Autor: Gabriel Manolache

  • Despre „episcopi” și „sinoade” paralele (Partea a II-a)

    de Nikolaos Mannes

    Cu adevărat îmi este foarte neplăcut să contrazic pozițiile unor părinți și frați buni și luptători, când marea problemă din Biserică în acest moment este Hidra Lerneană1 a ereziilor, cu capetele ecumenismului, neocatolicismului din Fanar, episcopocentrismului, serghianismului, dar și zelotismului extrem.

    Totuși, sunt nevoit să o fac, pentru binele adevărului și la îndemnul multor părinți și frați, cu speranța că voi contribui la corectarea erorilor, dar și la unitatea după Dumnezeu, care poate veni doar prin acceptarea greșelilor de ambele părți.

    După cum se știe, acum aproximativ șase ani am redactat un text în care răspundeam obiecțiilor unor noi schismatici care respingeau ca precedent istoric acceptabil existența unui al doilea Episcop sau Sinod într-o regiune fără ca primul să fi fost mai înainte înlăturat. În acel text (aici: http://krufo-sxoleio.blogspot.com/2016/08/blog-post_30.html) am oferit trei exemple care contrazic această poziție: a) cazul lui Evagrios/Demofil în Constantinopol, b) cazul Sfântului Meletie/Paul în Antiohia și c) cazul hirotoniei unei noi ierarhii în Uniunea Polono-Lituaniană.

    Recent, iubitul ieromonah Evghenios din Kastanoussa, Serres, a încercat să demonstreze că aceste exemple nu sunt valabile (folosind anumite contraargumente, pe care le vom vedea mai jos), și că oriunde există un al doilea Episcop sau Sinod în aceeași regiune înseamnă Schismă, adică despărțire de Biserica lui Hristos. Acum două zile a fost postat și un video legat de acest subiect în care este menționat din nou același ieromonah (împreună cu tovarășii săi, Părintele Savvas, Părintele Alypios și dl. Georgios Vlamakis – cunoscuți mie și foarte iubiți pentru caracterul și lupta lor) (video aici: https://www.youtube.com/watch?v=7ZBgKHyRpe0).

    Încep cu al treilea exemplu (cazul hirotoniei unei noi ierarhii în Comunitatea Polono-Lituaniană), unde preotul Evghenios are dreptate, iar eu greșesc. Sunt de acord cu el că acest exemplu nu-mi susține poziția, deoarece, înainte de hirotonia noii ierarhii (în 1620, de către Teofan din Ierusalim), a avut loc caterisirea dreptă a arhiepiscopilor (uniați – n. trad.) făcători de abateri (în 1596, de către Sinodul Ortodox de la Brest). Nu știam acest lucru când am scris primul articol și, cercetând procesul-verbal al sinodului, pe care l-am găsit ulterior, am confirmat această informație.

    În ceea ce privește primul și al doilea exemplu, părintele Evghenios greșește. Înainte de a demonstra acest lucru, doresc să-i mulțumesc pentru că mi-a oferit ocazia să cercetez mai adânc subiectul și să exprim speranța că va recunoaște și el eroarea, aplicând declarația sa că îl interesează cu adevărat Adevărul.

    Referitor la cazul Evagrios/Demofilos, părintele Evghenios susține că Demofilos fusese deja caterisit în 359 de către Sinodul de la Arimin, iar restabilirea sa nu este valabilă pentru ortodocși, deci ortodocșii au procedat corect hirotonindu-l pe Evagrios, deoarece Demofilos era deja caterisit.

    Această opinie a părintelui Evghenios (că nu există o restabilire a lui Demofilos) este însă demolată categoric prin următoarele:

    a) faptul că Demofilos, ca episcop activ al Veriei (Macedonia), a fost transferat în 370 la Constantinopol;

    b) prezența episcopului ortodox al Heracleii, Teodor, care l-a întronizat pe Demofilos2.

    c) din acceptarea însuși a Sfântului Vasile cel Mare că Demofilos a fost Arhiepiscop al Constantinopolului și, după cum a aflat din zvonuri, acesta se prefăcea ortodox și evlavios, ademenind pe mulți; nicăieri nu menționează că Demofilos ar fi fost caterisit (vezi Scrisoarea 48 către Sfântul Eusebiu din Samosata, P.G. 32, 386).

    Când a murit împăratul Valens (mare prigonitor al ortodocșilor), Sfântul Grigorie Teologul, în calitate de Episcop al Sasimelor, a venit la începutul anului 379 la Constantinopol și a păstorit adevărații ortodocși ca Episcop paralel în același oraș, înainte ca Demofilos să fie caterisit (aceasta s-a întâmplat în 380, când al II-lea Sinod Ecumenic a ales noul Arhiepiscop al Constantinopolului, Sfântul Nectarie, caterisind totodată și celălalt Episcop paralel, pe faimosul Maximos Cuninicul, care fusese hirotonit de alexandrini). Prin urmare, pentru a doua oară după Evagrios, ortodocșii din Constantinopol au acceptat un Episcop paralel fără să fi fost caterisit Demofilos.

    Referitor la a doua situație (așa-numita schismă din Antiohia), părintele Evghenios susține că hirotonia lui Paulin de către Lucifer din Cagliari a fost necanonică și că Sfântul Meletie a fost Episcopul canonic. Desigur, nu contestăm acest lucru, dar este o deviere de la subiect! Pentru că problema noastră aici este hirotonia unui Episcop în locul altuia, înainte de caterisirea acestuia din urmă. Și întreb: A fost hirotonit Paulin ca Episcop al Antiohiei în timp ce exista deja Episcopul arian oficial recunoscut (Euzoius), dar și un Ortodox (Sfântul Meletie), da sau nu? A fost recunoscut de Sfântul Atanasie cel Mare și, în general, de Bisericile Alexandriei, Romei și Apusului, da sau nu? Ei bine, argumentul că „asta niciodată nu s-a întâmplat” este demontat, iar toate celelalte sunt simple vorbării inutile! Singurul lucru pe care îl poate face cineva încăpățânat în această poziție este să prezinte pe Sfântul Atanasie ca pe un partener al unui schismatic. Însă nici măcar Sfântul Meletie nu îl considera pe Paulin schismatic, ba chiar îi propusese să păstorească împreună Antiohia (doi Episcopi în același oraș!) până când unul dintre ei ar fi murit primul! Iată cuvintele lui (în traducere): „Pentru că Domnul a pus grija acestor oi în mâinile mele, iar tu ai răspunderea celorlalte oi și pentru că ne împărtășim în credință, de aceea, dragul meu prieten, să unim oile noastre și să punem capăt dezbinării pentru conducerea lor. Și hrănind oile împreună, să le păstorim în comun. Dacă tronul de episcop este cauza dezbinării, această dezbinare o voi încerca să o evit. Pe acest tron voi pune Sfânta Evanghelie și noi să ne așezăm de-o parte și de alta. Iar dacă eu voi muri primul, tu, prietenul meu, vei păstra conducerea turmei singur. Dacă tu vei muri primul, atunci eu, după puterile mele, voi avea grijă de oi” (vezi Theodoritos Kyrrhos, „Istorie Bisericească”, P.G. 82, 1201).

    Ce se întâmplă aici, părinte Evghenios? Doi episcopi în același oraș și Sfântul Meletie, care propune asta, este considerat încălcător al canoanelor?

