Rezistența Ortodoxă

Categorie: Actualitate

  • O minune ce confirmă Calendarul Tradițional Bisericesc

    O descoperire a Maicii Domnului către Cuviosul Monah Boris
    de la Sfânta Mănăstire Valaam (†7 mai 1969)

    Redactorii periodicului ortodox american The Orthodox Word au vizitat recent renumita Mănăstire rusă Valaam, de pe Lacul Ladoga, unde ieromonahul Kensorin le-a oferit autobiografia scrisă de mână a bătrânului său duhovnicesc, părintele Boris (Nicolae după ce a fost îmbrăcat în Marea Schimă). Ei au publicat varianta în engleză (The Orthodox Word, vol. XXVII, nr. 5–6 [160–161], septembrie–decembrie 1991).

    Cine a fost, însă, părintele Boris?
    Acest sfânt bătrân, a cărui viață a fost plină de minuni, s-a născut la 22 iulie 1876. După multe necazuri, în anul 1900 a intrat în Sfânta Mănăstire Valaam, unde s-a făcut cunoscut prin virtutea și nevoințele sale.

    Un grup de asceți și mărturisitori din această mănăstire, sub îndrumarea ieromonahului Mihail (†1962), a rămas credincios Calendarului Bisericesc tradițional, asumând această poziție cu mari suferințe și umiliri.

    În 1940, ei au părăsit Mănăstirea Valaam și au mers la mănăstirea cu același nume aflată pe teritoriul Finlandei (Noul Valaam), unde au rămas până în 1957. După aceea, au cerut să se întoarcă în mănăstirea lor de obârșie. Însă, în loc de aceasta, au fost trimiși la Sfânta Mănăstire a Peșterilor Pskov, unde au trăit până la adormirea lor, în peșterile subterane ale mănăstirii.

    Unii membri ai acestui grup veniseră deja (în 1926) de la Valaam în Cehoslovacia, unde s-au alăturat Frăției Sfântului Iov din Poceaev (Mănăstirea Vladimirova) sau s-au pus în slujba administrației ecleziastice a Bisericii Ortodoxe Ruse din Afara Granițelor, care își avea încă sediul în Serbia (Sremski Karlovci). Cel mai cunoscut dintre ei, părintele Filimon, a adormit în sfințenie la Sfânta Mănăstire a Sfintei Treimi din Jordanville, SUA, în 1956.

    Minunea deosebit de impresionantă pe care o publicăm mai jos constituie capitolul al paisprezecelea din autobiografia cuviosului monah Boris(Nicolae).

    La 25 septembrie 1925, a apărut o dezbinare în Valaam cu privire la calendarele „vechi” și „nou”.

    Au început să ne silească să trecem la stilul nou. Mulți dintre frați au rămas credincioși stilului vechi.

    Au început procedurile legale. A venit administrația bisericească; era un fel de judecată, avându-l ca președinte pe starețul Paulin. Au început să-i cheme pe frați unul câte unul, și mulți au fost izgoniți din mănăstire.

    Apoi a venit și rândul meu. Am intrat în încăpere, iar acolo stăteau starețul Paulin și ceilalți din administrația bisericească.

    Starețul a spus: „Iată un rob al lui Dumnezeu; întrebați-l.” Unul dintre ei a spus că va vorbi el și că totul urma să fie consemnat.

    M-au întrebat: „Îl primești pe părintele Paulin ca stareț?” „Vei merge la slujbe după calendarul nou?”

    Nu am putut răspunde; era ca și cum limba mi se paralizase. Ei s-au mirat și au zis: „Ei bine, de ce nu răspunzi?” Nu puteam rosti nimic. Atunci au spus: „Mergi, rob al lui Dumnezeu, și gândește-te.”

    Am început să mă rog Maicii Domnului, „chezășia” mea, în inima mea: „Arată-mi și lămurește-mi calea vieții: de care parte să merg, a stilului nou sau a celui vechi? Să merg în catedrală sau în alt loc?” Și eu, păcătosul, mă rugam Maicii Domnului în timpul ascultării mele la bucătărie.

    Când mi-am încheiat ascultarea de seară, am mers în chilia mea și am gândit, cu simplitate: „De ce nu îmi răspunzi, Maica lui Dumnezeu?” Dar harul lui Dumnezeu nu m-a părăsit, pe mine, păcătosul. El voiește mântuirea tuturor.

    Deodată catedrala mi s-a arătat înainte, exact cum este: aceeași înălțime, lungime și lățime. M-am uimit de această arătare minunată — cum putea încăpea în mica mea chilie? Dar glasul lăuntric mi-a spus: „Totul este cu putință la Dumnezeu. Nimic nu este cu neputință pentru El.”

    „Ei bine,” am gândit, „trebuie mers la slujbele din catedrală, după stilul nou.” Dar în clipa în care gândeam așa, o perdea albastră a coborât de sus, în mijlocul căreia era o cruce de aur. Catedrala a rămas în spatele perdelei. Eu am rămas de această parte.

    Catedrala a devenit nevăzută pentru mine, iar glasul lăuntric mi-a spus: „Mergi la stilul vechi și ține-te de el.”

    Și am auzit un glas de femeie, venind de sus, din colț: „Dacă vrei să te mântuiești, ține cu tărie tradițiile Sfinților Apostoli și ale Sfinților Părinți.”

    Același lucru s-a repetat a doua oară, iar a treia oară glasul a spus: „Dacă vrei să te mântuiești, ține-te de tradiția Sfinților Apostoli și a Sfinților Părinți, iar nu de acești ‘înțelepți’.”

