Autor: Gabriel Manolache

  • Despre „episcopi” și „sinoade” paralele (Partea a III-a)

    În articolul precedent pe această temă (https://rezistentaortodoxa.org/2025/07/09/despre-episcopi-si-sinoade-paralele-partea-a-ii-a/) am scris, între altele, următoarele:
    „Prin faimoasa „Declarație” de supunere a Mitropolitului Serghie din 1927 către Guvernul Sovietic al lui Stalin, adevărații Ierarhi Ortodocși au reacționat până la moarte, fără să aștepte caterisirea lui Serghie, care de altfel nu a venit niciodată. Unii au întrerupt comuniunea cu el, alții au hirotonit în ascuns preoți, dar și ierarhi, pentru a păstori turma prigonită, iar alții au ținut chiar și sinoade (cel mai cunoscut fiind cel al Sfântului Ieromartir Iosif al Petrogradului, ai cărui urmași au fost numiți „Iosefiți”)”.

    Sfântul Ieromartir Iosif (despre care a se vedea și aici: http://krufo-sxoleio.blogspot.com/2022/11/blog-post_20.html) a condus un sinod aparte de cel „oficial”, care îl recunoștea drept întâistătător pe Locțiitorul Patriarhiei Ruse, Mitropolitul Petru al Krutițului (care însă se afla în exil), și nu pe Locțiitorul-adjunct, Mitropolitul Serghie Stragorodski, care recunoștea statul. Sinodul „Iosefiților” (cum au fost numiți cu dispreț) a săvârșit în total cel puțin 28 de hirotonii de episcopi cunoscute1, dintre care unele chiar și atunci când existau deja episcopi ortodocși (nu ne referim la „Inovaționiști” și alți schismatici-eretici) care nu fuseseră caterisiți.

    Să vedem, cu titlu de exemplu, trei cazuri caracteristice, care dovedesc că și în alte părți cei care s-au despărțit de comuniunea cu Serghie au procedat, pentru binele Luptei, la hirotonii de Episcopi pe scaune ne-vacante:

    a) Episcopia Serpuhov

    Între 15 aprilie 1928 și 31 ianuarie 1930, episcopul oficial al Serpuhovului (oraș situat la sud de Moscova) a fost Manuel Lemeșevski2, colaborator al Mitropolitului Serghie Stragorodski.

    La 12 octombrie 1928 a fost hirotonit în ascuns, la Sankt Petersburg, Maxim Zizilenko3, ca Episcop al Serpuhovului, la cererea numeroșilor credincioși ai orașului care nu aveau comuniune cu Manuel și care dețineau jumătate din biserici. Hirotonia a fost săvârșită de Arhiepiscopul Dimitrie Lubinov al Gdovului împreună cu Episcopul Serghie Drazinin al Narvei, amândoi colaboratori ai lui Iosif al Petrogradului și, mai târziu, și ei înșiși ieromartiri.

    Se cuvine, de altfel, să menționăm că de curând (11 martie 2020) și Biserica Oficială a Rusiei a recunoscut sfințenia lui Maxim Zizilenko și a lui Serghie Drazinin4, deja recunoscuți ca sfinți de către Biserica Rusă din Diaspora(ROCOR) încă din 19815.

    b) Episcopia Pskov

    Între 16 septembrie 1927 și 12 noiembrie 1935, episcopul oficial – mai exact Arhiepiscopul – al Pskovului (oraș situat la sud-vest de Sankt Petersburg, aproape de granița cu Estonia) a fost Teofan Tuliakov6.

    La sfârșitul anului 1928 a fost hirotonit în ascuns, ca Episcop al Pskovului, Ioan Loskov, prieten al sus-menționatului Serghie Drazinin7.

    c) Episcopia Kronstadtului

    Între 28 august 1920 și 16 iunie 1933, Episcopul oficial al Kronstadtului (oraș insular din apropierea Sankt Petersburgului) a fost Benedict Plotnikov8.

    În anul 1930 a fost hirotonit în ascuns ca Episcop al Kronstadtului Alexie Teresihin9, de către sus-menționatul Episcop Serghie și Episcopul Vasile Dohtorov al Kargopolului10.

    Scopul acestui scurt articol nu este „doborârea” fraților, ci recunoașterea adevărului, deoarece este păcat ca cei care s-au despărțit de erezia ecumenismului să inventeze noi motive de dezbinare și să se lipsească de „cinstea cuvenită celor ortodocși”, care se dobândește numai atunci când „nu prin schismă au rupt unitatea Bisericii, ci au sârguit a izbăvi Biserica de schisme și dezbinări”.

    Repet, așadar, că problema cu așa-numiții G.O.C. (ortodocșii de stil vechi) nu constă în hirotoniile de episcopi „paraleli”, ci în părăsirea eclesiologiei ortodoxe care justifica aceste hirotonii (ca acte de iconomie spre slujirea pastorală a ortodocșilor luptători), precum și în adoptarea eclesiologiei eretice a zelo­tismului extrem, care este aceea ce face ca hirotoniile – fie de episcopi „paraleli” sau nu – (dar și orice altă acțiune) să fie vrednice de osândă, ca fiind potrivnice scopului luptei anti-eretice (care începe cu apărarea prin nepomenire, continuă cu protestul și mărturia Ortodoxă și se desăvârșește prin convocarea adevăratului Sinod Panortodox, singurul competent).


    1. https://azbyka.ru/otechnik/Iosif_Petrovyh/mitropolit-iosif-petrovyh-i-iosifljanskoe-dvizhenie/ ↩︎
    2. https://ru.wikipedia.org/wiki/%D0%9C%D0%B0%D0%BD%D1%83%D0%B8%D0%BB_(%D0%9B%D0%B5%D0%BC%D0%B5%D1%88%D0%B5%D0%B2%D1%81%D0%BA%D0%B8%D0%B9) ↩︎
    3. https://ru.wikipedia.org/wiki/%D0%9C%D0%B0%D0%BA%D1%81%D0%B8%D0%BC_(%D0%96%D0%B8%D0%B6%D0%B8%D0%BB%D0%B5%D0%BD%D0%BA%D0%BE) ↩︎
    4. http://www.patriarchia.ru/db/text/5605576.html ↩︎
    5. https://sinod.ruschurchabroad.org/Arh%20Sobor%201981%20spisok%20novomuchenikov.htm ↩︎
    6. https://ru.wikipedia.org/wiki/%D0%A4%D0%B5%D0%BE%D1%84%D0%B0%D0%BD_(%D0%A2%D1%83%D0%BB%D1%8F%D0%BA%D0%BE%D0%B2) ↩︎
    7. http://true-orthodox.narod.ru/library/history/bf1.html ↩︎
    8. https://ru.wikipedia.org/wiki/%D0%92%D0%B5%D0%BD%D0%B5%D0%B4%D0%B8%D0%BA%D1%82_(%D0%9F%D0%BB%D0%BE%D1%82%D0%BD%D0%B8%D0%BA%D0%BE%D0%B2) ↩︎
    9. http://true-orthodox.narod.ru/library/shkarovsky/priests/tereshihin.html și http://histor-ipt-kt.org/KNIGA/len.html ↩︎
    10. https://ru.wikipedia.org/wiki/%D0%92%D0%B0%D1%81%D0%B8%D0%BB%D0%B8%D0%B9_(%D0%94%D0%BE%D1%85%D1%82%D0%BE%D1%80%D0%BE%D0%B2) ↩︎

  • Cuviosul Dionisie de la Colciu despre problema calendarului

    «Pelerin: Ați amintit că ați venit aici în 1926, anul ăsta a fost așa cam… tulbure pentru Biserica noastră fiindcă era vorba de calendar, de îndreptarea calendarului. Cum a fost atunci perceput de către Biserica Ortodoxă, cum o înțelegeți acuma?… Deci, practic, Biserica noastră, Biserica Ortodoxă Română ține pe nou și mai sunt opinii despre calendar, că nu e bine că s-a îndreptat, cum vedeți problema asta, pentru că ați trăit în periaoda aceea?

    Pr. Dionisie: Ideea mea este așa, ca să respectăm cele 7 Sfinte Sinoade și atuncea nu cădem. Ei o socotesc așa că îndreaptă. Ce să îndrepte? Doară credința nu este ca, de exemplu, o batistă, s-a murdărit și de acum o dăm la o parte și luăm alta, sau ca o haină. Credința este temeinică, cum să spun, cea mai adevărată care nu trebuiește schimbată. Dar lumea s-a schimbat și merge spre rău. Acuma se aude că vor să facă o Înviere, ca toate credințele să facă Paștile odată și după aceea… șmecherii, sunt timpurile lui Antihrist, ce să mai zicem…

    Pelerin: Deci, în principiu, a fost greșit, a fost un pas greșit care a creat tulburări.

    Pr. Dionisie: Nu a fost de nevoie. Ce au adus cu asta? Tulburare în Ortodoxie.

    Pelerin: Da, așa e.

    Pr. Dionisie: Tulburare în Ortodoxie. Și ai noștri au fost mai severi pentru schimbare. Câtă lume nu s-a săvârșit în pușcăriile din România din timpurile acelea…»

    Sursa: https://www.youtube.com/watch?v=z-A1-sj54d0


    «Pr. Dionisie: Hristos a înviat!

    Interlocutor: Adevărat a înviat!

    Pr. Dionisie: Bine aţi venit sănătoşi, şi ne bucurăm foarte, foarte, foarte mult, că sunteţi cu calendarul vechi, ca să mai vorbim… Hotarul celor Şapte Sfinte Soboare ţinem noi; ei fiindcă s-or rupt, noi nu suntem mulţumiţi cu calendarul papal. Dacă n-ar fi conducerea greacă, era demult băgat calendarul nou [în Athos]; zice: „noi am venit că voi sunteţi oameni simpli, proşti, şi nu ştiţi – am venit ca să vă îndrumăm ca să mergeţi pe calendarul nou, că acela-i adevărul”… va să zică cele Şapte Sfinte Soboare le dăm la o parte, le călcăm în picioare şi le dăm la o parte!

    Interlocutor: I-a scris patriarhului în România, ca să ne desfiinţeze pe noi. [un părinte de la Schitul Lacu].

    Pr. Dionisie: Ei, uite ieştea-s… Acuma vezi cât de neînţelepţi sunt ei?… Atuncea tu de ce stai aici, dacă stai aici şi nu eşti pe nou?

    Interlocutor: Păi i-am zis „nu ţineţi la fel calendarul?” „Auzi” zice, „ăsta nu-i calendarul ca al vostru; voi sunteţi stilişti!”

    Pr. Dionisie: Cum stilişti?! Ce va să zică stilişti?! Sfântul Munte are aşa încă de la începutul începuturilor, să n-aibă episcop, să pomenească pe cine vrea! Nu-i dator să se-amestece în conducerea Sfântului Munte vreun patriarh. Eu sunt de la 1926 în Sfântul Munte şi n-am avut absolut nici o nemulţumire cu toţi părinţii din Sfântul Munte, până acu’ vreo 8-9 ani, când or început cu batjocorirea, că nu suntem creştini… tot aşa, fraţii noştri români! Aici or fost greci; nici cu grecii, nici cu ruşii, nici cu bulgarii, nici cu sârbii, nici cu iviriţii, n-am avut nici o nemulţumire, absolut nici o nemulţumire!! Acuma de-un timp, o început să… că „de ce zicem că calendarul nou nu-i bun?”… Poţi să zici că-i bun dac-o adus în lume despărţire, o adus în lume atâta tulburare?!… atâta măcel ce-o făcut!!… În ţară şi încă ş-atuncea în 1939, erau călugări la puşcărie, că de ce sunt pe vechi!… De când îi Biserica, veşnic, veşnic or fost tulburări; nu vezi, şi cu sfintele icoane: îi schingiuiau pe cei care ţineau la sfintele icoane, cădeau aceia, iar veneau alţii şi câte şi câte eresuri au fost, de când îi lumea…»

    Sursa: https://traditiaortodoxa.wordpress.com/2007/06/28/parintele-dionisie-ignat-de-la-chilia-colciu-despre-calendarul-bisericesc-si-rezistenta-ortodoxa/

  • Contribuție la eliberarea ecleziologiei Adevăraților Ortodocși de captivitatea sakarelliană (adică romanidiană) (8)

    Continuarea articolului: https://rezistentaortodoxa.org/2025/09/05/contributie-la-eliberarea-ecleziologiei-adevaratilor-ortodocsi-de-captivitatea-sakarelliana-adica-romanidiana-7/

    Finalizarea logicii ecleziologice a răposatului Athanasios Sakarellos se încheie prin prezentarea unei alte poziții neortodoxe, care privește conștiința ecleziologică a Bisericii G.O.C. a Greciei și problema dezbinării din sânul ei. El scrie: „Biserica, pentru că este „una”, are o unitate nedespărțită. Aceasta este o învățătură dogmatică fundamentală. Dacă unitatea ei se rupe în două sau mai multe părți, una dintre aceste părți va fi „una, sfântă, sobornicească și apostolească Biserică”. Cealaltă parte va fi schismatică! Nu există alte biserici sau mai multe biserici! Oricine, așadar, se taie de trupul „Bisericii celei una, sfântă, sobornicească și apostolească” devine, în mod inevitabil, schismatic, eretic!… Dacă un preot sau un diacon refuză să pomenească numele episcopului său, aceasta înseamnă că acel cleric s-a despărțit de Biserica locală. Iar când cineva se desparte de Biserica locală de care aparține, se desparte de întreaga Biserică a lui Hristos. Este «în afara Bisericii»!” (P, 84-85). Această concepție, Sakarellos o dezvoltase încă din perioada când urma noul calendar și o folosea în argumentația sa împotriva Adevăraților Ortodocși, considerând că în 1924, prin schisma calendaristică, „partea” care nu a urmat inovația (adică vechi-calendariștii) a devenit schismatică și în afara Bisericii. Când a aderat la Biserica noastră, a păstrat exact aceeași ecleziologie, doar că a inversat-o și a extins-o. Adică, susținea acum că partea care a urmat inovația (adică nou-calendarisții) a devenit schismatică și în afara Bisericii; dar adăuga că și toate grupările vechi-calendariste au devenit schismatice și în afara Bisericii, cu excepția uneia singure, pentru că Biserica trebuie neapărat să fie „una” și din punct de vedere administrativ! Scrie caracteristic: „…care parte, în care s-au împărțit credincioșii la 10 martie 1924, este «Biserica lui Hristos». Dacă «Biserica lui Hristos» sunt nou-calendarisții, atunci cei care au continuat să urmeze vechiul calendar sunt, în mod obligatoriu, «în afara Bisericii», fără preoție și fără harul Tainelor! Dacă însă «Biserica lui Hristos» sunt cei care urmează vechiul calendar, atunci, în mod obligatoriu, nou-calendarisții sunt «în afara Bisericii», fără preoție și fără harul Tainelor!” (P, 120). Și în alt loc: „Dacă, așadar, dezbinările membrilor Bisericii, care s-au produs până în 1924, nu au desființat Biserica lui Hristos, cea Una, Sfântă, Sobornicească și Apostolească, în același fel nu a încetat să existe Biserica nici după 1924, chiar dacă unii credincioși care urmează Vechiul Calendar, din păcate, s-au desprins de Biserica Unică (a Vechiului Calendar) și au aderat la patru facțiuni și la alte câteva grupări mici care există! Biserica lui Hristos, chiar și atunci când se divide, rămâne Una!” (P, 207). Și în alt loc: „Este un fapt că astăzi cei care continuă să urmeze Vechiul Calendar sunt împrăștiați în multe facțiuni… Este, de asemenea, un fapt că fiecare dintre aceste facțiuni își prezintă în mod arbitrar propria structură drept singura și adevărata «una, sfântă, sobornicească și apostolească Biserică», iar pe toate celelalte drept schismatice; dar acest lucru nu poate fi pe deplin adevărat, pentru că nu este posibil ca fiecare dintre aceste facțiuni să fie cu adevărat Biserica «Unică» a lui Hristos. Hristos a întemeiat doar o singură Biserică. Și, desigur, fiecare dintre aceste facțiuni are «dreptul», după criterii lumești, să creadă că este «Biserica lui Hristos» sau orice altceva dorește… există Biserica „Unică” a lui Hristos, adică una dintre toate facțiunile de mai sus este Biserica… Ce se va întâmpla cu facțiunile Vechiului Calendar care se prezintă drept «Biserica lui Hristos»? Nu ar trebui, oare, să dispară cândva și să rămână doar «Una, Sfântă, Sobornicească și Apostolească Biserică»?… Unii doresc ca unirea facțiunilor Vechiului Calendar să se facă acum după modelele de mai sus ale ecumenismului! Astfel, cultivă un nou tip de ecumenism, ecumenismul vechi-calendarist, potrivit căruia toate facțiunile Vechiului Calendar sunt același lucru, toate sunt «Biserici ale lui Hristos» și, în consecință, toate se pot uni într-o singură Biserică, «Biserica lui Hristos»! Acesta este ecumenismul «din dreapta»! Și îl numim ecumenism «din dreapta», pentru că, după cum spune Sf. Apostol Pavel, există un război «din stânga» și un război «din dreapta». În felul acesta deosebim cele două tipuri de ecumenism. Acest tip de ecumenism din spațiul vechi-calendarist înseamnă că niciuna dintre facțiunile sale nu constituie Biserica lui Hristos.” (http://orthodoxia.forumup.gr/about492-orthodoxia.html, cu pseudonimul său online „Kosmas”).

    Această ecleziologie era de asemenea evidentă și în „Statutul” din 1998, de tristă amintire (al cărui autor principal, deși neoficial, a fost Sakarellos). În acesta citim:

    „Articolul 1. DESPRE BISERICĂ ÎN GENERAL.

    1. «Biserica Adevăraților Creștini Ortodocși ai Greciei» este Biserica Locală Ortodoxă Sobornicească din Grecia, pe care a întemeiat-o Hristos…
    2. «Biserica Adevăraților Creștini Ortodocși ai Greciei» sau «Biserica Ortodoxă Sobornicească» constituie continuarea canonică și neîntreruptă a Bisericii celei Una, Sfântă, Sobornicească și Apostolească, întemeiate de Hristos, după separarea de aceasta a tuturor ereticilor și schismaticilor până la inovația nou-calendaristă din 1924 și a anumitor grupuri de membri ai Bisericii noastre, care urmează diverși foști clerici ai noștri caterisiți sau persoane nehirotonite… crede și mărturisește că aceasta este singura cale sigură de mântuire a membrilor ei și recunoaște ca mântuitoare și purtătoare de har dumnezeiesc numai sfintele taine săvârșite de ea…» (Revista «Biserica G.O.C. a Greciei», nr. 23, noiembrie – decembrie 1998, p. 25.)

