Rezistența Ortodoxă

Autor: Andrei Mitocaru

  • Un dialog pe tema schimbării calendarului în Grecia

    de Nikolaos Mannis

    Timp de cinci ani, între 1947–1952, a avut loc un dialog neoficial în scris cu privire la problema calendarului, între mitropolitul Dorotheos Kottaras al Larisei (ulterior Arhiepiscop al Atenei, †1957)1, ca reprezentant al Bisericii oficiale, și ierarhii vechi-calendaristi, fostul mitropolit de Florina, Sfântul Hrisostom Kavourides (†1955)2, și episcopul Policarp Liosis de Diavleia (†1996, ulterior mitropolit de Sisanion și Siatista).3

    Începutul a fost marcat de publicarea unui articol al lui Dorotheos al Larisei, intitulat „Statutul canonic-juridic al problemei vechi-calendariste în Grecia”, într-o revistă științifică de prestigiu a vremii.4 În acest articol, autorul încearcă să demonstreze că problema calendarului este una astronomică și nu dogmatică, caterisirile clericilor vechi-calendaristi sunt valide și că, dacă aceștia continuă să săvârșească slujbe, se fac vinovați de „uzurpare de autoritate” și pot fi urmăriți penal; că vechi-calendaristii nu sunt nici eretici, nici schismatici și, prin urmare, se află sub jurisdicția Bisericii oficiale, față de care sunt datori cu ascultare; că nu au dreptul de a constitui o comunitate religioasă separată, pentru a nu exista două Biserici într-o singură țară; și, în final, că în 1924 nu a fost adoptat calendarul gregorian, ci pur și simplu au fost adăugate 13 zile pentru a restabili data echinocțiului de primăvară.

    Un răspuns imediat i-a fost adresat lui Dorotheos al Larisei de către conducătorul vechi-calendariștilor, Sfântul Hrisostom, fost mitropolit de Florina, și el cu o înaltă pregătire teologică,5 în lucrarea sa intitulată „Combatere a tratatului despre calendar al Înaltpreasfințitului Mitropolit Dorotheos Kottaras publicat în revista lunară „Arhiva Dreptului Canonic și Bisericesc”.6

    În replică, Sf. Hrisostom arată mai întâi că problema calendarului ar fi, într-adevăr, una astronomică și nu dogmatică doar dacă ar fi analizată dintr-o perspectivă astronomică, nu ecleziastică. Biserica însă a respins de mai multe ori în trecut schimbarea calendarului tocmai pentru că a analizat această problemă din punct de vedere bisericesc, considerând că servește scopuri străine Ortodoxiei, precum dezbinarea unității eclesiale, prozelitismul papistaș, confuzia în tipicul și uniformizarea sărbătorilor și posturilor. Apoi, el demonstrează că depunerea din treaptă a unui cleric vechi-calendarist nu are temei canonic, iar chiar și dacă s-ar presupune ipotetic o oarecare valabilitate, ea tot nu este definitivă, întrucât o astfel de decizie trebuie să parcurgă toate treptele căilor legale de atac, fiind supusă apelului în fața unui Mare Sinod Local sau chiar a unuia Ecumenic, datorită naturii cauzei, care nu privește o abatere morală sau personală, ci o divergență eclesială. Totodată, explică de ce refuzul clericilor vechi-calendariști de a primi „caterisirea” nu constituie „uzurpare de autoritate”, remarcând în schimb că adevărata vină de caterisire o au aceia care „cu cuget ușor trec la reforme ale rânduielilor bisericești de autoritate pan-ortodoxă și semnificație universală fără un Sinod pan-ortodox, fără a ține cont de dezbinarea Bisericilor și de scandalizarea creștinilor ortodocși”.7

    În continuare, îi mulțumește lui Dorotheos al Larisei pentru confirmarea că vechi-calendariștii nu sunt nici eretici, nici schismatici, dar explică și că aceștia nu sunt datori să asculte de deciziile ierarhiei oficiale, pentru a nu deveni co-responsabili cu ea pentru inovația calendaristică arbitrară și necanonică. Este de acord cu el și în privința indestructibilității Preoției și apără valabilitatea Sfintelor Taine săvârșite de vechi-calendariști. Nu omite nici să abordeze problema libertății de conștiință religioasă, denunțând persecuțiile prelungite asupra vechi-calendariștilor și, respingând argumentul privind existența a două Biserici într-o singură țară, formulează o declarație limpede de conștiință eclesiologică, scriind că „până la rezolvarea validă și canonică a problemei calendarului, care este într-adevăr disputată, așa cum mă grăbesc să afirm înaintea viitorului Sinod pan-ortodox, nu se creează o a doua Biserică, ci o minoritate a Bisericii care se desparte de majoritatea ierarhiei și continuă Biserica greacă istorică, care a fost sfâșiată de inovația calendarului dusă la extrem”.8

    În final, referindu-se la argumentul că ierarhia nu a adoptat calendarul gregorian, ci doar a corectat calendarul iulian, el indică existența unei recunoașteri oficiale contrare (face referire la o declarație a patriarhului Grigorie VII al Constantinopolului). În încheiere, îi asigură pe Dorotheos al Larisei de sentimentele sale frățești de dragoste și prețuire, oferind astfel o lecție de virtute și un model de comportament pentru orice participant la dialog.

    Dezvoltarea acestui dialog informal a continuat în anul următor (1948), în paginile ziarelor ateniene Empros și Kathimerini.

    Ziarul Empros9, într-un articol intitulat „Biserica lansează un ultimatum”, a publicat interviuri cu ierarhi despre problema calendarului, printre care și Dorotheos al Larisei și Sfântul Hrisostom al Florinei. Primul a repetat din nou că Biserica Greciei nu a adoptat calendarul gregorian, ci a corectat calendarul iulian; că problema calendarului nu este una dogmatică; că vechi-calendariștii nu sunt nici eretici, nici schismatici (și, din acest motiv, sunt obligați să asculte de deciziile Ierarhiei); și că vechi-calendarismul este „însăși religia ortodoxă” (!), și, deci, nu este protejat constituțional ca religie separată și, în consecință, Statul trebuie să suprime rebeliunea vechi-calendariștilor nesupuşi!

    Sfântul Hrisostom, dimpotrivă, a subliniat că introducerea noului calendar poate fi într-adevăr o chestiune indiferentă în privința timpului pentru Stat și Societate, dar pentru Biserică este o chestiune de înțelegere și unitate între Bisericile Ortodoxe Locale în cadrul Cultului Divin. Din acest motiv, precum și pentru a rezista prozelitismului papal, Biserica Ortodoxă a respins timp de secole noul calendar. În plus, el subliniază că dezbinarea unității ortodoxe cauzată de inovația calendaristică contravine articolului 9 din Simbolul Credinței. Pentru a susține acest lucru, el apelează și la opiniile unor profesori experți (atât în Drept, cât și în Teologie, printre care și Arhiepiscopul Hrisostom Papadopoulos, care, deși inițial s-a opus, a introdus câțiva ani mai târziu noul calendar), care făceau referire la unitatea Bisericii. În cele din urmă, respinge acuzația conform căreia cei aproximativ un milion de vechi-calendariști de atunci ar fi rebeli, susținând dimpotrivă că ei sunt chiar stâlpii Ortodoxiei.

    Câteva zile mai târziu, Sfântul Hrisostom al Florinei a compus un text care a fost semnat de către Sinodul Bisericii Ortodoxe de Stil Vechi (vechi-calendariste), compus atunci din el însuși ca Președinte, Hristofor Hatzis din Megara (†1973, ulterior mitropolit de Dryinoupolis, Pogoniani și Konitsa) și Policarp de Diavleia, sub titlul „Comentarii asupra interviurilor Preafericitului Arhiepiscop al Atenei și ale Înaltpreasfințiților Mitropoliți ai Ioanninei și Larisei cu privire la vechi-calendarism”, publicat în ziarul Kathimerini.10

    În acest text, inițial (pornind de la recunoașterea ierarhilor nou-calendariști că noul calendar a fost introdus sub presiunea guvernului de atunci), ierarhii vechi-calendariști observă că Ierarhia nu este absolvită de responsabilitățile ei, întrucât este obligată să fie păzitoare și păstrătoare a tradițiilor și să nu cedeze în fața niciunei presiuni guvernamentale, pentru a nu scandaliza turma Ortodoxiei printr-o astfel de atitudine.11 În continuare, resping seriozitatea argumentului des întâlnit conform căruia, dacă problema calendarului nu este o dogmă, schimbarea acestuia este permisă — chiar și în moduri care provoacă dezordine în Biserică. Apoi, îi laudă pe mitropoliți pentru sinceritatea mărturisirii lor că vechi-calendariștii nu sunt nici eretici, nici schismatici, ci ortodocși care au întrerupt comuniunea cu inovatorii „pentru a nu se face și ei răspunzători înaintea întregii Biserici pentru această inovație”; prin urmare, nu ei trebuie etichetați drept rebeli… Textul se încheie cu observații și un apel călduros pentru restabilirea calendarului iulian în Biserica Greciei, atât din motive bisericești, cât și naționale. Din păcate, această voce a rămas din nou neauzită, iar doi ani mai târziu au început teribile persecuții împotriva vechi-calendariștilor, desfășurate de către Biserică și guvernul de atunci al… liberalilor.

    Dorotheos al Larisei a revenit asupra subiectului după trei ani, cu articolul său „Observații asupra opiniei profesorilor referitor la problema vechi-calendaristă”.12 Ocazia a fost determinată de Opinia publicată de profesorii de drept Georgios Rammos, Christos Sgouritsas și Konstantinos Tsatsos, la cererea Bisericii oficiale, în care se recunoștea că Biserica Greciei a adoptat calendarul gregorian și se exprima, de asemenea, poziția că preoția este anulată de caterisire și că, în consecință, clericii vechi-calendaristi, pentru a fi primiți în Biserica oficială, trebuie rehirotoniți. Dorotheos al Larisei a reiterat încă o dată opinia că Biserica Greciei nu a adoptat calendarul gregorian, întrucât nu a modificat data Paștelui13, ci doar a corectat calendarul iulian prin eliminarea a treisprezece zile. Cu privire la problema rehirotonirii după caterisire, el condamnă opinia neteologică a celor trei juriști menționați și demonstrează, cu argumente bazate pe Sfintele Canoane, precum și pe practica Bisericii, indestructibilitatea preoției și, în consecință, nelegitimitatea rehirotonirii.14

    Cu ocazia acestui nou text al lui Dorotheos al Larisei, ierarhii Sfântul Hrisostom al Florinei și Policarp de Diavleia au redactat răspunsuri speciale. Sfântul Hrisostom, care în acel moment se afla în exil din pricina luptei sale pentru calendarul vechi, a scris și trimis un răspuns intitulat „Răspuns la tratatul despre calendarul bisericesc al Înaltpreasfințitului Mitropolit Dorotheos al Larisei”, care a fost publicat simultan la Atena și Larisa.15 În această lucrare, Sfântul Hrisostom respinge, pe de o parte, încă o dată ideea unei presupuse diferențe între calendarul gregorian și așa-numitul „iulian îndreptat”;16 iar pe de altă parte, îl laudă pe Dorotheos al Larisei pentru calitățile sale academice și își exprimă acordul deplin cu punctele de vedere ale acestuia cu privire la indestructibilitatea Preoției și canonicitatea clerului vechi-calendarist.