    ***

    În plus, profit de ocazie să adaug încă patru exemple care nu au fost menționate până acum, și care nu doar confirmă existența acceptată și atestată istoric a episcopilor și sinoadelor paralele, ci și infirmă acuzația că această situație ar produce schismă — în sensul desprinderii de Biserica Una, Sfântă, Sobornicească și Apostolică. Ea produce schismă doar în sensul unei diviziuni interne bisericești:

    A. Doi episcopi la Roma (secolul al III-lea).

    În anul 217, după trecerea la cele veșnice a Papei Zefirin, a fost ales un nou papă, Callistus, însă o parte a Bisericii s-a opus, l-a considerat eretic și, fără să-l caterisească mai întâi pe Callistus, a ales papă pe Sfântul Hipolit — primul antipapă3 al Bisericii din Roma. Această situație, cu doi episcopi ortodocși paraleli, a durat 17 ani, inclusiv pe timpul succesorilor Sfântului Callistus (care a fost martirizat în 222), Sfântului Urban (martirizat în 230) și Sfântului Pontian. Ultimul a fost exilat în Sardinia împreună cu Sfântul Hipolit, cu care a împăcat diviziunea, iar imediat după (în 235), amândoi au fost martirizați. (Vezi Blasius Feidas, lucrarea citată, pag. 294-296 și Philaretos Vafeidis, „Istorie Bisericească I”, Constantinopol, 1884, pag. 115-116)”.

    Β. Episcopi paraleli în Constantinopol (secolul al XIII-lea)

    În anul 1261, Sfântul Arsenie Autoreianul, Patriarhul Constantinopolului, a anatemizat pe Mihail al VIII-lea Paleologul deoarece a orbit pe moștenitorul legitim minor al tronului, Ioan al IV-lea Lăscăriciul, și i-a uzurpat tronul devenind un trădător. Mihail a câștigat treptat sprijinul majorității membrilor Sinoadelor, care au convocat o adunare ce a absolvit și caterisit pe Sfântul Arsenie în mod nedrept și cu acuzații false în anul 1264. Această caterisire a cauzat o mare schismă în Biserica Locală din Constantinopol, deoarece mulți susținători ai Sfântului Arsenie s-au separat de ierarhia oficială și de noul patriarh Gherman al III-lea (patriarh 1265-1266). Această schismă internă bisericească a fost atât de mare încât, după cum notează istoricul Pachymeres, oamenii se împărțeau chiar în familii. Ea a continuat și în timpul patriarhatului Sfântului Iosif I Galisiotul (patriarh 1266-1274 și 1282-1283). În anul 1274 a fost semnată pseudo-unirea de la Lyon, pe care Sfântul Iosif a refuzat-o, iar în locul lui a fost instalat cunoscutul latinofil Ioan al XII-lea Vekkos (patriarh 1274-1283). Susținătorii Sfântului Iosif au rupt comuniunea bisericească cu ierarhia oficială, iar în Constantinopol s-au format trei facțiuni: „uniștii” (enotici), care formau Biserica oficială și două facțiuni ortodoxe separate: „arsenianiții” și „iosifiții”, care nici măcar nu se împărtășeau între ei. Astfel, în 1274, în Constantinopol se pomeneau trei episcopi: un eretic, Vekkos, care încă nu fusese caterisit (caterisit în 1283) și era pomenit de Uniști și doi ortodocși: Sfântul Iosif, pomenit de iosifiți, și mitropolitul exilat al Sardelor, Andronic, pomenit de arsenianiți (Andronic a preluat păstorirea după moartea Sfântului Arsenie în 1273).

    În tabăra arsenianiților s-au produs numeroase diviziuni interne. Sfântul Teoleptos din Filadelfia, un iosifit și profesor al Sfântului Grigorie Palama, scria despre ei că erau împărțiți în multe grupuri și facțiuni, fiecare cu proprii conducători și pretinzând autoritate: „Unii spun: eu sunt al patriarhului cutare, altul spune: eu sunt al altuia, iar altul spune că aparține unui al treilea arhiepiscop…” („Revista de studii bizantine”, V (1947), București, 1947, p. 131, nota 1).

    După moartea lui Mihail și urcarea pe tron a evlaviosului Andronic al II-lea, acesta a convocat o Sinod care a restabilit Ortodoxia, a anatematizat pseudo-unirea și pe uniști, și a încercat să încheie schisma dintre arsenianiți și iosifiți prin alegerea unui nou patriarh agreat de ambele facțiuni. Noul patriarh a fost Grigorie al II-lea Cipriotul (patriarh 1283-1289), sub care a fost convocată Sinodul de la Adramyttion (1284) pentru rezolvarea schismei. O facțiune moderată a arsenianiților a propus o „judecată divină”: două documente (Tomoi), unul cu opiniile arsenianiților și altul cu cele ale iosifiților, au fost puse într-o cutie de argint și ținute toată noaptea în foc, în timp ce participanții se rugau. A doua zi, cele două documente erau arse complet! O parte din arsenianiți s-a împăcat atunci cu Biserica oficială, însă restul au continuat ruptura și au fost anatematizați. O altă grupare arseniană s-a împăcat cu Biserica oficială prin aducerea moaștelor Sfântului Arsenie în 1285, la porunca împăratului, care dorea cu ardoare încheierea schismei. În perioadele patriarhatelor Sfântului Atanasie I (1289-1293, 1304-1310) și Ioan al XII-lea (1294-1304) s-au produs treptate reconcilieri ale arsenianiților cu Biserica oficială. Istoricul Pachymeres scria că „membrele și părțile Bisericii, care ieri și până acum trei zile se certau și erau despărțite violent, au început să se adune și să se împace, fără însă a aduce pace deplină Bisericii” (P.G. 144, 205-206). Ultimii arsenianiți radicali (pe care Sfântul Atanasie îi numea „dezrădăcinați”, o parafrazare a cuvântului „zeloți”) s-au întors în Biserica oficială în 1310, în timpul patriarhatului lui Nifon I (1310-1315), într-o ceremonie specială în Hagia Sofia, în fața moaștelor Sfântului Arsenie. Toate aceste reintegrări au fost făcute fără repetarea Sfintelor Taine sau alte proceduri (cum ar fi ungerea cu Sfântul și Marele Mir sau instalarea), ceea ce ar fi fost necesar dacă ar fi fost considerați schismatici, cum pretinde pr. Evghenios (pentru mai multe detalii, vezi de exemplu: Pari Gounaridis, Mișcarea arseniană, Atena, 1999).

    C. Episcopi paraleli și Sinoade în America (secolul XX)

    Până la începutul secolului XX, milioane de ortodocși emigranți – ruși (și, în general, slavi), greci și arabi – ajunseseră în Statele Unite și formaseră structuri bisericești. Bisericile locale (în special Patriarhiile Rusiei – pentru ruși – și Antiohiei – pentru arabi, precum și Bisericile Greciei – pentru greci) creaseră primele jurisdicții, care ulterior au evoluat în sinoade distincte, cum ar fi cea a Bisericii Ruso-Ortodoxe Greco-Catolice din America (mai târziu Mitropolia și în prezent Biserica Ortodoxă din America), Arhiepiscopia Greco-Ortodoxă din America, Arhiepiscopia Ortodoxă Siriană a Americii de Nord, Biserica Ortodoxă Rusă din Diaspora, și altele.

