Autor: Gabriel Manolache

de Nikolaos Mannes

Atât cei de stil nou (sub părintele Efthymios Trikaminás), cât și cei de stil vechi, recent retrași din comuniune, îi critică pe Ortodocșii autentici pentru că au format un „sinod paralel” (față de cel recunoscut de stat) în anul 1935 și pentru că ulterior au hirotonit „episcopi paraleli”, în mitropoliile în care existau deja episcopi de stil nou.

Ei scriu: „Dacă se întemeiază un sinod paralel cu cel eretic sau este hirotonit un episcop într-o eparhie, fără ca episcopul eretic existent să fi fost mai întâi condamnat, atunci se încetează întreruperea comuniunii, deoarece se creează o altă, nouă «Biserică».”¹

„Nu cred că se va găsi vreun exemplu în Ortodoxie în care, într-o singură eparhie bisericească, să existe și să-și exercite îndatoririle simultan doi episcopi — unul ortodox și unul eretic — și două sinoade corespunzătoare, care să funcționeze concomitent și paralel, fără ca erezia să fi fost mai întâi condamnată de un sinod ortodox. Și mai ales un exemplu prin care sfinții ne-ar fi învățat prin faptele lor că acesta este un drum canonic de luptă și de mărturisire în vreme de erezie.”²

„Nu avem însă în istoria bisericească niciun exemplu în care, în vreme de erezie, să fi existat și să fi funcționat în același loc două sinoade paralele — unul al ortodocșilor și unul al ereticilor — în înțelesul că ortodocșii s-au delimitat (prin întreruperea comuniunii) de eretici și au așezat episcopi în alte poziții paralele, fără, desigur, ca erezia să fi fost condamnată și acești episcopi să fi fost așezați printr-un sinod.”³

„Situația a fost menținută între cele două tabere — inovatorii ‘de stil nou’ și tradiționaliștii ‘de stil vechi’ — până în anul 1935, an în care trei mitropoliți ai Bisericii Greciei au întrerupt comuniunea cu ierarhia inovatoare și au restabilit comuniunea eclezială cu partea luptătoare și canonic împotrivitoare a ortodocșilor. Însă, în loc ca această binecuvântată decizie a celor trei să devină începutul și piatra de temelie a vindecării schismei de facto și al restaurării integrale a ortodoxiei sănătoase, a devenit, din păcate, începutul unor mari nenorociri. Eroarea uriașă a celor trei n-a fost alta decât hirotonirea a patru ieromonahi și astfel constituirea unui „sfânt sinod” paralel cu cel al inovatorilor calendarului!”⁴

„Sinodul este singurul organ competent care poate condamna pe eretic și să ridice un nou episcop ortodox pe tronul episcopal; în niciun caz nu este îngăduit ca o eparhie să aibă mai mult de un ocupant în același timp. Această tradiție a fost respectată atât de ortodocși, cât și de eretici; de aceea, întotdeauna fiecare tabără a luptat pentru a înălța în rang episcopal pe cei cu aceleași convingeri ca ei. Prin urmare, când G.O.C. (Ortodocșii Autentici din Grecia) au ajuns la punctul întreruperii comuniunii, trebuiau să lupte pentru a-i alunga pe episcopii eretici și să ridice ortodocși în locul lor. În schimb, ei au creat noi scaune episcopale, paralele cu cele existente!”⁵

Să vedem însă, una câte una, obiecțiile celor recent retrași din comuniune:

1. Nu există în Istoria Bisericească exemplu în care să existe, în aceeași episcopie, episcop ortodox și eretic, înainte de condamnarea celui de-al doilea.

Această obiecție a fost formulată de pr. Efthymios Trikaminás, în timp ce dl. Tsallos adaugă că această „tradiție” ar fi fost, chipurile, respectată atât de eretici, cât și de ortodocși.

La această obiecție a răspuns pr. Iosif prin scrierile sale⁶, în care demonstrează că un asemenea lucru nu este valabil și aduce câteva exemple istorice. Deși astfel se dovedește că această presupusă „tradiție” nu a fost „respectată” nici de eretici, nici de ortodocși, pr. Efthymios, prin răspunsurile sale⁷ și aflându-se într-o poziție dificilă (din moment ce s-a dovedit clar existența simultană a unui episcop eretic și a unuia ortodox în aceeași episcopie), a susținut că nu voia să spună că nu au existat asemenea exemple, ci că nu au existat din partea sfinților, ca exemple de luptă canonică și vrednice de urmat!

Astfel ajungem să examinăm a doua obiecție.

• Nu există în Istoria Bisericească exemplu în care ortodocșii să fi hirotonit un episcop „paralel” cu cel eretic, înainte de condamnarea acestuia, și mai ales ca acest lucru să fi fost considerat de sfinți drept exemplu de luptă canonică.