    Referitor la primul punct, Sfântul Hrisostom al Florinei observă că termenul de „îndreptare” nu corespunde realității, deoarece ambele calendare sunt astronomic greșite; așadar, prin adăugarea celor treisprezece zile nu a avut loc o „corectare”, ci o asimilare la calendarul gregorian, din moment ce datele acestuia coincid acum complet cu cele ale așa-numitului „iulian îndreptat”! În plus, folosirea a două calendare (calendarul gregorian pentru sărbătorile fixe și calendarul iulian pentru sărbătorile mobile dependente de Pascalie) creează probleme serioase în Tipic. Acest fapt va forța în cele din urmă Biserica Greciei fie să adapteze Pascalia la calendarul gregorian (încălcând astfel Sfintele Canoane privitoare la stabilirea Paștelui), fie să revină la calendarul iulian. De asemenea, el menționează că așa-numitul „Congres Pan-Ortodox” din 1923 prevedea chiar și o schimbare a Pascaliei, indicând clar că scopul inovației nu era o pretinsă corectare, ci apropierea Ortodocșilor de eterodocșii din Apus, așa cum a mărturisit chiar inițiatorul acesteia (și președinte al așa-numitului Congres Pan-Ortodox din 1923), infamul Meletie Metaxakis. Mai mult, continuă Sfântul Hrisostom, dacă ținem cont și de opiniile multor cercetători care susțin că în cele din urmă calendarul iulian are mai puține erori decât cel gregorian, atunci poate că termenul „corectare” ar trebui înlocuit cu „înrăutățire”17…

    Referitor la a doua parte, Sfântul Hrisostom al Florinei îl laudă călduros pe Dorotheos al Larisei, scriind, printre altele, următoarele: „Suntem cu adevărat recunoscători autorului Preasfințit, care, prin cele dezvoltate foarte corect și convingător în a doua parte a tratatului său, a făcut deplină dreptate clericilor vechi-calendariști pretins caterisiți, care susțin că hirotoniile și lucrările lor sacramentale își păstrează valabilitatea deplină; căci ele izvorăsc, așa cum scrie cu dreptate Înaltpreasfinția Sa, din Taina Preoției, pe care o poartă deplin.”18

    Este demn de menționat că tratatul de mai sus a fost compus de Sfântul Hrisostom pe 10 decembrie 1951, în locul exilului său, Mănăstirea Ypsilos din Mytilene, unde fusese trimis de furia persecutorie a Bisericii oficiale sub arhiepiscopul Atenei Spiridon Vlachos.

    În aceeași perioadă, Policarp de Diavleia a compus și el un răspuns intitulat „Observații asupra primei opinii formulate de Înaltpreasfințitul Mitropolit Dorotheos al Larisei asupra Opiniei profesorilor G. Rammos, Ch. Sgouritsas și K. Tsatsos cu privire la problema vechi-calendaristă”.19 În acesta, el procedează la o respingere mai aprofundată a punctelor de vedere ale lui Dorotheos al Larisei, deși precizează că „nu dorim să punem la îndoială credibilitatea academică a Înaltpreasfințitului Mitropolit al Larisei, pe care îl prețuim sincer atât pentru înalta sa pregătire teologică, cât și pentru simplitatea și bunătatea sa personală.”20

    În debutul tratatului său, Policarp de Diavleia subliniază că Biserica Ortodoxă, prin Sinoadele Pan-Ortodoxe din secolul al XVI-lea, a condamnat nu doar Pascalia concepută conform calendarului gregorian, ci și calendarul gregorian însuși — cu atât mai mult atunci când acesta a fost folosit ca instrument de prozelitism de către Biserica Papistașă. Cu privire la afirmația că calendarul gregorian este diferit de „iulianul revizuit”, el observă, pe de o parte, că cele două calendare sunt identice, iar pe de altă parte citează extrase din documente oficiale care fac trimitere explicită la unificarea calendarului civil (adică gregorian) cu cel bisericesc. Astfel, el concluzionează că „afirmația Înaltpreasfinției Voastre potrivit căreia Biserica Greciei nu a introdus calendarul gregorian în cultul său sacru, ci a corectat pur și simplu calendarul iulian adăugând treisprezece zile, este comparabilă cu raționamentul celor care susțin că numele Yannis sau Giannakis este diferit de Ioannis.”21

    El citează apoi o mulțime de decizii bisericești din perioada 1583–1923 prin care Biserica Ortodoxă a respins reforma calendarului din numeroase motive. În concluzie, el subliniază că, deși Biserica Greciei poate că nu a modificat data Paștelui, ea a încălcat totuși Canonul Pascal, creând „neregularități în calendarul său, mai ales în ceea ce privește sărbătorile și posturile legate de Pascalie, întrucât calendarul sărbătorilor se bazează pe o regulă, iar Pascalia pe alta.”22

    Amândoi ierarhii vechi-calendaristi își încheie textele cu rugăciuni și un îndemn la pocăință. La scurt timp, Sfântul Hrisostom al Florinei s-a întors din exil și a adormit în Domnul, luptând singur pe „ramparturile de diamant” ale Ortodoxiei; Policarp de Diavleia s-a alăturat (din motive care nu sunt relevante aici și fără a-și abandona convingerile) Bisericii oficiale — fără a fi nici măcar rehirotonit —, în timp ce Dorotheos al Larisei a devenit următorul Arhiepiscop al Atenei, succedându-i persecutorului său Spiridon Vlachos și inaugurând o nouă perioadă de mai mare moderație față de vechi-calendarism, care, totuși, s-a dovedit a fi de scurtă durată din cauza morții sale subite la doar un an după preluarea funcției.

    Sursa: https://orthodoxmiscellany.blogspot.com/2025/05/a-dialogue-on-calendar-issue.html

    1. Pentru informații despre persoana sa, vezi Konstantinos Mourtzanos (în prezent Arhimandritul Ignatios), Dorotheos Kottaras. Din Larisa, Arhiepiscop al Atenei: http://ikee.lib.auth.gr/record/134329/files/GRI-2014-12354.pdf. ↩︎
    2. Pentru informații despre persoana sa, vezi Elias Angelopoulos–Dionysios Batistatos, Fostul Mitropolit al Florinei Hrisostomos Kavourides — Luptător pentru Ortodoxie și Neam, Atena, 1981; Stavros Karamitsos, Mărturisitorul contemporan al Ortodoxiei, Atena, 1990; Nikolaos Mannis, Ultimul mitropolit grec al Macedoniei de Nord: https://poimin.gr/o-telefteos-ellinas-mitropolitis-tis-vorias-makedonias ↩︎
    3. Pentru informații despre persoana sa, vezi Dionysios N. M. (Anatolikiotis), Ierarhul iubirii, Pireu, 2002. ↩︎
    4. Arhiva de Drept Canonic și Bisericesc, Anul II [1947]. ↩︎
    5. Dorotheos a fost absolvent al Facultății de Teologie din Atena, iar Hrisostomos a fost absolvent al Facultății de Teologie din Halki. ↩︎
    6. Atena, decembrie 1947. ↩︎
    7. Ibidem, p. 15. ↩︎
    8. Ibidem, pp. 25–26. ↩︎
    9. 19-6-1948. ↩︎
    10. 27-6-1948. ↩︎
    11. Ce observație cât se poate de actuală! ↩︎
    12. Arhiva de Drept Canonic și Bisericesc, Anul VI [1951]. ↩︎
    13. Situație diferită de România, unde data Paștelui nu a fost schimbată o dată, ci de două ori. ↩︎
    14. Prin prezentarea acestor puncte de vedere, Dorotheos al Larisei a confirmat poziția Sinodului vechi-calendarist, care în august 1948 a emis documentul „Plângere împotriva Mitropolitului Panteleimon Fostinis al Chiosului pentru rehirotonirea preoților.” ↩︎
    15. Titlul ediției publicate în Larisa este ușor modificat, astfel: „Răspuns la tratatul Înaltpreasfințitului Mitropolit Dorotheos Kottaras al Larisei despre problema vechi-calendaristă.” ↩︎
    16. La urma urmei, exact aceasta a fost susținerea inițiatorului calendarului gregorian: că este calendarul iulian «corectat»! ↩︎
    17. Pentru mai multe dovezi în sprijinul poziției Sfântului Hrisostom al Florinei, vezi Nikolaos Mannis, Iulian revizuit sau gregorian defectuos?
      http://krufo-sxoleio.blogspot.com/2012/12/blog-post_9496.html ↩︎
    18. Ed. Atena, p. 13; Ed. Larisa, p. 12. ↩︎
    19. Volos, 1952. ↩︎
    20. Ibidem, p. 4. La fel ca Sfântul Hrisostom al Florinei, Policarp de Diavleia oferă lecții de virtute și noblețe, prețioase pentru urmașii lor și mustrătoare pentru prigonitori. ↩︎
    21. Ibidem, p. 8. ↩︎
    22. Ibidem, p. 18. ↩︎

  • Interpretarea și documentarea Patristică asupra termenilor „potențial” și „în fapt”

    Despre „potențial” și „în fapt”, vezi notele de subsol din Pidalion (Editura AMD, 2015), paginile 32 și 696, precum și lucrarea Epitome a Sfintelor Canoane, a monahului colivad Neofit Kavsokalivitul (secolul al XVIII-lea), editată de ieromonahul Teodoret (Mavros), Ed. Astir, 1999.