    După această minune, totul a dispărut și am rămas singur în chilia mea. Inima mea a început să se bucure, căci Domnul îmi arătase calea mântuirii, prin rugăciunile Maicii Domnului. Și de atunci îmi amintesc acest mare miracol, spre mântuirea omului.

    Sursa: http://orthodoxmiscellany.blogspot.com/2025/11/a-miracle-which-confirms-traditional.html

  • Binecuvântatul Părinte Theodoret despre întinarea prin comuniunea cu erezia

    Există însă și momente tragice – precum este epoca noastră – în care majoritatea preoților se află în comuniune cu erezia (adică a Ecumenismului) și o susțin. Toți acești preoți care știu (pentru că poate exista și vreun preot simplu și fără carte, precum părintele Planas, care nici nu știa cine era prim-ministrul Greciei și poate nu a auzit niciodată de erezie) — toți însă cei care cunosc erezia, ce se întâmplă atunci cu ei? Are loc un fapt cutremurător: nici aceștia nu primesc Trupul și Sângele lui Hristos spre luminare, ci spre osândă. Iar cei care îi urmează în cunoștință de cauză (luați aminte: în cunoștință de cauză, adică „știu ce face Bartolomeu, ce face Arhiepiscopul, știu ce fac toți, dar eu îl urmez pe preotul meu, nu mă interesează nimic”) pățesc același lucru ca preotul: adică participă, atât unul cât și celălalt, în chip nevrednic la Taina Euharistiei. Și atunci nu primesc Har, ci pedeapsă; nu vine luminarea, ci întunecarea.

    Din nefericire, oamenii privesc lucrurile foarte trupește. Pentru trup, putem merge la Londra sau la New York, putem chiar să ne vindem moșiile — dar ce blasfemii rostește Episcopul, Arhiepiscopul sau preoții care îl urmează nu ne interesează prea mult… Aceasta este tragedia epocii noastre. Și astfel avem copii nebotezați (căci atunci când te bag doar până la genunchi, ce botez mai este acela?), preoți întunecați, episcopi întunecați și o turmă care nu mai știe unde este dreapta și unde este stânga.

    Toți vom da socoteală înaintea lui Dumnezeu „în ziua aceea”, pentru că suntem oi raționale — și mai ales păstorii — și trebuie să știm unde mergem și ce căutăm. Iar dacă nu ne împlinim datoriile noastre, care sunt să cunoaștem Evanghelia și să știm ce spun Părinții, să citim și puțin din Viețile Sfinților, ca să vedem — așa cum vedem la sfinții de astăzi — pe unul arzând pe rug, pe altul căruia i se taie picioarele încet-încet… Toate acestea pentru ce le-au suferit? Pentru a se izbăvi de păcat, pentru a mărturisi și a dobândi Împărăția.

    Noi însă nu vrem deloc să ne ostenim. Și din acest punct să înțelegeți cât de înaltă este slujirea pe care o împlinește lupta cea sfântă a celor de stil vechi, care au altar curat. Nu există nimic mai cinstit și mai binecuvântat în vremea noastră decât un altar care nu este în comuniune cu erezia. Toate celelalte altare sunt întinate, și mergi să găsești lumină, dar afli osândă. Și chiar dacă aceia ne numesc pe noi schismatici, eretici… este precum spune zicala: „Strigă prima desfrânata către cea cinstită: «tu ești desfrânată!», ca să nu poată întoarce aceea același cuvânt împotriva ei.”1 Așa spun Părinții și Patericul.

    De aceea să slăvim pe Dumnezeu, mai întâi pentru că, prin jertfele și sudoarea părinților noștri, avem astăzi trei sute sau cinci sute de altare curate în Grecia, de stil vechi, unde credincioșii care doresc pot afla mântuirea și curăția. Ceilalți, cei nepăsători, îi va judeca Dumnezeu — după împrejurări, după cunoaștere și celelalte. Să slăvim pe Dumnezeu pentru aceasta, dar, în același timp, să avem și trezvie: trebuie să fim și noi veghetori, să știm pe cine urmăm, ce mărturisim.

    Altfel, vom ajunge și noi în primejdie, într-o clipă, așa cum spune Domnul, în anii de pe urmă, în vremurile de pe urmă, pe care deja le trăim și le străbatem: „Când va veni Fiul Omului, va mai găsi credință pe pământ?” — aceasta a subliniat-o mai mult. Va găsi oare credința pe care El ne-a dăruit-o de pe Golgota, împreună cu mântuirea noastră? Iată, aceasta este primejdia: și cel care va păstra credința și va avea și faptele, acela va avea în sine nădejde și îndrăzneală, că va vedea fața lui Dumnezeu și se va bucura de Împărăția Cerurilor. Amin.

    Sursa: https://krufo-sxoleio.blogspot.com/2017/05/blog-post_2.html

    1. Echivalentul acestei zicale în română ar fi binecunoscuta: „Hoțul strigă hoțul.” ↩︎

  • Calea pastorală a Sfântului Mitropolit de Florina

    Anul acesta se împlinesc 70 de ani de la adormirea „Sfântului Conducător” – așa cum îl numeau evlavioșii săi ucenici –, Mitropolitul de Florina, Hrisostom Kavouridis (+1955). Un Sfânt care încă nu a fost pe deplin recunoscut…

    Drumul său pastoral a început atunci când, cu un curaj nemaipomenit, ca un nou Stâlp al Bisericii, a hotărât să își asume povara păstoririi grecilor ortodocși care nu au acceptat inovația calendaristică din 1924, cunoscuți ca „Păstrători ai Vechiului Calendar”. Aceștia începuseră să alunece în excese și riscau să se transforme într-o schismă condamnabilă – fapt care, din păcate, nu a fost evitat pentru o parte dintre ei (matheiții și alții).