Și totuși, există. Să vedem în mod caracteristic trei astfel de exemple:

1. Sfântul Eustatie al Antiohiei îl hirotonește pe Evagrie în Constantinopol.

Ne aflăm în Constantinopol în anul 370. Turma ortodoxă se află sub prigoană din partea împăratului arianofron Valens și este lipsită de episcop. În acel an moare episcopul oficial (adică recunoscut de Stat) arianofron al Constantinopolului, Eudoxie, și este ales ca succesor tot un arianofron, Demos. Ortodocșii reacționează⁸ și, profitând de prezența Sfântului Eustatie al Antiohiei în Cetate (care, după întoarcerea sa din exil, se ascundea din cauza urcării pe tronul imperial a lui Valens), îl aleg ca episcop ortodox al Cetății pe Evagrie, pe care îl hirotonește Sfântul Eustatie. Acest fapt îl înfurie pe Valens, care îi arestează și îi exilează pe amândoi (hirotonit și hirotonisitor). De altfel, în Constantinopol se mai afla, în acea perioadă, și un alt episcop, ales de către Anomei (ramura extremă a arienilor), numit Florențiu⁹. Se cuvine a menționa că toți acești eretici (Omieni, Anomei, Macedonieni ș.a.m.d.) erau încă nejudecați, adică Sfântul Eustatie a așezat episcop ortodox ÎNAINTE DE JUDECAREA SINODALĂ și de caterisirea acestor eretici, care a avut loc în anul 380, prin Sinodul II Ecumenic¹⁰.

2. Lucifer de Cagliari îl hirotonește pe Paulin în Antiohia.

Cu câțiva ani mai devreme, și anume în anul 362, sosește în Antiohia episcopul de Cagliari, Lucifer, care se afla în ținuturile Orientului Mijlociu, exilat de către arienofroni. Scopul vizitei sale în Antiohia era de a ajuta la înlăturarea Schismei Antiohiene, întrucât partea sănătoasă (a ortodocșilor) se împărțise în două facțiuni: „Eustatienii” (care se despărțiseră de „Biserica oficială” după nedreapta caterisire a Sfântului Eustatie al Antiohiei) și „Meletienii” (care se despărțiseră de „Biserica oficială” după nedreapta caterisire a Sfântului Meletie al Antiohiei).
Acolo, Lucifer intră în comuniune bisericească cu „Eustatienii”, și pentru că a fost de acord cu ei în privința înțelesului termenilor „ousia” (ființă) și „hypostasis” (ipostază) – din cauza limbii, întrucât limba latină, fiind limitată, reda ambele noțiuni prin cuvântul „substantia” –, i-a considerat pe „Meletieni” ca triteiți și pe Sfântul Meletie ca eretic, așadar îl hirotonește și îl așază ca episcop ortodox al cetății pe conducătorul „Eustatienilor”, Paulin. Trebuie menționat că în Antiohia exista și episcopul „oficial”, arianofronul Euzoiu, iar mai târziu s-a adăugat și un al patrulea episcop, apolinaristul Vitalie. Vedem, așadar, că Lucifer, considerând că nu există episcop ortodox, hirotonește și el, ÎNAINTE DE JUDECAREA SINODALĂ și caterisirea ereticilor, un episcop pentru ortodocși. Această faptă a fost considerată dreaptă atât de către Sfântul Atanasie cel Mare și Biserica Alexandriei, cât și de către Biserica Romei, iar și Bisericile din Asia Mică ar fi considerat-o corectă, DACĂ NU AR FI ȘTIUT că Sfântul Meletie era ortodox în cuget (Sfântul Vasile cel Mare a depus mari eforturi pentru a-l convinge pe Sfântul Atanasie de acest lucru și a reușit abia cu puțin timp înainte de adormirea acestuia din urmă)¹¹.

3. Așezarea unei „ierarhii paralele” în Confederația Polono-Lituaniană de către Teofan al Ierusalimului (vezi și partea a II-a a articolului pentru lămuriri despre înțelegerea greșită a subiectului de către autor – n. trad.).

În anul 1596, cinci dintre cei șapte episcopi ortodocși ai Statului Polono-Lituanian¹², și anume: Mihail al Kievului, Ipatie al Vladimirului, Chiril al Luțkului, Grigorie al Polațkului, Iona al Pinskului și Dionisie al Helmului, îl recunosc pe Papă drept întâiul episcop, fără a modifica vreo altă dogmă sau tradiție (Unirea de la Brest). Singurii care nu l-au recunoscut pe Papă și au întrerupt comuniunea cu ceilalți au fost Ghedeon al Leontopolei și Mihail al Peremîșlului, care, împreună cu alți ortodocși, în Sinodul Local de la Brest, au anatematizat Unirea și i-au condamnat pe apostați.

În anul următor, Sfântul Meletie Pigas, Patriarhul Alexandriei, trimite o scrisoare către Ghedeon al Leontopolei, sfătuindu-l să încerce să adune un Sinod de cel puțin trei episcopi cu scopul de a desemna un nou Mitropolit¹³ și de a hirotoni noi episcopi, pentru a reface Ierarhia¹⁴. Acest lucru nu a fost posibil, iar după câțiva ani au adormit și cei doi episcopi rămași, Ghedeon și Mihail, lăsând turma fără episcop.