    Astfel, în SUA (dar și în Canada, și mai târziu în America de Sud) s-au format multe sinoade, iar fenomenul de a exista mulți episcopi ortodocși în fiecare oraș a devenit obișnuit.

    Când părintele Evghenie Tompros a susținut pe Vitalie, episcopul Rus al diasporei din Montreal, împotriva grecilor care hirotoniseră un episcop în același oraș, marele și inegalabilul teolog părintele Teodoretos Mavros i-a răspuns potrivit: „Exact asta înseamnă să înțelegem spiritul Canoanelor și să nu ne agățăm de litera lor, așa cum fariseii se țineau de litera Legii și îl acuzau pe Domnul că ar fi încălcat-o pentru că a vindecat o femeie în ziua de sâmbătă!”

    D. Episcopi și Sinoade paralele în Uniunea Sovietică (secolul XX)

    Exemplul așa-numitei „Biserici a Catacombelor” sau „Adevărata Biserică Ortodoxă” din Uniunea Sovietică este cel mai caracteristic exemplu al ceea ce se întâmplă atunci când, pe de o parte, conducerea unei Biserici Locale se supune unui stat ateu (un fapt fără precedent în Istoria Bisericii), iar, pe de altă parte, condițiile mondiale, precum și apostazia fără precedent, nu favorizează rezolvarea problemei.

    Odată cu faimoasa „Declarație” de supunere a mitropolitului Serghie din 1927 față de guvernul sovietic al lui Stalin, adevărații ierarhi ortodocși au reacționat până la moarte, fără să mai aștepte caterisirea lui Serghie – care, de altfel, nu a avut loc niciodată. Unii au întrerupt comuniunea cu el, alții au hirotonit în ascuns preoți și chiar episcopi, pentru a păstori turma prigonită, iar alții au format chiar și Sinoade (cea mai cunoscută fiind cea a ieromartirului Iosif din Petrograd, ai cărui urmași au fost numiți „iosifiți”).

    Arhiepiscopul Leon al statului Chile (membru, la acea vreme, al Bisericii Catacombelor) menționează ulterior, în apărarea sa cu privire la hirotonirile grecilor vechi-calendariști la care a participat, următoarele: Și în Rusia am participat la astfel de hirotoniri secrete. Biserica Catacombelor niciodată nu s-a blocat în litera legii. S-au făcut hirotoniri în taină, iar episcopii hirotoniți își ascundeau titlul” (vezi N. Mánnis, Leul Ortodoxiei, Atena, 2021, p. 205). În același duh, Averchie de Syracuse – care l-a susținut, împreună cu Sfântul Ioan Maximovici – a declarat de asemenea: Nu putem aborda Canoanele într-un mod legalist. Canoanele au fost făcute pentru om, și nu omul pentru Canoane. Sâmbăta a fost făcută pentru om, și nu omul pentru Sâmbătă” (ibidem, p. 202–203).

    Îmi doresc sincer ca părintele Evghenie să recunoască faptul că marea problemă cu vechii-calendariști (G.O.C.) NU este hirotonia de episcopi, ci eclesiologia greșită pe care au adoptat-o mulți dintre aceștia. Aceasta constă în faptul că ei consideră că doar ei constituie Biserica, respingând Sfintele Taine (aplicând chiar și rebotezări), ba chiar și pe sfinții din afara rândurilor lor.

    Aceasta este, de fapt, problema – și aici trebuie să ne concentrăm cei cu judecată sănătoasă din ambele părți. Să colaborăm, așadar, cu mireni, monahi, preoți și chiar episcopi care au convingeri eclesiologice corecte și succesiune apostolică canonică, dar mai ales au smerenie – căci numai aceasta poate atrage mila lui Dumnezeu, pentru ca Sfânta Luptă să aibă izbândă.

    Sursa: https://krufo-sxoleio.blogspot.com/2018/12/blog-post_52.html


    1. Cf. Wikipedeia, În mitologia greacă, Hidra era un șarpe monstruos din Lerna, avându-i ca părinți pe Typhon și Echidna. Cuibul ei era situat în lacul din Lerna, în regiunea Argolis. ↩︎
    2. Vezi Filostorgiu, Istoria Bisericească, P.G. 65, 576 ↩︎
    3. Cf. Wikipedia, Un antipapă este cineva care a pretins a fi papă ca urmare a unor alegeri papale, contestate de anumiți cardinali. Acești antipapi erau în opoziție cu candidatul ales în mod oficial de electorii papali (începând din Evul Mediu, purtând numele de Colegiul Cardinalilor). Unii dintre conducătorii unor mici biserici, care s-au autonumit în fruntea comunităților lor, sunt numiți de asemenea „antipapi.” ↩︎
  • Despre „episcopi” și „sinoade” paralele (Partea I)

    de Nikolaos Mannes

    Atât cei de stil nou (sub părintele Efthymios Trikaminás), cât și cei de stil vechi, recent retrași din comuniune, îi critică pe Ortodocșii autentici pentru că au format un „sinod paralel” (față de cel recunoscut de stat) în anul 1935 și pentru că ulterior au hirotonit „episcopi paraleli”, în mitropoliile în care existau deja episcopi de stil nou.

    Ei scriu: „Dacă se întemeiază un sinod paralel cu cel eretic sau este hirotonit un episcop într-o eparhie, fără ca episcopul eretic existent să fi fost mai întâi condamnat, atunci se încetează întreruperea comuniunii, deoarece se creează o altă, nouă «Biserică».”1

    „Nu cred că se va găsi vreun exemplu în Ortodoxie în care, într-o singură eparhie bisericească, să existe și să-și exercite îndatoririle simultan doi episcopi — unul ortodox și unul eretic — și două sinoade corespunzătoare, care să funcționeze concomitent și paralel, fără ca erezia să fi fost mai întâi condamnată de un sinod ortodox. Și mai ales un exemplu prin care sfinții ne-ar fi învățat prin faptele lor că acesta este un drum canonic de luptă și de mărturisire în vreme de erezie.”2

    „Nu avem însă în istoria bisericească niciun exemplu în care, în vreme de erezie, să fi existat și să fi funcționat în același loc două sinoade paralele — unul al ortodocșilor și unul al ereticilor — în înțelesul că ortodocșii s-au delimitat (prin întreruperea comuniunii) de eretici și au așezat episcopi în alte poziții paralele, fără, desigur, ca erezia să fi fost condamnată și acești episcopi să fi fost așezați printr-un sinod.”3

    „Situația a fost menținută între cele două tabere — inovatorii ‘de stil nou’ și tradiționaliștii ‘de stil vechi’ — până în anul 1935, an în care trei mitropoliți ai Bisericii Greciei au întrerupt comuniunea cu ierarhia inovatoare și au restabilit comuniunea eclezială cu partea luptătoare și canonic împotrivitoare a ortodocșilor. Însă, în loc ca această binecuvântată decizie a celor trei să devină începutul și piatra de temelie a vindecării schismei de facto și al restaurării integrale a ortodoxiei sănătoase, a devenit, din păcate, începutul unor mari nenorociri. Eroarea uriașă a celor trei n-a fost alta decât hirotonirea a patru ieromonahi și astfel constituirea unui „sfânt sinod” paralel cu cel al inovatorilor calendarului!”4

    „Sinodul este singurul organ competent care poate condamna pe eretic și să ridice un nou episcop ortodox pe tronul episcopal; în niciun caz nu este îngăduit ca o eparhie să aibă mai mult de un ocupant în același timp. Această tradiție a fost respectată atât de ortodocși, cât și de eretici; de aceea, întotdeauna fiecare tabără a luptat pentru a înălța în rang episcopal pe cei cu aceleași convingeri ca ei. Prin urmare, când G.O.C. (Ortodocșii Autentici din Grecia) au ajuns la punctul întreruperii comuniunii, trebuiau să lupte pentru a-i alunga pe episcopii eretici și să ridice ortodocși în locul lor. În schimb, ei au creat noi scaune episcopale, paralele cu cele existente!”5

    Să vedem însă, una câte una, obiecțiile celor recent retrași din comuniune:

    1. Nu există în Istoria Bisericească exemplu în care să existe, în aceeași episcopie, episcop ortodox și eretic, înainte de condamnarea celui de-al doilea.