    Pe acest drum, Mitropolitul a fost luptat cu înverșunare nu doar de inovatori (care l-au exilat de două ori), ci și de auto-intitulații „Adevărați Ortodocși” (G.O.C.), care l-au defăimat drept „trădător”, „uniat” și „eretic”, pentru că nu voia să răpească judecata unui Sinod Ecumenic (Pan-Ortodox) și să proclame ca fiind „în afara Bisericii” pe inovatori și – cu atât mai mult – pe credincioșii lor, care îi urmau cu bună credință.

    Și astăzi, calea arătată de Sfântul Mitropolit Hrisostom al Florinei rămâne una solitară, deoarece foarte puțini dintre urmașii săi i-au împărtășit pozițiile; cei mai mulți s-au alăturat calomniatorilor săi.

    Când, acum câteva decenii, răposatul Mitropolit de Oropos și Filli, Kiprian, a alcătuit (cu prețioasa contribuție a lui Aristotel Delimbasis, considerat de părintele nostru Hrisostom Spiru din Spetses drept unul dintre cei mai mari teologi ai secolului XX) faimosul document dogmatic „Poziții Eclesiologice” (1984) – care reprezintă învățătura transmisă de Sfântul Mitropolit Hrisostom –, niciunul dintre potrivnicii săi nu a reușit vreodată să combată acest text. Ei au recurs doar la armele lor obișnuite: denaturarea, defăimarea și „caterisirea” (pusă în scenă de bine-cunoscuta pereche de anchetatori/judecători/caterisitori, Kalliopios–Kallinikos).

    Astăzi, se observă fenomenul tragicomic al unor oameni care îl cinstesc pe Mitropolitul Hrisostom al Florinei ca pe un Sfânt, dar vorbesc despre „erezia kiprianismului”. Și totuși, așa cum au remarcat pe bună dreptate unii matheiți sârbi: „Kiprian Koutsoumbas, care (pe bună dreptate) susține că este singurul continuator autentic al lui Hrisostom al Florinei, nu a făcut altceva decât să adopte și să dezvolte învățătura formulată și predicată mai întâi de Mitropolitul Hrisostom” (https://gnisios.narod.ru/florina.html). Acești matheiți însă îi denaturează învățătura, afirmând în mod fals că ar fi propovăduit că „Biserica neocalendaristă este Biserica-Mamă” – învățătură pe care nu o acceptau nici Sfântul Hrisostom al Florinei, nici Mitropolitul Kiprian. Amândoi considerau ca Biserică-Mamă Biserica Autocefală a Greciei, în înțelesul și instituția ei, și nu ierarhia conducătoare inovatoare.

    Astfel, orice Arhiereu de astăzi care dorește să fie considerat adevărat urmaș al Sfântului Mitropolit Hrisostom al Florinei trebuie să fie însuflețit de aceeași viziune: concentrarea pe scopul principal al Sfintei Lupte – și anume convocarea unui Sinod Ecumenic sau Pan-Ortodox (singura autoritate competentă să rezolve în mod legal și definitiv problemele bisericești) sau, cum s-a exprimat și altfel, „trezirea conștiinței sinodale a Bisericii, pentru a înfrunta inovația ecumenismului și pentru a reuni Biserica dezbinată în Ortodoxia Credinței” (https://www.imoph.org/Theology_el/3a3007Themata.pdf).

    Celor care își clatină ironic capul în fața unei asemenea constatări (cu întrebarea bine-cunoscută: „și cine va convoca un astfel de Sinod?”), să le amintim că Sfântul Maxim Mărturisitorul a adormit în anul 662, nefiind în comuniune cu niciun episcop de la acea vreme, în timp ce toate Bisericile Locale căzuseră în erezie, și abia în 680 a fost convocat Sinodul al VI-lea Ecumenic, care l-a îndreptățit, condamnând erezia și pe susținătorii ei. Și cine a convocat acest Sinod? Chiar urmașii acelorași eretici care îl condamnaseră pe Sfântul Maxim… Așadar, „cele ce sunt cu neputință la oameni, sunt cu putință la Dumnezeu”!

    În concluzie, se constată că adevărata cinstire a Sfântului Mitropolit Hrisostom al Florinei nu constă în fastul anual al sărbătorilor arhierești, ci în acțiunile care trebuie să se desfășoare pe temelia propriei lui neliniști, dorințe și așteptări. Cu alte cuvinte, doar acei membri ai Bisericii – și mai ales cei de seamă (Arhierei, Arhimandriți ș.a.) – care luptă pentru convocarea unui Sinod Pan-Ortodox îl cinstesc cu adevărat și în mod real pe Sfânt (chiar dacă sunt nou-calendariști), mai mult decât aceia care, deși îl „cinstesc” formal, în fapt stau de partea dușmanilor lui.

  • Rodul mateismului și sakarellismului în Biserica Ortodoxă de Stil Vechi din România

    “Iar dacă nu e tălmăcitor, să tacă în biserică şi să-şi grăiască numai lui şi lui Dumnezeu.” (I Corinteni 14,28)

    Cu durere sufletească am citit rândurile celor ce se ridică împotriva vrednicului Mitropolit Kiprian Koutsoumbas, hulind lucrarea sa pastorală și cuvintele și învățăturile sale, care de fapt provin din învățătura Bisericii și nu au nimic străin față de aceasta.