    Rămășițe ale acestei ecleziologii există, din păcate, și în „Mărturisirea de Credință a Adevăratului Creștin Ortodox”, elaborată și aprobată de Adunare pentru reafirmarea Ortodoxiei, în ciuda faptului că textul inițial (care, de altfel, ne-a fost împărțit spre semnare în vederea demersurilor pentru aplicarea Legii 4301/14, cu rezultatul că o «Mărturisire» am semnat noi și alta este acum cea oficială!) nu conținea următoarea adăugire problematică. Aceasta se află la următorul pasaj (sublinierea aparține textului): «Mă supun cu bunăvoință în cele bisericești și Sfintei Sinoade, ca celei mai înalte autorități a Bisericii Adevărate Ortodoxe din Grecia, care constituie continuarea Bisericii celei Una, Sfântă, Sobornicească și Apostolească în Grecia».

    Această confuzie între conceptele de Biserică Sobornicească și Biserică Locală, prin transferarea însușirilor primeia asupra celei de-a doua, duce la identificarea granițelor lor și conduce la situații fără ieșire, așa cum se poate observa cu ușurință. Ea dovedește că sakarellismul este o erezie ecleziologică, care (precum erezia similară a mateismului) restrânge granițele Bisericii (cf. articolului autorului „Granițele Bisericii”).

    Faptul că această poziție ecleziologică este inacceptabilă se dovedește și din Istoria Bisericii. Pentru a înțelege pe deplin acest lucru, este absolut necesar să fie prezentate câteva date istorice care să ajute atât la o înțelegere mai completă și mai profundă a subiectului în discuție, cât și la combaterea argumentelor eretice lansate recent de pseudo-catacombiști și alți zeloți extremiști, adepți ai opiniilor celui răposat.

    Din Istoria Bisericii aflăm că o schismă, deși începe ca o dezbinare în sânul Bisericii celei Una, Sfântă, Sobornicească și Apostolească (fie ca dezacord între Biserici Locale, fie ca dezacord al membrilor unei Biserici Locale) poate ajunge (fie imediat, fie după un timp) la desprinderea uneia dintre părți de întreaga Biserică, prin apostazia voită și fățișă de la aceasta și prin judecată sinodală, prin care Biserica «stigmatizează pe cei care se despart pe ei înșiși» (Sfântul Hrisostom, fost de Florina, Opere complete, vol. I, p. 380). În acest caz, cei care s-au desprins, prin ruperea lor de întreaga Biserică, nu mai fac parte din Trupul Ei, nu mai pot săvârși Taine în numele Ei și au pierdut Harul dumnezeiesc, conform învățăturii patristice («Nu mai aveau asupra lor harul Sfântului Duh, căci transmiterea [harului] a încetat prin întreruperea succesiunii… Nici nu aveau puterea de a boteza, nici de a hirotoni, nici nu puteau să dea altora harul Sfântului Duh, din care ei înșiși căzuseră» — Canonul I al Sfântului Vasile cel Mare).

    Există însă și cazul în care această dezbinare nu evoluează într-o desprindere de întreaga Biserică, deoarece se observă următorul fapt: poate exista într-adevăr o divergență fie între Biserici Locale, fie dezbinări – «certuri», cum le numește Apostolul Pavel (I Cor. 1, 11) – între membrii unei Biserici Locale, rămânând însă ambele părți, deși dezbinate între ele, în comuniune cu Biserica Sobornicească (Catolică), prin comuniunea lor comună cu celelalte Biserici Locale (având astfel și între ele o comuniune indirectă)!

    Așadar, este limpede, pe baza celor scrise până acum, că prin cuvântul „schismă” se poate desemna fie desprinderea de Biserica Sobornicească, fie o dezbinare în sânul acesteia. Totuși, a doua situație nu poate dura la nesfârșit, pentru că, în timp, va surveni fie ruptura definitivă (și atunci vom avea schismă în primul sens), fie depășirea acesteia. Este deci evident că cele ce se aplică schismaticilor în primul sens (cei despărțiți de Biserica Una, Sfântă, Sobornicească și Apostolească) nu se aplică și în a doua situație (cei despărțiți unii de alții, dar rămași în Biserica Sobornicească și având o comuniune indirectă între ei).

    Pentru a înțelege mai bine acest al doilea caz, este necesar să fie prezentate câteva exemple din Istoria Bisericii și să se facă unele observații asupra lor:

    a) Către sfârșitul secolului al II-lea apare prima mare schismă în sânul Bisericii, care este de natură dublă, întrucât avem întreruperea comuniunii bisericești atât între Biserici Locale, cât și între membrii aceleiași Biserici Locale. Mai precis, din pricina neînțelegerii de atunci privind data prăznuirii Paștilor, episcopul Romei, Victor, îi taie de la comuniunea bisericească pe creștinii originari din Asia Mică aflați la Roma, pentru că aceștia sărbătoreau Paștile la 14 Nisan, după tradiția apostolilor Ioan Teologul și Filip (tradiție urmată de toate Bisericile Locale din Asia Mică), spre deosebire de romani, care, urmând tradiția apostolilor Petru și Pavel, prăznuiau Paștile în prima duminică după luna plină de primăvară. Astfel se creează o schismă în sânul Bisericii Locale a Romei. În același timp, Victor întrerupe și comuniunea bisericească cu Bisericile Locale din Asia Mică, care se adunaseră în sinod, avându-l în frunte pe Policrat al Efesului, și își declaraseră hotărârea de a păstra data de 14 Nisan pentru Paști. Se creează, așadar, și o schismă între Biserica Locală a Romei și Bisericile din Asia Mică. Totuși, celelalte Biserici Locale au continuat să păstreze comuniunea bisericească atât cu Roma, cât și cu comunitățile asiatice din Roma, precum și cu Bisericile din Asia Mică, și, prin mijlocirea Sfântului Irineu al Lugdunului, au reușit înlăturarea acestei duble schisme intra-bisericești. (Detalii la Vlasios Feidas, Istoria Bisericii I, ed. a II-a, Atena, 1994, pp. 278–284. După cum este cunoscut, problema datei Paștilor a fost rezolvată o dată pentru totdeauna de către Sinodul I Ecumenic — care a întărit tradiția Sfinților Apostoli Petru și Pavel — în urma căruia începe să se stabilizeze unitatea calendarului sărbătorilor în Biserică.)

    b) Schismă intra-bisericească este socotită și schisma Sfântului Ipolit – Sfântului Calist, în Biserica Locală a Romei. În anul 217, după adormirea Papei Zefirin, a fost ales nou Papă Calist, dar o parte a Bisericii a reacționat și l-a ales Papă pe Sfântul Ipolit (este primul Antipapă al Bisericii Romei). Partea Sfântului Ipolit îi acuza pe «Calistieni» (a căror Biserică o numea disprețuitor «Școală» [=Filosofică]) pentru concepții monarhice și pentru o îngăduință excesivă în problema primirii înapoi a ereticilor și a celor căzuți, precum și în privința păcatelor clerului. Partea Sfântului Calist îi acuza pe «Ipolitieni» de severitate excesivă și de influențe montaniste. Schisma a durat 17 ani, adică și în vremea urmașilor Sfântului Calist (care a fost martirizat în 222), Sfântului Urban (martirizat în 230) și Sfântului Pontian. Acesta din urmă a fost exilat în Sardinia împreună cu Sfântul Ipolit, cu care a urmat împăcarea și anularea schismei, iar imediat după aceea amândoi au fost martirizați (în 235) (detalii la Vlasios Feidas, op. cit., p. 294-296 – o numește «Schisma lui Ipolit» – și Filaretos Vafeidis, Istoria Bisericească I, Constantinopol, 1884, p. 115-116 – o numește «Schisma lui Calist»).

    c) Cele privitoare la așa-numita „Schismă Antiohiană” sunt mai mult sau mai puțin cunoscute. Ortodocșii au fost împărțiți din anul 360 în două părți («Eustathieni» și «Meletieni») pentru mai bine de 50 de ani. Cu «Eustathienii» se aflau în comuniune Bisericile Locale ale Romei, Alexandriei și Ciprului, iar cu «Meletienii» Bisericile Locale ale Constantinopolului, Ierusalimului și Asiei Mici. Anularea acesteia s-a făcut datorită îndrăznelii unui sfânt bărbat, Episcopul Antiohiei Alexandru, care împreună cu întregul său popor a mers în biserica «Eustathienilor» și a slujit împreună, unind astfel Biserica Locală a Antiohiei cea împărțită (anul 413) [cf. lucrarea autorului „Schisma Antiohiană”].

    d) Schisma «Ioannienilor» a fost încă o schismă intra-bisericească, și chiar una multiplă, întrucât cu prilejul «detronării» și exilului Sfântului Ioan Gură de Aur (404) a existat întreruperea comuniunii bisericești atât între Biserici Locale (Roma cu Constantinopol, Alexandria și Antiohia), cât și între membrii a cel puțin două Biserici Locale, a Constantinopolului și a Antiohiei. Și în prima, adepții Sfântului Ioan Gură de Aur, sub călăuzirea ucenicilor Sfântului, precum a preotului Gherman, a diaconului Casian și a diaconiței Olimpiada, au întrerupt comuniunea bisericească cu următorii Patriarhi, adică cu Sfântul Arsachie (patr. 404-405), cu Sfântul Atic (406-425), cu Sfântul Sisiniu (426-427), cu Nestorie (428-431), cu Sfântul Maximian (431-434) și cu Sfântul Proclu (434-446), până când acesta din urmă a adus la Constantinopol moaștele Sfântului Ioan Gură de Aur (438), așadar, schisma a durat 34 de ani. Iar la Antiohia, în 404, preotul Constanțiu, contracandidat al celui ales în cele din urmă Patriarh Porfirie, împreună cu o mulțime de credincioși a fost în fruntea întreruperii comuniunii cu acesta, iar schisma a fost anulată în zilele următorului Patriarh, Sfântul Alexandru, care i-a repus în scaune pe episcopii «Ioannieni» Elpidie și Pappos și a înscris în Diptice numele Sfântului Ioan Gură de Aur (413), fapt care a condus și la restabilirea comuniunii cu Biserica Locală a Romei, pe vremea Papei Inocențiu (detalii la Sozomen, Istoria Bisericească (P.G. 67, 1572-1592) și Diomid Kyriakos, Istoria Bisericească I, Atena, 1881, p. 233).

    e) Încă un exemplu de schismă intra-bisericească este și schsima de aproape douăzeci de ani dintre Marele Fotie și Sfântul Ignatie (858-877). Din cauza intrigilor politice și a disputelor bisericești, precum și a implicării papale, Biserica Locală a Constantinopolului s-a împărțit în două părți. Pentru această dezbinare lăuntrică plângea Marele Fotie, scriind într-o epistolă despre «Biserică tăiată în bucăți și împărțită» (P.G. 102, 900). Schisma se consolida și pentru motivul – așa cum însuși Marele Fotie mărturisește mai târziu – că „și pe mulți alții caterisiți pentru acuzații de către preasfântul Ignatie noi i-am primit, iar pe cei caterisiți de noi i-a primit Sfântul Ignatie” (P.G. 104, 1229-1232)! Schisma dintre «Fotieni» și «Ignatieni» a fost anulată cu puțin înainte de adormirea Sfântului Ignatie (care se afla în a doua sa ședere oficială pe tronul patriarhal), acesta apreciind sfințenia Marelui Fotie (care descrie înaintea Sinodul din 879-880 de la Constantinopol cu următoarele cuvinte emoționante anularea dezbinării: «Cei doi, căzând unul la picioarele celuilalt și, dacă vreunul a greșit față de celălalt, luându-și iertare unul de la celălalt» [Mansi 17, 424]), precum și sprijinul acestuia în dureroasa sa boală. Mai mult, Sfântul Ignatie a propus restabilirea Marelui Fotie, dar acesta a refuzat și numai după adormirea primului s-a urcat (pentru a doua oară oficial) pe tronul episcopal al Constantinopolului, ridicând și în chip oficial acea despărțire (detalii la Ioan Valettas, Epistolele celui prea-înțelept și prea-sfânt patriarh al Constantinopolului Fotie, Londra, 1864 (Prolegomena) și Vlasios Feidas, op. cit., p. 97-125).

    f) Încheind ciclul exemplelor, merită să fie făcută mențiune și despre așa-numita «Schismă a Arsenienilor». În anul 1261, Sfântul Arsenie Autoreanul, pe atunci Patriarh al Constantinopolului, l-a afurisit pe Mihail al VIII-lea Paleologul, deoarece l-a orbit pe moștenitorul legitim minor al tronului, Ioan al IV-lea Lascaris, și a uzurpat tronul devenind călcător de jurământ. Mihail a atras treptat de partea sa majoritatea membrilor Sinodului, care au fost convocați și, prin acuzații false, l-au caterisit pe Sfântul Arsenie în anul 1264. Caterisirea a provocat o mare schismă în Biserica Locală a Constantinopolului, întrucât mulți dintre susținătorii Sfântului, având ca slogan «nu te atinge, nici măcar nu te apropia», s-au separat de Ierarhia oficială și de noul Patriarh Gherman al III-lea (patr. 1265-1266). Această schismă intra-bisericească a fost atât de mare încât «până și în interiorul caselor erau împărțiți», după cum spune istoricul Pachymeres, iar ea a continuat și în timpul Sfântului Iosif I Galisiotul (patr. I: 1266-1274, patr. II: 1282-1283). În anul 1274 se semnează Pseudo-unirea de la Lyon, pe care Sfântul Iosif o refuză, iar în locul său este așezat cunoscutul latinofron Ioan al XI-lea Vekkos (patr. 1274-1283). Următorii Sfântului Iosif întrerup comuniunea bisericească cu Ierarhia oficială și de acum în Cetate avem trei tabere: «Uniații», care alcătuiau acum «Biserica oficială», și cele două tabere ale Ortodocșilor, «Arsenienii» și «Iosifiții», care nu se împărtășeau nici între ei, și dintre care provin martiri și mărturisitori (cel mai cunoscut fiind «Iosifitul» Sfânt Meletie Galisiotul). Însă în spațiul al «Arsenienilor. s-a creat o mare dezbinare (scrie «Iosifitul» Sfânt Teolipt al Filadelfiei – dascălul Sfântului Grigorie Palama – despre «Arsenieni» că «au ajuns în multe grupuri și diferite rânduieli, mai degrabă partide, erau întemeiați și se lăudau cu nerușinare în numele diferiților conducători și erau numiți după mulți lideri. Căci unul zicea: eu sunt al lui cutare patriarh; altul: al lui cutare; altul al acestui arhiereu; altul al aceluia… au fost tăiați în schisme și partide și fiecare și-a ales drept cap pe cine a vrut dintre oameni» [Revue des etudes byzantines, V (1947), București, 1947, p. 131, n. 1]) și două curente principale, dintre care cel extremist respingea Tainele nu doar ale «Uniaților», ci și ale «Iosifiților» («Învăță ei că poporul lui Dumnezeu trebuie să se nu meargă în biserică, să fugă de Sfintele, să nu se supună păstorilor bisericilor… își lasă copiii nebotezați și se întâmplă să moară neluminați; iar ei înșiși, având o vârstă, când ies din această viață prin moarte, refuză împărtășirea cu preacuratul Trup și Sânge al Domnului» [ibid., p. 122-123]). Din acest motiv, de altfel, Sfântul Teolipt îi considera pe Arsenieni extremiști drept eretici și, atunci când mai târziu Biserica oficială i-a primit necondiționat pe toți «Arsenienii», a întrerupt pomenirea Patriarhului!). După moartea lui Mihail și urcarea pe tronul imperial a prea-evlaviosului Andronic al II-lea, noul împărat, după acțiunile prin care a convocat Sinodul și a restaurat Ortodoxia, anatematizând Pseudo-unirea și pe «Uniați», a încercat să anuleze schisma dintre «Arsenieni» și «Iosifiți» prin alegerea unui nou Patriarh (Sfântul Iosif tocmai adormise), care să fie plăcut ambelor tabere. Noul Patriarh a fost Grigorie al II-lea Cipriotul (patr. 1283-1289), în timpul căruia s-a convocat pentru problema schismei Sinodul de la Adramyttion (1284). În acesta, partea moderată a «Arsenienilor» a propus o teocrație: să fie puse în foc doi Tomuri, unul cu opiniile «Arsenienilor» și altul cu opiniile «Iosifiților».

    Cele două documente au fost închise într-o teacă de argint care a rămas în foc toată noaptea, pe care participanții la Sinod au petrecut-o în rugăciuni. A doua zi teaca a fost deschisă și cele două Tomuri se arseseră! O parte dintre «Arsenieni» s-a unit atunci cu Biserica oficială, dar ceilalți au continuat întreruperea comuniunii și au fost afurisiți. O altă facțiune de «Arsenieni» s-a unit cu Biserica oficială prin mutarea moaștelor Sfântului Arsenie, care s-a făcut în anul 1285 prin porunca împăratului, care dorea cu ardoare anularea schismei. Au urmat patriarhiile Sfântului Atanasie I (patr. I: 1289-1293, patr. II: 1304-1310) și ale lui Ioan al XII-lea (patr. 1294-1304), o perioadă în care au existat treceri treptate ale «Arsenienilor» la Biserica oficială și, după cum scrie istoricul Gheorghe Pachymeres, «mădularele și părțile Bisericii, care ieri și mai înainte de trei zile erau dezbinate și despărțite din pricina unei vrăjmășii ce se agita puternic, se adunau și se așezau din nou împreună, dar nu până acolo încât să aducă o pace deplină Bisericii» (P.G. 144, 205-206). Ultimii «Arsenieni» extremiști (pe care Sfântul Atanasie, parafrazând cuvântul «zeloți», îi numea «xiloți» = «destrămători»!) s-au întors la Biserica oficială în anul 1310, pe vremea Patriarhului Nifon I (patr. 1310-1315), după o slujbă specială ce a avut loc în Sfânta Sofia înaintea moaștelor Sfântului Arsenie. Toate primirile «Arsenienilor» în Biserica oficială s-au făcut fără repetarea Tainelor sau vreo altă procedură, adică fără remirungere, rehirotonire ș.a. (detalii în Paris Gounaridis, Mișcarea Arsenienilor, Atena, 1999).

