. Și mai departe, „hirotonia ereticilor care nu au fost condamnați este de la Dumnezeu” (Sinodul VII Ecumenic, Mansi 12, 1042). Aceeași învățătură a fost susținută și de Sfântul Vasile cel Mare, care „nu i-a declarat pe asemenea eretici ca fiind inacceptabili” (Sinodul VII Ecumenic, Mansi 12, 1050).

    Sinodul al VII-lea Ecumenic a declarat, cu privire la ereticii necondamnați, că trebuie „primiți cei care se întorc din erezii” și cei hirotoniți de eretici, afirmând că „hirotonia lor este de la Dumnezeu”.

    CÂND SUNT INVALIDE TAINELE

    Când sunt considerate invalide Tainele unei anumite erezii? Atunci când acea erezie este condamnată în unanimitate.

    În această privință, Sinodul al VII-lea Ecumenic, prin președintele său, Sfântul Tarasie, afirmă: „Dacă se face o proclamație sinodală”, adică o hotărâre sinodală de condamnare împotriva ereziei, „și există unanimitate între Bisericile Ortodoxe”, atunci „oricine îndrăznește să fie hirotonit de ereticii nelegiuiți ai acestei erezii să cadă sub pedeapsa caterisirii. Sfântul Sinod a spus că aceasta este o judecată dreaptă” (Sinodul VII Ecumenic, Mansi 12, 1050).

    Condamnarea ereziei de către Biserici în unanimitate „în Ortodoxie”, sau condamnarea ei de către un Sinod general al Ortodoxiei, din nou în unanimitate „în Ortodoxie”, face ca Tainele ei să devină invalide.

    TAINELE CELUI CĂZUT ÎNTR-O EREZIE OSÂNDITĂ

    Cum sunt judecate Tainele unui ortodox care a căzut într-o erezie condamnată de sfintele Sinoade sau de Sfinții Părinți?

    „Nu există nimic despre care Părinții să nu fi vorbit” (Simeon al Tesalonicului, PG 155, 64). Din acest motiv, ei au revărsat lumina Ortodoxiei și asupra acestei chestiuni. Acest lucru este arătat de atitudinea sfinților față de ereziarhul Nestorie. Sfântul Chiril al Alexandriei îl acuza pe Nestorie că susține „opiniile lui Arie” (Chiril al Alexandriei, Migne 4, 1256). Adică, el credea și propovăduia o erezie condamnată de două Sinoade Ecumenice: Primul Sinod Ecumenic de la Niceea și al Doilea Sinod Ecumenic de la Constantinopol. Totuși, Tainele săvârșite de Nestorie nu au fost considerate invalide până la caterisirea lui de către cel de-al Treilea Sinod Ecumenic. Astfel, „nici unul dintre cei hirotoniți de el înainte de această caterisire nu a fost destituit”, după cum spune Sfântul Fotie cel Mare (PG 104, 1224).

    ÎNGRĂDIREA ȘI LUPTA

    Ce trebuie, așadar, să facă ortodocșii? Să aștepte judecata sinodală asupra ereticului, mai ales atunci când aceasta se amână sau, omenește vorbind, pare puțin probabil să aibă loc?

    Un episcop care, spune învățătura Ortodoxiei, propovăduiește public și „cu capul descoperit în Biserică” „orice erezie condamnată de sfintele Sinoade sau de Părinți”, este, potrivit rânduielii canonice a Bisericii, supus cercetării și judecății sinodale. După sfintele Canoane, un astfel de episcop este încadrat între „pseudo-episcopi și pseudo-învățători”.

    De aceea, ortodocșii sunt îndreptățiți să se despartă de el, întrerupând comuniunea cu el „mai înainte de hotărârea sinodală” (Canonul 15 al Sinodului I-II).