    Dacă până nu demult a fost o oarecare liniște în Biserică, iată că semințele diavolului încep să rodească și să ademenească tot mai mulți credincioși în această „ispită teologică”, după cum s-a întâmplat și cu protopărinții noștri care s-au făcut părtași „teologiei diavolului” și nu adevăratei teologii. Iată că rodul schismaticului Mathei Karpathakis și a teologului Athanasios Sakarellos începe să prindă rădăcini și în rândul nostru, de aceea trebuie să reacționăm și să tăiem aceste învățături greșite încă de când apar, pentru a nu lăsa să crească neghina împreună cu rodul cel bun.

    Despre Mathei Karpathakis și învățăturile sale am scris deja un articol aici. Despre teologia dl. Athanasios Sakarellos am scris o serie de articole care combat cu argumente patristice ideile propovăduite de acesta, primul articol din serie fiind acesta.

    Articolul de față nu va cuprinde foarte multe texte patristice întrucât, din experiența pe care am mai avut-o cu acești creștini, fără să aduc vreo jignire sau insultă, nu vor să le înțeleagă sensul profund, ci încearcă să aducă, precum sectarii, interpretări proprii ale acestora, scoțând din context anumite citate din Sfinții Părinți. „Teologul trebuie să-şi însuşească arta argumentării din Sfintele Scripturi, dar pentru aceasta este nevoie de introduceri ample în contextul istoric al Scripturii, de cunoaşterea principiilor de hermeneutică biblică, de cunoaşterea modului în care Biserica a trăit şi a interpretat Scriptura de-a lungul veacurilor, a modului în care a interpretat-o liturgic, dar şi de cunoaşterea principiilor retoricii şi ale omileticii.”1

    În acest sens, Sf. Vasilie cel Mare ne învață astfel: „Căci atât cel ce judecă valoarea unei cuvântări, cât și cel ce a compus-o, trebuie să dovedească într-un fel aceeași pregătire. Nu cumva găsește să-și dea părerea despre agricultură cineva care n-a fost deloc agricultor?[…]Oare va putea judeca orice prim venit o cuvântare, dacă nu va arata cine i-a fost dascăl și câți ani a învățat, într-un cuvânt, dacă n-a auzit cât de cât despre arta de a întocmi cuvântări? Dar nici în problemele duhovnicești nu-i îngăduit oricui să se prezinte la examinarea cuvintelor rostite, ci numai celui căruia i s-a dat duhul înțelegerii, după cum ne-a învățat Apostolul, când a vorbit despre împărțirea darurilor”.2 Iată așadar, de ce Mitr. Kiprian Koutsoumbas este acuzat de ambiguități, tocmai pentru că diferite persoane care i-au citit lucrările, neavând pregătirea teologică necesară, nu au avut capacitatea să înțeleagă atât de profund problemele argumentate de sfinția sa.

    „Noi, creștinii cei de pe urmă”, afirmă pr. Serafim Rose, „nu suntem vrednici nici măcar să privim de departe înalta lor teologie pe care ei au învățat-o și au trăit-o; îi cităm pe marii Părinți, fără a fi noi înșine în duhul lor. Duhul discreditării tuturor celor ce nu sunt de acord cu părerile tale ‘corecte’, fie că e vorba de teologie, iconografie, slujbele bisericești, viața duhovnicească, sau orice altceva, a devenit extrem de răspândit astăzi[…]Să fim deci ceva mai smeriți, mai iubitori și iertători în felul cum ne apropiem de Sfinții Părinți.” Mai mult, creștinului din ziua de azi îi lipsește capacitatea de „a grăi adevărul în iubire”3 pe care o aveau Sfinții Părinți, așadar să fim mai atenți la acest aspect. Din păcate, pe lângă faptul că nici eu nu am această capacitate, se observă și la acești creștini același lucru: „Vă tulbură apele cumva?”, „Dacă la început am sperat că sunteți sincer, acum viclenia dvs imi este clară. Am crezut că sunteți doar înșelat, dar acum am observat că sunteți și înșelător. Și nu unul înșelat de el însuși sau numai de diavol, ci unul cu un program bine stabilit, probabil chiar din afara BOSVR”, în timp ce tot ei, „fac apel la bunul dvs simț”. Iar când am făcut eu apel la bunul simț, aceștia mi-au sugerat să nu mă mai „auto-victimizez”.

    Învinuirile aduse în general de către acești frați în Hristos, cu iertare să-mi fie, se vădesc a fi roade ale încăpățânării și ale duhului de dezbinare, iar dacă am fi sinceri și am judeca acest lucru dintr-o perspectivă obiectivă, am putea remarca din istoria vechilor calendariști din Grecia și din ROCOR la ce au dus aceste idei greșite și aceste înțelegeri precare a Predaniei Părinților – și anume, la nenumărate schisme, fiecare biserică nou-înființată asumându-și, necanonic, dreptul de „Adevărata Biserică Ortodoxă”, anatematizându-se una pe alta, arogându-și, pe nedrept, atribuțiile unui Sinod Ecumenic. Mai mult, aceste dezbinări, nu numai că nu ajută deloc lupta sfântă dusă de înaintașii noștri contra schimbării calendarului și mai apoi, a ereziei ecumenismului, ci îi ajută pe nou-calendariști să devină tot mai puternici și mai înrădăcinați în greșelile lor.