    După cum este evident, dezbinările intra-bisericești de mai sus nu pot fi nicidecum puse pe același plan cu schisme precum cele ale Novatienilor, Donatiștilor, Encratiților, Raskolnicilor și ale tuturor acelora care s-au despărțit cu adevărat de Biserica Una, Sfântă, Sobornicească și Apostolească a lui Hristos (în acest punct, și pentru înlăturarea neînțelegerilor, este necesar să se sublinieze că nu există aici nicio intenție de a justifica o dezbinare intra-bisericească – nici, desigur, nu este trecută cu vederea răspunderea celor care o provoacă –, ci trebuie să fie cercetată pe o bază cu totul diferită de aceea pe care este cercetată schisma propriu-zisă [=despărțirea de Biserica Sobornicească]).

    Pe baza celor de mai sus exemple istorice s-a dovedit că, desigur, poate, în anumite împrejurări, o Biserică Locală să se împartă pentru o vreme în «partide» sau «facțiuni» valide și mântuitoare, care să fie socotite încă înlăuntrul Bisericii celei Una, Sfântă, Sobornicească și Apostolească, fără ca aceasta să însemne în niciun chip acceptarea «teoriei ramurilor» ecumeniste. Când, de pildă, Sfântul Vasile cel Mare scria că Biserica «se dezbină tocmai prin cei care spun că sunt uniți în cuget unii cu alții»[1], sau când Sfântul Fotie cel Mare vorbea despre o Biserică «tăiată și împărțită» și se referea la Bisericile Locale ale Antiohiei și Constantinopolului ale vremurilor lor, ar putea, oare, cineva să-i acuze pe aceștia ca fiind adepți ai ecleziologiei ecumeniste a «Bisericii divizate»?

    Dacă acceptăm ecleziologia sakarelliană, atunci trebuie să răspundem clar, pentru fiecare dintre exemplele menționate anterior, care tabără reprezenta Biserica. Dacă, de pildă, în cazul schismei din Antiohia am răspunde «Biserica era tabăra Sfântului Meletie», atunci trebuie să explicăm cum Sfântul Atanasie cel Mare (și Bisericile Locale din Alexandria, Cipru și Roma) aveau comuniune cu tabăra care se afla «în afara Bisericii» a lui Paulin și, totuși, nu au fost considerați «în afara Bisericii», după principiul «cel ce se împărtășește cu cu cel scos de la împărtășire»[2]. Poziția potrivit căreia, pentru că Biserica se numește Una, atunci, în caz de divizare a unei Biserici Locale și apariția mai multor Administrații (sinoade, jurisdicții, tabere, corpuri, părți, facțiuni, cum doriți să le spuneți), numai una dintre acestea poate fi considerată Biserica, conduce și la alte întrebări care trebuie clarificate și care ne privesc mai direct. Cum ar fi, de exemplu: «Care Administrație unică era Biserica în Grecia în 1983?» Deoarece, după cum se știe, în acel an (în afara «Bisericii oficiale» și a unicei atunci «Biserici Mateite» – astăzi avem cinci-șase «Sfinte, Sobornicești și Apostolicești Biserici» Mateite, un fapt așteptat, dacă cineva examinează ecleziologia lor, care este prin firea ei dezbinătoare) Biserica G.O.C. din Grecia era împărțită în trei Sinoade (Avxentie, Gherontie, Calist-Antonie).


    Încheind această lucrare, sper ca Biserica noastră să se elibereze de robia babiloniană a Sakarellismului, să se întoarcă la Ecleziologia Sfântului Hrisostomos, fost de Florina, și, întinzând larg brațele, să îmbrățișeze în sânul Ei, necondiționat (fără repetări blasfemice și ateologice ale Tainelor, precum rebotezări, remirungeri și rehirotoniri), pe Părinții și Frații cu ACEEAȘI gândire, care se află în afara sălașului Ei, dar înlăuntrul Bisericii celei Una, Sfântă, Sobornicească și Apostolicească, astfel încât să parcurgem împreună anii dificili pentru Adevărata Ortodoxie pe care îi trăim. Amin, fie să fie așa!

    Sursa: https://krufo-sxoleio.blogspot.com/2021/08/8.html


    [1] Ideea este aceea că chiar cei care pretind că sunt în unitate de gândire sunt pricinuitorii dezbinării – n. trad.

    [2] Această expresie grecească „ὁ κοινωνῶν ἀκοινωνήτῳ” are sensul de „cel ce are comuniune cu cel ce nu are comuniune cu [Bisericii]”, sau, cum am redat-o, „cel ce se împărtășește cu cel scos de la împărtășire” – n. trad.

  • Contribuție la eliberarea ecleziologiei Adevăraților Ortodocși de captivitatea sakarelliană (adică romanidiană) (7)

    Continuarea articolului: https://rezistentaortodoxa.org/2025/09/04/contributie-la-eliberarea-ecleziologiei-adevaratilor-ortodocsi-de-captivitatea-sakarelliana-adica-romanidiana-6/

    Pentru ca dl. Sakarellos să încheie odată pentru totdeauna cu toate Bisericile și să dovedească faptul că „Biserica G.O.C. a Greciei” este singura Biserică din lume, folosește „argumentul finlandez”. Ce anume este acesta, vom vedea imediat pe baza analizei prezentate de referentul său (P, 151-157).

    Scrie dl. Sakarellos că Canonul I al Sinodului de la Antiohia „taie de la Biserică pe orice credincios care încalcă «Hotărârea» Sinodului I Ecumenic. Adică taie pe oricine nu prăznuiește Paștele așa cum a fost rânduit de Sinodul I Ecumenic, așa cum se cuvine să-l prăznuiască Ortodocșii. Orice cleric, care nu prăznuiește sau nu va prăznui în viitor la această dată Paștele, este deja caterisit încă de atunci, adică din ziua în care a hotărât aceasta Sinodul de la Antiohia, care a emis acest Canon (P, 152). De asemenea: „toți clericii care au «comuniune» cu clerici deja caterisiți de Sinod, pentru că încalcă «Hotărârea» Sinodului I Ecumenic, sunt și ei deja caterisiți! (P, 153).

    Conchide deci: „Însă Biserica Finlandei a acceptat schimbarea calendarului. A schimbat acum optzeci de ani, nu numai calendarul vechi, ci și Pascalia! De atunci prăznuiește Paștele împreună cu papistașii, care de multe ori coincide cu Paștele evreilor sau chiar înaintea acestuia. Aceasta înseamnă, potrivit Canonului de mai sus al Antiohiei, că clericii ei sunt deja caterisiți, iar credincioșii tăiați de la Biserică.

    Se va întreba cineva: ce ne interesează pe noi dacă Biserica Finlandei a acceptat Pascalia papistașă? Ne interesează direct. Pentru că nu trebuie ca preoții ortodocși, așa cum poruncește Canonul I al Antiohiei, să aibă «comuniune» cu preoții Finlandei. Toți preoții care au «comuniune» cu preoții acestei Biserici sunt și ei caterisiți, potrivit Canonului de mai sus.

    Care clerici au «comuniune» cu Biserica Finlandei? Numai clericii care au acceptat sau tolerează noul calendar gregorian! Prin urmare, este posibil ca unii episcopi să nu fi schimbat Pascalia, însă, pentru că au «comuniune» cu Biserica Finlandei, este ca și cum ar fi schimbat și ei Pascalia. Consecințele sunt exact aceleași!

    Potrivit Canonului de mai sus, toți clericii care îndrăznesc să se ridice cu obrăznicie împotriva «Hotărârii» Sinodului I Ecumenic, cerând schimbarea datei prăznuirii Paștelui, sunt deja, dinainte, caterisiți de către Sinodul de la Antiohia!

    …În urma celor de mai sus se deduce că, deși cei care au schimbat Calendarul nu au schimbat în mod direct și Pascalia, totuși, întrucât au comuniune, pe de o parte cu Biserica Finlandei, care a acceptat Pascalia papistă, iar pe de altă parte cu Patriarhii Constantinopolului, care cer schimbarea datei prăznuirii Paștelui și sunt, ca atare, dinainte caterisiți, este evident că încalcă «Hotărârea» Sinodului I Ecumenic, lucru care, potrivit canonului 1 al Antiohiei, constituie chestiune de credință” (P, 153–154). Prin urmare, potrivit dlui. Sakarellos, toți clericii tuturor Bisericilor oficiale din lume, pentru că au comuniune cu Biserica Finlandei, au căzut din Preoție, iar singurii clerici rămași pe pământ sunt cei ai vechi-calendariști (și nici dintre aceștia toți, după cum vom vedea ce scrie însuși el în partea următoare).


    Pentru a examina dacă opiniile de mai sus sunt corecte, să vedem mai întâi textul canonului corespunzător (canonul I al Sinodului din Antiohia): „Toți cei ce îndrăznesc a dezlega hotărârea sfântului și marelui sinod, cel adunat în Niceea, în ființa bunei cinstiri preaiubitorului de Dumnezeu împăratului Constantin, pentru sfânta sărbătoare cea mântuitoare a Paştilor, să fie scoși de la împărtășire, şi lepădaţi de biserică de vor stărui a se împotrivindu-se mai cu prigonire celor bine dogmatisite. Și acestea să fie zise pentru mireni. Iar dacă vreunul dintre proestoşii bisericii, episcop, sau prezbiter, sau diacon după hotărârea aceasta ar îndrăzni pentru răzvrătirea popoarelor și pentru tulburarea bisericilor, a se osebi, şi cu Iudeii a săvârși Paștile, pe acesta sfântul sinod din dată acum străin de biserică l-a judecat, ca pe unul ce nu numai luiși s-a făcut pricinuitor de păcat, ci și multora de stricăciune și răzvrătire. Și nu numai pe unii ca aceștia îi caterisește de Liturghie, ci și pe cei ce vor cuteza a se împărtăși cu aceștia după caterisire. Iar ce caterisiți să se lipsească și de cinstea cea dinafară, pe care o au câștigat sfântul canon, și preoția lui Dumnezeu”[1].

    Asupra acestui lucru trebuie făcute două observații:

    a) Fraza controversată pe baza căreia (re)interpretează (raționalist) dl. Sakarellos canonul este următoarea: „pe acesta sfântul sinod din dată acum străin de biserică l-a judecat”.

    b) Canoanele se interpretează și se explică de către canoniști autorizați și prin practica Bisericii (care socotesc expresia de mai sus echivalentă cu imperativul „să se caterisească”), și nu de către oricine pe baza propriei lui logici. Așadar, dacă ar fi fost valabilă „caterisirea / pierderea automată a Preoției” pe care o proclamă dl. Sakarellos, atunci:

    1. Încă din secolul al IV-lea Preoția ar fi fost desființată în Biserică. Cum anume? Prin comuniunea cu Biserica Romei, care abia în anul 444, pe vremea Sfântului Papă Leon cel Mare, a acceptat în sfârșit calculul corect al datei Paștelui, deoarece până atunci (adică mai bine de o sută de ani) îl sărbătorea, din cauza unor calcule greșite, chiar și cu o lună mai devreme, încălcând Hotărârea Sinodului I Ecumenic. Potrivit, deci, „ecleziologiei sakarelliene”, nu numai clericii Romei, ci și clericii tuturor Bisericilor Locale, întrucât toți aveau atunci comuniune cu Roma, ar fi fost automat depuși și lipsiți de Preoție – ceea ce este absurd!
    2. Nu ar fi fost nevoie, la sfârșitul secolului al XVI-lea, să se convoace trei Sinoade Panortodoxe pentru a condamna mutarea Paștelui din cauza Calendarului Gregorian (1582), deoarece ar fi fost suficientă „pedeapsa automată” a Primului Canon al Sinodului din Antiohia (pe care l-a repetat cuvânt cu cuvânt Marele Sinod Panortodox din 1593).
    3. Nici „Biserica G.O.C. a Greciei” nu ar fi avut preoție. Pentru că Biserica din Finlanda a acceptat Paștele Gregorian în 1921, adică cu trei ani înainte de Inovația Calendaristică din 1924 în Grecia! Și, deoarece în 1921 toate Bisericile Locale aveau comuniune cu Biserica din Finlanda, atunci automat (conform lui Sakarellos, desigur) toți clericii și-au pierdut preoția și, prin urmare, aceasta s-a stins înainte de a exista vreun vechi-calendarist!

    Însă și canoniștii acreditați se aliniază cu ecleziologiei ortodoxe despre „potential și nu în fapt” pentru pedepsele tuturor sfintelor canoane. În mod concret, pentru canonul în discuție, Zonaras, în interpretarea sa, folosește pentru cei care îl încalcă imperativul „să fie destituiți din slujire” (adică poruncește „să fie caterisiți” și nu îi consideră automat caterisiți) și face trimitere la al VII-lea Canon Apostolic („Dacă vreun episcop, ori prezbiter, ori diacon, Sfânta zi a Paștilor mai-nainte de primăvăreasca isimerie cu iudeii o va săvârși, să se caterisească”) – pe care, de altfel, se bazează și Primul Canon al Sinodului din Antiohia. De asemenea, Valsamon este de acord („[credincioșii laici] să fie supuși afurisirii; preoții însă, să fie caterisiți”), la fel și Sfântul Nicodim, care face aceeași trimitere la al VII-lea Canon Apostolic.

    Totuși, în timp ce prin acțiunea și teoria de mai sus se dovedește o (pseudo-)interpretare a lui Sakarellos, cineva ar putea în mod firesc să se întrebe următoarele: „Atunci de ce în acest Canon nu se folosește obișnuita formulare „să se caterisească”, ci „străin de biserică l-a judecat”?” Conform Dreptului Bisericesc (există o analiză relevantă a canonistului sârb Nikodimos Milas în interpretarea acestui Canon), pentru fiecare abatere trebuie să se facă, din partea organului competent, convocarea persoanei vinovate, audierea ei și examinarea abaterii înainte de a se lua orice decizie (scrie Milas: „Pedeapsa corespunzătoare pentru nelegiuirile comise se impune în legea Bisericii Ortodoxe fie printr-o sentință condamnatorie (acuzatorie), fie printr-o pedeapsă declarativă (explicativă). În cazul unei sentințe condamnatorii, o cerință absolut necesară este ca instanța eclezială să respecte toate instrucțiunile referitoare la proces, pentru a verifica cazul care face obiectul pedepsei și, în consecință, să aplice pedeapsa corespunzătoare vinovatului”). În cazul concret pe care îl examinăm însă, procedura menționată mai sus (citarea, apărarea, examinarea) nu mai este necesară, deoarece «Biserica a judecat deja» pe cel care a săvârșit abaterea, și nu se așteaptă altceva decât punerea în aplicare / rostirea pedepsei de către organul competent (despre aceasta scrie Milas: „În acest caz, instanța nu trebuie să înceapă cercetarea abaterii, deoarece prin însăși săvârșirea acesteia, făptuitorul a atras asupra sa pedeapsa corespunzătoare, și rămâne doar comunicarea actului și a pedepsei, care este declarativă (explicativă). Conform acestei diferențe între pedepse, pedepsele respective primesc și ele denumiri diferite. În primul caz al pedepsei condamnatorii (acuzatorii), pedeapsa se numește declarativă, în timp ce în al doilea, unde verdictul este de natură declarativă (explicativă), pedeapsa se numește și este juridică). Și în ambele cazuri, organul competent are rolul de a o pune în aplicare sau de a o face cunoscută.

    Chiar și dacă am presupune că cei care au încălcat primul Canon al Sinodului din Antiohia erau efectiv caterisiți de slujire, tot nu ar însemna că cei care au comuniune cu ei sunt automat și ei caterisiți, așa cum susține domnul Sakarellos folosind ca argument celebra – și falsificata – expresie „Cel care se împărtășește (cu cei caterisiți – n. trad.) să fie considerat fără comuniune, să rămână scos de la împărtășire.” (P, 86). Pentru astfel de persoane care, greșit, mențin comuniunea, canonul corespunzător (al X-lea Apostolic) folosește tot imperativul „să fie excomunicați”, adică „să fie anatematizați” (scrie Hrisant al Ierusalimului în tratatul său despre anatemizare: „când canonul spune „cel care face cutare sau cutare, să fie excomunicat”, canonul nu anatematizează automat, ci lasă autorităților competente activarea anatemei”). Deci, în termeni patristici: „să fie anatematizați”, și nu, conform interpretării lui Sakarellos (zelotistă exagerată, după model mateit sau magdalenic), „sunt automat anatematizați”!


    De asemenea, susținătorii ecleziologiei lui Sakarellos, pentru a întări opinia lor privind pierderea preoției Bisericilor oficiale, adaugă și anul 1998 datorită „anatemizării ecumenismului” de către „Biserica G.O.C. a Greciei”. Textul respectiv, deși este semnat de atunci de Arhiereii Sinodului G.O.C. (cei mai mulți decedați între timp), a fost redactat de dl. Sakarellos, care, în calitate de consilier al Arhiepiscopului și al Secretar-șef al Sinodului de atunci, i-a influențat pe aceștia și pe ceilalți Arhierei (toți fără pregătire teologică – astfel de persoane Părinții le consideră nepotrivite pentru rangul arhieresc), ca să-și pună semnătura sub un text complet lipsit de teologie, problematic din orice punct de vedere și, din păcate, rușinos, pentru care singura soluție demnă este să fie uitat.

    Începe astfel:

    „Celor ce spun că Biserica cea Una, Sfântă, Sobornicească și Apostolică, existentă ca Biserică a întâi-născuților din ceruri și formată ca trup al lui Hristos în timpul venirii Sfântului Duh la Sfânta Cincizecime, a dispărut din lume, fiind împărțită în mai multe ramuri, fiecare dintre ele deținând o parte din adevărul descoperit și din harul tainelor, așa cum învață ecumeniștii cei noi, pentru aceasta trebuie ca ea să fie reconstruită din nou de către noi, oamenii, prin unirea tuturor ramurilor într-un singur copac, adică prin absorbirea într-un tot unitar a tuturor ereziilor și schismelor cu adevărata Biserică Ortodoxă, și mai departe a tuturor acestora împreună cu celelalte religii, pentru alcătuirea unei religii universale, care astfel va constitui «biserica» Antihristului. Anatema.”