Refacerea Ierarhiei și așezarea unui Sinod „paralel” (față de cel uniat recunoscut oficial de Stat) a avut loc, în cele din urmă, în anul 1620. Patriarhul Ierusalimului Teofan, în urma unei călătorii prin Rusia, vizitează Kievul. Pe 15 august săvârșește o Liturghie festivă în Lavra Sfântului Teodosie, unde se adună o mare mulțime de ortodocși, care îi adresează o stăruitoare cerere să hirotonească Arhierei pentru Biserica Locală, începând cu Mitropolitul Kievului. Această cerere a fost sprijinită și de cazaci, care l-au asigurat pe Patriarh că, în cazul în care Statul ar încerca să-l persecute pentru fapta sa, îl vor apăra cu armele. Se redă în continuare descrierea emoționantă a primei hirotonii¹⁵: „Teofan, cântărind bine lucrul și măsurând însemnătatea deosebită a faptei sale, prin care urma să fie distrus uniatismul și să triumfe ortodoxia, a hotărât cu curajul său caracteristic să împlinească cererea atât de gravă a ortodocșilor. Așadar, le-a poruncit să-i indice, cu cea mai mare precauție și în taină, candidații. După ce acest lucru s-a întâmplat, hirotonia primului episcop a avut loc în noaptea de 6 octombrie, în Mănăstirea de lângă Școala greco-slavonă, ale cărei ferestre au fost acoperite cu perdele groase. Liturghia și întreaga slujbă a hirotoniei s-au desfășurat în secret, în șoaptă, cu cântările intonate încet de călugărul grec Gavriil, unul dintre însoțitorii patriarhali”¹⁶.

Printr-o proniatoare coincidență, în zonă se aflau și alți doi Arhierei – Neofit al Sofiei și Avraamie al Stagonului –, și astfel a fost posibilă prima hirotonie. Treptat, au fost hirotoniți șapte Arhierei: Mitropolitul Kievului și episcopii celorlalte șase eparhii ale Statului. Așadar, nu a fost vorba doar de așezarea unor „episcopi paraleli”, ci a unei „Sinod paralel”¹⁷!

Statul nu a recunoscut Ierarhia Ortodocșilor, deoarece – așa cum scrie profesorul Vasios Feidas – s-a susținut că episcopii acelor eparhii (uniați) încă trăiau¹⁸, exact același argument pe care îl invocă astăzi cei recent rupți de comuniune (nepomenitorii). Vedem chiar că este folosită nu doar aceeași argumentație, ci și aceeași terminologie („Sinod paralel”). Iată ce scrie critic, istoricul uniat contemporan John-Paul Himka: „Cu ajutorul celor din urmă (călugări și cazaci) și fără aprobarea statului, a fost restaurată în 1620 o ierarhie ortodoxă paralelă (n. trad. parallel în original) față de ierarhia uniată. Postul (episcopal) avea acum doi episcopi ruteni (ucraineni): pe Iosafat Kunsevici pentru uniați și pe Meletie Smotrînskî pentru ortodocși”¹⁹.

Statul Polono-Lituanian nu doar că nu a recunoscut Ierarhia ortodocșilor, ci i-a și prigonit cu furie²⁰, iar abia în 1632 – după doisprezece ani de cumplite persecuții – a fost silit (datorită prezenței semnificative a deputaților ortodocși) să recunoască, sub anumite condiții, Mitropolia Kievului (pe vremea lui Petru Movilă) și doar alte patru eparhii²¹.

4. Cei trei Arhierei care s-au desprins în 1935 de Ierarhia inovatoare și au preluat păstorirea Adevăraților Ortodocși (Biserica vechi calendaristă) nu trebuiau să înființeze un „Sinod paralel” și să hirotonească „episcopi paraleli”.

Așa cum am văzut mai sus, în vreme de erezie generalizată, cei despărțiți ortodocși au dreptul nu numai să aibă episcopi proprii, ci și să folosească orice mijloc legitim pentru a o combate.

Pentru o astfel de perioadă de erezie trebuie să avem în vedere principiul „din necesitate și din lege se face derogare”. Necesitatea, adică o forță superioară, justifică încălcarea legii. Acesta este un principiu fundamental atât al dreptului civil, cât și al dreptului bisericesc.

Pentru a înțelege acest lucru trebuie dat un exemplu caracteristic. Încălcarea semaforului și viteza excesivă sunt infracțiuni sancționate de Codul Rutier. Dar atunci când o autospecială de pompieri, o ambulanță sau o mașină de poliție sunt chemate într-o situație de urgență, ele pot să meargă cu viteză excesivă, încălcând semaforul, deoarece nu sunt obligate să respecte aceleași reguli ale Codului Rutier. Deci întrebarea care trebuie pusă este următoarea: „A fost necesară înființarea unei Sinod ‘paralel’ pentru Biserica veche calendaristă sau nu?”