    În fragmentele următoare, prin „prima persoană” se înțelege sinodul care a condamnat deja o anumită inovație. De exemplu, în cazul noului calendar, sunt avute în vedere Sinoadele din secolul al XVI-lea care au condamnat „calendarul nou”. Prin „a doua persoană” se înțelege sinodul ce trebuie convocat pentru a pune în aplicare Sfintele Canoane, adică pentru a condamna „a treia persoană”, anume inovatorii. Să vedem ce spun exact textele citate:

    1. În nota de subsol 22 la Canonul Apostolic 3, Sfântul Nicodim Aghioritul scrie:

    „Trebuie să știm că certările ce le poruncesc Canoanele, adică acestea: să se caterisească, să se afurisească și să se anatematisească, acestea după meșteșugul gramaticii a treia persoană care nu este de față, la care spre a se da porunca acesta de nevoie trebuie a fi a doua persoană, o tâlcuiesc mai bine. Canoanele poruncesc soborului episcopilor celor vii să-i caterisească pe preoți, sau ori să afurisească, ori să anatematisească pe mireni, când calcă Canoanele. Însă, dacă soborul nu va pune în lucrare caterisirea preoților, ori afurisirea, anatematisirea mirenilor, preoții aceștia și mirenii, nici caterisiți nu sunt cu lucrul nici afurisiți, ori anatematisiți. Învinovățiți sunt însă, aici spre caterisire, ori afurisire, ori anatematisire, iar acolo spre Dumnezeiasca osândă.” (Sublinierea în original.)

    1. La pagina 696(Aici este vorba despre versiunea în greacă întrucât în versiunea în română nu există această interpretare), Sfântul Nicodim, interpretându-l pe Sfântul Ghenadie împotriva simoniacilor, scrie:

    „Unii acuzatori ai clerului, care spun că nu mai există Preoție în prezent, deoarece majoritatea sunt hirotoniți pe bani, se bazează pe cuvintele acestui Sfânt și susțin că nu doar Sfântul însuși și Sinodul său zic: să fie lepădat — adică vorbind la imperativ, care, fără mijlocirea celei de-a doua persoane, este gramatical nevalid —, ci adaugă și expresia este lepădat, și aceasta fără ca respectivul să fi fost caterisit de alții. Dar să asculte următoarele: expresia să fie (ἔστω) se înțelege că acea persoană devine în mod real și penal lepădată de către Sinodul care pune în aplicare Canoanele dumnezeiești; în timp ce expresia este (ἔστιν) se înțelege că acea persoană este lepădată potențial, în ce privește vina. Căci, dacă cele două expresii ar fi sinonime, atunci la ce bun ar fi existat ambele? Dacă este ar fi suficient, la ce bun să fie? Una se referă la viitor, cealaltă la prezent, și astfel se află în opoziție. Totuși, în timp ce spunem acestea, nu putem trece sub tăcere că este într-adevăr un lucru înfricoșător ca cineva să fie hirotonit pe bani — lucru pe care Sfântul îl declară categoric și definitiv: că astfel de oameni sunt imediat lepădați de Preoție.” (Sublinierea în original.)

    1. În lucrarea Epitome a Sfintelor Canoane, citim următoarele:

    „Trebuie remarcat că al Șaptelea Sinod, spre finalul primei sesiuni, afirmă că al Șaselea nu a respins hirotoniile făcute de învățătorii ereziei monotelite, întrucât majoritatea celor prezenți [la sinod] fuseseră hirotoniți de ei. Așadar, trebuie luat în considerare cum se împacă aceasta cu Canonul Apostolic 68, care respinge categoric hirotonia făcută de eretici, și cu epistola Sf. Vasile cel Mare către Nicopolitani… Căci președinții Sinodului al Patrulea, Anatolie al Constantinopolului și Maxim al Antiohiei, au fost hirotoniți de Dioscor al Alexandriei, un monofizit, care la acel moment nu fusese încă condamnat sinodal ca eretic. De asemenea, unii dintre participanții la Sinodul al Șaselea care fuseseră hirotoniți de monoteliti — Serghie, Pir, Petru și Pavel —, după hirotonia lor, s-au adunat și i-au anatematizat pe aceștia ca eretici… Cu toate acestea, Sinodul al Șaptelea a acceptat hirotoniile făcute de eretici care nu fuseseră încă examinați sinodal… Nici Meletie al Antiohiei, care a prezidat Sinodul al Doilea, nu fusese hirotonit de altcineva decât de arieni. Totuși, Meletie nu a fost lipsit de hirotonie.” (pp. 63–64, cu accent pe ideea principală)

    Și mai departe:

    „Să nu fie nimeni dintre cei acuzați caterisit înainte de judecată sau în absență, fără o chemare triplă, ci să fie chemat în scris sau prin doi egali spre a răspunde la acuzațiile aduse și a fi prezent la audiere… Căci acele [forme imperative] exprimate la persoana a treia, indicând porunca în absența persoanei, necesită în mod necesar o a doua persoană pentru transmiterea poruncii. Iar dacă o a doua persoană nu este primită, atunci imperativul la persoana a treia devine invalid… Astfel, decretele sfinte, deși posedă o autoritate de netăgăduit, nu o au de la sine și imediat, ci pentru că sunt adresate unei a treia persoane; prin urmare, primirea de către a doua [persoană] este necesară, pentru a transmite — sau mai degrabă a pune în aplicare asupra celei de-a treia — porunca primei persoane. Dacă a doua persoană nu acționează pentru a pune în aplicare asupra celei de-a treia porunca emisă de prima, a treia nu este în fapt afectată de porunca primei, nici în ceea ce privește efectul, nici pedeapsa… Imperativele referitoare la viitor nu poartă sensul prezentului… Astfel, și preoții care nu au fost caterisiți canonic — zic: înainte de judecată — sunt, prin natura lucrurilor, necaterisiți pentru moment… Și cum a stabilit Sinodul Trulan(în canonul al treilea) că și aceia pe care Canoanele Apostolice 17 și 18 îi declară imediat caterisiți — după rătăcirea acuzatorilor clerului — nu sunt cu nimic mai puțin slujitori decât înainte? Faptul că legile zac neaplicate când nu sunt revendicate este arătat și de dumnezeiescul Hrisostom…” (Capitolul 12, Despre „Potențial” și „În fapt” în Canoanele Sfinte, pp. 167–170, cu accent)

    Sursa: https://orthodoxmiscellany.blogspot.com/2025/05/patristic-interpretation-and.html

  • Harul Divin și Îngrădirea

    de Nikolaos Mannis

    Ori de câte ori o erezie și-a făcut apariția în Biserică, potrivit a tot ceea ce citim în istoria Bisericii, ortodocșii au întrerupt în mod prompt (sau treptat, într-un interval de timp rezonabil) comuniunea cu exponenții ereziei; adică au procedat la îngrădirea de aceștia.

    Ortodocșii care s-au îngrădit nu s-au mulțumit doar cu întreruperea comuniunii, ci au întreprins o luptă majoră și sfântă pentru înăbușirea ereziei, prin condamnarea ei și prin îndepărtarea ereticilor nepocăiți din Biserică, prin convocarea unui Sinod Mare[n. tr. Pan-Ortodox]. Acest Sinod Mare constituia încununarea acelei lupte sfinte.1

    Nicăieri în istoria Bisericii nu citim că ar fi fost făcută vreo legătură între Harul dumnezeiesc și îngrădire. Îngrădirea se făcea pentru ca ortodocșii să nu devină părtași la erezie! Modul în care Biserica primea înapoi, în sânul ei, pe ereticii condamnați de un Sinod Mare era stabilit de acel Sinod însuși.(Despre primirea ereticilor, în general, a se vedea în mod special Sinoadele Ecumenice al II-lea și al VII-lea.)

    Această legătură între existența sau inexistența Harului dumnezeiesc (și, în consecință, între validitatea sau nevaliditatea Sfintelor Taine) și îngrădire a fost făcută abia în epoca recentă, pentru prima dată, în legătură cu cea mai recentă mare erezie care a lovit Biserica — ecumenismul, panerezie ce continuă să o lovească până astăzi.

    Astfel, după inovația calendaristică din 1924, primul pas semnificativ în aplicarea practică a ecumenismului, o parte dintre ortodocșii îngrădiți, care au refuzat să accepte noul calendar, au afirmat că Biserica de Stil Nou nu mai are Har dumnezeiesc și că Sfintele ei Taine sunt nevalide. Această părere a fost ridicată la rang de dogmă a Credinței, iar toți cei care nu o acceptau erau considerați excomunicați. În acest mod, din nefericire, a luat naștere celebra schismă matheistă, a cărei a 80-a aniversare este comemorată în acest an.2

    Mateiții, făcând pentru prima dată o legătură între două lucruri fără legătură între ele, adică între Harul dumnezeiesc și îngrădire, susțineau că, dacă Tainele inovatorilor ar fi valide, atunci îngrădirea de ei ar fi greșită. Părintele Evghenie Tombros3 scria, referindu-se la această chestiune: „Dacă [cei de Stil Nou] au Har, pe ce canon ne vom sprijini pentru a lepăda această Biserică? Și de ce să o lepădăm, dacă are Har și ne putem mântui și acolo? În acest caz, de ce să mai suferim persecuții, hărțuiri, osteneli, întemnițări, exil și lipsuri – toate în zadar?”

    Această opinie a pătruns în rândul multor membri ai Sinodului succesorilor Sfântului Hrisostom cel Nou al Florinei. Astfel, unul dintre cei influențați de ideile matheeiților, părintele Marcu Chaniotis, a afirmat în același duh: „De ce să părăsim Biserica de stil nou, dacă are Har?”

    În zilele noastre, această idee a influențat și pe unii dintre cei care, mai recent, s-au îngrădit de Biserica de stil nou. Părintele Eftimie Trikamenas4, de pildă, folosindu-se în mod greșit de cuvintele Sfântului Teodor Studitul (vezi mai jos), scrie: „Sfântul Teodor Studitul a fost foarte clar în opoziția sa față de tainele ereticilor din vremea lui; după ce mărturisitorii Ortodoxiei s-au îngrădit, el a învățat că acele taine sunt nevalide. A susținut aceeași poziție clară și în ceea ce privește bisericile ereticilor, învățând că, după o acceptare oficială a ereziei, Îngerul Păzitor al acelei biserici se retrage, iar ea devine o casă obișnuită, lipsită de orice sfințenie. Așadar, este limpede că, pentru Sfânt, îngrădirea înseamnă că te îndepărtezi de ceva care a căzut și s-a transformat, și nu că părăsești ceva ce, deși a căzut în ceea ce privește credința, păstrează totuși lucrarea mântuitoare și sfințitoare a Harului Duhului Sfânt în Sfintele Taine. Căci dacă energia sfințitoare [a Harului] se păstrează în Taine, cum este posibil să ne retragem prin îngrădire, atâta timp cât Duhul Sfânt nu S-a depărtat de la acele Taine sau de la acele Biserici, și astfel să ne arătăm mai „regi decât Regele”? Și de ce ar trebui Duhul Sfânt să aștepte și să nu Se retragă decât după hotărârea noastră sinodală, care, potrivit acestei logici, ar impune modul retragerii Sale?”