    Un alt aspect pe care vreau să-l aduc în discuție este înclinația acestor creștini de a prelua argumente și idei de la diferiți autori, cu precădere de la cei schismatici. Însă, un lucru și mai alarmant este lipsa de respect față de episcopii din sinodul nostru: „Nu mă surprinde, cu așa episcopi în sinodul BOSVR”. De asemenea, au pretenția de a salva BOSVR, în timp ce afirmă că BOSVR este căzută în erezia ecumenismului(vezi aici). Nu mai înțeleg. Faceți, iubiților, parte din BOSVR sau nu? Și dacă da, atunci de ce stați într-o biserică eretică, făcându-vă părtași ereziei prin comuniune?? Nu cumva ajungeți ușor să afirmați și că Sfântul Glicherie nu e sfânt deoarece BOR a fost în comuniune cu Biserica Finlandei încă de când aceasta a schimbat Pascalia, înainte de 1924? Cuvintele sunt de prisos…

    Pe lângă Mathei Karpathakis și Athanasios Sakarellos, pe care deja i-am menționat, multe argumente folosite de aceștia sunt preluate și de la dl. Vladimir Moss(mai multe aici).

    De asemenea, într-un alt articol publicat pe același site, citează documentul scris de Episcopul Gregory Grabbe(document citat și postat și pe site-ul așa-zisului „Arhiepiscop Gregory de Denver”, aici), cu privire la teologia Mitr. Kiprian. Să fie oare o coincidență că articolul postat pe site-ul fraților noștri români are exact aceeași structură cu cea de pe site-ul Arh. Gregory?

    În altă ordine de idei, Episcopul Gregory Grabbe, autorul documentului menționat, fiind secretarul Sinodului ROCOR, a publicat anatema acestuia asupra ecumenismului, fără ca totuși să fie un consens între membrii Sinodului(căci unii au semnat-o, iar alții nu, iar în urma ședinței a rămas stabilit că nu se va publica), deci implicit fără binecuvântarea acestuia(detalii aici). Deși Sfântul Filaret a semnat acea anatemă, el își argumentează mai târziu poziția sa și ce credea de fapt despre noii calendariști(vezi aici). Mai mult, despre acea anatemă, vă rog să citiți de asemenea următoarele articole pentru a înțelege întregul context:

    Un alt personaj ale cărui argumente sunt citate de către frații noștri este Episcopul Filaret de Pallini, aparținând facțiunii tihonite(ruptă din ROCOR). Aceștia susțin că s-au rupt de ROCOR din cauza ereziei kyprianite propovăduite de aceștia, dar ce să vezi, în data de 23 decembrie 2005 (SV)/3 ianuarie 2006 (SN), episcopul Tihon trimite o scrisoare Sinodului în Rezistență prin care cere comuniunea cu acesta, dar răspunsul Mitropolitului Kiprian a fost unul negativ. Mai multe vezi aici.

    Așadar, care este agenda din spatele acestor personaje? Evident, lupta pentru putere și pentru a câștiga oameni simpli și nu urmarea „procedurii” și „protocolului” Bisericii. Dar noi, „urmând calea împărătească, învăţăturilor inspirate de Dumnezeu ale Sfinţilor Părinţilor noştri şi predaniei Bisericii universale, în care sălăşluieşte Sfântul Duh”4, nu ne vom lăsa pradă acestor teologii și interpretări demonice care se năpustesc asupra noastră.

    Nu în ultimul rând, aș vrea să scot la lumină câteva teme din istoria Bisericii noastre și din viața Sfântului Ierarh Glicherie.

    1. Mitropolitul Vlasie Mogârzan a mărturisit că, pe vremea când ucenicea pe lângă Sfântul Glicherie, acesta i-a spus despre greci următoarele: „Ce să-i învățăm noi pe greci despre ortodoxie? Aceștia au primit totul printre primii[referindu-se la momentul încreștinării]. Au toate scrierile Sfinților Părinți în limba lor veche, păstrând așadar sensul lor original. Au Tradiția și toate obiceiurile, pe care noi de la ei le moștenim.”(text parafrazat). Persoanele apropiate Mitr. Vlasie pot confirma cele scrise aici.
    2. Mitropolitul Demosten Ioniță(știm cât de mult a ținut sfântul la el și viceversa), nu o singură dată, mi-a spus atât mie, cât și altor persoane apropiate IPS sale: „Bă copile, de la greci avem totul, de la greci am primit totul. Ce să le spunem noi lor?”. Și după aceasta, tot timpul amintea de Sfântul Ierarh Glicherie, de relația sfinției sale cu Mitr. Kiprian și că întreruperea comuniunii cu frații noștri vechi calendariști din Grecia este o greșeală. Dar acești creștini, cu nerușinare, îi pun între ghilimile titulatura de mitropolit vrednicului de pomenire, Arhiepiscop și Mitropolit Demosten Ioniță, de parcă acesta nu ar fi fost vrednic de această treaptă…Când o să stați măcar o noapte într-o celulă, alături de alți zeci de deținuți, celulă în care aceștia au dormit peste un canal prin care curgea frecvent apă, fiind nevoiți să doarmă îmbrățișați pentru a suferi frigul aceluia, atunci să vă gândiți să puneți la încercare vrednicia Mitropolitului Demosten!(și nici măcar atunci!)
    3. Un aspect mai puțin cunoscut este faptul că insistențele Mitr. Kiprian Koutsoumbas l-au convins pe Mitr. Vlasie Mogârzan să dezgroape osemintele Sfântului Ierarh Glicherie. Fără persoana Mitr. Kiprian, aflarea moaștelor sfântului probabil s-ar fi făcut mai târziu, dar iată cum lucreaza Dumnezeu!