După cum reiese din scrierile conducătorului luptei Bisericii vechi calendariste, Sfântul Ierarh Hrisostom de Florina, desigur că a existat nevoie de înființarea unui Sinod, care însă nu a fost considerat o „altă”, „nouă”, „paralelă” sau „a doua” Biserică, iar privirea ierarhului de Florina era mereu îndreptată spre convocarea unui Sinod Panortodox, la care tindea această luptă:

„Văzând noi asemenea nedreptăți și fărădelegi ale Bisericii și nevrând să avem din pricina lor conștiința noastră împovărată, după ce în zadar, de multe ori, am rugat în Sinodul Ierarhiei ca acesta să revină la calendarul sărbătorilor moștenit de la străbuni și să unească pe creștini prin înlăturarea scandalului provocat, am fost aduși, cu multă durere și strâmtorare a inimii, la hotărârea de a ne declara printr-un act scris în stare de întrerupere a comuniunii bisericești cu Biserica conducătoare și de a oferi o ocrotire pastorală părții celor care urmează calendarul sărbătorilor vechi, cel statornicit de Sinodul I Ecumenic… Noi, având în vedere Sfintele Canoane și Statutul bisericesc, din moment ce am fost declarați demiși fără vreo procedură, am ajuns la concluzia că Sinodul conducător a aprobat actul nostru de întrerupere a comuniunii, așa încât trebuia și noi să ne îngrijim, ca autoritate bisericească provizorie a celor de stil vechi, de trebuințele religioase ale acestora, dintre care cea dintâi era hirotonirea de episcopi în regiunile unde existau mase compacte de credincioși de stil vechi. Iată de ce am procedat la hirotonirea a patru episcopi, așa cum aveam dreptul potrivit cu sfintele și dumnezeieștile Canoane. La această hirotonie a episcopilor am procedat și pentru trebuințele religioase ale celor peste opt sute de filiale (parohii – n. trad.) ale celor de stil vechi din diferite regiuni, dar și pentru a da Bisericii conducătoare și Guvernului prilejul să înțeleagă și să aprecieze cum se cuvine gravitatea demersului nostru, care urmărea ridicarea scandalului și unirea creștinilor prin restatornicirea tradiției liturgice ortodoxe și multiseculare.” („Calendarul în raport cu Biserica Ortodoxă de Răsărit” – 31/3/1938)

„Nimeni dintre cunoscătorii temeinici ai Dreptului Canonic și cei care au simțire ortodoxă nu poate susține cu seriozitate că vechii-calendariști constituie o a doua Biserică Ortodoxă în cadrul Statului, ci [ei reprezintă] Biserica Ortodoxă Autocefală a Greciei, cea moștenită de la strămoși și neînnoită. Căci, oricât ar apărea, din punct de vedere exterior și al manifestării credinței, ca având un cult propriu, locașuri proprii de rugăciune și slujitori proprii, totuși aceștia, deși se află în nepărtășie cu ierarhia înnoitoare, ca unii ce țin cu tărie de Tradiții și de Sfintele și Dumnezeieștile Canoane, nu constituie, din punct de vedere canonic, o Biserică separată de aceea cu care au întrerupt temporar comuniunea bisericească din motive canonice, ci [constituie] straja neadormită, care veghează neîncetat pe meterezele (zidurile de apărare ale unei cetăți sau ale unei fortificații – n. trad.) de diamant ale Uneia Biserici Ortodoxe Elene… Partea vechilor-calendariști, nefiind constituită și recunoscută ca Biserică de sine stătătoare de către un Sinod Panortodox, nu poate constitui o Biserică distinctă de aceea din care s-a desprins temporar, pentru a nu deveni părtașă la [vina] ierarhiei din pricina inovației unilaterale. Și nu numai că această parte nu divizează Biserica, ci ea constituie, în cadrul Bisericii Autocefale a Greciei, latura luminoasă și nepătată a conștiinței Ortodoxe a acesteia. Așadar, noi, cei care urmăm rânduiala liturgică tradițională și respectăm, așa cum se cuvine, mai degrabă rânduielile apostolice și sinodale decât hotărârile necanonice ale ierarhiei, nu constituim o Biserică schismatică separată, ci, în cadrul Uneia Biserici, noi am salvat hrisoavele Tradițiilor Bisericești și continuăm Istoria și caracterul Ortodoxiei Bisericii Autocefale a Greciei.” („Apologie în fața Curții de Apel din Atena”, Atena, 29 martie 1940)

„…Recunoaștem că această acțiune (n.n. hirotoniile din 1935) a fost pripită și, din punct de vedere canonic, riscantă și prematură; însă am întreprins-o cu nădejdea că Sinodul nostru Arhieresc, fiind statornic în rânduielile ortodoxe și în sfintele tradiții, va fi recunoscut, fie și din iconomie bisericească, de către celelalte Biserici Ortodoxe, până la o soluționare validă a disputei legate de calendar, printr-un Sinod Panortodox…” („Memoriu apărător pentru restaurarea Calendarului Bisericesc Strămoșesc”, 1945)