    Părintele Epifanie Teodoropoulos5 avea același mod de a gândi despre legătura dintre Harul dumnezeiesc și îngrădire, cu deosebirea că folosea această legătură în sens opus, pentru a ataca pe ortodocșii vechi-calendariști îngrădiți. În cunoscuta sa carte Cele două extreme, el scrie: „Dacă cei de stil nou au Taine valide, dacă Biserica Greciei are Har, atunci într-adevăr este o Biserică Ortodoxă, o Biserică a lui Hristos, iar oricine se desparte de ea devine schismatic.”

    Din păcate, această legătură necugetată dintre Harul dumnezeiesc și îngrădire, în diferitele ei interpretări, a influențat multe persoane, printre care și pe distinsul părinte Gheorghe Metallinos6. Acesta îi scria într-o scrisoare părintelui Theodoret (Mavros)7, care îl îndemna la îngrădire: „Din moment ce sfințirea există și în [Biserica] de stil nou, sunt convins că acolo există și Har, și deci și posibilitatea de mărturisire și mântuire.” În alt loc, el mai scria: „Văzând că sfințenia Bisericii mele rămâne necoruptă, am încredințarea că nu m-am rupt de Sfinții noștri și că Harul treimic lucrează și asupra noastră, nu prin vrednicia noastră, ci pentru mântuirea poporului nostru («Dumnezeu nu rânduiește toate, dar lucrează prin toate», cum spune Sf. Ioan Gură de Aur). Nu scriu acestea ca să vă provoc – vă respect hotărârea [de îngrădire] –, ci pentru a-mi justifica ezitarea…”8

    Această legătură neinspirată a produs pierderi tragice în lupta sfântă împotriva panereziei ecumenismului. O parte dintre ortodocși (adică mateiții) s-au rupt de ceilalți luptători de 80 de ani încoace; o altă parte (cei care „luptă” din interior) se opun acelorași mărturisitori ortodocși, pe care îi percep drept „extremiști”, în timp ce ei înșiși sunt în comuniune cu panerezia ecumenistă; iar o a treia parte, care nu dorește să se angajeze în lupta cea sfântă, se mulțumește cu ideea că „există Har” în Biserica de stil nou.

    Tuturor acestor curente, Sfinții contemporani Hrisostom al Florinei și Ieromonahul Teodoret (Mavros) le opun învățătura ortodoxă pe acest subiect, arătând că această concepție este greșită și primejdioasă pentru lupta vechi-calendaristă.

    Sfântul Hrisostom cel Nou a subliniat că ortodocșii trebuie „să rupă comuniunea bisericească cu inovatorii, chiar înainte de o judecată sinodală, ca nu cumva să fie și ei vinovați înaintea întregii Biserici”9, remarcând că mentalitatea mateiților, privind pierderea Harului dumnezeiesc și invaliditatea Tainelor, urmărește „pe de o parte, atragerea altor convertiți către calendarul vechi, agitând invaliditatea Tainelor celor de pe nou drept sperietoare, iar pe de altă parte, păstrarea acestor adepți, mai ales a celor naivi și căldicei, în lupta noastră sfântă.”10

    Răposatul părinte Teodoret a scris multe texte lămuritoare, în care a respins atât pozițiile mateiților și ale celor influențați de mentalitatea acestora, cât și pe cele ale adepților părintelui Epifanie și ale nou-calendaristilor conservatori: „Existența Harului nu garantează mântuirea. Cineva poate foarte ușor să se împărtășească ipostatic cu «Trupul și Sângele lui Hristos» și, cu toate acestea, să sufere chinurile iadului! Dovadă sunt cuvintele Domnului din Evanghelie, potrivit cărora cei care săvârșesc minuni, semne și profeții, dacă nu au virtute personală, vor suferi osânda iadului! (Matei 7, 21-23). Așadar, precum săvârșirea minunilor nu înseamnă asigurarea mântuirii, tot așa nici existența Harului în Biserica de pe nou nu impune – ba dimpotrivă, nu permite – părtășia cu ea, atâta timp cât ea promovează rătăcirea și inovația.”11

    „Părintele Evghenie [vezi nota 4 de mai sus] întreabă cu vehemență: «Pe ce Canon ne vom baza, deci, ca să ne dezicem de această Biserică», dacă cei de pe nou au Har? Ce poate fi mai naiv sau mai anti-tradițional decât această întrebare? Cu siguranță nu a citit niciodată minunatele cuvinte ale Sfântului Nicodim Aghioritul, care în lucrarea sa Despre împărtășirea deasă, scrie următoarele, deosebit de potrivite cu cazul nostru: «Timpul nu-mi va ajunge să enumăr nenumăratele exemple ale multor Sfinți care au suferit necazuri și moarte pentru rânduielile și Canoanele Bisericii».12

    Cu alte cuvinte, pentru fiecare Canon călcat în picioare, pentru fiecare instituție bisericească ce constituie o tradiție a Sfintei Ortodoxii și care este violată, credinciosul este chemat să reacționeze și chiar să-și verse sângele pentru a opri lucrarea inovatorilor. Ar fi cu adevărat o nebunie ca cei credincioși să aștepte mai întâi ca Tainele Bisericii inovatoare să se piardă (și cum ar fi înștiințați despre aceasta?), și abia apoi să reacționeze, abdicând de la responsabilitățile lor.”13

    [Într-o scrisoare către un alt cleric, părintele Theodoret scrie:] „Care Sfânt Părinte a emis vreodată o astfel de proclamație, părinte Marcu, și anume că dacă există Har, nu ar trebui să ne retragem din Biserică, chiar dacă Păstorii ei inovează călcând în picioare sfintele Canoane și toate tradițiile cinstite ale Ortodoxiei? Oare nu tună Sfântul Nicodim în lucrarea sa Despre împărtășirea deasă, spunând că: «Nu-mi ajunge timpul să enumăr nenumăratele exemple ale foarte multor Sfinți care au suferit lipsuri și moarte pentru rânduielile și Canoanele Bisericii»?

    Dar chiar și înainte de Sfântul Nicodim, oare nu marele Atanasie Parios, împreună cu dumnezeiescul Hrisostom, laudă poporul credincios din Constantinopol care a îndurat iadul pe pământ deoarece nu a vrut să accepte pe altcineva pe tronul nedrept alungatului Hrisostom, Arhiereul lor? «Unii au fost bătuți, alții aruncați în temniță; alții au fost uciși — unii în fapt, alții doar cu voința… — preferând să facă și să sufere orice, numai să nu se împărtășească cu nelegiuirea celor care au cutezat asemenea lucruri.»14 Auziți, părinte Marcu? Au răbdat toate acestea «pentru a nu se împărtăși», și totuși nu s-a vorbit despre pierderea Harului de către cei aflați de partea opusă a Sfântului Părinte. Iar Hrisostom continuă: «Spune-mi, sunt acestea lucruri mici, când Biserica câștigă o așa mare ceată de Mucenici? Căci toți aceștia sunt Mucenici.»

    Auziți, preacucernice Părinte? Sfântul Hrisostom socotește ca Mucenici pe toți cei care nu s-au împărtășit cu călcătorii unui singur Canon sfânt. Niciodată aceștia nu și-au închipuit să proclame ceea ce dumneavoastră și urmașii dumneavoastră afirmați: «De vreme ce este Har, de ce să nu ne împărtășim cu cei care au introdus inovația calendarului?» Sau vă îndoiți că exista Har la prigonitorii Sfântului Părinte, dat fiind că conducătorul lor și succesorul, Arsachie, a ajuns Sfânt?”15

    [Într-un alt loc, părintele Theodoret scrie că:] „Argumentul [părintelui Epifanie Theodoropoulos] este fundamental înșelător și viclean. Aceasta pentru că este posibil ca un singur episcop sau o singură Biserică să aibă Har, dar să fie potențial schismatică sau eretică — o învățătură pe care însuși părintele Epifanie o acceptă! Credinciosul care se împărtășește din Potirul unei astfel de Biserici Îl primește pe Hristos, dar spre osândă și nu spre luminare și îndumnezeire, așa cum se întâmplă întotdeauna cu cei care se împărtășesc cu nevrednicie. Această osândă va fi diferită ca natură, în funcție de gradul de conștientizare al rătăcirii. În consecință, atunci când un credincios ortodox, fie el mirean sau cleric, se retrage dintr-o astfel de Biserică potențial schismatică sau eretică și rupe orice comuniune cu ea, el nu devine schismatic, ci este, potrivit învățăturii sfintelor Canoane, vrednic de laudă!”16.

    Dar și alții, precum regretatul teolog Aristotelis Delembases, au demonstrat din scrierile Părinților lipsa oricărei legături între Harul dumnezeiesc și întreruperea comuniunii. Iată două extrase grăitoare din scrierile sale: «Dacă ne-am îngrădit, adică ne-am separat și nu ne împărtășim cu Tainele ereticilor care s-au abătut de la Ortodoxie înainte de o hotărâre sinodală (judecată și condamnare), o facem într-un mod plăcut lui Dumnezeu. Nu pentru că Tainele săvârșite de ei nu ar fi lucrătoare, ci pentru ca, împărtășindu-ne cu ei, să nu păcătuim și, astfel, să îmbrățișăm erezia și, neidentificând un eretic ca fiind un eretic, să pricin uim sminteală împreună cu el.» (Καλὴ Ὁμολογία).

    «Îngrădirea de un episcop aflat sub influența ereziei nu are loc pentru că el a pierdut Harul, ci pentru că el a căzut, propovăduind erezia, și din cauza acestei porunci: căci dacă un episcop este „rău”, „pentru credință fugi de el și retrage-te”, poruncește Dumnezeu prin Sfinți.»17

    Cât despre poziția adoptată de părintele Evthymios Trikamenas și cei împreună cu el, singurul lucru care trebuie subliniat este că întreaga lor doctrină eclesiologică despre pierderea Harului și Tainele nevalide se bazează pe o folosire greșită a scrierilor Sfântului Teodor Studitul, care și-a exprimat punctele de vedere în această privință după condamnarea oficială și sinodală a iconoclaștilor de către cel de-al Șaptelea Sinod Ecumenic, căci atunci (în a doua fază a iconoclasmului) a trăit și a mărturisit acest Sfânt Părinte și Mărturisitor al Bisericii.

    Doresc cu sinceritate ca toate cele scrise aici să contribuie la o disociere între cele două chestiuni în discuție, și anume Harul dumnezeiesc și îngrădirea, care nu au legătură una cu alta, astfel încât această despărțire să îi elibereze pe foștii noștri frați dintr-o dureroasă schismă de 80 de ani și pe potențialii noștri frați dintr-o comuniune de moarte cu panerezia [ecumenismului], pentru ca, în cele din urmă, să putem lupta cu toții împreună pentru ziua când Ortodoxia va străluci până la marginile pământului, printr-un Mare Sinod al celor cu adevărat ortodocși.