    Ce observăm așadar din cele menționate anterior? Cu siguranță virtutea cea mai de preț a Sfântului Ierarh Glicherie, smerenia. De asemenea, dragostea inestimabilă față de adevăr și față de credința strămoșească. Din acest respect pentru adevăr și tradiție, Sfântul Ierarh Glicherie vedea în Mitr. Kiprian un urmaș vrednic al Părinților Bisericii, iar relația lor a fost un exemplu de smerenie și de dragoste pastorală, prețuindu-l ca pe un păstor ce apără Tradiția și unitatea Bisericii.

    În încheiere, mă voi rezuma la cuvintele Sf. Ciprian al Cartaginei:„Diavolul, pe cei pe care îi poate ţine în orbirea drumului vechi5, îi ademeneşte şi îi înşală; rătăcindu-i pe un drum nou, răpeşte oameni chiar din Biserică6 şi, în timp ce [acestora] li se pare că s-au apropiat de lumină şi au scăpat de noaptea lumii, fără de ştirea lor revarsă din nou întunericul asupră-le. Şi, cu toate că ei nu stăruie în Evanghelia lui Hristos şi în legea Lui, se numesc pe sine creştini şi, umblând în întuneric, socotesc că au lumina.”7

    1. Pr. Dr. Daniel Benga, Metodologia studiului și cercetării științifice în Teologie, Editura Sofia, 2003
      pp. 48,49. ↩︎
    2. Sf. Vasilie Cel Mare, Epistola 204, PSB 12, Editura Institutului Biblic și de Misiune Ortodoxă, București, 1988, p. 419. ↩︎
    3. Efeseni 4, 15. ↩︎
    4. Horosul dogmatic al Sinodului VII Ecumenic. ↩︎
    5. Nota sfântului: Al neascultării protopărinţilor, înşelaţi de diavol încă din Rai. ↩︎
    6. Nota sfântului: Diavolul nu ţine seama de sfinţenia Bisericii: cu dibăcie şi prin înşelare, îi scoate pe unii creştini chiar din Biserică, umplându-i de vrajbă, lăsându-le falsa impresie că ei deţin adevărul şi că au dreptate. ↩︎
    7. Sf. Ciprian de Cartagina, Despre Unitatea Bisericii Universale, Editura Institutului Biblic, 2003, p. 46. ↩︎

  • Anularea argumentelor împotriva îngrădirii ortodocșilor de stil vechi (7)

    Continuarea articolului: https://rezistentaortodoxa.org/2025/08/26/anularea-argumentelor-impotriva-ingradirii-ortodocsilor-de-stil-vechi-6/

    c. Invocarea nejustificată a canonului 15 al Sinodului I–II de către G.O.C.

    Despre canonul 15 și când poate fi invocat am vorbit și mai sus. Aici ne vom opri doar la câteva puncte:

    „Așa cum am menționat deja, până în 1935 și, desigur, până astăzi, nu s-a făcut de către vreun Sinod Ecumenic sau Panortodox vreo condamnare a Bisericii Greciei ca schismatică (cu atât mai mult ca eretică). De asemenea, Biserica Greciei nu s-a separat de una singură de celelalte Biserici Ortodoxe, creând o Biserică independentă (cu atât mai puțin nu a aderat la vreo Biserică eretică). În consecință (pe baza celor spuse în capitolul precedent) nu exista vreun motiv pentru o întrerupere obligatorie a comuniunii bisericești cu ea.”

    Vom răspunde pe scurt, pentru că multele cuvinte sunt sărăcie. Canonul vorbește despre apărare prin întrerupere înainte de judecata sinodală. Prin urmare, greșit aduceți ca argument lipsa condamnării sinodale a Bisericii Greciei. Așa cum am spus, problema este la interpretarea acestui canon. Din moment ce pr. Vasile nu a reușit să-l interpreteze corect, este firesc că nu poate găsi nici justificarea invocării lui de către G.O.C.

    „Dar poate exista vreun motiv care măcar să permită despărțirea de Biserica Greciei? Așa cum am văzut, Părinții Sinodului I–II permiteau întreruperea comuniunii numai în cazul în care episcopul predica «vreo erezie condamnată de sinoade sau de Părinți». Dar nimeni nu poate dovedi că îndreptarea calendarului constituie erezie, adică atinge dogmele credinței și nu doar viața liturgică exterioară și rânduiala canonică.”

    În sine, o simplă corectare a calendarului, făcută de întreaga Biserică în consens, nu constituie erezie. Dar acceptarea calendarului gregorian (instrument misionar important al ereziei papismului), introdusă necanonic, unilateral și cu forța, care a dus în același timp la ruperea unității întregii Biserici în viața liturgică exterioară, constituie atunci un motiv extrem de serios pentru întreruperea comuniunii.

    Pr. Vasile se joacă cu cuvintele „erezie” și „dogmă” pentru a-și justifica comuniunea cu patriarhul eretic Bartolomeu. Cei care s-au despărțit atunci au văzut în reforma calendarului erezie papistașă, prin acceptarea calendarului gregorian (chiar și numai pentru sărbătorile fixe), și de aceea au strigat: „ne-au catolicizat!”.