    Începem cu două greșeli sintactice evidente care duc la confuzie:

    a) Cine „spune” că „ Biserica cea Una, Sfântă, Sobornicească și Apostolică, existentă ca Biserică a întâi-născuților din ceruri” a devenit „trup al lui Hristos în timpul pogorârii Sfântului Duh la Sfânta Cincizecime”? „Ecumeniștii moderni” sau dl. Sakarellos? Noi, desigur, știm că aceasta este teologia bisericească a celui din urmă, care a dorit să introducă, ca într-o lecție, propria sa teorie bisericească – evident eretică – într-un text de „anatemă”!

    b) Când și unde „au învățat” „ecumeniștii moderni” că doresc să întemeieze „«biserica» Antihristului”?

    Și încă ceva: în locul acestei construcții juridice, de ce Sinodul de atunci nu a copiat pur și simplu textul teologic foarte solid al anatemei împotriva ecumenismului din Biserica Rusească Diasporă de pe vremea Sfântului Filaret, în 1983?

    Poate pentru că mintea conducătoare, dl. Sakarellos, nu a aprobat acest lucru, deoarece îl combătuse vehement atunci (printr-o serie de articole în „Orthodox Typos” sub titlul „Ecumenism și Slavofilie: Anatemizarea Ecumenismului de către Mitropolitul Filaret”) și nu se pocăise pentru această luptă?

    Între alte denaturări și minciuni scria atunci că „nu există NICIUN episcop grec ortodox… „ecumenist”!”, în timp ce îl mustra pe Sfântul Filaret că, introducând textul Anatemei în Sinodicon, ar fi făcut chipurile anularea lucrării unui Sinod Ecumenic!

    Și totuși adevărata anulare s-a făcut prin textul dlui. Sakarellos, care mai apoi (unde se scriu următoarele: „Lui Ioachim al III-lea, Patriarhul Constantinopolului, lui Meletie Metaxakis și lui Hrisostom Papadopoulos, întemeietorii rătăcirilor ecumenismului, Anatema”) dovedește că așa-zisa „Biserică a G.O.C. a Greciei”, semnatara acelei absurdități de mai sus, se face într-adevăr vinovată de anularea lucrării unui Sinod Ecumenic, singurul competent să anatemizeze în mod nominal Întâistătători ai Bisericilor – și încă pe cei adormiți!

    (Ca să nu mai exprimăm și nedumerirea cu privire la criteriile după care se anatematizează, de pildă, Ioachim al III-lea, dar nu și Athenagoras!).

    Prestigiul însă pe care îl are „anatema” unui Sinod al unei rămășițe a unei Biserici Locale împotriva Întâistătătorilor Bisericilor, este același cu condamnarea unui Arhiereu de către un Tribunal Bisericesc pentru preoți, adică inexistent.

    Și aceasta nu se spune pentru ca să fie justificate acele persoane într-adevăr vrednice de condamnare, cunoscute de altfel pentru acțiunea lor distructivă, ci pentru ca să nu fie batjocorit numele Adevăraților Ortodocși și Lupta lor Sfântă, dreaptă în toate privințele, prin asemenea „abuzuri”.

    Textul continuă cu următorea „anatemă”:

    „Împotriva adunărilor care s-au răzvrătit împotriva credinței Ortodoxe la Constantinopol în anul 1923 și la Sfântul Munte, în anul 1930, Anatema”.

    Aici, după ce criterii este anatematizat Sinodul din Sfântul Munte (mai exact „Comisia Preliminară”) din 1930 și în ce chip anume „s-a răzvrătit împotriva credinței Ortodoxe”?

    Și da, dl. Sakarellos are părerea sa, întrucât scrie: „Episcopii care au urmat noul calendar, la Conferința Interortodoxă (n. – la ea au participat și episcopi care urmau vechiul calendar, precum Episcopul sârb al Ohridei, Sfântul Nicolae Velimirovici), care s-a întrunit în 1931 (n. – 1930) la Mănăstirea Vatopedi din Sfântul Munte, locul prin excelență al «isihasmului», au hotărât (sic) înlocuirea isihasmului cu monahismul franc al Apusului, cu ordinele lor misionare” (P, 194).

    Și da, atunci Arhiereii, fie din lipsă de cultură, fie din lipsă de acces la sursele originale, nu au putut evalua corect fanteziile dlui. Sakarellos.

    Dar oare este îngăduit în epoca noastră, când avem și ierarhi mai învățați, și o multitudine de surse la dispoziția oricui este interesat, să mai circule încă acest text de „anatemă” și chiar să fie citit și în biserici (din fericire în puține), în Duminica Ortodoxiei?

    Iată Procesele-verbale ale acelei Conferințe, pentru ca fiecare să poată constata cu propriii săi ochi în ce măsură se justifică acuzațiile neîntemeiate ale dlui. Sakarellos despre presupusa înlocuire a isihasmului… „cu monahismul franc al Apusului, cu ordinele lor misionare”: https://anemi.lib.uoc.gr/metadata/0/0/9/metadata-1367319936-959923-23197.tkl

    Și decăderea continuă cu patima personală a dlui. Sakarellos (împotriva lui Trembelas – din cauza lui Romanidis – și a lui Andrutsos, chipurile exponenți ai fantezistei erezii a «celor două sfințenii», pe care a descoperit-o cunoscuta Magdalena – vezi și în partea anterioară), patimă îmbrăcată într-o haină sinodală, de parcă Biserica Adevăraților Ortodocși ar fi avut vreodată de înfruntat o astfel de problemă:

    „Celor care spun că Hristos a avut două sfințenii, atât dumnezeiască, cât și omenească, și că sfințenia Sa omenească a progresat, Anatema”.

    De necomentat, într-adevăr…

    După „anateme” trecem la „fericiri”:

    „Celor care au luptat pentru Credința Ortodoxă – Ieremia cel Mare, Silvestru al Alexandriei, Sofronie al Ierusalimului și tuturor celorlalți care au participat la Sinoadele Panortodoxe din anii 1583, 1587 și 1593, care au condamnat inovația calendaristică și i-au tăiat de la Trupul Bisericii pe cei care au primit și vor primi această inovație, veșnică să le fie pomenirea”.

    Aici cunoașterea Istoriei, dar și a Ecleziologiei, este deficitară și rușinoasă pentru un text sinodal.

    Mai întâi, este inacceptabilă omisiunea pomenirii Sfântului Meletie Pigas, inițiatorul respingerii Calendarului gregorian (mai important chiar și decât Ieremia cel Mare în această privință). Este ca și cum s-ar pomeni Sinodul I Ecumenic fără Sfântul Atanasie cel Mare sau Sinodul II fără Sfântul Grigorie Teologul etc.

    În al doilea rând, acele Sinoade din secolul al XVI-lea au condamnat (după cum reiese limpede atât din textele autentice ale vremii, cât și din altele ulterioare, legate de acest subiect) mutarea Paștilor pricinuită de noul calendar gregorian.

    În al treilea rând, acele Sinoade NU i-au „tăiat de la Trupul Bisericii pe cei care au primit aceasta”, pentru că niciunul dintre ortodocși pe atunci nu a primit-o. Ci au respins inovația papistașilor, deja aflați în afara Bisericii, pentru a-i ocroti pe ortodocși de acea ispită.

    În al patrulea rând, acele Sinoade NU i-au „tăiat de la Trupul Bisericii» nici pe «cei care urmau să o primească”, pentru că niciun Sinod nu poate condamna dinainte vreo abatere viitoare – cu atât mai mult cu cât știm că în 1924 nu a fost adoptat Calendarul și Pascalia gregoriană, ci doar cronologia gregoriană privitoare la sărbătorile fixe, în timp ce Pascalia a rămas neatinsă. Așadar, este nevoie de o nouă condamnare sinodală a acestei înșelăciuni și a centaurului numit „calendar iulian îndreptat” al ecumeniștilor proveniți dintre ortodocși (să ne amintim și cele scrise de Sfântul Hrisostom, fost de Florina, către Gherman al Cicladelor: „De asemenea, vă fățărniciți și mințiți fără rușine, Preasfinția Voastră, atunci când susțineți că este de prisos și de prisosnică convocarea unui Sinod Panortodox sau a unui Mare Sinod Local pentru condamnarea validă și definitivă a inovației calendaristice a Arhiepiscopului, de vreme ce Sinoadele Panortodoxe din 1583, 1587 și 1593 au condamnat Calendarul gregorian. Și aceasta pentru că știți foarte bine că acele Sinoade au condamnat într-adevăr Calendarul gregorian, însă condamnarea aceasta îi privea pe latini, care l-au pus în aplicare în întregime, în timp ce Arhiepiscopul a preluat din acesta numai jumătate, aplicându-l la sărbătorile fixe și păstrându-l pe cel vechi pentru Paști și pentru sărbătorile mobile, tocmai pentru a ocoli stânca acelei condamnări. În aceste condiții, această inovație a Arhiepiscopului, care a aplicat Calendarul gregorian numai pentru sărbătorile fixe și nu pentru Paști – din pricina căruia, în special, fusese condamnat Calendarul gregorian ca fiind împotriva canonului 7 apostolic – constituie o problemă care pentru prima dată se ivește în istoria Bisericii Ortodoxe. Prin urmare, convocarea unui Sinod Panortodox nu numai că nu este de prisos, așa cum ați rostit de pe tronul episcopal, ca un alt Papă, Preasfinția Voastră, ci se impune pentru condamnarea canonică și validă a acestei chestiuni. (http://krufo-sxoleio.blogspot.com/2019/09/blog-post.html)

    Opinia conform căreia condamnarea automată și pierderea preoției și a Harului Divin ar urma din sinoadele anterioare pentru probleme similare (opinia care constituie unul dintre pilonii principali ai ereziei mateiților și ai altor forme ale așa-numitului „Zelotism Schismatic”) este infirmată chiar de faptul că se convoacă noi Sinoade de fiecare dată când apare o problemă, chiar dacă aceasta a mai apărut în trecut.

    Textul continuă, paradoxal, astfel:

    „Lui Antim, Patriarhul Ecumenic, și celor care au participat la Sinodul din Constantinopol din anul 1848, veșnică să le fie pomenirea”.

    De altfel, perspicacele, adormit în Domnul, Mitropolit Kiprian Koutsoumbas, se întreba cu privire la aceasta: „Ce relație ar putea exista între pomenirea vrednică de laudă a Patriarhului Ecumenic și «a celor care au participat la Sinodul din Constantinopol din anul 1848» și anti-ecumenism? Dacă se urmărește eventual o legătură cu anti-papismul, în pofida paradoxului că «Anatema» privește ecumenismul, de ce s-a trecut peste numeroase Sinoade și Părinți, care au luptat cu fermitate împotriva multi-ereziei a papismului și au proclamat, chiar, anateme împotriva acestuia?” (https://www.imoph.org/Theology_el/3a3a008EnhmGramma.pdf).

    La această întrebare răspundem noi:

    Foarte simplu, Sinodul din 1848 conține un fragment pe care dl. Sakarellos, precum și adepții săi, dar și toate felurile de mateiști, mateizați, hiper-zelotiști și alți susținători ai „condamnării automate”, îl folosesc ca o confirmare a ereziei lor ecleziologice. Fragmentul este următorul (atenție la părțile subliniate):

    „Să păstrăm mărturisirea credinței, pe care am primit-o nealterată de la asemenea bărbați, întorcând spatele tuturor noutăților ca porunci ale diavolului; cel ce primește o noutate mustră credința ortodoxă proclamată. Dar aceasta, deja plină, este pecetluită, neprimind nici reducere, nici sporire, nici vreo alterare, și cel ce îndrăznește să facă, să sfătuiască sau să gândească aceasta a negat deja credința lui Hristos, fiind deja în mod voluntar supus anatemei veșnice pentru hula împotriva Duhului Sfânt, ca și cum nu ar fi vorbit corect în Scripturi și prin sinoadele ecumenice.”

    Dar, stimați sakarelliști, dacă aceștia au fost deja anatematizați (așa cum interpretați voi greșit) și au căzut din Biserică, de ce v-ați grăbit să îi „anatematizați” în 1998, adică decenii mai târziu? Se anatematizează, adică se exclud din Biserică, cei care sunt deja și automat în afara acesteia?

    Textul se încheie, totuși, frumos, cu singurul punct care ar putea fi folosit în viitor, întocmai, într-un text teologic corect de acest fel:

    „Celor care au luptat, prin fapte și cuvinte, pentru Credința Ortodoxă și împotriva inovațiilor noului Calendar și a ereziei Ecumenismului, veșnică să le fie pomenirea.”

    Veșnică să le fie pomenirea!

    Continuarea aici: https://rezistentaortodoxa.org/2025/09/05/contributie-la-eliberarea-ecleziologiei-adevaratilor-ortodocsi-de-captivitatea-sakarelliana-adica-romanidiana-8/

    Sursa: https://krufo-sxoleio.blogspot.com/2020/06/7.html


    [1] cf. Pidalion, ed. „Adormirea Maicii Domnului”, București 2015, pg. 435-436.

  • Contribuție la eliberarea ecleziologiei Adevăraților Ortodocși de captivitatea sakarelliană (adică romanidiană) (6)

    Continuarea articolului: https://rezistentaortodoxa.org/2025/09/04/contributie-la-eliberarea-ecleziologiei-adevaratilor-ortodocsi-de-captivitatea-sakarelliana-adica-romanidiana-5/

    După ce a uzurpat Judecata lui Dumnezeu cu privire la cine sunt și cine nu sunt membri ai Bisericii, precum și la cine sunt Sfinți și cine nu sunt, dl. Sakarellos uzurpă și Judecata întregii Biserici și hotărăște, ca și cum ar fi un Sinod Ecumenic, care Biserici Locale au devenit schismatice și eretice și s-au rupt de Biserica lui Hristos.

    Potrivit diagnosticului sakarellian, toate Bisericile Locale, fără excepție, în afară de „Biserica Vechilor Calendariști”, au ajuns schismatice și eretice și au căzut din Biserica cea Una, Sfântă, Sobornicească și Apostolică! Cum s-a întâmplat aceasta?


    Mai întâi, el consideră că Biserica Locală a Greciei a căzut din Biserica lui Hristos, însă nu reușește să stabilească momentul exact și cauza, exprimându-se că acest lucru s-a întâmplat:

    1. În 1924!

    Scrie: „În 1924, după schimbarea Calendarului. Credincioșii s-au împărțit în două tabere. O tabără nu avea „comuniune” cu cealaltă. Dar atunci care dintre ele era Biserica? Credincioșii care nu și-au schimbat în cultul lor Vechiul Calendar și s-au despărțit de acei episcopi care au urmat Noul [Calendar – n. trad.], nu încape îndoială că au continuat să fie membri ai Bisericii, așa cum erau și înainte de 10 martie 1924… toți episcopii care au acceptat Noul [Calendar – n. trad.] sau Calendarul francilor [gregorian – n. trad.] pe 10 martie 1924 trebuie socotiți „pseudo-episcopi” și căzuți din credința Ortodoxă» (P, 110-111). Și în altă parte: «…Hrisostom Papadopoulos, care a rupt Biserica în 1924 prin schimbarea calendarului, cu doar cinci ani mai înainte declarase că nicio Biserică nu poate primi Noul Calendar fără să devină schismatică! Aceasta înseamnă că recunoaște că Biserica Noului Calendar a devenit schismatică! (P, 186).

    • Sau în 1930…

    Mai jos însă susține că această cădere a avut loc în 1930, atunci când „Sinodul Bisericii de stat a acceptat raportul eretic al profesorului Hristos Androutsos! Astfel, a devenit ea însăși eretică!” (P, 127).

    • Sau în 1935!

    În alt loc, din nou autorul susține că Biserica Greciei s-a rupt în 1935: „În favoarea acestei opinii pledează mai multe motive. Cel mai important este că, atunci când cei trei episcopi, în 1935, au aderat la Vechiul calendar, în Enciclica lor au proclamat Biserica Nou-calendariștilor drept schismatică (P, 112).

    Însă „hotărârile” de mai sus, referitoare la Biserica Greciei, nu pot sta în picioare, întrucât aceasta nu a căzut:

    1.  În 1924.

    Mai întâi, deoarece afirmația d-lui Sakarellos, cum că „după schimbarea calendarului… o parte nu mai avea «comuniune» cu cealaltă”, nu se susține. Imediat după schimbarea calendarului nu a existat nici o întrerupere a comuniunii și nici o rupere (îngrădire), ci doar protest și cererea credincioșilor de a fi slujiți după vechiul calendar de către preoții parohiilor. Potrivit tuturor mărturiilor epocii, credincioșii care stăruiau în vechiul calendar cereau preoților parohiilor, care urmau deja noul calendar, să săvârșească sărbătorile după cel vechi.

    Cazul Sfântului Nicolae Planas este de asemenea foarte caracteristic, el slujind și după vechiul calendar. Prin urmare, atunci nu a existat nicio schismă.

    În al doilea rând, dacă episcopii care au acceptat Noul calendar au devenit «pseudo-episcopi», așa cum susține autorul, atunci și cei trei Arhierei care s-au întors la Vechiul calendar în 1935 sunt „pseudo-episcopi”, iar hirotoniile de arhierei și preoți pe care le-au săvârșit ar fi nule și, prin urmare, nici Vechi-calendariștii nu ar avea preoție. La acest argument au încercat să răspundă Mateiții, spunând că, pe de o parte, cei doi Arhierei (Gherman de Dimitriada și Hrisostom, fost de Florina[1]) fuseseră hirotoniți înainte de 1924 și, prin urmare, s-au „auto-reabilitat” prin «Mărturisire» și revenirea lor (ceea ce însă contravine practicii Bisericii, potrivit căreia doar un Sinod de Arhierei poate retrage și doar el poate restabili preoția), iar, pe de altă parte, Hrisostom de Zakynthos ar fi fost „restaurat prin hirotonie” de ceilalți doi Arhierei (ceea ce însă constituie un mit mare și fără temelie – nu aduc nicio dovadă absolută! – un mit – în care Mateiții se specializează – creat pentru a face față dublei lor umiliri: pe de o parte, din cauza prăbușirii răsunătoare a teoriei lor eretice despre pierderea automată a preoției, iar pe de altă parte, din cauza faptului că „Sfântul lor Părinte”, Matei, a fost hirotonit de un Episcop nou-calendarist).