    Sursa: https://krufo-sxoleio.blogspot.com/

    1. De aici își au originea Sinoadele Ecumenice, care au fost convocate nu — așa cum greșit cred unii — pentru a defini Credința, ci pentru a combate ereziile. Ele au apărat și au protejat Credința deja existentă, pe care Hristos a dăruit-o, Apostolii au propovăduit-o, iar Părinții și Sfinții Bisericii au păstrat-o (cf. Sf. Atanasie cel Mare). ↩︎
    2. Cei trei episcopi din Biserica de Stat a Greciei — între care se numără și Sfântul Hrisostom al Florinei, „Părintele” mișcării — care au respins adoptarea Calendarului papal de către Sfântul Sinod, în al doilea deceniu al secolului trecut, s-au îngrădit și au revenit la respectarea Calendarului Bisericesc tradițional. Pentru a asigura o administrație bisericească acestei Biserici în rezistență, au hirotonit episcop un călugăr atonit plin de râvnă, în scaunul de Vrestina, care, la rândul său, a declarat că Biserica de Stat a Greciei este lipsită de Har, provocând astfel o schismă, care până în ziua de azi este reprezentată de o mică minoritate a vechi-calendariștilor greci. ↩︎
    3. Unul din cei mai vocali apologeți mateiți († 1982). ↩︎
    4. Ieromonah al Bisericii Oficiale a Greciei, părintele Eftimie, s-a îngrădit de ierarhia sa inovatoare și, pentru acest act de conștiință, a fost caterisit în anul 2007. ↩︎
    5. Un ieromonah erudit (†1989), mult respectat pentru realizările sale duhovnicești, părintele Epifanie a fost, paradoxal, și un polemist adesea ofensator și destul de răutăcios împotriva vechi-calendaristilor din Grecia. ↩︎
    6. Un preot erudit și evlavios, fost decan al Facultății de Teologie a Universității din Atena, părintele Gheorghe, a susținut întotdeauna o viziune moderată și un respect empatic față de vechi-calendariștii greci. Câteva dintre studiile sale academice au fost publicate în revista Orthodox Tradition. ↩︎
    7. Un cunoscut zelot athonit și teolog învățat († 2007), a fost profund respectat de regretatul părinte Serafim (Rose) și a fost strâns legat de Biserica Ortodoxă Rusă din Afara Granițelor. A trecut la Domnul înainte de reunificarea acesteia cu Patriarhia Moscovei, pe care nu o susținea. ↩︎
    8. Vezi: http://vasilevousa1453.blogspot.gr/2017/02/blog-post.html ↩︎
    9. “Enciclică Pastorală”, Atena, 1 iunie 1944. ↩︎
    10. „Clarificarea Mitropolitului Hrisostom asupra Enciclicei sale pastorale”, 18 ianuarie 1945. Sfântul Hrisostom considera, în esență, această mentalitate ca fiind, în cel mai bun caz, o tactică, iar în cel mai rău caz, implicit nesinceră și divizatoare. ↩︎
    11. „A doua scrisoare deschisă către Părintele Evghenie Tombros”, Muntele Athos și Atena, 1972. ↩︎
    12. Vezi Ieromonahul Patapie și Arhiepiscopul Hrisostom, Mana din Athos: Problema împărtășaniei dese pe Sfântul Munte la sfârșitul secolului al XVIII-lea și începutul secolului al XIX-lea (Oxford: Peter Lang, 2006), p. 164. ↩︎
    13. Schisma calendarului (Muntele Athos și Atena: 1973), p. 9. ↩︎
    14. Sfântul Ioan Gură de Aur, „Omilie către cei scandalizați de necazuri”, §19, PG 52:518-519, citat de Sfântul Atanasie Parios, Declarație despre adevărul privind tulburările de pe Sfântul Munte, cap. 14. ↩︎
    15. “Al doilea răspuns către Monaul Marcu Chaniotes,” Sfântul Munte, 19 decembrie, 1975. ↩︎
    16. Antidotul, carte în curs de traducere și publicare în limba română. ↩︎
    17. Sf. Ioan Hrisostom, PG 63:231, în scrierea lui Delembasis Πάσχα Κυρίου
      (Paștile Domnului). ↩︎

  • Despre așa-numita „aplicarea automată a canoanelor” și „cădere automată din har”

    În întreaga istorie a tradiției sinodale a Bisericii Ortodoxe, este cu totul nemaiauzit ca un ierarh – sau orice alt slujitor – să fie considerat căzut din treaptă ori părăsit de Harul dumnezeiesc în mod automat, fără o judecată și hotărâre sinodală expresă. Această concepție, potrivit căreia cineva ar fi „părăsit automată de Harul Duhului Sfânt”, nu aparține ecleziologiei ortodoxe, ci este o vedere papistașă, strecurată în răsărit prin influența latină. Ea apare deja formulată în ecleziologia apuseană începând cu secolul al XIII-lea și se sprijină pe concepția francă a primatului papal absolut.

    Această percepție– în limba latină denumită latae sententiae – este menținută în Codul de Drept Canonic al Romei revizuit în anul 1983, fiind expusă în canoanele 1321–1330. Cu alte cuvinte, potrivit acestui sistem, nu mai este necesară nicio judecată sinodală în cazul anumitor păcate grave, printre care ereziile, iar Harul se consideră retras automat. În cazul unui cleric, aceasta echivalează cu o depunere din treaptă automată, fără niciun proces canonic.

    Sfântul Nicodim Aghioritul, o autoritate canonică de netăgăduit, respinge categoric o astfel de opinie. El afirmă limpede că doar un Sinod de episcopi poate depune din treaptă, întrucât sfintele canoane nu lucrează de la sine, automat, ci doar prin aplicarea și judecata lor de către episcopi. (cf. Pidalionul Ed. AMD, 2015, nota de subsol la Canonul al III-lea Apostolic, pp. 32–33; a se vedea de asemenea și nota de subsol la Canonul 28 Apostolic, p.62).

    Se poate presupune, din punct de vedere istoric, că reprezentanții împăratului bizantin, care au semnat actul de unire de la Lyon, au auzit acolo această percepție apuseană și au considerat-o un instrument util în lupta contra ierarhilor ortodocși care refuzau unirea. Astfel, s-a strecurat acest mod de gândire în anumite medii răsăritene, mai ales în epoci de confuzie și compromis.

    Sursa: ᾿Απολογία πρὸς τὸν αὐτοκράτορα Μιχαὴλ Η’ τὸν Παλαιολόγο περὶ τῶν ἀξιώσεων τοῦ Πάπα τῆς Ρώμης Ἰούνιος 1273 [„Apology to Emperor Michael VIII Palaiologos concerning the claims of the Pope of Rome June 1273”], by St. Joseph, Patriarch of Constantinople, editing and commentary by Monk Paisios of Karyes, published by the Holy Cell of the Holy Archangels, Karyes, Mount Athos, 2018, pp. 35-36, footnote 52.

    În ce privește Biserica Bizantină și tradiția ei canonică, nu există nicio mărturie că ar fi recunoscut vreodată pedepse impuse automat, fără intervenție sinodală. Dimpotrivă, marii canonisti bizantini ai Evului Mediu – Aristenos, Zonaras și Valsamon – explicând, de pildă, Canonul I al Sinodului din Antiohia, vorbesc numai despre poenae ferendae sententiae, adică despre pedepse care trebuie pronunțate în mod expres de către autoritatea ecleziastică competentă.

    Un alt autor notabil, episcopul sârb [Sfântul] Nicodim Milaș, face, într-un comentariu canonic mai restrâns, o distincție între aceste două tipuri de pedepse, atribuindu-le și denumiri grecești. Totuși, în lucrarea sa principală, Dreptul Bisericesc al Bisericii Răsăritene, nu mai apare nicio urmă a acestei distincții, cel puțin în ceea ce se poate constata cu ochiul liber. La fel, în scrierile altor canoniști ortodocși nu se regăsește nicio preluare a acestei idei de „automatisme” în materie canonică.

    Așadar, în gândirea ortodoxă, nu există noțiunea că Harul lui Dumnezeu „se retrage automat” în cazul unei abateri, oricât de grave ar fi ea, fără cercetare sinodală, fără osândire publică și fără chemarea la pocăință. Aceasta pentru că Biserica lucrează nu prin magie canonică, ci prin pastorație, discernământ și iconomie, având întotdeauna în vedere mântuirea sufletului celui căzut, nu doar aplicarea rece a unei pedepse.

    Sursa: „Hat die byzantinische Kirche von selbst eintretende Strafen (poenae latae sententiae) gekannt?” [Did the Byzantine Church recognize automatically imposed penalties (poenae latae sententiae)?], by E. Herman, published in Byzantinische Zeitschrift, Band 44 Heft 1-2, p. 264.

  • O evaluare canonică a „schismei” calendarului

    Către redacția ziarului „Orthodoxos Typos” [1976]
    de părintele Teodoretos (Mavros) din Sfântul Munte (+2007)

    Citind cu atenție cele scrise până acum în „Orthodoxos Typos” și „Vocea Ortodoxiei” și fiind parțial de acord cu pozițiile exprimate de vechii-calendariști, dar deloc cu ale dumneavoastră, trimitem această contribuție „pentru iubirea adevărului și a Ortodoxiei”, nădăjduind că, prin aceasta, vom reuși să interpretăm mai limpede aspectele necunoscute și greșit înțelese ale problemei calendarului.

    • Calendarul iulian, judecat exclusiv din punct de vedere astronomic, nu constituie o Tradiție a Bisericii, în ciuda sfințeniei pe care a dobândit-o prin întrebuințarea sa de către Biserică. Prin urmare, orice calendar poate fi folosit de Biserică, atâta vreme cât nu violează rânduiala liturgică a acesteia.
    • În consecință, calendarul iulian poate fi schimbat sau corectat, cu consimțământul unanim al Bisericilor Ortodoxe, cu condiția ca rațiunea pastorală care impune această schimbare să fie una serioasă și ca îndreptarea să nu contrazică litera și duhul Canonului 1 al Sinodului din Antiohia.
    • Totuși, prin schimbarea (sau îndreptarea, cum preferați) din 1924, s-a descoperit următoarele: s-a dovedit absența totală a unui motiv pastoral care să justifice schimbarea — fapt confirmat constant de Bisericile care au păstrat calendarul vechi și care au refuzat să participe chiar și la Congresul „Pan-Ortodox” din 1923. Mai mult, prin ruperea unității liturgice ortodoxe care a urmat, a ieșit la iveală roada rea și amară a schimbării, slujind scopuri cu totul străine și neortodoxe.