    Creștinii ortodocși care se despart în acest fel nu sunt „supuși osândei canonice”, ci sunt vrednici de laudă. Ei sunt demni de „cinstea” „cuvenită ortodocșilor”. Și „nu au sfâșiat unitatea Bisericii prin schismă, ci au luptat să o păzească de schisme și dezbinări” (ibid.). Adică, despărțirea este asumată ca mijloc de luptă împotriva ereziei pentru binele Bisericii Ortodoxe. Adevărații creștini ortodocși nu stau fără să acționeze prin despărțirea lor, ci luptă împotriva ereziei și pentru Ortodoxie „până la moarte”.

    Așadar: „Ieșiți din mijlocul lor și vă osebiți” (2 Corinteni 6,17), spune legea dumnezeiască, precum și: „Luptă pentru adevăr până la moarte” (Înțelepciunea lui Sirah 4,28) și „Fii credincios până la moarte și îți voi da cununa vieții” (Apocalipsa 2,10).

    TAINE ȘI PEDEPSE

    Unii vorbesc, cu sinceritate, zicând: Dacă acceptăm Tainele ereticilor necondamnați ca fiind valide, atunci trebuie să acceptăm și validitatea pedepselor lor împotriva ortodocșilor care se împotrivesc ereziei.

    Totuși, Sfinții Părinți ai Bisericii Ortodoxe învață altfel. Adică, Tainele unor astfel de eretici nu sunt considerate invalide, însă pedepsele impuse de ei sunt nule din punct de vedere bisericesc și fără efect. Sfântul Celestin al Romei a scris acestea despre ereziarhul Nestorie, care îi pedepsea pe creștinii ortodocși din Constantinopol care se împotriveau ereziei lui. Mai exact, el a afirmat că Nestorie „nu putea nici să caterisească, nici să îndepărteze pe cineva din treapta sa” (Celestin al Romei, Migne 4, 1045), deoarece era eretic. De când a pierdut această autoritate? Din momentul în care a început „să propovăduiască astfel de învățături eretice” (ibid.). Prin urmare, hotărârile condamnatoare ale ereticului Nestorie nu au avut nicio validitate, nici măcar temporară (ibid.).

    Așadar, Tainele unei persoane ortodoxe care a căzut în erezie sunt socotite invalide de la momentul caterisirii sale, pe când pedepsele sale sunt invalide din clipa în care începe să proclame erezia.

    COMUNIUNEA SACRAMENTALĂ

    Un duh inovator spune: Deoarece Tainele sunt valide, stăruim, pe bună dreptate, în inovația anti-tradițională și nu ne despărțim de inovatorii care mărturisesc Ecumenismul!

    Aceasta, însă, este lipsită de evlavie. Căci nu doar Harul dumnezeiesc mântuiește pe creștin, ci și „harul și adevărul” (Ioan 1,17), potrivit învățăturii Domnului: „Cel ce va crede și se va boteza se va mântui, iar cel ce nu va crede se va osândi” (Marcu 16,16). Și nu doar cel chemat la Sfântul Botez, care respinge cu totul chemarea mântuitoare, va fi osândit, ci și cel care, fiind botezat, cade mai târziu în necredința ereziei fără pocăință. Căci, deși Taina Botezului este Lumină, erezia este „întunericul cel mai din afară” (Dalmatie, Migne 4, 1257). Sfintele Canoane spun că Sfintele Taine „aduc mare osândă celor ce stăruie în erezie”. Astfel, în aceștia, „ceea ce în adevăr este lumină strălucitoare spre viață veșnică” devine „în amăgire o umbră mai întunecată și o stare mai osândită” (Canonul 77 al Sinodului din Cartagina). Prin urmare, Sinoadele Ecumenice rostesc înfricoșătoarea anatemă: „Celor ce cu știință se împărtășesc cu inovatorii — anatema” (Sinodul VII Ecumenic, Migne 13, 128).