„În ce privește acordarea acestei libertăți (n.n. exercitarea datoriilor religioase ale vechi-calendariștilor), ierarhia nou-calendariștilor opune veto-ul, adică refuzul, susținând că statul nu poate avea pe teritoriul său două Biserici Ortodoxe, una nou-calendariștă și una vechi-calendaristă. În această privință, noi nu suntem de acord, susținând că, prin acordarea din iconomie a libertății pentru organizarea religioasă a vechi-calendariștilor până la o soluționare validă și canonică a problemei calendarului — cu adevărat disputată, cum am afirmat în fața viitorului Sinod Panortodox — nu se creează o a doua Biserică, ci o minoritate a Bisericii care este în dezacord cu majoritatea ierarhiei și continuă istoria Bisericii Grecești, păstrând ortodoxia nealterată de inovația calendaristică. Opinia ierarhiei, conform căreia prin acordarea libertății vechi-calendariștilor s-ar crea o a doua Biserică și un stat în stat, după cum spun, nu este adevărată, pentru că Bisericile nu încolțesc ca ciupercile în curtea Bisericii, ci sunt întemeiate și înzestrate prin Har și Taine de către întreaga Biserică, care este păstrătoarea Harului și binecuvântării. Această opinie a ierarhiei, conform căreia o parte a clericilor și a laicilor se desparte temporar de Biserică din motive de dezacord față de o problemă bisericească disputată și vindecabilă conform Sfântului Vasile cel Mare, până la ridicarea dezacordului de către un Sinod Panortodox Canonic, are iz de protestantism, care oferă unor persoane individuale dreptul de a întemeia o Biserică separată fără opinia și binecuvântarea întregii Biserici. Și aceasta, pentru că protestanții cred și susțin că inspirația și voința Sfântului Duh în chestiunile credinței și sfințirii se arată și prin indivizi, în opoziție cu opinia Bisericii Ortodoxe, care crede și mărturisește că inspirația și lucrarea Sfântului Duh se manifestă prin întreaga Biserică care interpretează și mărturisește drept Cuvântul adevărului dumnezeiesc… Noi, însă, păstorii vechi-calendariștilor, cunoscători ai dreptului canonic și cu puls ortodox, susținem că nu suntem o a doua Biserică în stat, ci strigăm cu voce tare și clar că rămânem credincioși datelor și nouă predate de cele 7 Sinoade Ecumenice Sfinte, reprezentând, deși minoritari, Biserica Greacă strămoșească și neschimbată, a cărei istorie o continuăm sub înțelesul cel mai autentic al ortodoxiei. Adevărat este că, oricât am apărea, în aparenta noastră slujire, cu locașuri proprii de rugăciune și slujitori proprii, cu toate că trăim în necomunicare cu ierarhia inovației, totuși noi nu suntem o a doua Biserică, ci reprezentăm sfânta și nevinovata înțelegere a ei și paznicii neobosiți ai Bisericii Elene, veghetorii atenți asupra fortărețelor zidite de Dumnezeu și nebiruite ale Ortodoxiei păstrate.” („Respingerea tratatului calendaristic a Preasfințitului Mitropolit Dorotheos Kottaras”, Decembrie, 1947)

„…Conducerea ierarhică, prin inovația calendaristică, a încetat să mai reprezinte adevăratul înțeles ortodox al Bisericii Grecești. Prin urmare, aceasta, desprinsă din trunchiul Bisericii Ortodoxe, a devenit o Biserică separată, diferită de spiritul vechi, autentic și nealterat al Ortodoxiei, punându-se astfel sub judecata întregii Biserici Ortodoxe universale. Prin aceasta, conducerea ierarhică a abătut de la sfințenia ortodoxiei stricte, în ciuda aparențelor exterioare și a numărului său, încetând, așa cum s-a spus mai sus, să reprezinte adevăratul înțeles ortodox al Bisericii Grecești. Acest adevărat înțeles și importanță ortodoxă sunt reprezentate de ierarhii, clerul și poporul care urmează vechea tradiție calendaristică, stabilită de Sinoadele Ecumenice și confirmată prin actul veșnic al întregii Biserici Ortodoxe. Astfel, în stat nu există două Biserici Ortodoxe, ci una singură, al cărei rit și formă sunt reprezentați de majoritatea ierarhiei, dar spiritul și înțelesul ortodoxiei sunt reprezentați de minoritatea ierarhiei și comunității vechi-calendariste.” („Răspuns luminător la memoriul ierarhiei Bisericii dominante a Greciei în legătură cu problema calendarului”, Atena, 1948)