    Dovadă a celor de mai sus este:

    1. Enciclica patriarhală din 1920 „Către Bisericile lui Hristos de pretutindeni”, în care se afirmă necesitatea reînnoirii și întăririi, mai presus de toate, a iubirii dintre Biserici, astfel încât acestea să nu se mai privească unele pe altele ca străine și deosebite, ci ca rude și apropiate în Hristos, împreună-moștenitoare și părtașe ale făgăduinței lui Dumnezeu în Hristos!!! Pentru a se atinge această dragoste, au fost propuse 11 puncte, primul fiind „adoptarea unui calendar unificat…” (I. Karmiris, DSMN, vol. 2, pp. 958-959). Trebuie menționat că această Enciclică este considerată de ecumeniștii ortodocși drept „marea cartă a ecumenismului ortodox” („Eirenopoioi”, p. 25, ed. I). Cu alte cuvinte, problema calendarului a fost împinsă exclusiv din dorința de a uni Bisericile și constituie preambulul și introducerea în tristele evenimente ce au urmat, culminând cu multiple acte anti-canonice și trădări ale Ortodoxiei Părinților noștri: rugăciuni în comun, ridicarea anatemelor, declarații eretice etc., cu Patriarhia Ecumenică a Constantinopolului în frunte și cu sprijinul celorlalte Biserici Ortodoxe.
    2. Congresul „neortodox” (așa cum l-a caracterizat vrednicul de pomenire Mitropolit Irineu al Cassandrei) din 1923, care „a fost convocat cu scopul promovării unității” (Procese-verbale, p. 27). În cadrul acestuia s-a hotărât nu doar „reforma calendarului” (p. 21), ci și schimbarea Pascaliei și a săptămânii bisericești (pp. 53, 57), chiar dacă scopurile nu au fost atinse din pricina reacției conștiinței ortodoxe. Dacă mai luăm în considerare și faptul că însuși [Meletie] Metaxakis, referindu-se la constituirea congresului din 1923, a declarat: „Nu suntem adunați ca un sinod ale cărui decizii ar putea fi aplicate ca prevederi canonice” (pp. 36, 49), și că puțin înainte de inovație, succesorul său pe Tronul Ecumenic, Grigorie al VII-lea, „a fost îndrumat” de către Hrisostom [Papadopulos] al Atenei să accepte schimbarea, acesta din urmă hotărând în mod unilateral și în ciuda ezitărilor și temerilor lui Grigorie, schimbarea calendarului, cu sprijinul Ministerului Afacerilor Externe (Eustratiadou, Adevărul real despre calendarul bisericesc, pp. 53–56), atunci se înțelege cât de lipsită de însemnătate și seriozitate este afirmația ziarului Orthodoxos Typos, care spune: „Biserica noastră, cu consimțământul Patriarhiei Ecumenice primate, a acceptat corectarea calendarului iulian simultan cu aceasta”.

    Dar ce importanță are dacă, chiar și cu acordul reciproc, două Biserici locale au decis și au aplicat respectiva corectare? Reacția celorlalte Biserici, în ciuda păstrării comuniunii prin iconomie – lucru cu certitudine nesănătos – doar pentru a evita o schismă, arată în chip vădit caracterul necanonic al acestei acțiuni. Prin urmare, deși schimbarea sau corectarea calendarului este admisibilă, atâta timp cât un motiv pastoral serios o justifică – așa cum am spus mai înainte –, tocmai din pricina lipsei acestui motiv, tot ceea ce ține de această corectare a fost făcut în mod greșit.

    De aceea, propunerea Bisericii oficiale a Greciei privind problema calendarului, înaintată în 1971 comitetului competent al viitorului Sinod Panortodox, a menționat, între altele, următoarele aspecte importante: „Între cei ce urmează calendarul vechi și cei ce urmează pe cel nou, există o diferență permanentă de 13 zile în ceea ce privește prăznuirea tuturor sărbătorilor așa-numite fixe. Aceasta constituie un fapt fără precedent în istoria Bisericii, căci, deși în primele secole existau diferite calendare și un calendar liturgic încă nedefinitivat, niciodată nu s-a întâmplat ca un același eveniment (de pildă, Adormirea unui sfânt) să fie prăznuit la date diferite, precum se întâmplă astăzi. Neînțelegerea devine și mai accentuată în marile sărbători ale Nașterii Domnului, Botezului și Adormirii Maicii Domnului. Unii postesc, în timp ce alții prăznuiesc. Această diferență naște întrebarea: «Cine anume prăznuiește cu adevărat, noi sau Biserica?» Răspunsul: «noi», golesc sfințenia praznicului, făcând din el o chestiune personală a fiecăruia. Răspunsul: «Biserica» impune prăznuirea unitară, căci Biserica este una” (p. 10).

    Chiar și Patriarhul Ecumenic Ioachim al III-lea, în anul 1901, a caracterizat corectarea celor 13 zile drept „nebunească și lipsită de sens” – deși o prevedea ca pe o corectare făcută în unanimitate între Bisericile Ortodoxe –, dar totuși aceasta a fost făcută, și unilateral, ceea ce a condus la consecințele tragice mai sus menționate. Propunerea Bisericii Greciei, evaluând considerațiile lui Ioachim, a notat: „Din păcate, acest glas al rațiunii a fost trecut cu vederea și, fără niciun temei eclesiologic, calendarul iulian a fost corectat, iar Biserica s-a divizat între cei care au acceptat corectarea și cei care au respins-o!” Iar după câteva considerații privind faptul că Biserica are autoritate să regleze anumite anomalii în prăznuirea sfinților „spre folosul credincioșilor”, încheie: „Cu certitudine, nimic nu poate fi socotit folositor dacă se face însoțit de smintirea conștiinței celor credincioși!” (p. 32).

    Toate cele de mai sus condamnă în mod limpede poziția ziarului Orthodoxos Typos, care afirmă că este o greșeală din partea vechi-calendaristilor să insiste că sărbătorile trebuie prăznuite laolaltă de toți ortodocșii. (A se vedea și Canonul 56 al Sinodului al VI-lea Ecumenic).

    Problemele vindecabile în Biserică

    Examinând mai adânc și cu mai multă atenție definiția schismei dată de Sfântul Vasile cel Mare – „schisme se numesc acelea care, din pricini bisericești și vindecabile, au dus la separarea unora de alții” –, observăm următoarele:

    1. Problemele vindecabile pot proveni din partea celor care provoacă schisma, precum în cazul eustatienilor, care respingeau căsătoria și consumul de carne. În acest caz, pricina a fost creată în întregime de aceștia, prin greșita lor interpretare și neascultare față de învățătura Bisericii, iar cei „de care s-au despărțit” – adică episcopul, sinodul etc. – nu poartă nicio răspundere pentru crearea problemei, nici pentru despărțirea ce a urmat.
    2. Avem însă și cazuri în care pricina vindecabilă este creată de episcop (sau sinod), nu prin acțiuni arbitrare sau necanonice, ci încercând, cu o lăudabilă previziune pastorală, să ocrotească o parte vulnerabilă a turmei sale. În astfel de cazuri, unii credincioși, neînțelegând corect cele întreprinse (care, la suprafață, pot părea inovatoare și potrivnice tradiției, dar în esență sunt fără vină și chiar vrednice de laudă), se despart de comuniunea cu acel episcop. Un exemplu clasic este cel al schismei catharilor, care nu primeau în comuniune pe cei căsătoriți de două ori sau pe cei ce căzuseră în păcat, și în vremuri mai apropiate, cel al schismei staroverilor din Rusia, care au respins reformele liturgice corecte și necesare ale Bisericii lor. Deși ambele grupări păreau că păzesc tradițiile, ele au fost condamnate, întrucât era vorba de o reînnoire necesară și obligatorie, nu de o inovație condamnabilă. Se înțelege, bineînțeles, că înainte de orice schimbare trebuie epuizate toate mijloacele posibile de pregătire a turmei și de evitare a smintelii. Din păcate, în cazul staroverilor, această prevedere pastorală a lipsit.
    3. Mai există și o altă situație în care pricina vindecabilă este din nou generată de episcop (sau Biserică), dar ea este într-adevăr minoră și poate fi îndreptată. Este vorba despre păcate și abateri personale ale episcopului („acuzații penale”), pentru care credinciosul nu are voie să se despartă de comuniunea cu el, ci trebuie să acționeze cu modestie și prin rânduiala ierarhică, pentru a preveni un scandal și mai mare. Astfel, chiar dacă episcopul este sursa problemei, din pricina naturii private a faptei, cel care se separă de el este socotit vinovat de schismă, chiar dacă episcopul însuși va trebui să dea socoteală înfricoșătoare înaintea lui Dumnezeu.

    Despărțirile necesare și lăudabile

    Pornind de la cele de mai sus, se ridică întrebarea: doar cauze „vindecabile” pot fi provocate de un episcop, sinod etc.? Cu siguranță că nu, așa cum nici credincioșii nu provoacă întotdeauna doar probleme vindecabile, ci și erezii grave. Așadar, în ce mod poate deveni un episcop autorul unei cauze nevindecabile în Biserică? Foarte simplu: atunci când predică public sau acționează într-un mod care aduce o gravă ofensă credinței și dreptății, potrivit Canonului 31 Apostolic, care spune: „Dacă vreun preot, nesocotindu-și propriul episcop, înființează o adunare separată și ridică un altar diferit, fără ca episcopul să fi fost condamnat pentru credință sau dreptate [adică fără să fi fost cunoscut ca eretic evident sau om nedrept, potrivit expresiei din Pidalion], să fie caterisit ca unul iubitor de putere…”

    Zonaras, explicând termenul „dreptate”, spune: „împotriva datoriei și a dreptății” (S, ST, 213). În consecință, nu doar pentru erezie, ci și pentru orice faptă a episcopului care este „împotriva datoriei și dreptății”, clericii și credincioșii aflați sub autoritatea sa pot întrerupe comuniunea cu el, conform canonului de mai sus. În cazul păcatelor personale ale episcopului, precum și în cazul încălcărilor canonice private, am acceptat că nu se creează schisme. Însă aici canonul se referă la erezie și nedreptate, care nu se limitează la episcopul păcătos, ci afectează, pe de o parte, învățătura Bisericii și, pe de altă parte, drepturile turmei aflate sub grija lui. Deși sensul literal al canonului se poate opri aici, spiritul lui merge mai departe. Căci dacă încălcarea drepturilor turmei justifică separarea de păstor, cu atât mai mult atunci când episcopul predică public, în cuvânt sau faptă, împotriva tradițiilor sfinte. Nu face parte din datoria și obligațiile sale, asumate la hirotonia episcopală, păstrarea tuturor rânduielilor apostolice și bisericești, scrise și nescrise, potrivit îndemnului apostolic: „Stați neclintiți și țineți predaniile”? Și nu a adăugat mai târziu Biserica, întărind: „Dacă cineva respinge orice predanie scrisă sau nescrisă, să fie anatema”?