    În al treilea rând, referirea la textul respectiv al lui Hrisostom Papadopoulos din 1919, pentru a susține poziția de mai sus, este complet nejustificată, deoarece textul nu se interpretează așa cum dorește dl. Sakarellos. Scriind Papadopoulos că „Biserica Greciei, precum și celelalte Biserici Ortodoxe Autocefale, deși independente intern, sunt totuși legate între ele și unite prin principiul unității spirituale a Bisericii, constituind una și singura Biserică Ortodoxă și, prin urmare, niciuna dintre acestea nu poate să se separe de celelalte și să accepte un Nou Calendar fără a deveni schismatică față de celelalte, el nu exprimă poziția că, dacă o Biserică acceptă Noul Calendar, devine automat schismatică, așa cum interpretează eronat dl. Sakarellos, ci exprimă teama că va fi considerată schismatică de celelalte Biserici, adică că va da prilej celorlalte Biserici să o declare schismatică, lucru care însă nu s-a întâmplat, deoarece celelalte Biserici au adoptat (din păcate) o atitudine de toleranță și iconomie față de Bisericile nou-calendariste. Și chiar dacă s-ar presupune că Papadopoulos ar fi fost atât de nepriceput încât, pe de o parte, să considere automat schismatică orice Biserică care acceptă Noul Calendar, iar pe de altă parte, să-și schimbe el însuși calendarul Bisericii sale, care este valoarea cuvintelor sale, astfel încât să le invoce dl. Sakarellos? Noi, ortodocșii, pentru a susține o poziție ne referim la opiniile Sfinților Părinți, nu la cele ale celor rătăciți!

    • Nici în 1930.

    Foarte simplu, deoarece așa-numitul raport eretic al binecuvântatului Androutsos nu predica imaginara erezie a celor „două sfințenii”! Este de remarcat că această „erezie” a fost descoperită de cunoscuta călugăriță Magdalena, anatematizată și luptătoare împotriva sfinților, – în cartea ei „Erezii contemporane” (1974) – pe care dl. Sakarellos o elogiază ca fiind pretins ortodoxă! El însuși scrie despre ea că „a fost anatemizată, după cum am văzut, pentru credința ei ortodoxă a Bisericii, că Hristos are «o singură sfințenie». Anatemizând însă pe Magdalena, episcopii Bisericii de stat au anatemizat pe Sfinții Părinți, precum pe Sfântul Dionisie Areopagitul, Sfântul Chiril al Alexandriei, Marele Atanasie, Marele Vasile, Ioan Gură de Aur, Maxim Mărturisitorul și mulți alții! Desigur, ca pretext pentru această excomunicare au fost folosiți anumiți termeni, pe care menționata stareță i-a inclus, din păcate, în cărțile ei împotriva Sfântului Nectarie de Eghina, referitor la anumite opinii ale acestuia, care există în lucrările sale” (vezi P, 128).

    Însă Magdalena nu a inclus pur și simplu, pretins „nefericit”, „anumiți termeni” în cărțile ei împotriva Sfântului Nectarie, ci și-a dedicat multe dintre cărțile sale exclusiv și doar la defăimarea și insultarea marelui Sfânt, astfel încât acesta să primească, chiar și după moarte, cununa nedreptății și a calomniei. Și pentru aceasta a fost anatematizată atât de către nou-calendariști (în 1976), cât și de către vechi-calendariști (în 1979).

    Iar pozițiile polemice ale dlui. Sakarellos împotriva lui Christos Androutsos, dar și împotriva binecuvântatului Panaghiotis Trembelas, au fost invalidate de distinșii profesori de Teologie, adormiții Andreas Theodorou și Konstantinos Mouratidis (în special cartea celui din urmă a fost într-o asemenea măsură devastatoare pentru aceste calomnii, încât dl. Sakarellos nu a îndrăznit niciodată să răspundă).

    •  Nici în 1935.

    Și îi răspunde dlui Sakarellos însuși autorul retragerii din 1935:

    „Dreptul de a proclama persoane și Biserici ca schismatice nu le-a fost acordat Sfinților și Dumnezeieștilor Părinți ai Sinoadelor Ecumenice, nici asupra persoanelor, nici asupra Bisericilor particulare, ci doar unui Sinod Ecumenic, care reprezintă întreaga Biserică Ortodoxă, și ale cărei decizii sunt luate sub inspirația Sfântului Duh. Din acest motiv, respectând Canoanele și Regulamentele Sinoadelor Ecumenice, am refuzat să proclamăm Biserica Greciei ca schismatică, și ne-am limitat doar la a întrerupe comuniunea bisericească cu Arhiepiscopul Atenei și cu Arhiereii cu aceeași opinie, pentru a nu deveni părtași la răspunderea pentru inovația calendaristică. Și am procedat astfel conform celui de-al 15-lea Canon al Sinodului I-II din Constantinopol, care acordă dreptul doar de a întrerupe comuniunea bisericească împotriva celor ce nesocotesc tradițiile și fără o decizie sinodală, prin care numai atunci se proclamă persoanele și Bisericile schismatice și se consideră nule Tainele lor” (Epistolă a Sfântului Hrisostom, fost de Florina, către Comunitatea G.O.C., 17/10/1937, https://krufo-sxoleio.blogspot.com/2020/09/blog-post_20.html).

    „Și dacă noi, îngrădindu-ne, am numit pe Arhiepiscopul Atenei și Biserica Greciei schismatici, am folosit cuvântul schismă nu cu sensul în care Biserica îl folosește pentru a desemna separarea din Biserica Ortodoxă și, ca urmare a acesteia, înstrăinarea de harul lui Hristos și de Taine, ci în sensul că Arhiepiscopul Atenei, prin inovația liturgică a calendarului, s-a separat pe sine și ierarhia sa, urmând alte Biserici Ortodoxe, în ceea ce privește prăznuirea sărbătorilor și respectarea posturilor. Această separare a Preafericitului și a ierarhiei care îl urma ne oferă dreptul de a exprima opinia noastră personală și complet individuală, că Preafericitul și episcopii care îl urmau, separând conștienți unitatea Bisericii Ortodoxe universale în ceea ce privește sărbătorirea simultană a sărbătorilor și respectarea simultană a posturilor, au devenit doar potențial și nu în fapt lipsiți de harul divin, rămânând sub blestemele și anatemele aruncate de Sfinții Părinți ai celor 7 Sinoade Ecumenice împotriva celor care nesocotesc tradițiile și schimbă hotarele veșnice stabilite de Părinții noștri. Dar Preafericitul și episcopii care gândeau la fel ca el vor deveni efectiv lipsiți de harul divin și străini de duhul ortodox al Tainelor numai atunci când vor fi proclamați astfel și efectiv schismatici de către un Sinod Panortodox, singurul îndreptățit pentru aceasta conform rânduielilor Bisericii Ortodoxe Răsăritene (Scrisoarea Sfântului Hrisostom, fost de Florina, către Gherman al Cicladelor, 9/11/1937, http://krufo-sxoleio.blogspot.com/2019/09/blog-post.html).


    De asemenea, consideră drept „în afara Bisericii lui Hristos” și Patriarhia de la Constantinopol, din cauza presupusei „Uniri a Bisericilor” care ar fi avut loc în 1965, așa cum susține dl. Sakarellos în cartea sa intitulată „S-a făcut în 1965 Unirea Bisericilor!”.

    Acolo el afirmă că „Unirea” s-a realizat deoarece:

    a) Athenagoras îl pomenea pe Papă, prezentând următorul raționament:

    „Athenagoras nu era o persoană oarecare. Nu era un simplu membru al Bisericii. Era Patriarh al Bisericii Ortodoxe. Și când conducătorul unei Biserici, așa cum este istoricul Patriarhat de la Constantinopol, se unește cu un papă eretic, devin eretici nu doar «episcopii cei mai sfințiți din jurul său», așa cum scrie el, care îl pomenesc și slujesc împreună cu el, ci și toți ortodocșii, precum:

    • toți clericii aflați sub autoritatea sa, care slujesc împreună cu el sau îl pomenesc;
    • întregul său popor, care este deservit sacramental de către clerici care îl pomenesc;
    • toți ceilalți Patriarhi și Arhiepiscopi cu care are „comuniune”;
    • toți ceilalți clerici ai celorlalte Patriarhii și Biserici, care slujesc împreună sau pomenesc Patriarhii sau Arhiepiscopii lor, care „au comuniune” cu Athenagoras;
    • întregul popor al Patriarhiilor și Bisericilor respective, ale căror Patriarhi și Arhiepiscopi „au comuniune” cu Athenagoras!”

    Adică, dacă un Patriarh al oricărei Biserici Ortodoxe îl pomenește pe papă, acest simplu fapt face ca toate Bisericile locale cu care are «comuniune» să fie considerate papale!” (E, 7-8).

    Înainte de a fi infirmat acest raționament absurd, nu se poate omite observația unui nonsens concret, pentru care se pune următoarea întrebare retorică:

    Cum poate Athenagoras să fie nu doar un „simplu membru al Bisericii”, ci și „Patriarh al Bisericii Ortodoxe”, când, așa cum am văzut în ecleziologia lui Sakarellos, oricine nu are „luminare” și „îndumnezeire” „cade din rândul membrilor Bisericii”, iar „orice poziție ar ocupa în trupul Bisericii, dacă cade în erezie sau are «comuniune» cu cineva care a căzut în erezie, nu mai rămâne membru al Bisericii”?

    Această absurditate de mai sus, potrivit căreia „devin eretici” nu doar Athenagoras, ci și mitropoliții lui, clerul și turma lui, precum și ceilalți patriarhi și arhiepiscopi, împreună cu clerul și turmele lor, este infirmată nu doar de simpla rațiune, ci și de fapte similare din istoria Bisericii. De exemplu, atunci când Nestorie a căzut în erezie, atunci ar fi trebuit să fie considerați „eretici” toți episcopii Bisericii din Constantinopol, precum și ceilalți patriarhi și episcopi ai celorlalte Biserici, pentru că încă păstraseră comuniunea cu el. Atunci, conform absurdității lui Sakarellos, cel de-al III-lea Sinod Ecumenic, care l-a condamnat pe Nestorie, s-ar fi convocat de către „eretici”! Același lucru ar fi trebuit să se întâmple de fiecare dată când un patriarh cădea în erezie (adică destul de des!) sau recunoștea papalitatea (de asemenea de mai multe ori) și automat toți cei care aveau comuniune cu el, și cei care aveau comuniune cu cei care aveau comuniune cu el, și așa mai departe, să fie transformați în „eretici”…

    Însă niciodată căderea unui patriarh nu a fost considerată căderea întregii Biserici Locale, ci doar o decădere personală, pentru care Biserica, de regulă, lua măsuri, mai devreme sau mai târziu (destituirea și excomunicarea celui vinovat, etc.). Iar separarea ortodocșilor de cel căzut avea exact acest scop[2].

    b) A avut loc „Ridicarea Anatemelor”, a cărei formă originală pretinde-se că conține sintagma „ comuniune întreruptă”, și nu termenul „anatemă”.

    Dl. Sakarellos scrie: „Textul francez original al acordului din 1965 menționează că papa Paul al VI-lea și Patriarhul Athenagoras «restabilesc comuniunea»[3] dintre cele două Biserici… Mai exact, în textul francez original apare cuvântul excommunication. Acest cuvânt în mod indiscutabil înseamnă «comuniune întreruptă», excomunicare. Traducerea oficială în greceste îl redă cu cuvântul «anatemă». Aceasta este o greșeală intenționată. Francezii redau cuvântul grec «anatemă» prin cuvântul «anatheme». Dacă, așadar, textul francez ar fi vrut să spună că se ridică anatemele, ar fi folosit cuvântul francez «anatheme», nu «excommunication»! În franceză, cuvântul excommunication înseamnă «comuniune întreruptă» (nota 33: faptul că excommunication în franceză înseamnă comuniune întreruptă este demonstrat chiar de textul francez al acordului, unde expresia la communion ecclésiastique apare de două ori și înseamnă «comuniune eclezială», cum redă corect traducerea oficială în grecește, și nu «anatema eclezială»!). Se deosebește clar de cuvântul anatheme, care înseamnă «anatema». Termenii «comuniune întreruptă» și «anatema» au conținut teologic diferit. Termenul «comuniune întreruptă» înseamnă separare de ceilalți (excomunicarea celorlalți) membri ai Bisericii. Termenul «anatema» înseamnă separare de Hristos, predare diavolului și pierderea mântuirii. Prin urmare, termenii «comuniune întreruptă» (excomunicare) și «anatema» nu sunt echivalenți. Având în vedere că în paragraful 4 al acordului este folosit cuvântul excommunication, aceasta înseamnă că, prin acest acord, s-a «restabilit comuniunea», adică «schisma» dintre cele două Biserici!”

    Aici distorsionarea ajunge la un alt nivel, acolo unde le place juriștilor să ajungă, falsificând adevărul. Dl. Sakarellos susține că cuvântul din textul original francez excommunication ar însemna «comuniune întreruptă». El își justifică punctul de vedere, nu consultând vreun dicționar, ci prin următorul raționament: pentru că communion înseamnă «comuniune», atunci excommunication ar însemna «comuniune întreruptă»! Și, prin urmare, continuă el cu acest raționament eronat, că dacă s-a făcut „restabilirea comuniunii”, atunci avem „comuniune bisericească” și „Unirea Bisericilor”!!!

    Anularea acestei opinii se face, de asemenea, în două moduri. În primul rând, și mai ales, consultând dicționare franceză-greacă de încredere, în care se dovedește clar că cuvântul excommunication în limba franceză se traduce prin „anatemă” și „excomunicare”, și nu prin „comuniune întreruptă”!

    A doua dovadă că nu există „restabilirea comuniunii” și „Unirea Bisericilor” este faptul că, oficial, vizibil și în mod general, nu există așa-numitul „Potir Comun”. Așadar, faptul că milioane de ortodocși simpli, clerici și laici, sunt condamnați ca fiind pretinși „papistași” nu știu dacă reprezintă doar un absurd al unei singure persoane sau o acțiune deliberată și conștientă de denigrare a ecleziologiei Ortodocșilor Adevărați, menită să facă Biserica noastră complet necredibilă și să nu mai fie un refugiu pentru credincioșii trădați de păstorii lor din Bisericile oficiale.

    Să ne gândim: cui folosește această atitudine ecleziologică introvertită, indiferentă, autojustificată[4], conservatoare și extremă și pe cine ar dăuna o atitudine ecleziologică extrovertită, iluminatoare, frățească, contestatară și corectă? Prin prima atitudine, vom continua să ne prezentăm ca membrii unui fel de sectă, care, prin rigiditate și autojustificare, îndepărtează orice om umil și rațional. În schimb, prin a doua atitudine, vom demonstra că suntem cu adevărat membri autentici ai Bisericii Ortodoxe, că opoziția și mărturia noastră au baze teologice și argumentație patristică și vom putea, cu Harul Domnului nostru, să provocăm gândirea fiecărui credincios sănătos și corect, care se apropie de Biserica noastră, slăbind astfel terenul putred al Bisericilor oficiale.


    Biserica Rusiei, potrivit dl. Sakarellos, este considerată căzută din Ortodoxie și devenită… „francizată” (latinizată – n. trad.) încă din vremea Marelui Petru (vezi opiniile lui anti-ruse exagerate în P, 24-31). Iar Biserica Rusă din Diaspora este considerată de el ca fiind eretică, începând cu 1984 și după, așa cum am văzut în partea anterioară. La această afirmație, numai el poate răspunde cum se face că din această Biserică „francizată” (latinizată – n. trad.), potrivit opiniei sale, au ieșit atât de mulți și atât de mari Sfinți (Serafim de Sarov, Ignatie Briantșaninov, Teofan Zăvorâtul, Ioan de Kronstadt etc.), precum și mii de Neomartiri în vremea bolșevismului, dar și cum a rezultat o Biserică Ortodoxă Autentică (cea a Diasporei Ruse, cu mari Sfinți, cu moaște neputrezite), de la care avem, de altfel, Succesiunea Apostolică?


    Oricum, acesta consideră toate Bisericile Locale ca fiind eretice din cauza participării lor la Consiliul Mondial al Bisericilor: „Când păstorii Bisericii Ortodoxe devin membri ai așa-numitului «Consiliu Mondial al Bisericilor», aceast amestec al «bisericilor» eretice, ce înseamnă asta? Înseamnă că păstorii nevrednici care au făcut-o membră a acestuia, fie că sunt Patriarhi, Arhiepiscopi, Episcopi sau alți clerici și teologi, au căzut din credința ortodoxă și au devenit eretici! Iar cei care îi urmează și au «comuniune» cu ei, în fața lui Dumnezeu, devin același lucru. Și ei sunt la fel de eretici și au o credință greșită!” (P, 43).

    Poziția aceasta însă nu este acceptată nici măcar de însuși autorul ei, nu doar pentru că știe că „Consiliul Mondial al Bisericilor” nu constituie (cel puțin încă) o „Biserică Universală” (indiferent dacă se îndreaptă și aspiră către aceasta), ci și pentru că, dacă ar fi acceptat această poziție, ar fi trebuit mai întâi de toate să-l condamne ca eretic pe mentorul său, pr. Ioannis Romanidis, care, după cum se știe, a participat ani de zile la dialogurile „Consiliului Mondial al Bisericilor” și care considera greșit să fie etichetat drept „anti-ecumenist”! Iată ce dezvăluie însuși Romanidis într-un raport al său, publicat chiar de dl. Sakarellos:

    „De fapt, am fost informat, în cadrul unei discuții private, că în 1981 s-au făcut acțiuni la ordinul Secretarului General, pe baza decretului de numire al Bisericii Greciei din 1976, pentru numirea subsemnatului în cadrul «Credință și Ordine». Dar am fost respins pentru că am fost acuzat de anti-ecumenism, și oamenii noștri, în privința chestiunilor respective, nu au făcut ceea ce trebuia pentru a contracara acuzația (P, 47).