    Noi, urmașii lor de astăzi, știm că reforma calendarului a fost doar primul pas spre erezia ecumenismului. Iar pr. Vasile încă se mai întreabă care au fost motivele despărțirii…

    „Părerea că îndreptarea calendarului nu atingea dogmele credinței era împărtășită chiar și de conducătorul G.O.C., fostul mitropolit al Florinei, Hrisostom. Potrivit lui, îndreptarea era o rătăcire «care nu privea în mod direct o dogmă a credinței, ci se referea la necanonicități și nereguli bisericești vindecabile, după Sfântul Vasile cel Mare», adică la «partea tipiconală și administrativă a Bisericii». Ierarhia Greciei, stăruind «în această inovație calendaristică», punea «ambiția mai presus de Sfintele și Sfințitele Canoane». În consecință, G.O.C. se opun «unei decizii necanonice a Sinodului» și «se află în necomuniune cu ierarhia inovatoare… temporar, din motive canonice» și nu dogmatice.”

    După prezentarea selectivă a unor fraze scoase din context din opera fostului mitropolit Hrisostom al Florinei, cu scopul de a induce cititorului concluziile dorite de autor, îl invităm pe pr. Vasile să studieze întreaga lucrare a acestuia pentru a se lămuri. Deja a început să fie publicată și cititorul bine intenționat va avea mare folos dacă va aprofunda lectura ei. Și astfel nu va mai gândi absurdități ca următoarele:

    „Pentru a nu pierde însă sprijinul canonului 15 al Sinodului I–II, care hotăra că doar motivele de credință justifică întreruperea comuniunii, Hrisostom nu ezita uneori să îl prezinte denaturat. Concret, susținea că acest canon poruncește «lepădarea de cel dintâi și înainte de judecata sinodală, atunci când acesta predică pe față și cu capul descoperit în Biserică și învață împotriva celor pe care Sfinții Părinți le-au statornicit în Sinoade Ecumenice și Locale și le-au consacrat ca instituții și canoane ortodoxe».”

    Hrisostom Kavouridis, cel care a lăsat în urmă slavă, onoruri, funcții și pensii și a fost exilat de trei ori (ultima dată trecut de 80 de ani), este un denaturator? Ne poate convinge oare un reprezentant al „sistemului”, care împărtășește fără rușine cu patriarhul eretic Bartolomeu „de frica iudeilor”?

    Astfel, scriind:

    „Este evidentă, credem noi, denaturarea sensului canonului prin lărgirea câmpului abaterilor «întâiului» (episcopului) din sfera dogmei și asupra încălcărilor «rânduielilor și canoanelor». Potrivit însă învățăturii Sfinților Părinți pe care am amintit-o mai sus și în special a canonului respectiv, este strict interzisă întreruperea comuniunii cu episcopul atunci când acesta violează numai ordinea canonică”,

    să se întrebe cum de el însuși este cel care alterează întreaga învățătură și practică a Bisericii, făcând distincție între învățăturile Bisericii în dogmatice și nedogmatice și deci admisibile a fi atinse. Aceasta este oare învățătura Părinților? Dar aceia spuneau că „nici o iotă” nu trebuie să fie schimbată. Atunci să ne rugăm spre apus sau să ne facem semnul crucii cu piciorul, de vreme ce acestea nu ar fi dogmatice. Frumoasă învățătură, într-adevăr, conformă cu spiritul înnoitor al epocii noi!

    e. Încălcările tradițiilor bisericești și ale dispozițiilor canonice, care nu lovesc în mod direct credința ortodoxă, nu constituie motiv pentru întreruperea comuniunii bisericești

    În acest subcapitol, autorul încearcă prin diferite exemple istorice să-și impună punctele de vedere. Să le vedem pe rând:

    Exemplul 1. Sfântul Fotie cel Mare este prezentat, nici mai mult nici mai puțin, ca tolerant față de rătăcirile latine. Aici, de fapt, principala denaturare constă în faptul că relațiile unei Biserici cu alta (mai precis ale Constantinopolului cu Roma) sunt prezentate de autor drept model pentru relația unui credincios cu episcopul său. În paralel, el încearcă să reducă importanța celorlalte rătăciri latine (în afară de filioque), pe care le consideră… „obiceiuri”, în timp ce Sfântul Fotie doar nu le combătea direct pentru a putea soluționa mai întâi problema majoră a vremii sale – filioque.

    Exemplul 2. Este cu totul pe lângă subiect și înșelător. Ce înseamnă că ortodocșii i-au tolerat pe latini până în 1054? Cel puțin a venit momentul în care au încetat să-i mai tolereze, văzând împietrirea lor în necredință. Dar voi până când veți continua să-i tolerați pe episcopii voștri ecumeniști, care vă manipulează și vă conduc spre pan-religia lui Antihrist și a pseudo-profetului său, Papa Romei?

    Exemplul 3. Denaturarea continuă. Culminarea este fraza: „Sfântul Nicodim și ceilalți sfinți colivazi ai epocii sale s-au luptat împotriva încălcărilor sfintelor tradiții și a dispozițiilor canonice, dar nu au întrerupt comuniunea bisericească cu ierarhii lor”, uitând părintele Vasile că colivazii au fost anatematizați de Sinodul Local din Constantinopol (1776) – anatema aceasta nici până astăzi nu a fost ridicată (deși desigur nu are nici o putere, pentru că este nedreaptă, la fel ca și caterisirea Sfântului Ioan Gură de Aur, care de asemenea nu a fost revocată). Oare colivazii îl pomeneau pe patriarhul care i-a anatematizat?