    Această obiecție a fost formulată de pr. Efthymios Trikaminás, în timp ce dl. Tsallos adaugă că această „tradiție” ar fi fost, chipurile, respectată atât de eretici, cât și de ortodocși.

    La această obiecție a răspuns pr. Iosif prin scrierile sale6, în care demonstrează că un asemenea lucru nu este valabil și aduce câteva exemple istorice. Deși astfel se dovedește că această presupusă „tradiție” nu a fost „respectată” nici de eretici, nici de ortodocși, pr. Efthymios, prin răspunsurile sale7 și aflându-se într-o poziție dificilă (din moment ce s-a dovedit clar existența simultană a unui episcop eretic și a unuia ortodox în aceeași episcopie), a susținut că nu voia să spună că nu au existat asemenea exemple, ci că nu au existat din partea sfinților, ca exemple de luptă canonică și vrednice de urmat!

    Astfel ajungem să examinăm a doua obiecție.

    • Nu există în Istoria Bisericească exemplu în care ortodocșii să fi hirotonit un episcop „paralel” cu cel eretic, înainte de condamnarea acestuia, și mai ales ca acest lucru să fi fost considerat de sfinți drept exemplu de luptă canonică.

    Și totuși, există. Să vedem în mod caracteristic trei astfel de exemple:

    1. Sfântul Eustatie al Antiohiei îl hirotonește pe Evagrie în Constantinopol.

    Ne aflăm în Constantinopol în anul 370. Turma ortodoxă se află sub prigoană din partea împăratului arianofron Valens și este lipsită de episcop. În acel an moare episcopul oficial (adică recunoscut de Stat) arianofron al Constantinopolului, Eudoxie, și este ales ca succesor tot un arianofron, Demos. Ortodocșii reacționează8 și, profitând de prezența Sfântului Eustatie al Antiohiei în Cetate (care, după întoarcerea sa din exil, se ascundea din cauza urcării pe tronul imperial a lui Valens), îl aleg ca episcop ortodox al Cetății pe Evagrie, pe care îl hirotonește Sfântul Eustatie. Acest fapt îl înfurie pe Valens, care îi arestează și îi exilează pe amândoi (hirotonit și hirotonisitor). De altfel, în Constantinopol se mai afla, în acea perioadă, și un alt episcop, ales de către Anomei (ramura extremă a arienilor), numit Florențiu9. Se cuvine a menționa că toți acești eretici (Omieni, Anomei, Macedonieni ș.a.m.d.) erau încă nejudecați, adică Sfântul Eustatie a așezat episcop ortodox ÎNAINTE DE JUDECAREA SINODALĂ și de caterisirea acestor eretici, care a avut loc în anul 380, prin Sinodul II Ecumenic10.

    2. Lucifer de Cagliari îl hirotonește pe Paulin în Antiohia.

    Cu câțiva ani mai devreme, și anume în anul 362, sosește în Antiohia episcopul de Cagliari, Lucifer, care se afla în ținuturile Orientului Mijlociu, exilat de către arienofroni. Scopul vizitei sale în Antiohia era de a ajuta la înlăturarea Schismei Antiohiene, întrucât partea sănătoasă (a ortodocșilor) se împărțise în două facțiuni: „Eustatienii” (care se despărțiseră de „Biserica oficială” după nedreapta caterisire a Sfântului Eustatie al Antiohiei) și „Meletienii” (care se despărțiseră de „Biserica oficială” după nedreapta caterisire a Sfântului Meletie al Antiohiei).
    Acolo, Lucifer intră în comuniune bisericească cu „Eustatienii”, și pentru că a fost de acord cu ei în privința înțelesului termenilor „ousia” (ființă) și „hypostasis” (ipostază) – din cauza limbii, întrucât limba latină, fiind limitată, reda ambele noțiuni prin cuvântul „substantia” –, i-a considerat pe „Meletieni” ca triteiți și pe Sfântul Meletie ca eretic, așadar îl hirotonește și îl așază ca episcop ortodox al cetății pe conducătorul „Eustatienilor”, Paulin. Trebuie menționat că în Antiohia exista și episcopul „oficial”, arianofronul Euzoiu, iar mai târziu s-a adăugat și un al patrulea episcop, apolinaristul Vitalie. Vedem, așadar, că Lucifer, considerând că nu există episcop ortodox, hirotonește și el, ÎNAINTE DE JUDECAREA SINODALĂ și caterisirea ereticilor, un episcop pentru ortodocși. Această faptă a fost considerată dreaptă atât de către Sfântul Atanasie cel Mare și Biserica Alexandriei, cât și de către Biserica Romei, iar și Bisericile din Asia Mică ar fi considerat-o corectă, DACĂ NU AR FI ȘTIUT că Sfântul Meletie era ortodox în cuget (Sfântul Vasile cel Mare a depus mari eforturi pentru a-l convinge pe Sfântul Atanasie de acest lucru și a reușit abia cu puțin timp înainte de adormirea acestuia din urmă)11.

    3. Așezarea unei „ierarhii paralele” în Confederația Polono-Lituaniană de către Teofan al Ierusalimului (vezi și partea a II-a a articolului pentru lămuriri despre înțelegerea greșită a subiectului de către autor – n. trad.).

    În anul 1596, cinci dintre cei șapte episcopi ortodocși ai Statului Polono-Lituanian12, și anume: Mihail al Kievului, Ipatie al Vladimirului, Chiril al Luțkului, Grigorie al Polațkului, Iona al Pinskului și Dionisie al Helmului, îl recunosc pe Papă drept întâiul episcop, fără a modifica vreo altă dogmă sau tradiție (Unirea de la Brest). Singurii care nu l-au recunoscut pe Papă și au întrerupt comuniunea cu ceilalți au fost Ghedeon al Leontopolei și Mihail al Peremîșlului, care, împreună cu alți ortodocși, în Sinodul Local de la Brest, au anatematizat Unirea și i-au condamnat pe apostați.

    În anul următor, Sfântul Meletie Pigas, Patriarhul Alexandriei, trimite o scrisoare către Ghedeon al Leontopolei, sfătuindu-l să încerce să adune un Sinod de cel puțin trei episcopi cu scopul de a desemna un nou Mitropolit13 și de a hirotoni noi episcopi, pentru a reface Ierarhia14. Acest lucru nu a fost posibil, iar după câțiva ani au adormit și cei doi episcopi rămași, Ghedeon și Mihail, lăsând turma fără episcop.