„De aceea, și atâta timp cât vechii-calendariști (păstrătorii calendarului vechi) consideră — pe drept, după ei și după toți cei ce cinstesc dumnezeieștile și sfintele canoane — că Biserica dominantă [de stat] s-a abătut de la culmea Ortodoxiei, ca urmare a inovației calendaristice contrare Sfintelor Canoane și vătămătoare pentru Dogma unității exterioare a Bisericii, aceștia sunt îndreptățiți, potrivit cu Canonul al 15-lea al Sinodului I-II din Constantinopol, ca — chiar și înainte de o judecată sinodală — să întrerupă comuniunea duhovnicească cu Biserica oficială și să-și rânduiască un altar propriu pentru săvârșirea cultului lor, slujit de clerici de aceeași cugetare cu ei, de la care și numai de la aceștia primesc harul și sfințenia spre împlinirea conștiinței lor.” („Memoriu al Ierarhiei Adevăraților Creștini Ortodocși către Excelența Sa, Domnul Ministru al Cultelor și al Educației Naționale”, Atena, 1949)

„A existat în trecut o epocă în care aproape întreaga ierarhie din Statul Bizantin a fost atrasă în erezia blestematului Arie, împreună cu autoritatea bizantină, epocă în care ideea Ortodoxiei Bisericii Oficiale era reprezentată de un mic grup de ortodocși din Constantinopol, care nu fuseseră întinați de murdăria arianismului. Această grupare se afla sub păstorirea lui Grigorie Teologul, care, în paraclisul Sfintei Anastasia, prin predici insuflate de mireasma dulce și dumnezeiască a Ortodoxiei, trăsnea erezia cea rea și pierzătoare de suflet a lui Arie. Grigorie Teologul și gruparea sa nu au format o Biserică separată, deși rupseseră comuniunea bisericească cu ierarhia arianizată, ci, dimpotrivă, ca ortodocși au devenit mai apoi arvuna întoarcerii întregii Biserici în sânul Ortodoxiei, prin respingerea ereziei și a învățăturii stricate a lui Arie. Astfel, dat fiind că existența Bisericii este constituită de duhul Ortodox, și nu de formă și număr, este de la sine înțeles că noi constituim și reprezentăm Biserica veche și neatinsă de inovații a Greciei, ca urmași ai tradițiilor părintești și ai rânduielilor ortodoxe, iar nu ierarhii inovatori, care reprezintă doar forma și numărul.” („Observații asupra amendamentelor la articolele 1 și 2 ale Proiectului de Constituție al Comisiei pentru revizuirea Constituției”, redactat de dl. K. Tsatsos, deputat de Atena, Atena, 1949)

Trebuie să fie înțeles că, de la sine, întreruperea pomenirii sau hirotonirea de episcopi „paraleli” nu este nici ceva pozitiv, nici negativ pentru Biserică²². Dacă aceste moduri de reacție împotriva ereziei au ca scop mulțumirea de sine, ele sunt de respins. Dacă însă au ca scop trezvia și eliberarea de erezie prin lupta ortodoxă antieretică, atunci sunt vrednice de laudă.

Astfel, dacă considerăm ca scop în sine fie întreruperea pomenirii („întrerupem comuniunea și, fiindcă ne-am eliberat de comuniunea cu erezia, nu ne mai pasă ce se va întâmpla”), fie Sinodul „paralel” („avem episcopii noștri și, fiindcă ne-am eliberat de comuniunea cu erezia, nu ne mai pasă ce se va întâmpla”), ne aflăm într-o rătăcire. Dimpotrivă, dacă socotim întreruperea pomenirii ca mijloc și Sinodul „paralel” ca o stare provizorie, și dacă înțelegem că este „vreme de mărturisire, vreme de împotrivire, vreme de luptă”²³, și deci continuăm neîncetat Sfânta Luptă pentru zdrobirea ereziei și triumful Ortodoxiei, prin convocarea unui Mare Sinod Ortodox, atunci mergem pe drumul cel bun!

Citim într-o carte profundă a Sfântului Părinte Gheron Hrisostom din Spetses următoarele cuvinte importante: „Noțiunea de Împotrivire Ortodoxă (Ὀρθοδόξου Ἐνστάσεως) include «întreruperea pomenirii», dar nu se epuizează în aceasta. Este necesară o luptă continuă, o «stăruitoare și neînduplecată împotrivire» — după cum spune Marele Vasile — «pentru Adevăr», care începe practic cu «întreruperea pomenirii», continuă cu proclamarea Adevărului și cu demascarea rătăcirii, și se desăvârșește prin condamnarea ereziei și a ereticilor nepocăiți de către un Sinod Ortodox”²⁴