    Este deci de mirare că dl. Sakarellos îl consideră pe pr. Ioannis Romanidis (adică nu doar un simplu membru al „Bisericii schismatic-eretice” din Grecia, ci și pe cel care a participat ani de zile la „Dialoguri” și a fost inițiatorul condamnabilei Declarații de la Chambésy!) drept „fericit” și „teolog de frunte” (P, 169), a cărui învățătură o adoptă! Această nebunie este continuată de adepții sakarellismului (fie conștienți, fie inconștienți), care, deși și ei îl consideră pe Romanidis mare („ne-a deschis ochii, ca să vedem teologia luminii”, așa cum scriu!), atacă, pretinzând că sunt rătăciți, pe adevărații învățători ai autenticei teologii ortodoxe din Grecia (fericitul Mitropolit Kiprian Koutsoumbas, Aristotelis Delimbasis, pr. Maxim Agiovasileiatis, pr. Theodoret Mavros ș.a.), adică pe Adevărații Ortodocși, pe care însuși Romanidis îi considera eretici!!!

    Iată ce scrie inacceptabil autorul în introducerea lucrării sale „DIALOGUL ORTODOCȘI-HETERODOCȘI și CONSILIUL MONDIAL AL BISERICILOR”:

    A cincea coloană[5] a augustinienilor, prezentată ca tradiționaliști ortodocși vechi-calendariști.

    Cele cincisprezece Biserici Ortodoxe canonice, care numără aproximativ 300 de milioane de creștini ortodocși, și-au trimis reprezentanții la Salonic pentru a se întâlni între 29 aprilie și 2 mai, pentru a înfrunta o nouă erezie a vechi-calendariștilor. Acest nou fenomen al anti-ecumeniștilor augustinieni este condus în Grecia de așa-numitul Mitropolit Ortodox de Fili, Kiprian, și în SUA de așa-numitul Arhiepiscop Ortodox de Etna, California, Hrisostom. S-a observat că aceștia încearcă să-și impună erezia augustiniană prezentându-se ca dușmani ai ecumenismului în țări precum Rusia, Bulgaria, Serbia, Georgia etc. Acest Kiprian de Fili a fost inițial preot nou-calendarist al Bisericii oficiale a Greciei. În urmă cu câțiva ani, a devenit membru al Bisericii Vechi-calendariste. Există suspiciunea că în spatele acestui curent se află cei care încearcă să pătrundă în țările ortodoxe cu erezii augustiniene sub pretextul Ortodoxiei Tradiționaliste, Vechi-calendariste și Anti-ecumeniste. Prezentându-se ca ortodocși tradiționaliști extrem de conservatori, Kiprian de Fili și Hrisostom de Etna au fost destul de ocupați încercând să promoveze și să apere ereziile augustiniene printre ortodocși, așa cum se poate vedea ușor în publicațiile lor. Ceea ce este interesant este faptul că atât catolicii, cât și protestanții îl consideră pe Augustin ca părintele fondator atât al teologiilor catolice, cât și al celor protestante. Prin urmare, ceea ce se spune în această introducere despre „vindecarea bolii religiei” se aplică în egală măsură atât pentru Kiprian de Fili, cât și pentru Hrisostom de Etna și pentru încercarea lor de a pătrunde în țările ortodoxe cu o doctrină eretică, denaturată, a religiei.”

    Aici vedem inițial cunoscuta obsesie diabolică și anti-sfântă a lui Romanidis împotriva Sfântului Augustin (în acest punct trebuie subliniat că greșesc cei dintre ai noștri – din fericire puțini – care s-au lăsat purtați și îl consideră pe Sfântul Augustin drept exponent al unei ecleziologii contrare celei a Sfântului Ciprian din Cartagina – ieromartirul Ilarion Troițki a demonstrat mai ales că el este, dimpotrivă, exponent al aceleiași ecleziologii ortodoxe).

    Îi acuză pe ierarhii Sinodului în Rezistență, acum binecuvântații, Kiprian și Hrisostom, care, prin munca lor titanică din anii 1990, au luminat întreaga lume în privința Ecumenismului, în timp ce cei din rândul nou-calendariștilor și ecumeniștilor, de tipul lui Romanidis, căzuseră în mari derapaje (de ex. Canberra, Sabézy), iar ceilalți din G.O.C. se consumau în dispute și schisme (1995, 1998), având ca protagonist și unul dintre principalii vinovați ai răului, cum vom vedea într-o parte viitoare, pe dl. Sakarellos!

    Romanidis se referă de asemenea la faimoasa „Conferință Pan-Ortodoxă a Salonicului” din 29 aprilie –2 mai 1998, care a fost convocată de ecumeniștii din Bisericile oficiale (foarte îngrijorați de activitatea anti-ecumenistă a Ortodocșilor Adevărați aflați în rezistență), sub președinția cunoscutului ecumenist Hrisostom al Efesului (cu binecuvântarea, bineînțeles, a dl. Bartolomeu) și care a condamnat pe adevărații ortodocși (vezi textul complet în revista ecumenistă „Καθ᾿ οδόν” (Pe drum), nr. 14, iunie 1998).

    Acesta a fost „marele Romanides”, ale cărui erezii le-a introdus în spațiul nostru dl. Sakarellos.

    Sursa: https://krufo-sxoleio.blogspot.com/2020/06/6.html


    [1] Astăzi, Sfântul Ierarh Hrisostom de Florina. – n. trad.

    [2] Scopul îngrădirii era acela de a nu deveni părtaș al ereziei propovăduite și de a aștepta să se ia măsuri într-un Sinod panortodox, nu de condamnare a întregii Biserici. – n. trad.

    [3] Termenul „ακοινωνησία” e destul de greu de tradus în exactitate. El ar însemna mot-a-mot „necomuniune”, „lipsă de comuniune” sau chiar „ridicarea necomuniunii / lipsei de comuniune” în expresia „άρση ακοινωνησίας”. Am ales să traduc cuvântul „ακοινωνησία” ca „comuniune întreruptă”, iar expresia „άρση ακοινωνησίας” ca „restabilirea comuniunii” – n. trad.

    [4] O Biserică care se consideră autojustificată se consideră legitimă și corectă de la sine, fără să recunoască nevoia validării sau aprobării de la alte autorități bisericești, cum ar fi un Sinod panortodox sau alte Biserici Locale. – n. trad.

    [5] Expresia „a cincea coloană” nu are legătură cu ordinea numerică literală, ci provine dintr-un termen militar și politic. În timpul Războiului Civil Spaniol (1936–1939), generalul Emilio Mola a spus că în Madrid există patru coloane ale armatei sale care atacau orașul, iar a cincea coloană erau simpatizanții lui Mola aflați în interiorul orașului, pregătiți să submineze rezistența din interior. „A cincea coloană” a devenit o sintagmă universală pentru orice grup infiltrat în interiorul unei organizații, care acționează subversiv, în secret, pentru a slăbi sau a submina organizația din interior. – n. trad.

  • Contribuție la eliberarea ecleziologiei Adevăraților Ortodocși de captivitatea sakarelliană (adică romanidiană) (5)

    Continuarea articolului: https://rezistentaortodoxa.org/2025/09/03/contributie-la-eliberarea-ecleziologiei-adevaratilor-ortodocsi-de-captivitatea-sakarelliana-adica-romanidiana-4/

    Pe baza ecleziologiei sakarelliene, Sfinții nu greșesc: ceea ce crede sau învață un sfânt este corect și aceasta trebuie să creadă și credincioșii” (P, 125). Numai sfinții și dintre cei vii aceia care au dobândit «vederea lui Dumnezeu» sunt infailibili! (A, 4). „Dacă cineva nu a ajuns la această stare sau a căzut din ea, atunci se poate rătăci!” (A, 5). Dacă unii Sfinți greșesc și nu sunt de acord cu ceilalți Sfinți în anumite chestiuni, atunci nu este posibil să fie Sfinți, deoarece aceasta înseamnă că acele persoane niciodată nu s-au învrednicit să ajungă la îndumnezeire. Prin urmare nu pot fi socotiți printre sfinți (P, 216). „Aceia care sunt «comuniunea sfinților» nu pot fi înșelați. Însă aceștia sunt Biserica” (A, 5).

    Părinții însă, după cum vom vedea și mai jos, învață că este posibil ca chiar și Sfinții să cadă în unele greșeli. Citim în Cartea Cuvioșilor Varsanufie și Ioan, editată de Sfântul Nicodim, cu privire la Sfinți: „Să nu credeți însă că, chiar dacă erau sfinți, au putut cu adevărat să înțeleagă toate adâncurile lui Dumnezeu” (Veneția, 1816, p. 296). Aceasta se întâmplă deoarece uneori au primit de la dascălii lor ceva strâmb și nu s-au rugat lui Dumnezeu să le descopere adevărul cu privire la acea chestiune (ibid.). Este menționat ca exemplu Sfântul Grigorie de Nyssa, care „primind părerea despre apocatastază de la dascălii de dinaintea lui, fără cercetare, nu s-a rugat lui Dumnezeu să-i descopere dacă este adevărată… Trebuie notat însă și aceasta: că Sfântul spune aceasta nu cu stăruință, nici cu o hotărâre sinodală asupra acestui subiect, căci mai târziu Sinodul al VI-lea Ecumenic a respins această părere ca blasfemiatoare” (ibid., nota 1, pp. 296-297).

    Așadar, cineva care este însuflețit de concepții despre o Biserică a Sfinților infailibili, este firesc să nu poată accepta că este posibil ca și Sfinții să se rătăcească, și astfel ajunge la luptă împotriva sfinților.


    Sfinții pe care îi respingea dl. Sakarellos erau următorii:

    1. Sfântul Augustin

    Sub influența părintelui Romanidis, care a fost cel mai mare potrivnic al Sfântului Augustin, a urmat și el aceeași atitudine. În 1977, ca adept al noului calendar, a depus „Memoriu către Biserica Greciei cu privire la canonizarea Sfântului Augustin”, un text complet lipsit de consistență, atât din punct de vedere istoric, cât și teologic, care, așa cum era firesc, a fost respins de Biserica oficială. Dar și mai târziu, ca adept al vechiului calendar, l-a atacat pe Sfânt:

    [Francii], când au învățat să citească, au găsit scrierile lui Augustin (354–430), care era episcop în Hipona, Africa de Nord. În ele au citit erezia despre «predestinarea absolută». Această erezie a lui Augustin, care învăța că Dumnezeu predestinează pentru fiecare om dacă se va mântui sau nu, dacă va fi liber sau sclav etc., le-a plăcut mult. Îi ajuta să-i convingă pe iobagi că trebuie să fie mulțumiți cu robia lor, pentru că Dumnezeu i-a predestinat să fie sclavi! Așa cum Dumnezeu i-a predestinat pe ei înșiși să fie stăpânii romanilor! Cu argumente teologice, întăreau robia romanilor ca fiind voia lui Dumnezeu! Astfel, potrivit acestei erezii a lui Augustin, orice român înrobit care își dorea libertatea nu era un bun creștin! Era eretic! Împreună cu această erezie, francii au primit și celelalte erezii ale lui Augustin, precum «Filioque» etc. Astfel, sprijiniți și de obrăznicia neștiinței lor, au început să se prezinte ca mari teologi! L-au promovat pe Augustin ca pe cel mai mare Părinte al Bisericii. Au început chiar să-i acuze pe adevărații teologi ortodocși romani ca eretici, pentru că nu îmbrățișau rătăcirile și ereziile lui Augustin!” (P, 19). „În Biserica veche, singurul care nu era de acord cu Sfinții Părinți în privința «purcederii» Sfântului Duh se pare că a fost Augustin, care este socotit părintele ereziei Filioque!” (P, 228). Un text și mai aspru (la fel de lipsit de fundament și de argumente solide) a publicat și pe internet, pe un vechi forum („Ortodoxia”, care a fost între timp desființat), de unde a fost republicat aici.

    Aici nu vom proceda la o respingere detaliată a (atacurilor) pozițiilor sakarelliene (=romanidiene) împotriva Sfântului Augustin. Cititorul iubitor de adevăr poate consulta următoarele texte, foarte lămuritoare (o mică trimitere am făcut și noi aici):

    1. Cuv. Serafim Rose, Poziția Sfântului Augustin în Biserica Ortodoxă, ed. Myriovivlos, 2010 (cea mai bună carte pe această temă).

    2. Michael Rackl, Die griechischen Augustinusuebersetzungen, Roma, 1924.

    3. Georgios Martzelos, Școala Teologică din Tesalonic și Sfântul Augustin.

    [4. În general, pe tema greșelilor Sfinților, recomandăm și foarte frumoasa lucrare a pr. Nikiforos Nassos, Sfântul din Egina și cele controversate despre el (respingerea argumentelor-obiecțiilor), care constituie o sinteză a cărții sale „Cu toți sfinții: recunoașteri ale sfinților – contestări”, Volos, 2009].

    Declarăm simplu că noi, Ortodocșii Adevărați, îl cinstim pe Sfântul Augustin ca Sfânt și Părinte al Bisericii, fiind de acord cu Sinoadele (de pildă, al III-lea, al IV-lea, al V-lea Ecumenic, localele de la Ierusalim [415], Lateran [649] ș.a.) și cu Părinții (de pildă, Sfântul Grigorie Dialogul, Sfântul Maxim Mărturisitorul, Sfântul Martin al Romei, Marele Fotie, Sfântul Marcu Eugenicul, Sfântul Nicodim, Sfântul Nectarie ș.a.).

    Nu putem însă să nu menționăm ironia că poziția sakarelliană (=romanidiană) este, de fapt, o poziție pur „francă” (apuseană – n. trad.)! Și iată dovezile:

    a) Marele Fotie, în scrisoarea sa de importanță excepțională către mitropolitul Ioan al Aquileiei (care apăra filioque ca fiind, chipurile, învățătura Sfinților Ambrozie, Augustin și Ieronim), prin care respinge rătăcirea despre „infailibilii” Sfinți, înfruntă următoarea opinie: „Dacă au învățat corect (adică Părinții aceia care au făcut unele greșeli dogmatice), zice, atunci trebuie să le susțină cugetarea cei care îi socotesc Părinți; dar dacă au spus lucruri eretice, atunci împreună cu cugetarea lor eretică trebuie și ei înșiși să fie respinși” [= «Dar dacă au dogmatizat bine, zice, trebuie să fie susținută cugetarea lor de către cei care îi numesc Părinți; iar dacă au vorbit fără evlavie, trebuie ca împreună cu cugetarea eretică să fie respinși și ei înșiși» (P.G. 102, 809)]. Această opinie pur „francă” (apuseană – n. trad.) (pe acest mod de gândire se va sprijini mai târziu și „infailibilitatea” papei), care din păcate se repetă și în vremea noastră, este contrazisă de Marele Fotie, care răspunde că „credincioșii Bisericii și cei ce nu uită învățăturile sfinte, după pilda lui Sem și Iafet (cf. Fac. 9, 20-27), știu foarte bine să acopere goliciunea tatălui lor, dar îi condamnă și îi resping pe imitatorii lui Ham” [= «Cei hrăniți de Biserică și care nu uită învățăturile sfinte, după pilda lui Sem și Iafet, știu să acopere goliciunea părintească, și îi condamnă și se întorc de la imitatorii lui Ham» (P.G. 102, 812)]. Și astfel Marele Fotie acoperă greșelile Sfinților în felul următor: „Căci de câte ori împrejurările i-au silit pe mulți, unele lucruri să le spună în grabă, altele pentru iconomie, altele din pricina împotrivirii celor neascultători, altele chiar din neștiință, în care este omenesc să cadă cineva. Căci unul luptând împotriva ereticilor, altul pogorându-se la slăbiciunea ascultătorilor, altul făcând altceva și, fiindcă vremea îl chema să lase deoparte exactitatea pentru un scop mai mare, a spus și a făcut lucruri pe care nouă nu ne este îngăduit nici să le spunem, nici să le facem… Iar dacă s-au exprimat greșit sau, dintr-o pricină pe care acum noi nu o știm, s-au abătut de la dreapta credință, și nimeni nu i-a cercetat, nici nu i-a chemat cineva la cunoașterea adevărului, nu trebuie cu nimic mai puțin să-i socotim și pe aceștia Părinți, chiar dacă n-au spus aceasta, atât pentru strălucirea vieții lor, cât și pentru vrednica de respect virtute a lor, precum și pentru restul evlaviei lor fără prihană; dar cuvintele lor, în care s-au abătut, nu le vom urma… Iar noi, descoperind că și alți fericiți Părinți și dascăli ai noștri, în multe privințe s-au abătut de la exactitatea dogmelor drepte, nu primim abaterea ca adaos, dar pe bărbați îi îmbrățișăm; așa și pe aceia, dacă unii au ajuns să spună că Duhul purcede de la Fiul, această abatere de la cuvântul Domnului Hristos nu o primim, însă pe ei nu-i despărțim de ceata Părinților [= «Câte circumstanțe ale lucrurilor îl constrângeau pe mulți oameni: unii să vorbească neglijent, alții să spună ceva din considerente de iconomie, alții să se abțină din cauza celor care se împotriveau, iar alții să greșească din ignoranță, așa cum este firesc oamenilor. Căci unii se opuneau ereticilor, alții cedau slăbiciunii ascultătorilor, alții făceau altceva, și având împrejurarea să sacrifice precizia pentru un scop mai mare, au spus și au făcut lucruri pe care nouă nu ne este permis nici să le spunem, nici să le facem… Dacă însă au greșit sau, dintr-un motiv pe care acum nu îl cunoaștem, s-au abătut de la adevăr, nu li s-a făcut nici o cercetare și nimeni nu i-a chemat pentru a învăța adevărul. Totuși, nu trebuie să-i considerăm mai puțin Părinți, chiar dacă nu au spus acest lucru, datorită vieții lor luminate și a virtuții lor respectabile, precum și a celeilalte lor evlavii fără pată; însă nu vom urma cuvintelor lor în care s-au abătut… Noi, pentru că am constatat că și alți sfinți Părinți și Învățători ai noștri au greșit în multe privințe în ceea ce privește precizia adevărurilor dogmatice, nu acceptăm abaterea, dar îi primim pe oameni; la fel procedăm și cu cei care au ajuns să spună că Duhul Sfânt izvorăște din Fiul: abaterea de la glasul Stăpânului nu o primim, însă nu îi separăm pe aceștia de turma Părinților» (ibid.)].

    b) Sfântul Marcu Evghenicul, în timpul așa-numitului Sinod fals de la Ferrara-Florența, s-a confruntat cu o poziție similară a latinilor. Aceștia, încercând să convingă că teoria lor despre focul-purgatoriu era o învățătură corectă, au citat pasaje din Părinți, de exemplu din Sfântul Grigorie de Nyssa. Sfântul Marcu însă, fiind de acord cu Marele Fotie, le-a explicat că și Sfinții pot greși. Mai exact, le-a scris că: „Dacă Sfântul [Grigorie de Nyssa] credea cu adevărat astfel, totuși acest lucru se întâmpla pentru că dogma era pe atunci încă discutabilă și nu complet clarificată, nici doctrina opusă nu fusese definitiv respinsă, ceea ce s-a întâmplat abia la al V-lea Sinod Ecumenic. Dacă, așadar, ca om, și el a greșit în ceva referitor la acrivie, nu este deloc de mirare sau de uimire, fiindcă mulți înaintea lui [sfinți] au trecut prin aceeași experiență, precum Irineu de Lyon, Dionisie al Alexandriei și alții.” [= «Chiar dacă Sfântul a fost într-o asemenea credință adevărată, totuși dogma era încă discutabilă și nu complet clarificată, nici doctrina opusă nu fusese respinsă definitiv, ceea ce s-a întâmplat la al cincilea sinod. Dacă, așadar, ca om, și el a greșit în privința acriviei, nu este nimic de mirare, căci și mulți înaintea lui au trecut prin aceasta: Irineu de Lyon, Dionisie al Alexandriei și alții» (P.O. 17, 53-54)].