    Sub anatema Sinoadelor Ecumenice ale Bisericii se află cei care „cu știință” (Teodor Studitul, PG 99, 1653) se împărtășesc din Tainele inovatorilor aflați sub judecată, deși aceste Taine sunt încă valide. Căci, după cum „tot ceea ce se face din neștiință se curățește” (ibid.), la fel și „ceea ce se face cu știință” (Sinodul VII Ecumenic, Migne 13, 128) „se va osândi” (Marcu 16,16).

    Sursă: Καλή Ομολογία (Mărturisire Bună), Nr. 58, https://krufo-sxoleio.blogspot.com/2013/08/blog-post_18.html.

  • Cuviosul Daniil din Katunakia ca expresie a conștiinței isihaste și mărturisitoare – O regulă a ethosului mărturisitor

    Nikos E. Sakalakis, Matematician

    Cuviosul Daniil din Katunakia a fost un izvor tainic al Duhului Sfânt, care potolea setea inimilor creștinilor ortodocși. Încă de la început a înțeles că Patriarhia Ecumenică de Constantinopol evolua către un „centru de reînnoire ecumenistă”, iar pentru acest motiv, într-un mesaj scris despre „Viitorul Sinod Ecumenic”, a așezat profetic – ca datorie distinctă față de Ortodoxie – abaterile apostatice ale „sinodului” (2016 – Creta).

    Către un anumit cleric cu rang înalt, aflat sub influența unei concepții ecumeniste despre iubire, a subliniat: „Această mentalitate pregătește terenul pentru erezie. Părinții au dat timp, osteneală și sânge pentru credința adevărată. Au îndurat exiluri, întemnițări, torturi și moarte. Nu putem fi indiferenți față de dogmă. Fiecăruia dintre noi i s-a încredințat datoria sfântă de a transmite Ortodoxia nealterată generațiilor viitoare. Vom da socoteală – fiecare după poziția lui – pentru cât de fidel a rămas Ortodoxiei. Căci fără credință suntem tăiați de la Biserică, prin care devenim părtași ai Harului Dumnezeiesc. Fără har nu poate veni iubirea, pentru că iubirea este darul Duhului Sfânt. Iubirea fără Hristos nu este adevărată, ci egoistă și mincinoasă.“

    Exercitarea acestei vigilențe ecleziologico-dogmatice de către Cuviosul Daniil arată fără echivoc distanțarea lui (lipsa comuniunii duhovnicești) față de grupul ecumeniștilor patriarhali propovăduitori ai „iubirii”, care, în numele iubirii, îi aruncau pe credincioși în erezie.

    Fără credința cea dreaptă – acest vehicul al vieții duhovnicești – nu putem fi înălțați „de-a dreapta” lui Hristos, căci felul lumesc al iubirii folosit de eretici duce omul în iad.

    Fără îndoială, legea gravitației în lumea duhovnicească este înfricoșătoare; de aceea rugăciunea Bisericii subliniază:

    a) „Domnul va înălța poporul Său“
    b) „Va înălța puterea Unsului Său“
    c) „Cei smeriți au fost înălțați“
    d) „El îi va înălța pe cei blânzi întru mântuire“
    și e) „Hristos pe pământ – înălțați-vă“.

    Primul comentariu: Rămân uimit (de ani de zile) de portretizarea extrem de săracă a Sfinților Părinți din vechime, de tăcerea constantă și de neînțeles privind pomenirea zilelor lor – precum cele ale Sfântului Marcu al Efesului, Cuviosului Teodor Studitul, Cuviosului Maxim Mărturisitorul și ale altor titani ai Ortodoxiei – din partea [Mitropoliei Dimitriadei] și a clericilor ei. Slujbe de priveghere se săvârșesc pentru sfinți contemporani (nu ne împotrivim), însă, din păcate, poartă adesea accente „spirituale” ecumeniste.

    Întrebare: Au, oare, acești mari Părinți o greutate duhovnicească mai mică decât sfinții moderni? Episcopii „contemporani” ecumeniști, din păcate, aprind făclii pentru alte forme religioase (o religie mondială).