Așadar, scopul Luptei este convocarea unui Sinod Ortodox. Spre aceasta tindea și întreruperea pomenirii, dar și formarea Ierarhiei vechi-calendariștilor în 1935, după cum am văzut mai sus. Și atunci era prezent în principal modernismul calendarului. Odată cu trecerea anilor, pe măsură ce planul ecumenist s-a dezvăluit tot mai mult, nevoia de episcopi ortodocși a devenit și mai mare, deoarece trăim APOSTAZIA ECUMENISTĂ, asemănătoare cu apostazia Uniației de la Brest, dar la scară globală! Astăzi, marea majoritate a episcopilor din „bisericile ortodoxe oficiale” îl consideră pe Papa drept primul arhiereu și recunosc (chiar și sinodal, prin Pseudo-Sinodul din Kolymbari) caracterul eclesial al ereticilor din Apus. Au sau nu au, așadar, ortodocșii dreptul de a avea episcopi și de a alcătui Sinoade locale? Bineînțeles că au! Ceea ce nu au dreptul este să se mulțumească cu ideea că ei constituie Biserica și să creadă că nu mai este nevoie de Lupta pentru un Mare Sinod Ortodox, care să-i unească pe toți ortodocșii adevărați și să condamne erezia. Cei care, dintre ortodocși, adoptă astfel de păreri și practic²⁵, devin piedică în calea Luptei și, fie și inconștient, slujesc ereziei!

Nimeni nu contestă că, în aproape o sută de ani de Luptă a vechi-calendariștilor, nu s-au făcut greșeli și nu au existat diviziuni fără motiv real. Însă astăzi există speranță. În 2014 a avut loc unirea celor două mai mari Sinoade ale vechi-calendariștilor pe baza unui important Document Ecleziologic. În acesta (mai exact în partea a VII-a) se proclamă necesitatea unui Mare Sinod al ortodocșilor adevărați, astfel:

„Ceea ce este necesar astăzi este ca, pe temeiul Mărturisirii comune și corecte a Credinței, să aibă loc unirea într-un Trup comun a tuturor Bisericilor Locale ale Ortodoxiei Autentice, în vederea creării premiselor pentru constituirea/convocarea unui Mare Sinod General al acestora, de amploare și autoritate panortodoxă, pentru o combatere eficientă a ereziei ecumenismului, precum și a sincretismului de multe forme, dar și pentru soluționarea diverselor probleme și chestiuni de natură practică și pastorală, care decurg din acestea și frământă viața Bisericii în general și a credincioșilor în special, astfel încât să fie asigurată legătura Păcii și a Iubirii în Hristos. Această nevoie devine de înțeles din faptul că adevărata Biserică, ca Trup real al lui Hristos, este prin însăși firea ei Sobornicească în plinătatea Adevărului, Harului și Mântuirii, și se exprimă sinodal prin Episcopii ei în fața învățăturilor străine și a scandalului mondial cauzat de acestea; de aceea, ea trebuie să urmărească, pe de o parte, formularea Adevărurilor Credinței, pentru delimitarea Adevărului de minciună, iar pe de altă parte, mustrarea și condamnarea rătăcirii și a stricăciunii provocate de erezie și de eretici, pentru protejarea Turmei, constatând și proclamând căderea deja existentă a ereticilor. Astfel, într-un Mare și General Sinod al Bisericii Ortodoxe Autentice, se cuvine să se proclame întregii lumi, pe de o parte, Nădejdea Unică care se află în noi, ca singura ieșire din toate impasurile «pentru cei ce vor moșteni mântuirea», iar pe de altă parte, opoziția completă și definitivă, ca realități mutual exclusive, între Ortodoxie și sincretism, între direcția ecumenistă și cea serghianistă, spre slava Tatălui și a Fiului și a Sfântului Duh, prin rugăciunile Maicii Domnului, ale Apostolilor și ale Părinților”²⁶.

De aceea, din 2014 și până astăzi, urmăm conștient și exclusiv Sinodul vechi-calendariștilor (urmașii cugetului fostului Mitropolit Hrisostom de Florina, care au Succesiune Apostolică de la Biserica Rusă din Diaspora) sub conducerea Arhiepiscopului acestuia, Preafericitul Kallinikos, deoarece acesta luptă pentru Ortodoxie prin convocarea unui Mare Sinod Ortodox.

Chemăm, așadar, pe fiecare credincios bine intenționat, fie cleric, fie mirean, să se alăture rândurilor Sfintei Lupte, părăsind păstorii mincinoși ecumeniști și pe cei care sunt în comuniune cu ei, și respingând tacticile introvertite și drumurile solitare care ascund mândrie și nepăsare față de Biserică.

Câți sunteți credincioși, veniți!