    Latinii s-au șocat de acest răspuns («ne-a părut foarte dezgustător», ibid., 84) și au răspuns că această poziție conduce la îndoială și, în cele din urmă, la distrugerea Credinței! Ei concluzionează: „Și noi mărturisim că omul poate să greșească, întrucât este om și face ceva numai cu puterea sa proprie; însă, când este călăuzit de Duhul Sfânt și a fost încercat prin controlul Bisericii în cele ce țin de credința dogmatică comună, spunem că sunt adevărate lucrurile scrise de el.” [= «Și noi mărturisim că omul poate să se rătăcească, atâta timp cât este om și lucrează ceva cu puterea sa proprie; însă, atunci când este călăuzit de Duhul Sfânt și este încercat prin cercetarea Bisericii în cele ce țin de credința comună a dogmei, spunem că lucrurile scrise de el sunt adevărate» (ibid.)].

    Răspunzând însă, Sfântul Marcu repetă că: „Totuși, este posibil ca aceeași persoană să fie și învățător, dar să nu fi spus toate lucrurile cu absolută precizie; altfel, de ce ar fi fost necesare Sinoadele Ecumenice pentru Părinți, dacă nimeni nu ar fi fost vreodată să cadă din adevăr?” [= «Căci este posibil ca aceeași persoană să fie învățător și să nu spună toate cu precizie; sau pentru ce motiv au fost necesare Sinoadele Ecumenice pentru Părinți, dacă nimeni nu ar fi urmat să cadă nicăieri din adevăr?» (ibid., 123)].

    Prin urmare, oricine dorește să fie Ortodox Adevărat trebuie să accepte învățătura patristică (că este posibil ca un Sfânt să greșească, de aceea acceptăm nu părerea unuia sau a doi Sfinți, ci acordul general al Sfinților Părinți [consensus patrum]) și nu concepțiile „france” (apusene – n. trad.) ale romanidienilor despre „sfinți infailibili”.


    2. Avva Isaac Sirul

    Dl. Sakarellos nu recunoaște nici măcar sfințenia Sfântului Isaac Sirul: „Isaac a fost eretic! A fost nestorian!… Faptul că acum diverși ecumeniști l-au inclus în sinaxarul ortodox dovedește falsificarea sa, care se încearcă în zilele noastre!” (https://orthodox-voice.blogspot.com/2017/04/blog-post_88.html).

    Noi, desigur, contestând teoriile despre presupusa calitate nestoriană a Sfântului Isaac (două texte interesante aici și aici), dar și știind foarte bine, din experiență, efectul său minunat asupra vieții credincioșilor prin scrierile sale, mărturisim împreună cu toți Ortodocșii Adevărați sfințenia Avvei Isaac Sirul, fiind de acord cu Sfinții Părinți (de exemplu, Sfântul Grigorie Palama, Sfântul Nicodim, Sfântul Ieronim din Eghina ș.a.), care în niciun caz nu erau… ecumeniști!


    3. Sfântul Ioan Maximovici

    Nici mulțimea enormă de minuni, nici, mai ales, faptul că moaștele Sfântului Ioan Maximovici nu s-au stricat, nu l-au putut împiedica pe dl. Sakarellos să scrie următoarele (vorbind chiar și în numele Bisericii noastre!) unui cunoscut de-al său nou-calendarist: „Ți-am explicat că Biserica, care continuă și după 1924 să urmeze calendarul tradițional, după primii doi-trei ani ai deceniului anilor 1980, nu are nicio «comuniune» cu episcopii ruși din Diaspora. Prin urmare, nu există nicio problemă ecleziologică pentru Biserica Vechilor Calendariști, care consideră că Sinodul Rus a căzut din credința dreaptă, întrucât și după presupusa Unire a Bisericilor a continuat, chiar dacă indirect, așa cum accepți și tu, «comuniunea» cu Bisericile inovatoare ale Calendarului Nou, care au fost latinizate. Ca urmare, Biserica Vechilor Calendariști nu recunoaște ca sfinți pe cei proclamați de Sinodul Rus, precum membrii ultimei familii țariste sau pe Ioan Maximovici. Pe aceștia, îi puteți cinsti voi! (http://orthodox-voice.blogspot.com/2016/08/blog-post_163.html).

    Așa cum explică altundeva (aici), faptul că cineva are comuniune cu ereticii (adică că Sfântul Ioan Maximovici avea comuniune cu sârbi care aveau comuniune cu fanarioți, care aveau comuniune cu catolicii, după presupusa, cum vom vedea în alt loc, „unire” din 1965) este prezentat ca dovadă că nu este Sfânt…

    Desigur, Biserica noastră, a Ortodocșilor Adevărați, îl cinstește cu deosebire pe marele Părinte și Învățător al vremurilor de pe urmă, Sfântul Ioan Maximovici cel făcător de minuni, pentru că însuși Dumnezeu l-a cinstit și l-a înălțat.


    4. Sfântul Filaret al New York-ului, Sfântul Edward al Angliei, Nou-mucenici ruși și Sfinți mucenici împărați Romanov

    Atitudinea negativă a dl. Sakarellos față de ruși (vezi P, 24-31: „Francizarea (Latinizarea – n. trad.) rușilor”) a derivat din ideile părintelui Romanidis (vezi mai ales „Moștenirea romeilor din 1821 și marile puteri”). [Nu este întâmplător faptul că și anti-rusismul teoreticianului unirii Bisericii oficiale a Greciei cu schismaticii ucraineni, care a recunoscut Patriarhia Americană a Constantinopolului, Nafpactos și părintele Ierotheos Vlachos, are proveniență romanidiană, întrucât părintele Romanidis susținea într-un raport adresat Arhiepiscopului său Serafim că dizolvarea presupusă a Patriarhiei Ecumenice reprezintă „un vechi plan al rușilor și masonilor” (P, 48)].

    Această atitudine împotriva rușilor și-a exprimat-o deosebit atât ca neo-calendarist, cât și ca vechi-calendarist. Ca nou-calendarist, a publicat între 1983-1984 în Ortodoxos Typos două articole delirante („Anatema ecumenismului de către Mitropolitul Filaret” în șaisprezece părți și „Din nou despre problema lui Filaret” în șase părți), împotriva Bisericii rușilor din Diaspora, care tocmai fusese deposedată de doctrina ecumenismului! Este într-adevăr trist că, după anatema Sfântului Filaret împotriva ecumenismului (1983), nu au reacționat ecumeniștii, ci dl. Sakarellos… În aceste articole sunt folosite diverse tipuri de argumente (unele rod al sofisticii juridice a autorului, altele preluate din acuzații mai vechi, în special din zona Mateită, altele bazate pe texte mutilate prin metoda „tăiere-și-lipire”), cu scopul de a stigmatiza rușii din Diaspora ca „slavo-fili” și „anti-greci”, ca „lași” și „trădători” care „și-au părăsit patria pentru a-și salva trupurile”, în loc să fie măcelăriți de comuniști (acuzație ce amintește de cea a novațienilor împotriva Sfântului Ciprian al Cartaginei, pentru că s-a ascuns în timpul persecuției lui Decius), precum și ca „schismatici”, „simonieni” (pentru hirotoniile Ortodocșilor Adevărați), „eretici” și chiar „ecumeniști”!

    Ca vechi-calendarist, nu doar că nu și-a retractat opiniile mai vechi, dar a încercat să le combine cu noua sa poziție. Astfel, a inventat ideea că Biserica rușilor din Diaspora ar fi devenit eretică în 1984! Scrie: „Biserica Vechilor Calendariști, în care, prin harul lui Dumnezeu, aparțin și voi aparține cât timp ea rămâne ortodoxă, a avut comuniune cu Sinodul Rus din Diaspora al Mitropolitului Filaret până în 1982. Atunci, atât Filaret, cât și Sinodul său erau ortodocși! Filioque-ul a fost acceptat de Filaret prin circulara sa din 20 iulie / 2 august 1984, pe care am citat-o mai sus, în înregistrarea mea din 4.12.2007. De atunci, Filaret împreună cu Sinodul său au devenit eretici!” (https://orthodox-voice.blogspot.com/2016/12/blog-post_43.html)

    Dar de ce susține că Sfântul Filaret a acceptat Filioque-ul în 1984 și că atât el, cât și Sinodul rușilor din Diaspora au devenit eretici? Motivul a fost canonizarea de către Biserica Rusă din Diaspora a Sfântului Edward al Angliei, care a fost ucis în anul 978. Unii au exprimat îndoieli asupra sfințeniei sale, deoarece Filioque-ul fusese deja introdus în Apus, dar Sfântul Filaret, printr-o circulară sinodală (20 iulie / 2 august 1984), a răspuns: „S-a formulat opinia că Sfântul Edward nu poate fi considerat sfânt din cauza faptului că adăugarea FILIOQUE fusese deja introdusă în Crez în Anglia pe vremea sa. A susține o astfel de opinie contrazice învățăturile exprimate de marii Părinți ai Bisericii, care au respins Filioque-ul, și anume cinstitul Maxim Mărturisitorul și Sfântul Ierarh Fotie, Patriarhul Constantinopolului. Mai mult, dreptatea cere ca, la fel ca mulți alți sfinți care în mod neștiutor au acceptat aceeași adăugare în Crez, să fie eliminați din sinaxarul nostru, precum sfinții Viaceslav și Ludmila din Cehia, Sfântul Martin Mărturisitorul, Papa Romei etc. Ambele organisme, Sinodul și Consiliul Episcopilor, au examinat problema FILIOQUE-ului cu atenție în raport cu cazul Sfântului Edward și, având în vedere opiniile exprimate ale Părinților Bisericii, au concluzionat că FILIOQUE-ul nu a constituit un obstacol pentru sfințenia Sfântului Edward.” (Ortodoxos Typos, nr. 645, 22.03.1985)

    Dl. Sakarellos scrie unui interlocutor:

    „După cele de mai sus, ajungem la următoarele concluzii:

    a. Nici măcar în gând nu poate un ortodox să considere că regele anglo-saxon al Angliei este sfânt al Bisericii Ortodoxe! Motivul este simplu: era membru al unei Biserici eretice, anglo-saxone, care în acea vreme acceptase erezia Filioque-ului, predată de franci și influențați de Augustin. Adică era ERETIC! Nu poate fi considerat nici martir, pentru că nu a mărturisit pentru credința în Hristos.

    b. Problema care se creează mai departe este această circulară rușinoasă și eretică a Sinodului Rus din Diaspora, pe care, din păcate, a semnat-o pe atunci Mitropolitul Filaret.
    În această circulară, Filaret susține că Filioque-ul nu constituie un obstacol pentru mântuirea omului, opinie clar contrară învățăturii Părinților! Și, mai grav, Filaret împreună cu Sinodul său defăimează Părinții, prezentând că aceștia ar fi de acord cu ei!

    Aceste opinii ale Sinodului Rus din Diaspora fac ca Sinodul să fie ERETIC, iar membrii acestei Biserici ERETICI, care niciodată nu pot fi, nu doar sfinți ai Bisericii, ci nici mântuiți. Prin urmare, opinia fratelui Misha că Mitropolitul Filaret ar fi fost sfințit și sfânt nu este valabilă!” (https://orthodox-voice.blogspot.com/2016/12/blog-post_47.html)

    Desigur, aici vedem clar o distorsionare a cuvintelor și a duhului Sfântului Filaret, pentru că Sfântul Filaret scrie că acceptarea Filioque-ului ATUNCI (adică înainte de Schisma din 1054, când Sfântul Edward și Biserica Angliei aparțineau încă Unei, Sfintei, Catolice și Apostolice Biserici) și neintenționat, nu constituie un obstacol pentru dobândirea sfințeniei, deoarece nu există o excludere automată din Biserică. (Am văzut mai sus cum Marele Fotie sfătuiește pe cel care acceptă Filioque-ul, din ignoranță sau eroare, „fratelui cel mai evlavios, pios și preasfânt arhiepiscop și mitropolit de Aquileia” [P.G. 102, 793]).

    Dar critica nu s-a oprit aici. Sakarellos îl condamnă pe Sfântul Filaret și pentru canonizarea neo-martirilor Regali Romanov (aici și aici – vezi și analiza generală în lucrarea excepțională din revista „Sfântul Kiprian” intitulată „Sfinții ruși neo-martiri și Țarul Nicolae al II-lea”), așa cum anterior îl criticase pentru canonizarea tuturor neo-martirilor Ruși, scriind următoarele lucruri inacceptabile pentru cine cunoaște viața și martiriul celor mii de Mărturisitori și Neo-martiri ai Rusiei: „În trecut am criticat de multe ori Patriarhia Ecumenică, pentru că, fără să respecte criteriile tradiționale ale Bisericii noastre, procedează la proclamarea unor persoane ca sfinți (n. a. pe cine să fi avut în vedere, în anul 1984, oare, de vreme ce până atunci canonizările Patriarhiei erau Sfântul Nicodim, Sfântul Cosma Etolianul, Sfântul Nectarie…). Dar dacă Patriarhia Ecumenică a proclamat într-un mod inacceptabil una, două, trei sau cinci persoane, Mitropolitul Filaret a proclamat… două mii cinci! Mai exact, cu trei ani înainte, a proclamat ca „sfinți” ai Bisericii Ortodoxe, ca „Neo-martiri”, întreaga familie a țarului Nicolae și două mii de adepți ai lor, în mare parte „nobili”, pe care i-au ucis ateii bolșevici în 1917, ca dușmani ai revoluției lor!… Proclamarea acestor persoane ca „sfinți” de către Sinodul Mitropolitului Filaret reprezintă un scandal panortodox și un „inovație” condamnabilă, pentru care rușii vor da atunci un cuvânt groaznic înaintea Dreptului Judecător. Și aceasta, deoarece, din motive de propagandă naționalistă ieftină și rasială, au introdus în aghiografia Bisericii noastre, pe care au respectat-o generații de ortodocși timp de douăzeci de secole și în care harul lui Dumnezeu a așezat martirii biruitori și sfinții purtători de Dumnezeu ai credinței noastre. Rușii, printre acești sfinți, au dorit să includă pe tiranii și opresorii poporului ortodox rus (nota noastră: tiranii și opresorii, conform autorului, nu sunt comuniștii care au ucis și prigonit creștinii, ci victimele lor!), țarii și ceilalți „nobili”.” („Ortodoxos Typos”, nr. 591, 27-1-1984)

    Noi, bineînțeles, cei Adevărați Ortodocși ne aliniem cu Sfântul și Mărturisitorul Mitropolit Filaret, ale cărui moaște sunt neputrezite, pe care Dumnezeu l-a proslăvit și cinstit, a cărui sfințenie o acceptăm, la fel cum acceptăm și sfințenia marelui număr de mii de Noi Mucenici Mărturisitori, de orice rang, vârstă și origine, care și-au dat sângele pentru Hristos în timpul cumplitei prigoane comuniste, și nu cu cei critici care le contestă judecata lui Dumnezeu.


    Din păcate, lupta împotriva sfinților a ajuns să caracterizeze și spațiul nostru, și această pată suntem chemați astăzi, printre altele, să o îndepărtăm, pe de o parte cinstind Sfinții pe care îi cinstește Biserica, pe de altă parte tăcând și neinsultând persoanele despre care Dumnezeu, poporul Său și, în general, Biserica nu s-au pronunțat încă.

    Continuarea aici: https://rezistentaortodoxa.org/2025/09/04/contributie-la-eliberarea-ecleziologiei-adevaratilor-ortodocsi-de-captivitatea-sakarelliana-adica-romanidiana-6/

    Sursa: https://krufo-sxoleio.blogspot.com/2019/11/5.html

  • Despre Anatema împotriva Ecumenismului: O explicație pentru cei nedumeriți

    Ce este „anatema”?

    O explicație pentru cei nedumeriți

    De Arhiepiscopul Antonie (Bartoshevich) de Geneva și Europa Occidentală (+1993)

    În prima duminică a Postului Mare, Biserica prăznuiește biruința Adevărului lui Hristos asupra tuturor ereziilor. Această sărbătoare a Triumfului Ortodoxiei a fost instituită în secolul al IX-lea, după biruința definitivă asupra ereziei iconoclasmului.

    În această primă duminică a Postului, de pe tronurile episcopale, se poate și trebuie săvârșită după Liturghie o slujbă specială[1] de proclamare a Adevărului și de condamnare a tuturor învățăturilor false care au apărut în Biserică, din vechime până în zilele noastre, prin rostirea anatemei asupra ereziarhilor.