    Refacerea Ierarhiei și așezarea unui Sinod „paralel” (față de cel uniat recunoscut oficial de Stat) a avut loc, în cele din urmă, în anul 1620. Patriarhul Ierusalimului Teofan, în urma unei călătorii prin Rusia, vizitează Kievul. Pe 15 august săvârșește o Liturghie festivă în Lavra Sfântului Teodosie, unde se adună o mare mulțime de ortodocși, care îi adresează o stăruitoare cerere să hirotonească Arhierei pentru Biserica Locală, începând cu Mitropolitul Kievului. Această cerere a fost sprijinită și de cazaci, care l-au asigurat pe Patriarh că, în cazul în care Statul ar încerca să-l persecute pentru fapta sa, îl vor apăra cu armele. Se redă în continuare descrierea emoționantă a primei hirotonii15: „Teofan, cântărind bine lucrul și măsurând însemnătatea deosebită a faptei sale, prin care urma să fie distrus uniatismul și să triumfe ortodoxia, a hotărât cu curajul său caracteristic să împlinească cererea atât de gravă a ortodocșilor. Așadar, le-a poruncit să-i indice, cu cea mai mare precauție și în taină, candidații. După ce acest lucru s-a întâmplat, hirotonia primului episcop a avut loc în noaptea de 6 octombrie, în Mănăstirea de lângă Școala greco-slavonă, ale cărei ferestre au fost acoperite cu perdele groase. Liturghia și întreaga slujbă a hirotoniei s-au desfășurat în secret, în șoaptă, cu cântările intonate încet de călugărul grec Gavriil, unul dintre însoțitorii patriarhali”16.

    Printr-o proniatoare coincidență, în zonă se aflau și alți doi Arhierei – Neofit al Sofiei și Avraamie al Stagonului –, și astfel a fost posibilă prima hirotonie. Treptat, au fost hirotoniți șapte Arhierei: Mitropolitul Kievului și episcopii celorlalte șase eparhii ale Statului. Așadar, nu a fost vorba doar de așezarea unor „episcopi paraleli”, ci a unei „Sinod paralel”17!

    Statul nu a recunoscut Ierarhia Ortodocșilor, deoarece – așa cum scrie profesorul Vasios Feidas – s-a susținut că episcopii acelor eparhii (uniați) încă trăiau18, exact același argument pe care îl invocă astăzi cei recent rupți de comuniune (nepomenitorii). Vedem chiar că este folosită nu doar aceeași argumentație, ci și aceeași terminologie („Sinod paralel”). Iată ce scrie critic, istoricul uniat contemporan John-Paul Himka: „Cu ajutorul celor din urmă (călugări și cazaci) și fără aprobarea statului, a fost restaurată în 1620 o ierarhie ortodoxă paralelă (n. trad. parallel în original) față de ierarhia uniată. Postul (episcopal) avea acum doi episcopi ruteni (ucraineni): pe Iosafat Kunsevici pentru uniați și pe Meletie Smotrînskî pentru ortodocși”19.

    Statul Polono-Lituanian nu doar că nu a recunoscut Ierarhia ortodocșilor, ci i-a și prigonit cu furie20, iar abia în 1632 – după doisprezece ani de cumplite persecuții – a fost silit (datorită prezenței semnificative a deputaților ortodocși) să recunoască, sub anumite condiții, Mitropolia Kievului (pe vremea lui Petru Movilă) și doar alte patru eparhii21.

    4. Cei trei Arhierei care s-au desprins în 1935 de Ierarhia inovatoare și au preluat păstorirea Adevăraților Ortodocși (Biserica vechi calendaristă) nu trebuiau să înființeze un „Sinod paralel” și să hirotonească „episcopi paraleli”.

    Așa cum am văzut mai sus, în vreme de erezie generalizată, cei despărțiți ortodocși au dreptul nu numai să aibă episcopi proprii, ci și să folosească orice mijloc legitim pentru a o combate.

    Pentru o astfel de perioadă de erezie trebuie să avem în vedere principiul „din necesitate și din lege se face derogare”. Necesitatea, adică o forță superioară, justifică încălcarea legii. Acesta este un principiu fundamental atât al dreptului civil, cât și al dreptului bisericesc.

    Pentru a înțelege acest lucru trebuie dat un exemplu caracteristic. Încălcarea semaforului și viteza excesivă sunt infracțiuni sancționate de Codul Rutier. Dar atunci când o autospecială de pompieri, o ambulanță sau o mașină de poliție sunt chemate într-o situație de urgență, ele pot să meargă cu viteză excesivă, încălcând semaforul, deoarece nu sunt obligate să respecte aceleași reguli ale Codului Rutier. Deci întrebarea care trebuie pusă este următoarea: „A fost necesară înființarea unei Sinod ‘paralel’ pentru Biserica veche calendaristă sau nu?”

    După cum reiese din scrierile conducătorului luptei Bisericii vechi calendariste, Sfântul Ierarh Hrisostom de Florina, desigur că a existat nevoie de înființarea unui Sinod, care însă nu a fost considerat o „altă”, „nouă”, „paralelă” sau „a doua” Biserică, iar privirea ierarhului de Florina era mereu îndreptată spre convocarea unui Sinod Panortodox, la care tindea această luptă:

    „Văzând noi asemenea nedreptăți și fărădelegi ale Bisericii și nevrând să avem din pricina lor conștiința noastră împovărată, după ce în zadar, de multe ori, am rugat în Sinodul Ierarhiei ca acesta să revină la calendarul sărbătorilor moștenit de la străbuni și să unească pe creștini prin înlăturarea scandalului provocat, am fost aduși, cu multă durere și strâmtorare a inimii, la hotărârea de a ne declara printr-un act scris în stare de întrerupere a comuniunii bisericești cu Biserica conducătoare și de a oferi o ocrotire pastorală părții celor care urmează calendarul sărbătorilor vechi, cel statornicit de Sinodul I Ecumenic… Noi, având în vedere Sfintele Canoane și Statutul bisericesc, din moment ce am fost declarați demiși fără vreo procedură, am ajuns la concluzia că Sinodul conducător a aprobat actul nostru de întrerupere a comuniunii, așa încât trebuia și noi să ne îngrijim, ca autoritate bisericească provizorie a celor de stil vechi, de trebuințele religioase ale acestora, dintre care cea dintâi era hirotonirea de episcopi în regiunile unde existau mase compacte de credincioși de stil vechi. Iată de ce am procedat la hirotonirea a patru episcopi, așa cum aveam dreptul potrivit cu sfintele și dumnezeieștile Canoane. La această hirotonie a episcopilor am procedat și pentru trebuințele religioase ale celor peste opt sute de filiale (parohii – n. trad.) ale celor de stil vechi din diferite regiuni, dar și pentru a da Bisericii conducătoare și Guvernului prilejul să înțeleagă și să aprecieze cum se cuvine gravitatea demersului nostru, care urmărea ridicarea scandalului și unirea creștinilor prin restatornicirea tradiției liturgice ortodoxe și multiseculare.” („Calendarul în raport cu Biserica Ortodoxă de Răsărit” – 31/3/1938)