    Înțeleg de ce nu cinstesc acești mari Părinți dedicându-le biserici sau privegheri: pentru că ei sunt o LUMINĂ care ARDE erezia Ecumenismului. Sunt încredințat că acești mari Sfinți (dacă există undeva) au cea mai puțin luminoasă candelă înaintea icoanelor lor. Îndrăznesc să spun că până și propriul meu articol – candela mea – are o flacără foarte slabă.

    Al doilea comentariu: Să ne amintim că ecumeniștii adoptă toate formele de modernism și inovație, atacând Biserica lui Hristos prin teoria așa-numitelor „ramuri”, despre care spun că diferă între ele doar în privința doctrinei și a modului de viață; de asemenea, nu disting Botezul și Euharistia ortodoxă de cele ale ereticilor, considerându-le pe toate suficiente pentru mântuire!

    Astfel de lucruri învață „sub pretextul iubirii frățești sau al unei presupuse uniri a creștinilor separați”.

    Panereziei Ecumenismului nu i se dă importanță și nu este sesizată de marea majoritate a ortodocșilor, deoarece este închipuit de înșelătoare și pentru că „revarsă” iubire și compromis cu lumea credinței.

    Diavolul a lovit în inimile ortodocșilor, care nu au înțeles că ecumeniștii au eliminat o dogmă fundamentală (articolul 9 din Crez) a credinței noastre. Ce sens mai are acum să spui „Întru UNA, Sfântă, Sobornicească și Apostolească Biserică”?

    În 1924, s-a pornit dezbinarea ortodocșilor odată cu introducerea „noului calendar”, ca poartă de intrare a ecumenismului, care, din păcate, a sfâșiat trupul ortodocșilor până astăzi!

    În scrierile patristice mărturisitoare, prioritatea absolută – și conștiința lor comună – este păzirea dreptei credințe.

    Astăzi, când paraziții eretici – fie de tip răsăritean, fie apusean – își promovează conținutul eretic ca „drum al Bisericii către viitor”, noi ne păstrăm memoria ecleziologică și rechemăm înlăuntrul conștiinței noastre conștiința de sine evanghelico-patristică, considerând că asemănarea dintre ereticii de odinioară și anumite figuri de acum nu este întâmplătoare!

    Credința ortodoxă și mărturisirea ei sunt realități nedespărțite și definitoare una pentru cealaltă.

    Alungarea Ecumenismului din Biserică nu se va produce de la sine, fără lupte și confruntări. Cuviosul Teodor Studitul subliniază:

    „Așadar, când este vorba de credință, nu este îngăduit să spui: «Cine sunt eu? Preot? Nicidecum. Conducător? Nici atât. Soldat? Și unde? Țăran? Nici asta. Sărac, trăind de pe o zi pe alta. Nu mă privește». Vai! Piatra strigă și tu rămâi tăcut și nepăsător?” (P.G. 99, 1321 B)

    Toți avem această responsabilitate și vom da socoteală înaintea lui Hristos pentru nepăsare și indiferență.

    Fără îndoială, pășim în vremurile apocaliptice vestite de Scripturi, în care Satana își orchestrează cele mai viclene atacuri. Credința ortodoxă este pusă la încercare.

    Aburii otrăvitori ai necredinței, materialismului, ecumenismului și „religiei mondiale” au contaminat și atmosfera duhovnicească a Greciei, în timp ce străjerii puși de Dumnezeu nu mai ridică noi metereze.

    Despre dezordinea ecleziologică de astăzi sunt potrivite cuvintele Sfântului Chiril al Ierusalimului: „Mai înainte ereticii îşi mărturiseau rătăcirea lor pe faţă; acum însă este plină Biserica de eretici ascunşi.”(Cateheza XV – 9).

    Sursa: https://orthodoxmiscellany.blogspot.com/2025/11/venerable-daniel-of-katounakia-as.html