    Exemplul 4. Nu vom spune multe. Scrie părintele Vasile: „aceste încălcări grave atât ale vieții monahale, cât și ale canoanelor și tradițiilor Bisericii nu i-au condus pe ortodocșii de atunci – și mai ales pe «râvnitorul credinței noastre ortodoxe, de fericită pomenire Constantin Oikonomos» – la întreruperea comuniunii cu episcopii lor”. Dar este oare așa? Adevărul este că nu au reacționat în bloc clerul și poporul (lucru care nici nu era posibil, din cauza circumstanțelor istorice). Avem așadar o slăbire a conștiinței ortodoxe, fapt care pare să-l bucure pe părintele Vasile atunci când scrie cu entuziasm că nimeni nu a reacționat și nimeni nu a întrerupt comuniunea cu cei care călcaseră rânduielile. Însă lucrurile nu stau chiar așa cum vrea să le prezinte onoratul autor. Au existat destule reacții, atât împotriva măsurilor anti-religioase ale Regenței1, cât și împotriva etnofiletismului lui Farmakidis. Monahul Prokopie Dendrinós a fost primul exilat pentru opoziția sa. Constantin Oikonomos a fost unul dintre mulții care, în acea epocă, considerau Biserica Greciei schismatică (schismă vindecată abia în 1850 prin acordarea autocefaliei de către Patriarhia Constantinopolului). Predicatorii Cosma Flamíatos și Hristofor Papoulákos au fost persecutați de autoritățile politice și bisericești pentru rezistența lor fermă și pentru trezirea conștiințelor ortodoxe ale poporului credincios.

    Așadar, părintele Vasile nu trebuie să se concentreze doar pe întreruperea pomenirii, care într-adevăr în cazuri de încălcări canonice nu se impune așa cum se impune în caz de erezie. Dar oare schimbarea calendarului a fost o simplă încălcare canonică?

    Continuăm să citim:

    «Dimpotrivă, repetăm încă o dată, potrivit învățăturii Ortodoxe, numai încălcările tradițiilor care ating în mod direct credința Ortodoxă pot fi considerate drept motiv suficient pentru întreruperea comuniunii bisericești. Astfel de cazuri sunt, fără îndoială, încălcările tradițiilor bisericești săvârșite de iconoclaști (refuzul reprezentării și cinstirii lui Iisus Hristos, a Maicii Domnului și a Sfinților, refuzul cinstirii și acordării de onoare Cinstitei Cruci și sfintelor moaște), precum și orice altele care, într-un mod asemănător, vatămă evlavia».

    Și întrebăm: Era oare dogmă cinstirea sfintelor icoane, a Cinstitei Cruci și a sfintelor moaște înainte de Sinodul VII Ecumenic? Un părinte Vasile al acelei vremi n-ar fi putut, oare, să trimită o scrisoare către iconofilii de atunci, spunându-le că nu ar trebui să întrerupă pomenirea episcopilor iconoclaști? Dar îmi veți spune: iconoclaștii au vătămat evlavia! Atunci, întrebați-vă acum dacă și în ce măsură a fost vătămată evlavia creștinilor ortodocși greci atunci când, dintr-odată, într-o zi, au fost împărțiți în vechi-calendariști și nou-calendariști printr-o hotărâre necanonică (și, după părerea voastră, corectă), când unii prăznuiescaceeași sărbătoare astăzi și alții după 13 zile, când unii postesc și alții nu. Oare atât de greu este să recunoașteți greșeala și să o îndreptați?

    1. N. tr: Este vorba despre Regenta Greciei (1833–1835), instituită după ce regele Otto (Othon), fiul regelui Ludwig I al Bavariei, a fost adus ca rege al Greciei la numai 17 ani. Fiind minor, nu putea guverna singur, așa că țara a fost condusă de un consiliu de regenți bavarieni (Armansperg, Maurer și Heideck).
      Această regență a introdus multe măsuri administrative și bisericești, între care și: proclamarea autocefaliei Bisericii Greciei (în 1833) în mod unilateral, fără acordul Patriarhiei de la Constantinopol → ceea ce a creat schisma Bisericii Greciei până în 1850; diverse măsuri văzute ca „anti-religioase” de cler și de credincioși (controlul statului asupra Bisericii, închiderea unor mănăstiri considerate „neproductive”, influența protestantă și catolică adusă prin consilierii bavarieni).
      Deci, „măsurile anti-religioase ale Regenței” se referă la deciziile luate în acea perioadă de conducătorii regenți ai Greciei în numele regelui Otto, care au afectat viața bisericească și tradiția ortodoxă. ↩︎

  • Concertul Pascal „Hristos, Pastile Nostru” – Falticeni, 2025

    Luni 08/21 aprilie, în a doua zi de Paști, Catedrala „Sfinții Împărați Constantin și Elena” din Fălticeni a găzduit Concertul Pascal, „Hristos, Paștile Nostru”, un recital profund cu o trăire duhovnicească aparte, organizat de Școala de Cateheză „Sf. Grigorie Teologul”, împreună cu Grupul Psaltic „Sf. Cosma Melodul”, sub egida Asociației Culturale Sf. Cosma Melodul.

    Programul a cuprins interpretarea compozițiilor specifice Marelui Praznic al Învierii Domnului, după tradiția bizantină.

    Pentru a veni în sprijinul persoanelor care și-ar fi dorit să ajungă la concert, dar din diferite motive nu au avut posibilitatea, vom atașa înregistrarea video a concertului.

    Hristos a înviat!