    Cuvântul „anatema” îi înfricoșează pe mulți care nu îi înțeleg sensul.

    Ei cred că anatema este un blestem și o osândă veșnică a ereticului din partea Bisericii.

    După cum scrie Arhiepiscopul [Sfântul] Ioan (Maximovici): „Biserica de pe pământ nu rostește de fapt judecata finală asupra ereticilor. Ea rostește anatema împotriva lor, îi desparte de Ea și îi dă pe mâna Judecății supreme – judecata lui Dumnezeu. Cuvântul anatema înseamnă a înfățișa pe cel despărțit la tribunalul lui Dumnezeu.” Cel anatematizat se poate oricând pocăi și astfel își poate restaura unitatea cu Biserica.

    Dreptul de a condamna învățăturile false și de a da anatemei pe eretici, în sens universal, aparține Sinoadelor Ecumenice, convocate în chip canonic și recunoscute de plinătatea întregii Biserici. Din păcate, în vremea noastră este imposibil a convoca un Sinod Ecumenic, deoarece majoritatea Bisericilor Autocefale Locale, reprezentate de purtătorii lor de cuvânt oficiali, nu pot să își exprime liber convingerile și să acționeze deschis.

    Însă, pentru că pe teritoriul fiecărei Biserici Ortodoxe Locale — astăzi în număr de paisprezece — pot totuși să apară învățături greșite care smintesc turma, este datoria episcopilor acelei Biserici să afirme în chip sinodal că o asemenea învățătură este contrară Adevărului lui Hristos, să explice turmei de ce este greșită și să prevină pe credincioși despre necesitatea de a se feri de ea. Căci o îndrăgire nechibzuită față de o amăgire, ca față de o noutate ademenitoare, poate duce la faptul că cel ce se lasă prins de ea și se întărește treptat în aceasta, fără să își dea seama, să se afle în afara Bisericii, adică s-a despărțit de Ea și s-a anathematizat pe sine însuși.

    Puterea de judecată și dreptul de învățătură al episcopilor uneia dintre Bisericile Ortodoxe Locale se extinde exclusiv asupra turmei încredințate lor, asupra credincioșilor Bisericii lor.

    Hotarele dintre Bisericile Ortodoxe Locale, autocefale, sunt strict stabilite de canoane, adică de legile Bisericii. Fiecare dintre cele 14 Biserici, reprezentată de episcopii și păstorii ei, trebuie să păstreze rânduiala înăuntrul propriilor granițe, fără niciun drept de a interveni în viața celorlalte Biserici, cu atât mai mult de a lua o decizie sinodală oficială despre păstorii și turmele acestora! O astfel de ingerință, dacă ar avea loc, ar fi în mod nejustificat o obrăznicie și o crimă canonică, o uzurpare nelegiuită a drepturilor Sinodului Ecumenic.

    Așadar, în conformitate cu canoanele, episcopii Bisericii Ruse din Afara Granițelor, văzând că unii dintre credincioșii ei sunt excesiv de atrași de ecumenismul modern și considerându-l o erezie care răstoarnă dogma „Unei, Sfinte, Sobornicești și Apostolești Biserici”, au găsit de cuviință să-și prevină turma despre acest pericol. La Sinodiconul Ortodoxiei, în prima duminică a Postului Mare, unde acesta a fost săvârșit, după anatema împotriva conducătorilor numeroaselor învățături false, a fost adăugată și o condamnare pentru ecumeniști.

    Totuși, textul acestei anateme nu se referă în mod personal la nimeni. Este greu și aproape imposibil de judecat în ce măsură cineva respinge în întregime dogma Bisericii unice și de nebiruit de porțile iadului și acceptă necondiționat învățătura că Biserica s-a destrămat, s-a împărțit și că ea nu mai există. Iar pentru a o reclădi ar fi nevoie să fie adunate bucățile, puse din nou laolaltă și așteptată o nouă Cincizecime, pogorârea Sfântului Duh asupra acestei „biserici” ecumenice.

    Să nădăjduim că, dacă există astfel de hulitori conștienți ai Adevărului în turma noastră, nu sunt mulți. Anatema Bisericii spune credincioșilor: feriți-vă de ei! Ei erau între noi, dar au plecat de la noi, nu sunt ai noștri! Biserica, ca „stâlp și temei al Adevărului”, după mărturia Apostolului, îi aduce înaintea celui mai înalt tribunal, judecata lui Dumnezeu.

    Dar este limpede că există și în turma noastră oameni atrași de ecumenism ca de o noutate, care se acoperă ademenitor cu vorbe despre dragostea reciprocă între „creștinii tuturor confesiunilor”, despre cum dragostea acoperă totul, chiar și abaterile evidente de la învățătura Bisericii etc. Sunt unii care îi sprijină pe ecumeniști ideologic, răspândind ideile lor false în societate, adesea fără să își dea seama de răul pe care îl pot face aproapelui.

    Creștinii trebuie să trăiască în dragoste reciprocă, dar fără a jertfi Adevărul pentru a o dobândi.

    Tserkovnaya Zhizn’ [Viața Bisericii], nr. 5–6, mai–iunie 1984, pp. 141–143.

    Sursa: https://orthodoxmiscellany.blogspot.com/2024/09/on-anathema-against-ecumenism.html


    [1] În tradiția slavonă această slujbă a Sinodiconului are mai mult un caracter de Te-deum, doar cu o scurtă menționare a personalităților importante, pe când în tradiția greacă ea reprezintă o Litanie cu citirea hotărârilor dogmatice ale Sinoadelor; a se vedea studiul «Sinodiconul bizantin al Ortodoxiei» al arhid. Ioan I. Ică jr. sau articolul «Sinodiconul Ortodoxiei» al mon. Filotheu Bălan: https://manastirea.petru-voda.ro/2015/02/28/sinodiconul-ortodoxiei/

  • Mitropolitul Vitalie al New York-ului despre Har în Patriarhia Moscovei (1991)

    „Acum, iubite Vlădica, să vorbim despre partea ideologică a întregii chestiuni. Trebuie spus de la început că Biserica noastră, sub niciun Mitropolit, nu a declarat vreodată că întreaga Patriarhie a Moscovei este complet fără har. Ce este aceasta? O trădare a Adevărului? Nicidecum! Noi ne recunoaștem profund ca parte a Bisericii Ruse Libere[1] și nu avem autoritatea deplină de a face o astfel de declarație, care aparține numai Soborului tuturor episcopilor ruși…[2] Ne exprimăm dezacordul total cu Moscova prin faptul că nu avem niciun fel de comuniune, nici măcar socială, cu episcopatul lor. [Patriarhia] Moscovei este o inculpată și așteaptă condamnarea ei. Domnul săvârșește în chip vădit o iconomie incredibilă pentru noi, pentru mulți oameni cu adevărat credincioși, și le dăruiește împărtășirea și le trimite harul Său, de pildă, prin Botez. Poți tu însuți, care ai fost cândva parte a acestei Patriarhii a Moscovei, să negi aceasta?! Nu poți, căci știi și ne-ai mărturisit și nouă că există mulți preoți minunați ai lui Dumnezeu care suferă în această Patriarhie, făcând tot ce pot pentru a-și păstori drept turma, și pentru aceasta zilele lor sunt numărate — toți așteaptă expulzarea, interdicția sau chiar îndepărtarea din preoție fără niciun fel de judecată.

    În asemenea condiții, putem noi oare să declarăm anatema asupra tuturor acestora? Aceasta ar fi o greșeală complet ireparabilă, o tragedie pentru mulți, sau chiar doar un zel nechibzuit, lipsit de înțelepciune. Fraza pe care o menționezi din Mesajul Arhieresc a fost o greșeală tactică, și aceasta este o lecție pentru noi, deoarece mulți din Rusia trebuie să fi fost tulburați de ea, așa cum ai scris. Ceea ce este firesc pentru noi nu este înțeles de ei. Noi, slavă lui Dumnezeu, ne-am păstrat obiectivitatea, dar încearcă să o păstrezi și tu în URSS, unde ești prigonit, asuprit și hărțuit neîncetat. Înțelegem deplin aceasta și vom merge pur și simplu cu prudență. Altceva nu există și nici nu poate fi.

    Aș putea cita sute de fragmente din scrisori venite din Rusia, în care mulți tineri luptă pentru credință, se botează și își schimbă complet viața, lucru pe care numai harul Sfântului Duh îl poate săvârși. Aș putea eu, dintr-odată, să le spun că totul este fals, că nu sunt cu adevărat botezați? Pur și simplu nu m-ar crede și m-ar socoti drept un fel de sectar, pentru că inimile lor sunt pline de bucurie, se roagă lui Dumnezeu cu lacrimi, și-au schimbat cu totul viața, iar eu aș insista că totul este o iluzie? Nu, sfințite Vlădica, nici eu, nici tu nu vom acționa astfel, de aceasta sunt pe deplin sigur. Dă-le timp, iar sub influența harului lui Dumnezeu, treptat se vor lumina, li se vor deschide ochii înțelegerii. Până la urmă, la Botez spunem: «Te-ai botezat, te-ai luminat, te-ai uns, te-ai sfințit» și așa mai departe. Se pare că luminarea lucrează treptat, biruind slăbiciunile și denaturările noastre. Trebuie să le dăm timp, iar pentru noi, răbdare. Aceasta este totul cu privire la această chestiune.”

    — Scrisoarea Mitropolitului Vitalie al New York-ului către Episcopul Lazăr al Tambovului, 9/22 ianuarie 1991.

    Sursa: https://orthodoxmiscellany.blogspot.com/2025/01/metropolitan-vitaly-of-new-york-on.html


    [1] Biserica Ortodoxă Rusă din Catacombe – n. trad.

    [2] Expresia «All-Russian Council of the entire episcopate» am ales să o traduc astfel pentru claritate. – n. trad.

  • Arhiepiscopul Antonie de Los Angeles (†1996) despre Anatema din 1983 împotriva ecumenismului

    „Ştiu cu certitudine că răposatul Arhiepiscop Antonie de Los Angeles, considerat în privinţa vederilor sale ecleziologice drept «cel mai strict dintre cei stricţi», a fost un adversar absolut şi neclintit al anatemei pronunţate de ROCOR în 1983. El credea că a fost o greșeală teribilă — nu pentru că ar fi sprijinit ecumenismul, ci pentru că anatema a fost formulată atât de larg încât putea fi interpretată ca extinzându-se chiar şi asupra ROCOR însăşi — astfel încât, într-adevăr, în acest fel, ne-am fi anatematizat pe noi înşine.”

    – „În apărarea pozițiilor fundamentale ale ROCOR”, de Protoiereul Alexandru Lebedev, Vertograd-Inform, 1999, nr. 7.

    Sursa: https://orthodoxmiscellany.blogspot.com/2024/09/archbishop-anthony-of-los-angeles-1996.html

  • Mitropoliții Filaret și Vitalie despre harul în Bisericile nou-calendariste / ecumeniste

    Mitropoliții Filaret (†1985) și Vitalie (†2006) ai New York-ului despre problema harului sacramental în Bisericile nou-calendariste / ecumeniste


    „Este unilateral imposibil pentru un episcop sau pentru Sinodul Episcopilor să declare pe nou-calendariști lipsiți de har, în ciuda greșelilor și inovațiilor lor.”

    – Mitropolitul Filaret către Mitropolitul Calist al Corintului, Краткий очерк экклезиологических и юрисдикционных споров в Греческой Старостильной Церкви („Schiță succintă a disputelor ecleziologice și jurisdicționale din Biserica Vechi-calendaristă Greacă”), de S.V. Kryzhanovsky, p. 37, nota de subsol 70.

    Online: https://antiorthodox.files.wordpress.com/2020/09/sketch-old-style.pdf


    „Biserica Ortodoxă Rusă din Afara Granițelor consideră introducerea noului calendar ca o greșeală care a adus confuzie în viața Bisericii și, în cele din urmă, drept cauza schismei. Din acest motiv, ea nu a acceptat, nu acceptă și nu va accepta acest lucru și evită a coliturghisi cu nou-calendariștii. În ceea ce privește întrebarea despre prezența sau absența harului la nou-calendariști, Biserica Ortodoxă Rusă din Afara Granițelor nu consideră că ea însăși sau orice altă Biserică Locală are autoritatea de a lua o decizie finală, deoarece o evaluare categorică asupra acestei chestiuni poate fi făcută numai de un Sinod Ecumenic convocat în mod legitim și competent, cu participarea obligatorie a Bisericii Libere a Rusiei.”

    – Mitropolitul Filaret, Prima Hotărâre a Sinodului Episcopilor Bisericii Ortodoxe Ruse din Afara Granițelor, 12/25 septembrie 1974.

    Online: https://sinod.ruschurchabroad.org/Arh%20Sobor%201974%20Rezol.htm


    „Episcopul Lavru citește un extras dintr-un ziar grecesc și hotărârea Sinodului Episcopilor referitoare la rezoluția Sinodului Episcopului Andrei de a rupe comuniunea cu Biserica Ortodoxă Rusă din Afara Granițelor.

    Protoprezbiterul G. Grabbe citește o scrisoare de la Mitropolitul Epifanie al Kitionului către Sfântul Sinod.

    Arhiepiscopul Vitalie consideră că nu ar trebui să acceptăm nicio cerință. Noi mergem pe drumul nostru, ocupând o anumită poziție în lume și nu putem fi influențați din exterior să încălcăm poziția adoptată. Grecii vor ca noi să declarăm pe toți nou-calendariștii drept schismatici și eretici, lipsiți de harul Bisericii, dar aceasta nu este în competența noastră.

    Președintele [Mitropolitul Filaret] constată că Sinodul ar putea confirma hotărârea Sinodului și să spună că Biserica Ortodoxă Rusă din Afara Granițelor nu s-a îndepărtat niciodată de principiile sale vechi. Ea rămâne la ceea ce a mărturisit atunci când i-a primit pe Înaltpreasfințiții Epifanie (mateit – n. trad.) și Calist (florinit – n. trad.) în comuniune. Dacă frații noștri greci cred acum că poziția noastră nu este ortodoxă, aceasta înseamnă că actul primirii lor în comuniune este invalid pentru ei și că ei se întorc la poziția pe care o aveau înainte.

    Sinodul este de acord cu Președintele.”

    – Protocolul nr. 7, Sinodul Episcopilor Bisericii Ortodoxe Ruse din Afara Granițelor, 23 septembrie / 6 octombrie 1976.

    Online: https://sinod.ruschurchabroad.org/Arh%20Sobor%201976-Prot.htm


    „Prin proclamarea acestei anateme, ne-am protejat turma de această ispită apocaliptică și, în același timp, am pus cu reticență în fața conștiinței tuturor Bisericilor locale o problemă serioasă, pe care mai devreme sau mai târziu ele trebuie să o rezolve într-un fel sau altul. Soarta spirituală viitoare a Bisericii Ortodoxe universale depinde de rezolvarea acestei probleme. Anatema pe care am proclamat-o este de jure[n. tr. potrivit legii] o manifestare de caracter pur local al Bisericii Ruse din Afara Granițelor, dar de facto[n. tr. din punct de vedere practic] are o importanță imensă pentru istoria Bisericii universale, căci ecumenismul este o erezie la scară universală. Locul Bisericii Ruse din Afara Granițelor este acum clar în conștiința tuturor ortodocșilor. Domnul ne-a pus pe umeri o cruce mare, dar nu mai este posibil să tăcem, căci tăcerea continuă ar fi ca o trădare a Adevărului, de care să ne ferească Domnul pe toți!”

    – „Sinodul Episcopilor din 1983,” de Arhiepiscopul Vitalie al Montrealului.

    Online: https://drive.google.com/file/d/1j8fmWaW_kV6dF1SR8R-3rHna5ZSYRBAT/view?usp=sharing


    „Pentru a distinge adevărata Biserică în mijlocul sutelor de așa-numite biserici, mari și mici, trebuie să avem în vedere, mai întâi, succesiunea vizibilă, istorică, neîntreruptă în timp, de la Însuși Hristos și Sfinții Săi Apostoli și, în al doilea rând, mărgăritarul adevărului din acest vas vizibil, ca într-o scoică de sidef[1]. Una nu poate exista fără cealaltă. Aceste două caracteristici aparțin numai Bisericii Ortodoxe universale, care constă din multe Biserici locale. În prezent, majoritatea Bisericilor locale au fost zguduite în întregime de o cumplită lovitură dublă: noul calendar și erezia ecumenismului. În ciuda acestei situații jalnice, totuși, nu îndrăznim să afirmăm (și să ne ferească Dumnezeu de acest lucru, căci aceasta este datoria doar a unui Sinod Ecumenic!) că ele sunt lipsite de harul lui Dumnezeu. Am pronunțat o anatemă asupra ereziei ecumenismului pentru folosul credincioșilor Bisericii noastre, dar prin aceasta chemăm și Bisericile locale (într-un mod modest, dar ferm, blând, dar hotărât) să ia serios în considerare implicațiile acțiunii noastre. Aceasta este misiunea micii noastre Biserici, modeste, oarecum prigonite, dar mereu vigilente și adevărate. De facto, nu coliturghisim nici cu nou-calendariștii, nici cu ecumeniștii[2]; dar dacă vreunul dintre clericii noștri, îngăduind o anumită iconomie bisericească, a îndrăznit să ia parte la o astfel de coliturghisire, acest fapt izolat nu afectează în niciun fel poziția noastră pentru Adevăr.”

    – Epistolă la Nașterea Domnului a Mitropolitului Vitalie al New York-ului, 1986.

    Online: https://drive.google.com/file/d/1_b-p1W1po27Do9yKBuHg-lAqx0sRJrHB/view?usp=sharing

    Sursa: https://orthodoxmiscellany.blogspot.com/2024/03/metropolitans-philaret-and-vitaly-on.html?m=1


    [1] Sideful este partea interioară, lucioasă și frumoasă a unei scoici. Metafora subliniază ideea că adevărul (perla) este protejat și ascuns în interiorul formei vizibile și istorice a Bisericii (coaja de sidef). Așa cum perla nu există fără scoică, nici adevărul mântuitor nu există în afara Bisericii vizibile, cu succesiune apostolică. – n. trad.

    [2] ROCOR-ul se afla în perioada în care nu mai avea comuniune liturgică cu nicio Biserică Locală. – n. trad.