    „Nimeni dintre cunoscătorii temeinici ai Dreptului Canonic și cei care au simțire ortodoxă nu poate susține cu seriozitate că vechii-calendariști constituie o a doua Biserică Ortodoxă în cadrul Statului, ci [ei reprezintă] Biserica Ortodoxă Autocefală a Greciei, cea moștenită de la strămoși și neînnoită. Căci, oricât ar apărea, din punct de vedere exterior și al manifestării credinței, ca având un cult propriu, locașuri proprii de rugăciune și slujitori proprii, totuși aceștia, deși se află în nepărtășie cu ierarhia înnoitoare, ca unii ce țin cu tărie de Tradiții și de Sfintele și Dumnezeieștile Canoane, nu constituie, din punct de vedere canonic, o Biserică separată de aceea cu care au întrerupt temporar comuniunea bisericească din motive canonice, ci [constituie] straja neadormită, care veghează neîncetat pe meterezele (zidurile de apărare ale unei cetăți sau ale unei fortificații – n. trad.) de diamant ale Uneia Biserici Ortodoxe Elene… Partea vechilor-calendariști, nefiind constituită și recunoscută ca Biserică de sine stătătoare de către un Sinod Panortodox, nu poate constitui o Biserică distinctă de aceea din care s-a desprins temporar, pentru a nu deveni părtașă la [vina] ierarhiei din pricina inovației unilaterale. Și nu numai că această parte nu divizează Biserica, ci ea constituie, în cadrul Bisericii Autocefale a Greciei, latura luminoasă și nepătată a conștiinței Ortodoxe a acesteia. Așadar, noi, cei care urmăm rânduiala liturgică tradițională și respectăm, așa cum se cuvine, mai degrabă rânduielile apostolice și sinodale decât hotărârile necanonice ale ierarhiei, nu constituim o Biserică schismatică separată, ci, în cadrul Uneia Biserici, noi am salvat hrisoavele Tradițiilor Bisericești și continuăm Istoria și caracterul Ortodoxiei Bisericii Autocefale a Greciei.” („Apologie în fața Curții de Apel din Atena”, Atena, 29 martie 1940)

    „…Recunoaștem că această acțiune (n.n. hirotoniile din 1935) a fost pripită și, din punct de vedere canonic, riscantă și prematură; însă am întreprins-o cu nădejdea că Sinodul nostru Arhieresc, fiind statornic în rânduielile ortodoxe și în sfintele tradiții, va fi recunoscut, fie și din iconomie bisericească, de către celelalte Biserici Ortodoxe, până la o soluționare validă a disputei legate de calendar, printr-un Sinod Panortodox…” („Memoriu apărător pentru restaurarea Calendarului Bisericesc Strămoșesc”, 1945)

    „În ce privește acordarea acestei libertăți (n.n. exercitarea datoriilor religioase ale vechi-calendariștilor), ierarhia nou-calendariștilor opune veto-ul, adică refuzul, susținând că statul nu poate avea pe teritoriul său două Biserici Ortodoxe, una nou-calendariștă și una vechi-calendaristă. În această privință, noi nu suntem de acord, susținând că, prin acordarea din iconomie a libertății pentru organizarea religioasă a vechi-calendariștilor până la o soluționare validă și canonică a problemei calendarului — cu adevărat disputată, cum am afirmat în fața viitorului Sinod Panortodox — nu se creează o a doua Biserică, ci o minoritate a Bisericii care este în dezacord cu majoritatea ierarhiei și continuă istoria Bisericii Grecești, păstrând ortodoxia nealterată de inovația calendaristică. Opinia ierarhiei, conform căreia prin acordarea libertății vechi-calendariștilor s-ar crea o a doua Biserică și un stat în stat, după cum spun, nu este adevărată, pentru că Bisericile nu încolțesc ca ciupercile în curtea Bisericii, ci sunt întemeiate și înzestrate prin Har și Taine de către întreaga Biserică, care este păstrătoarea Harului și binecuvântării. Această opinie a ierarhiei, conform căreia o parte a clericilor și a laicilor se desparte temporar de Biserică din motive de dezacord față de o problemă bisericească disputată și vindecabilă conform Sfântului Vasile cel Mare, până la ridicarea dezacordului de către un Sinod Panortodox Canonic, are iz de protestantism, care oferă unor persoane individuale dreptul de a întemeia o Biserică separată fără opinia și binecuvântarea întregii Biserici. Și aceasta, pentru că protestanții cred și susțin că inspirația și voința Sfântului Duh în chestiunile credinței și sfințirii se arată și prin indivizi, în opoziție cu opinia Bisericii Ortodoxe, care crede și mărturisește că inspirația și lucrarea Sfântului Duh se manifestă prin întreaga Biserică care interpretează și mărturisește drept Cuvântul adevărului dumnezeiesc… Noi, însă, păstorii vechi-calendariștilor, cunoscători ai dreptului canonic și cu puls ortodox, susținem că nu suntem o a doua Biserică în stat, ci strigăm cu voce tare și clar că rămânem credincioși datelor și nouă predate de cele 7 Sinoade Ecumenice Sfinte, reprezentând, deși minoritari, Biserica Greacă strămoșească și neschimbată, a cărei istorie o continuăm sub înțelesul cel mai autentic al ortodoxiei. Adevărat este că, oricât am apărea, în aparenta noastră slujire, cu locașuri proprii de rugăciune și slujitori proprii, cu toate că trăim în necomunicare cu ierarhia inovației, totuși noi nu suntem o a doua Biserică, ci reprezentăm sfânta și nevinovata înțelegere a ei și paznicii neobosiți ai Bisericii Elene, veghetorii atenți asupra fortărețelor zidite de Dumnezeu și nebiruite ale Ortodoxiei păstrate.” („Respingerea tratatului calendaristic a Preasfințitului Mitropolit Dorotheos Kottaras”, Decembrie, 1947)

    „…Conducerea ierarhică, prin inovația calendaristică, a încetat să mai reprezinte adevăratul înțeles ortodox al Bisericii Grecești. Prin urmare, aceasta, desprinsă din trunchiul Bisericii Ortodoxe, a devenit o Biserică separată, diferită de spiritul vechi, autentic și nealterat al Ortodoxiei, punându-se astfel sub judecata întregii Biserici Ortodoxe universale. Prin aceasta, conducerea ierarhică a abătut de la sfințenia ortodoxiei stricte, în ciuda aparențelor exterioare și a numărului său, încetând, așa cum s-a spus mai sus, să reprezinte adevăratul înțeles ortodox al Bisericii Grecești. Acest adevărat înțeles și importanță ortodoxă sunt reprezentate de ierarhii, clerul și poporul care urmează vechea tradiție calendaristică, stabilită de Sinoadele Ecumenice și confirmată prin actul veșnic al întregii Biserici Ortodoxe. Astfel, în stat nu există două Biserici Ortodoxe, ci una singură, al cărei rit și formă sunt reprezentați de majoritatea ierarhiei, dar spiritul și înțelesul ortodoxiei sunt reprezentați de minoritatea ierarhiei și comunității vechi-calendariste.” („Răspuns luminător la memoriul ierarhiei Bisericii dominante a Greciei în legătură cu problema calendarului”, Atena, 1948)