Sursa: https://krufo-sxoleio.blogspot.com/2016/08/blog-post_30.html

---

1. Pr. Efthymios Trikaminas, Acordul de-a lungul timpului al Sfinților Părinți…, Trikala, 2012, p. 245. ↩︎
2. Idem, p. 248. ↩︎
3. Idem, p. 314. ↩︎
4. Pr. Georgios Angelakakis, Ecumenismul (poziții, principii, probleme, soluții), p. 15. ↩︎
5. Panagiotis Tsallos, Ce este Adevărul? ↩︎
6. Călugărul Iosif, Răspuns (1) (2012), Răspuns (1) extins (2012) și Răspuns (2) (2014) către pr. Efthymios Trikaminas. ↩︎
7. Pr. Efthymios Trikaminas, Contra-răspuns (1) și Contra-răspuns (2) către călugărul Iosif. ↩︎
8. Și Demofilos se mută din Berroia la Constantinopol, răspunzând sinodal la votul regelui Valens… este instalat la Constantinopol de către Teodor, episcopul Heracleei. Se considera că acesta avea privilegiul unei asemenea slujiri. Mulți din mulțimea prezentă, la înscăunarea lui Demofilos, strigau în loc de «vrednic este» «nevrednic este»” (P.G. 65, 576). ↩︎
9. P.G. 65, 556 și 569. ↩︎
10. Despre hirotonia lui Evagrios de către Sfântul Eustathios vedeți la Socrate Scolasticul (P.G. 67, 497-500) și Hermias Sozomen (P.G. 67, 1328). ↩︎
11. Despre hirotonia lui Paulinus de către Luciferius vedeți la Socrate (P.G. 67, 388-389) și Sozomen (P.G. 67, 1249-1252). ↩︎
12. https://en.wikipedia.org/wiki/Polish%E2%80%93Lithuanian_Commonwealth ↩︎
13. Acolo, mitropolitul desemna „primul” al Bisericii Locale. În corespondența noastră, adică „Arhiepiscop-mitropoliți”, acolo era „Mitropolit-episcopi”. ↩︎
14. Întreaga scrisoare în Farul Bisericesc, vol. 56 (1974), p. 536-541. Partea relevantă la p. 538. ↩︎
15. O, dacă ar fi trăit atunci „inchizitor al Dreptului Canonic” – și profesor al noilor despărțiți – Epifanie Theodoropoulos, ce ar fi spus despre această „ilegalitate”. ↩︎
16. Chrysostomos Papadopoulos, Patriarhii Ierusalimului ca conducători spirituali ai Rusiei în secolul al XVII-lea, Ierusalim, 1907, p. 60. ↩︎
17. Cei hirotoniți au fost Iov de Kiev, Iosif de Vladimir, Isaachie de Lutsk, Meletie de Polotsk, Avraam de Pinsk (din Stagoi), Paisie de Chelm și Isaia de Peremyshl. ↩︎
18. Cei mai cunoscuți episcopi uniați au fost Iosif de Kiev și Iosafat de Polotsk, un criminal feroce, ucis de zeloții ortodocși care nu mai suportau atrocitățile sale (una dintre acestea era profanarea cimitirelor ortodoxe, deoarece ordona să se dezgroape morții ortodocși pentru a fi mâncați de câinii vagabonzi). A fost canonizat de papistași și cinstit ca martir… ↩︎
19. John-Paul Himka, Religia și Naționalitatea în Ucraina de Vest, Montreal și Kingston: McGill-Queen’s University Press, 1999, p. 28 (traducerea mea – a autorului). ↩︎
20. Un viitor articol va trata aceste persecuții și tragicile asemănări cu persecuțiile noilor calendaristi împotriva vechi-calendariștilor în Grecia. ↩︎
21. Pentru reînființarea ierarhiei în Ucraina de către Teofan din Ierusalim, vezi: a) Andrzej Borkowski, Lupta Patriarhiilor Ortodoxe împotriva Uniaților, Atena, 2008, p. 235; b) Chrysostomos Papadopoulos, op. cit., p. 60; c) Theodoros Vallianos, Istoria Bisericii Ruse, Atena, 1851, p. 196; d) Vlasios Feidas, Istorie Bisericească a Rusiei, 5-a ed., Apostoliki Diakonia, Atena, 2005, p. 290; e) pr. Georgios Florovsky, Repere ale Teologiei Ruse, partea I, editura Pournaras, Salonic, 1986, p. 95. ↩︎
22. Separarea de eretici este bineînțeles mântuitoare la nivel personal, deoarece prin îndepărtarea de eretici, cel care se separă se eliberează de comunitatea sufocantă a ereziei. ↩︎
23. Sf. Teodor Studitul, P.G. 99, 1013. ↩︎
24. Arhimandrit Chrysostomos Spyrou, Despărțirea mea, Spetses, 2008, p. 32-33. ↩︎
25. Negarea necesității Marelui Sinod Ortodox este susținută de matheiți, din cauza pozițiilor lor ecleziologice bine cunoscute. Dar și de noii calendariști „nou despărțiți”, care „profețesc” că „erezia de pe urmă nu va fi condamnată de un Sinod Bisericesc”, adoptând astfel o atitudine introvertită și fatală (limitându-se doar la separare), influențată de ecleziologia eretică a lui Epifanie Theodoropoulos, care identifică Biserica lui Hristos cu cei care o conduc de moment (vezi aici: https://paterikiparadosi.blogspot.gr/2016/08/blog-post_40.html). ↩︎
26. Biserica Ortodoxă Adevărată în fața ereziei ecumeniste, Probleme dogmatice și canonice (http://www.ecclesiagoc.gr/index.php/ekklisiologika/384-i-gnisia-or8odoksi-ekklisia-enanti-tisairesews-tou-oikoymenismou-8emata-dogmatika-kanonika). ↩︎