    Același principiu din Canonul 31 Apostolic se regăsește și în Canoanele 13 și 14 ale Sinodului I-II din 861. Potrivit acestora, orice întrerupere a comuniunii de către un cleric inferior față de superiorul său este aspru pedepsită, cu condiția ca superiorii să nu fie „necredincioși sau nedrepți”, conform Canonului 31, iar separarea să nu fi avut loc „doar pe baza auzirii unor acuzații penale posibile” (Balsamon, S, B, 690). Zonaras și Balsamon consideră „acuzațiile penale” ca incluzând fapte precum sacrilegiul, simonia, desfrânarea și, în general, încălcări ale canoanelor, care trebuie înțelese mereu ca păcate personale și nu ca dispreț sau ignorare a ordinii canonice și a Tradiției Bisericii în aspectele care privesc Biserica în ansamblu.

    Același sinod, completând Canoanele 13 și 14, formulează în mod explicit și pozitiv, în Canonul 15, (având în vedere că referințele anterioare la „acuzații penale” provin din comentarii și nu din textul canonic propriu-zis) cazul în care cel care se separă nu doar că nu este pedepsit, ci dimpotrivă, este vrednic de laudă. Un asemenea caz este atunci când episcopul propovăduiește public „cu capul descoperit”, adică clar și fățiș.

    Când Sfinții Părinți ai Sinodului I-II vorbesc despre erezie în acest Canon 15, oare se referă la erezie în sens strict, adică la coruperea dogmelor, sau la ceva mai larg? Pentru a clarifica acest aspect, ne ajută foarte mult Canonul 4 al aceluiași sinod, unde cuvântul „erezie” apare de două ori, referindu-se la iconoclasm. Dacă avem în vedere că iconoclasmul, cel puțin în faza sa inițială, a fost o răsturnare a formelor de evlavie și cult, precum și a rânduielii Bisericii – rânduieli păstrate și exprimate în sfintele canoane și în Tradiția generală a Ortodoxiei – devine ușor de înțeles că Părinții Sinodului au folosit termenul „erezie” în sens larg, incluzând și încălcarea tradițiilor eclesiastice. De aceea, Biserica condamnă cu aceeași gravitate atât pe eretici, cât și pe cei care disprețuiesc Tradițiile ei, cu anatema, știind bine că orice respingere sau dispreț față de acestea atinge chiar inima propovăduirii mântuirii, a Evangheliei harului. „Cei care cutează să gândească sau să învețe altfel,” spune Sinodul VII Ecumenic, „sau să respingă tradițiile eclesiastice, așa cum fac ereticii nelegiuiți, și să introducă vreo inovație… poruncim să fie caterisiți” (Tomusul Sinodului VII Ecumenic). Cu alte cuvinte, Sinodul îi echivalează pe cei care disprețuiesc Tradițiile sfinte cu ereticii și le aplică aceeași pedeapsă.

    Cât despre Tradițiile Apostolice, nimeni nu ar susține că respingerea lor nu oferă un temei legitim pentru întreruperea comuniunii. Dar putem spune același lucru și despre celelalte, adică Tradițiile Eclesiastice? Cu siguranță da, căci orice respingere a acestora constituie erezie în sens larg.

    Așadar, ceea ce Canonul 31 Apostolic a intenționat să transmită prin termenii „credință și dreptate” poate fi, într-adevăr, considerat cuprins în termenul „erezie”, așa cum este folosit în Canonul 15 al Sinodului I-II, conform celor de mai sus. Să nu uităm, de asemenea, că „sfintele canoane nu constituie o parte autonomă, independentă și autosuficientă a surselor Revelației, ci sunt integrate organic în întreaga Sfântă Tradiție a Bisericii, interpretând Sfânta Scriptură și fiind interpretate prin ea și prin referința la întreaga Sfântă Tradiție.” Iar practica Bisericii în această privință ne învață că fiii ei credincioși au luptat nu doar pentru dogme, ci în egală măsură și pentru Tradiții, ori de câte ori acestea au fost disprețuite de către diferiți nelegiuiți de-a lungul secolelor.

    Sfântul Nicodim este extrem de clar în această privință. El scrie: „Timpul nu mi-ar ajunge să enumăr nenumăratele exemple de sfinți care au suferit și au murit pentru legile și canoanele bisericești.” (Despre Împărtășirea deasă, p. 108, ediția 1962).

    În lumina celor de mai sus, orice insistență de a interpreta cuvântul „erezie” din Canonul 15 al Sinodului I-II doar după sensul său literal, ignorând spiritul său și practica generală a Bisericii, ne-ar conduce la acceptarea ideii că, indiferent de disprețul sau violarea Tradițiilor sfinte de către episcop, clerul și credincioșii de sub ascultarea sa nu ar putea întrerupe comuniunea cu el. Aceasta ar însemna chiar dacă el ar disprețui și ar introduce inovații în ce privește icoanele sfinte, impedimentele la căsătorie, monahismul, posturile, formele comune și consacrate de cult etc. Dar cine ar putea afirma asemenea lucruri fără a deveni, în esență, protestant?

    Considerații finale

    După toate cele expuse, se ridică, firesc, întrebarea finală: pot fi considerate urmările pricinuite de inovația calendarului drept o problemă vindecabilă, care să nu justifice separarea turmei de cei care au provocat-o? Sau această separare a fost impusă, așa cum deja s-a arătat? În încercarea de a anula urmările acestei fapte, scrieți: „Calendarul nostru liturgic, așa cum am subliniat, este o tradiție bisericească. Este o hotărnicire a Părinților, care nu trebuie și nu poate fi schimbată. Și, spre întărire, întrebăm cu îndrăzneală, curaj și cutezanță: Care sărbătoare, măcar una, a fost schimbată? Care a fost desființată? Care a încetat să mai existe? Niciuna, niciodată.”

    Acest tip de argumentație nu este altceva decât o eschivare condamnabilă de la fondul problemei, căci scopul calendarului liturgic nu este doar de a indica poporului sărbătorile ciclului anual bisericesc, reglementând astfel posturile și celelalte rânduieli ale credincioșilor, ci mai ales acela de a asigura unitatea și comuniunea tuturor acestora. Tocmai acest lucru fusese subliniat cu claritate de propunerea oficială a Bisericii Greciei! Când această unitate nu este realizată, adică atunci când nu există o prăznuire comună, avem o violare fățișă, cel puțin parțială, a tradiției sfinte a calendarului liturgic. Căci atunci când această comuniune nu este păstrată, mai ales în marile praznice, se rupe tocmai vădirea exterioară a Bisericii celei Una, Sfinte, Sobornicești și Apostolești, iar Biserica, icoana Împărăției cerești, se înfățișează ca un chip al dezordinii și al haosului – realitate care nu vine de la Dumnezeu și care nu poate fi bineplăcută nici Lui, nici Bisericii triumfătoare, care statornicise și păstrase această ordine.

    De aceea, inovația calendaristică din 1924 trebuie socotită o faptă înrudită îndeaproape cu reforma iconoclastă, care, sub pretextul unei cinstiri mai „spiritualizate” a lui Dumnezeu, încerca să abolească tradițiile! Asemenea și aici, sub masca unei acurateți cronologice mai mari, dar în realitate dintr-o intenție eretică – aceea a unirii cu papistașii, pe care doar cu trei ani înainte îi declaraseră oficial „moștenitori împreună cu noi ai Împărăției lui Dumnezeu”, recunoscând hirotoniile anglicanilor chiar înainte de congres (în 1922), în timp ce lumea greacă deplângea catastrofa din Asia Mică – Patriarhia Ecumenică, cu inițiativa Bisericii Greciei, a desființat o rânduială de veacuri a cultului pe plan pan-ortodox!

    Chiar dacă acest pseudo-sinod eretic ar fi desființat doar o singură sărbătoare comună, aceasta ar fi fost suficientă ca să nu fie acceptată de credincioși – cu atât mai mult de cei ai Bisericii Greciei și ai Patriarhiei, căci tocmai Meletie Metaxakis și Hrisostom Papadopoulos erau promotorii inovației. Prin urmare, reacția conștiinței ortodoxe la schimbările din 1924 este nu doar îndreptățită, ci demnă de laudă, fiind pe deplin acoperită de sfintele canoane și de întreaga practică a Bisericii.

    Și, pentru a vorbi mai limpede despre scopurile ascunse ale așa-numitului „Congres Pan-Ortodox” din 1923, să amintim mărturia proceselor-verbale: în timpul uneia dintre ședințe, episcopul anglican Charles Gore, cunoscut specialist în chestiunile Răsăritului Ortodox, s-a prezentat pe neașteptate și a spus printre altele: „…al doilea pas [către unirea cu ortodocșii] va fi chestiunea calendarului, care ne va aduce la prăznuirea comună a sărbătorilor… Ieri am înmânat Preafericirii Voastre două documente: unul cu semnăturile a 5.000 de preoți anglicani care declară că nu văd nicio piedică în calea unirii depline… iar celălalt conține propuneri concrete despre cum s-ar putea realiza această unire.” (p. 87)

    Întrebăm: Când au fost strânse aceste semnături? Cu ce scop? Nu cumva înainte, și mai ales după recunoașterea „hirotoniilor” acestora, cu scopul unirii cu ortodocșii, folosind congresul din 1923 ca instrument potrivit pentru acest plan nelegiuit? Acest fragment singur este suficient pentru a justifica poporul lui Dumnezeu, care, cu glas profetic, a exclamat la schimbarea calendarului: „Ne-au latinizat!” – reacționând cu toată ființa împotriva dușmanilor din afară ai Ortodoxiei, dar și a dictatorilor lăuntrici și păstorilor inovaționiști.

    Sperăm că nu veți îndrăzni să numiți cele relatate mai sus drept „pretexte post-factum”, fiindcă ele au precedat inovația, și nici să le comparați cu acțiunile unilaterale și necanonice din trecutul pre-1920, care nu aveau nici promovare pan-ortodoxă, nici acceptare, fiind fapte izolate și personale, necunoscute poporului și, prin urmare, fără a cere de la acesta vreo reacție.