    „De aceea, și atâta timp cât vechii-calendariști (păstrătorii calendarului vechi) consideră — pe drept, după ei și după toți cei ce cinstesc dumnezeieștile și sfintele canoane — că Biserica dominantă [de stat] s-a abătut de la culmea Ortodoxiei, ca urmare a inovației calendaristice contrare Sfintelor Canoane și vătămătoare pentru Dogma unității exterioare a Bisericii, aceștia sunt îndreptățiți, potrivit cu Canonul al 15-lea al Sinodului I-II din Constantinopol, ca — chiar și înainte de o judecată sinodală — să întrerupă comuniunea duhovnicească cu Biserica oficială și să-și rânduiască un altar propriu pentru săvârșirea cultului lor, slujit de clerici de aceeași cugetare cu ei, de la care și numai de la aceștia primesc harul și sfințenia spre împlinirea conștiinței lor.” („Memoriu al Ierarhiei Adevăraților Creștini Ortodocși către Excelența Sa, Domnul Ministru al Cultelor și al Educației Naționale”, Atena, 1949)

    „A existat în trecut o epocă în care aproape întreaga ierarhie din Statul Bizantin a fost atrasă în erezia blestematului Arie, împreună cu autoritatea bizantină, epocă în care ideea Ortodoxiei Bisericii Oficiale era reprezentată de un mic grup de ortodocși din Constantinopol, care nu fuseseră întinați de murdăria arianismului. Această grupare se afla sub păstorirea lui Grigorie Teologul, care, în paraclisul Sfintei Anastasia, prin predici insuflate de mireasma dulce și dumnezeiască a Ortodoxiei, trăsnea erezia cea rea și pierzătoare de suflet a lui Arie. Grigorie Teologul și gruparea sa nu au format o Biserică separată, deși rupseseră comuniunea bisericească cu ierarhia arianizată, ci, dimpotrivă, ca ortodocși au devenit mai apoi arvuna întoarcerii întregii Biserici în sânul Ortodoxiei, prin respingerea ereziei și a învățăturii stricate a lui Arie. Astfel, dat fiind că existența Bisericii este constituită de duhul Ortodox, și nu de formă și număr, este de la sine înțeles că noi constituim și reprezentăm Biserica veche și neatinsă de inovații a Greciei, ca urmași ai tradițiilor părintești și ai rânduielilor ortodoxe, iar nu ierarhii inovatori, care reprezintă doar forma și numărul.” („Observații asupra amendamentelor la articolele 1 și 2 ale Proiectului de Constituție al Comisiei pentru revizuirea Constituției”, redactat de dl. K. Tsatsos, deputat de Atena, Atena, 1949)

    Trebuie să fie înțeles că, de la sine, întreruperea pomenirii sau hirotonirea de episcopi „paraleli” nu este nici ceva pozitiv, nici negativ pentru Biserică22. Dacă aceste moduri de reacție împotriva ereziei au ca scop mulțumirea de sine, ele sunt de respins. Dacă însă au ca scop trezvia și eliberarea de erezie prin lupta ortodoxă antieretică, atunci sunt vrednice de laudă.

    Astfel, dacă considerăm ca scop în sine fie întreruperea pomenirii („întrerupem comuniunea și, fiindcă ne-am eliberat de comuniunea cu erezia, nu ne mai pasă ce se va întâmpla”), fie Sinodul „paralel” („avem episcopii noștri și, fiindcă ne-am eliberat de comuniunea cu erezia, nu ne mai pasă ce se va întâmpla”), ne aflăm într-o rătăcire. Dimpotrivă, dacă socotim întreruperea pomenirii ca mijloc și Sinodul „paralel” ca o stare provizorie, și dacă înțelegem că este „vreme de mărturisire, vreme de împotrivire, vreme de luptă”23, și deci continuăm neîncetat Sfânta Luptă pentru zdrobirea ereziei și triumful Ortodoxiei, prin convocarea unui Mare Sinod Ortodox, atunci mergem pe drumul cel bun!

    Citim într-o carte profundă a Sfântului Părinte Gheron Hrisostom din Spetses următoarele cuvinte importante: „Noțiunea de Împotrivire Ortodoxă (Ὀρθοδόξου Ἐνστάσεως) include «întreruperea pomenirii», dar nu se epuizează în aceasta. Este necesară o luptă continuă, o «stăruitoare și neînduplecată împotrivire» — după cum spune Marele Vasile — «pentru Adevăr», care începe practic cu «întreruperea pomenirii», continuă cu proclamarea Adevărului și cu demascarea rătăcirii, și se desăvârșește prin condamnarea ereziei și a ereticilor nepocăiți de către un Sinod Ortodox”24

    Așadar, scopul Luptei este convocarea unui Sinod Ortodox. Spre aceasta tindea și întreruperea pomenirii, dar și formarea Ierarhiei vechi-calendariștilor în 1935, după cum am văzut mai sus. Și atunci era prezent în principal modernismul calendarului. Odată cu trecerea anilor, pe măsură ce planul ecumenist s-a dezvăluit tot mai mult, nevoia de episcopi ortodocși a devenit și mai mare, deoarece trăim APOSTAZIA ECUMENISTĂ, asemănătoare cu apostazia Uniației de la Brest, dar la scară globală! Astăzi, marea majoritate a episcopilor din „bisericile ortodoxe oficiale” îl consideră pe Papa drept primul arhiereu și recunosc (chiar și sinodal, prin Pseudo-Sinodul din Kolymbari) caracterul eclesial al ereticilor din Apus. Au sau nu au, așadar, ortodocșii dreptul de a avea episcopi și de a alcătui Sinoade locale? Bineînțeles că au! Ceea ce nu au dreptul este să se mulțumească cu ideea că ei constituie Biserica și să creadă că nu mai este nevoie de Lupta pentru un Mare Sinod Ortodox, care să-i unească pe toți ortodocșii adevărați și să condamne erezia. Cei care, dintre ortodocși, adoptă astfel de păreri și practic25, devin piedică în calea Luptei și, fie și inconștient, slujesc ereziei!

    Nimeni nu contestă că, în aproape o sută de ani de Luptă a vechi-calendariștilor, nu s-au făcut greșeli și nu au existat diviziuni fără motiv real. Însă astăzi există speranță. În 2014 a avut loc unirea celor două mai mari Sinoade ale vechi-calendariștilor pe baza unui important Document Ecleziologic. În acesta (mai exact în partea a VII-a) se proclamă necesitatea unui Mare Sinod al ortodocșilor adevărați, astfel:

    „Ceea ce este necesar astăzi este ca, pe temeiul Mărturisirii comune și corecte a Credinței, să aibă loc unirea într-un Trup comun a tuturor Bisericilor Locale ale Ortodoxiei Autentice, în vederea creării premiselor pentru constituirea/convocarea unui Mare Sinod General al acestora, de amploare și autoritate panortodoxă, pentru o combatere eficientă a ereziei ecumenismului, precum și a sincretismului de multe forme, dar și pentru soluționarea diverselor probleme și chestiuni de natură practică și pastorală, care decurg din acestea și frământă viața Bisericii în general și a credincioșilor în special, astfel încât să fie asigurată legătura Păcii și a Iubirii în Hristos. Această nevoie devine de înțeles din faptul că adevărata Biserică, ca Trup real al lui Hristos, este prin însăși firea ei Sobornicească în plinătatea Adevărului, Harului și Mântuirii, și se exprimă sinodal prin Episcopii ei în fața învățăturilor străine și a scandalului mondial cauzat de acestea; de aceea, ea trebuie să urmărească, pe de o parte, formularea Adevărurilor Credinței, pentru delimitarea Adevărului de minciună, iar pe de altă parte, mustrarea și condamnarea rătăcirii și a stricăciunii provocate de erezie și de eretici, pentru protejarea Turmei, constatând și proclamând căderea deja existentă a ereticilor. Astfel, într-un Mare și General Sinod al Bisericii Ortodoxe Autentice, se cuvine să se proclame întregii lumi, pe de o parte, Nădejdea Unică care se află în noi, ca singura ieșire din toate impasurile «pentru cei ce vor moșteni mântuirea», iar pe de altă parte, opoziția completă și definitivă, ca realități mutual exclusive, între Ortodoxie și sincretism, între direcția ecumenistă și cea serghianistă, spre slava Tatălui și a Fiului și a Sfântului Duh, prin rugăciunile Maicii Domnului, ale Apostolilor și ale Părinților”26.

    De aceea, din 2014 și până astăzi, urmăm conștient și exclusiv Sinodul vechi-calendariștilor (urmașii cugetului fostului Mitropolit Hrisostom de Florina, care au Succesiune Apostolică de la Biserica Rusă din Diaspora) sub conducerea Arhiepiscopului acestuia, Preafericitul Kallinikos, deoarece acesta luptă pentru Ortodoxie prin convocarea unui Mare Sinod Ortodox.

    Chemăm, așadar, pe fiecare credincios bine intenționat, fie cleric, fie mirean, să se alăture rândurilor Sfintei Lupte, părăsind păstorii mincinoși ecumeniști și pe cei care sunt în comuniune cu ei, și respingând tacticile introvertite și drumurile solitare care ascund mândrie și nepăsare față de Biserică.

    Câți sunteți credincioși, veniți!

    Sursa: https://krufo-sxoleio.blogspot.com/2016/08/blog-post_30.html


    1. Pr. Efthymios Trikaminas, Acordul de-a lungul timpului al Sfinților Părinți…, Trikala, 2012, p. 245. ↩︎
    2. Idem, p. 248. ↩︎
    3. Idem, p. 314. ↩︎
    4. Pr. Georgios Angelakakis, Ecumenismul (poziții, principii, probleme, soluții), p. 15. ↩︎
    5. Panagiotis Tsallos, Ce este Adevărul? ↩︎
    6. Călugărul Iosif, Răspuns (1) (2012), Răspuns (1) extins (2012) și Răspuns (2) (2014) către pr. Efthymios Trikaminas. ↩︎
    7. Pr. Efthymios Trikaminas, Contra-răspuns (1) și Contra-răspuns (2) către călugărul Iosif. ↩︎
    8. Și Demofilos se mută din Berroia la Constantinopol, răspunzând sinodal la votul regelui Valens… este instalat la Constantinopol de către Teodor, episcopul Heracleei. Se considera că acesta avea privilegiul unei asemenea slujiri. Mulți din mulțimea prezentă, la înscăunarea lui Demofilos, strigau în loc de «vrednic este» «nevrednic este»” (P.G. 65, 576). ↩︎
    9. P.G. 65, 556 și 569. ↩︎
    10. Despre hirotonia lui Evagrios de către Sfântul Eustathios vedeți la Socrate Scolasticul (P.G. 67, 497-500) și Hermias Sozomen (P.G. 67, 1328). ↩︎
    11. Despre hirotonia lui Paulinus de către Luciferius vedeți la Socrate (P.G. 67, 388-389) și Sozomen (P.G. 67, 1249-1252). ↩︎
    12. https://en.wikipedia.org/wiki/Polish%E2%80%93Lithuanian_Commonwealth ↩︎
    13. Acolo, mitropolitul desemna „primul” al Bisericii Locale. În corespondența noastră, adică „Arhiepiscop-mitropoliți”, acolo era „Mitropolit-episcopi”. ↩︎
    14. Întreaga scrisoare în Farul Bisericesc, vol. 56 (1974), p. 536-541. Partea relevantă la p. 538. ↩︎
    15. O, dacă ar fi trăit atunci „inchizitor al Dreptului Canonic” – și profesor al noilor despărțiți – Epifanie Theodoropoulos, ce ar fi spus despre această „ilegalitate”. ↩︎
    16. Chrysostomos Papadopoulos, Patriarhii Ierusalimului ca conducători spirituali ai Rusiei în secolul al XVII-lea, Ierusalim, 1907, p. 60. ↩︎
    17. Cei hirotoniți au fost Iov de Kiev, Iosif de Vladimir, Isaachie de Lutsk, Meletie de Polotsk, Avraam de Pinsk (din Stagoi), Paisie de Chelm și Isaia de Peremyshl. ↩︎
    18. Cei mai cunoscuți episcopi uniați au fost Iosif de Kiev și Iosafat de Polotsk, un criminal feroce, ucis de zeloții ortodocși care nu mai suportau atrocitățile sale (una dintre acestea era profanarea cimitirelor ortodoxe, deoarece ordona să se dezgroape morții ortodocși pentru a fi mâncați de câinii vagabonzi). A fost canonizat de papistași și cinstit ca martir… ↩︎
    19. John-Paul Himka, Religia și Naționalitatea în Ucraina de Vest, Montreal și Kingston: McGill-Queen’s University Press, 1999, p. 28 (traducerea mea – a autorului). ↩︎
    20. Un viitor articol va trata aceste persecuții și tragicile asemănări cu persecuțiile noilor calendaristi împotriva vechi-calendariștilor în Grecia. ↩︎
    21. Pentru reînființarea ierarhiei în Ucraina de către Teofan din Ierusalim, vezi: a) Andrzej Borkowski, Lupta Patriarhiilor Ortodoxe împotriva Uniaților, Atena, 2008, p. 235; b) Chrysostomos Papadopoulos, op. cit., p. 60; c) Theodoros Vallianos, Istoria Bisericii Ruse, Atena, 1851, p. 196; d) Vlasios Feidas, Istorie Bisericească a Rusiei, 5-a ed., Apostoliki Diakonia, Atena, 2005, p. 290; e) pr. Georgios Florovsky, Repere ale Teologiei Ruse, partea I, editura Pournaras, Salonic, 1986, p. 95. ↩︎
    22. Separarea de eretici este bineînțeles mântuitoare la nivel personal, deoarece prin îndepărtarea de eretici, cel care se separă se eliberează de comunitatea sufocantă a ereziei. ↩︎
    23. Sf. Teodor Studitul, P.G. 99, 1013. ↩︎
    24. Arhimandrit Chrysostomos Spyrou, Despărțirea mea, Spetses, 2008, p. 32-33. ↩︎
    25. Negarea necesității Marelui Sinod Ortodox este susținută de matheiți, din cauza pozițiilor lor ecleziologice bine cunoscute. Dar și de noii calendariști „nou despărțiți”, care „profețesc” că „erezia de pe urmă nu va fi condamnată de un Sinod Bisericesc”, adoptând astfel o atitudine introvertită și fatală (limitându-se doar la separare), influențată de ecleziologia eretică a lui Epifanie Theodoropoulos, care identifică Biserica lui Hristos cu cei care o conduc de moment (vezi aici: https://paterikiparadosi.blogspot.gr/2016/08/blog-post_40.html). ↩︎
    26. Biserica Ortodoxă Adevărată în fața ereziei ecumeniste, Probleme dogmatice și canonice (http://www.ecclesiagoc.gr/index.php/ekklisiologika/384-i-gnisia-or8odoksi-ekklisia-enanti-tisairesews-tou-oikoymenismou-8emata-dogmatika-kanonika). ↩︎