    E adevărat că în reacția calendaristică au existat unele neregularități canonice, cauzate în special de ieromonahii și monahii conducători ai mișcării, nu însă de ierarhia lor, care, deși uneori a fost antrenată greșit, s-a menținut adesea în hotarele rânduielii. Mult mai grav decât aceste scăpări este însă faptul că s-a declarat pierderea harului de către Biserica inovatoare. Iar ceea ce dumneavoastră considerați a fi a doua mare abatere – și anume necomuniunea cu celelalte Biserici păstrătoare ale vechiului calendar – nu are temei, căci, „după cum corect consemnează istoria mișcării lor,” vechii-calendaristi au căutat în mai multe rânduri să intre în comuniune cu aceste Biserici, spre a constitui un sinod care să „corecteze dezordinea și situația necanonică ivită.” Nu au reușit, deoarece aceste Biserici au preferat comuniunea cu inovaționiștii, în detrimentul celor slabi în cele lumești, dar tari în adevăr.

    În concluzie, subliniem că lupta sfântă a vechilor-calendaristi este pe deplin îndreptățită – atât datorită schimbării unilaterale a calendarului, cât și datorită intențiilor profund necanonice ale congresului din 1923, prin care forțele anti-ortodoxe, dinlăuntrul și din afara Bisericii, căutau să înfăptuiască – sau măcar să declanșeze – unirea minciunii cu adevărul! De aceea, socotim că schisma ivită este vrednică de laudă, potrivit Canonului 15 al Sinodului I-II și cuvântului patristic: „Este bine a ne despărți în chip drept.” Considerăm, de asemenea, că Biserica Greciei poartă răspunderea principală pentru ivirea nu doar a acestei schisme, ci și a ruperii unității liturgice a întregii Ortodoxii, fapt care a făcut-o „potențial schismatică” față de Bisericile care au păstrat vechiul calendar.

    Astfel, mărturisitorii locali ai „tradițiilor vechi” s-au dovedit credincioși în cele mici, și de aceea au fost găsiți vrednici și în cele mari – anume în „rezultatul actual al inovației din 1923”, care nu este altceva decât o erezie vădită și o abatere dogmatică gravă.

    Theodoretos Monahul

    Schitul Sf. Ana, Iunie 1976

    Sursa:https://orthodoxmiscellany.blogspot.com/2024/01/canonical-view-of-calendar-schism.html

  • Un răspuns necesar adresat dlui Vladimir Moss(1993)

    de Pr. Gregory Telepneff, Ph.D.

    În al doilea număr al revistei Orthodox Tradition (Vol. X, pp. 40‑44) din 1993, Episcopul Auxentios de Photiki publica un articol de referință, intitulat „Adevărul despre grecii vechi-calendariști”. Acesta venea ca răspuns la lucrarea recentă a lui Vladimir Moss, The Sacred Struggle of the True Orthodox Christians of Greece: 1919–1992 (Mayford, Woking, Anglia, 1992).

    Răspunsul Preasfinției Sale, deși ferm și fără echivoc, s-a distins prin tonul politicos și analiza lucidă a numeroaselor erori factuale conținute în lucrarea lui Moss, constituind o apărare limpede a poziției ecleziologice a Sinodului nostru. Totodată, articolul reflecta opinia exprimată și de un profesor de teologie nou-calendarist din Atena, care afirma că „singura speranță reală pentru Tradiția ortodoxă din Grecia este mărturia Mitropolitului Kyprian de Oropos și Fili, care se distinge de scandalurile și schimburile de putere ale celorlalte facțiuni vechi-calendariste.”

    Deși prezentarea Episcopului Auxentios a fost obiectivă, ea este fidelă față de credința și mărturisirea Bisericii noastre. Criticile sale la adresa extremiștilor vechi-calendaristi susținuți de Moss au fost bine întemeiate, însă formulate fără ton ofensator, alegând mai degrabă duhul blândeței și al dragostei.

    În mod regretabil, domnul Moss a publicat ulterior un articol intitulat Au Bisericile Ortodoxe Oficiale Har?, în care critică ecleziologia Sinodului nostru, adesea prin acuzații ad hominem (n. tr. atacuri la persoană), îndreptate în special împotriva Mitropolitului Kyprian. Deși denunță abaterile ecumeniste ale unor ierarhi oficiali, Moss ignoră faptul că acestea au fost deja condamnate atât de Sinodul nostru, cât și de Biserica Ortodoxă Rusă din Afara Granițelor (ROCOR). Din păcate, tonul domnului Moss este adesea virulent și lipsit de discernământ, ajungând să condamne persoane drept mincinoase, ipocrite sau eretice doar pentru că nu îi împărtășesc opiniile.

    Deși pretinde că se bazează pe scrierile Sfinților Părinți și canoanele Bisericii, domnul Moss nu oferă citate concrete, apelând doar la interpretări personale, rupte de contextul patristic și duhovnicesc autentic.

    În conformitate cu poziția sa — potrivit căreia ortodocșii nou-calendariști ar fi lipsiți de har — domnul Moss respinge din start orice dialog, orice punte de comuniune sau mărturie comună împotriva modernismului. El ignoră faptul că Sinodul nostru consideră Bisericile nou-calendariste drept bolnave, nu căzute în afara harului. Această poziție echilibrată nu este o concesie, ci o expresie a discernământului patristic și a iubirii, care nu exclud granițele canonice, ci le completează cu iconomia inspirată de Duhul Sfânt.

    Atitudinea domnului Moss față de ROCOR este similară: o condamnare lipsită de subtilitate, bazată mai mult pe suspiciuni decât pe realitate. A-l acuza pe Mitropolitul Kyprian că ar fi fost „caterisit” de un Sinod de care nu a aparținut niciodată este o deformare voită a istoriei — istorie pe care Episcopul Auxentios a documentat-o cu precizie în recenzia sa.

    În anul 1979, Mitropolitul Kallistos — fost membru al grupării matheiste — l-a hirotonit episcop pe Mitropolitul Kyprian, alături de Mitropolitul Antonios. În 1983, Kallistos s-a retras, iar conducerea a fost preluată de Antonios, care, în 1984, împreună cu trei alți episcopi, a părăsit necanonic Sinodul și s-a alăturat unei alte grupări. Aceștia l-au „caterisit” pe Mitropolitul Kyprian, deși acesta nu fusese niciodată membru al noului lor Sinod și nici nu i s-au adus vreodată la cunoștință oficial acuzațiile respective.

    Situația devine și mai absurdă când observăm că acești episcopi i-au declarat și pe episcopii noștri din America drept „caterisiți”, fără temei și fără autoritate reală. Aceste pretenții de autoritate universală sunt, în fond, uzurpări canonice. Tragicomic, aceste grupări se prezintă drept „adevărata Biserică Ortodoxă a Greciei”, pretinzând milioane de credincioși, deși în realitate reprezintă o minoritate divizată, a cărei atitudine extremistă a dus la pierderea multor credincioși în favoarea Bisericii Oficiale.

    Mitropolitul Kyprian nu a fost un „ecumenist”, ci un moderat și fidel Tradiției. A aderat la mișcarea vechi-calendaristă cu binecuvântarea duhovnicului său, Arhimandritul Filotheos Zervakos, care l-a sfătuit să evite extremele(A se vedea scrisoarea pr. Filothei către Mitr. Kyprian). A fost primit fără rehirotonire, fiind deja arhimandrit canonic. Poziția sa echilibrată, exprimată în articole publicate inclusiv în The Orthodox Word, a fost motorul apariției Sinodului din 1979.

    Domnul Moss ignoră toate acestea, preferând acuzații gratuite. El pretinde că Mitropolitul Kallistos ar fi susținut că nou-calendarismul este lipsit de har, deși martori oculari confirmă ezitările și cugetarea sa atentă. La o întâlnire în Jordanville, Mitr. Kallistos a afirmat că „iubirea este prima poruncă” și că trebuie să cinstim părinții și rudele noastre chiar dacă țin noul calendar.

    Episcopi precum Kalliopios, care ulterior l-au condamnat pe Mitr. Kyprian, afirmaseră anterior că noii calendaristi au har. Mitropolitul Petros din Astoria a părăsit Sinodul lui Auxentios tocmai din cauza refuzului acestuia de a recunoaște harul în bisericile oficiale.

    În ceea ce privește Biserica Română de stil vechi, afirmațiile lui Moss sunt de-a dreptul false. Această Biserică nu a intrat în comuniune cu Mitropolitul Kallistos, ci cu Mitropolitul Kyprian, cel care a stabilit primul legătura și care a adus ajutor concret în vremuri de lipsuri materiale și prigoană. Mitropolitul Vlasie însuși a declarat în America: „Nu-l vom uita niciodată pe Mitropolitul Kyprian… A fost iubit de Mitropolitul Glicherie și de Mitropolitul Silvestru ca un frate.”

    Practica mirungerii noilor calendaristi în România a fost un act de iconomie, în contextul incertitudinilor din timpul comunismului, nu o mărturisire a lipsei de har. Nu a existat niciodată o rehirotonire automată. Afirmațiile domnului Moss ignoră aceste realități pastorale.

    Atacurile lui Moss împotriva ROCOR urmăresc discreditarea întregului front tradiționalist. El recurge la acuzații lipsite de temei, denigrând ROCOR ca fiind „ortodoxă doar pe hârtie” și pe IPS Kyprian Koutsoumbas drept „ipocrit caterisit”, fără dovezi. În loc să promoveze unitatea ortodocșilor care luptă împotriva modernismului, Moss divide și absolutizează extremele. Aceasta nu este calea Sfinților Părinți, nici calea iubirii.

    Blocul ortodocșilor tradiționaliști – din America, Rusia, Grecia, Europa, Africa și Australia – sub egida ROCOR, ale Mitropolitului Kyprian și ale Bisericilor vechi-calendariste bulgare și române, nu este o entitate exclusivistă. Nu caută dezbinare, ci comuniune; nu condamnare, ci îndreptare; nu distrugere, ci zidire. Oricât de logic ar părea un punct de vedere extremist, calea Împărătească a Sfinților Părinți ne învață altceva.

    Dacă ne-am separat de inovații și ecumenism, am făcut-o cu discernământ, fără a arde cărările dragostei. Nu ne-am pierdut curajul, ci l-am înnobilat cu smerenie. Ne-am oprit de partea sigură, așteptând ca focul iubirii să vindece ceea ce greșelile au rănit. De aceea, cu durere, dar și cu nădejde, îl chemăm pe domnul Moss la o înțelegere mai adâncă, nu prin invective, ci prin dragoste, înțelepciune și adevăr.

    Sursa: https://orthodoxmiscellany.blogspot.com/2024/10/a-necessary-reply-to-vladimir-moss-1993.html

  • Părintele Filothei Zervakos despre Sf. Nectarie de Eghina și Mentalitatea Mateită

    Sfânta Mănăstire Longovarda, 27 Martie 1976

    Către fiul meu duhovnicesc în Domnul, Arhimandritul Ciprian1, bucurie și binecuvântare.

    În luna noiembrie care a trecut, de praznicul Sfântului Nectarie, m-am dus la Sfânta Mănăstire a Preasfintei Născătoare de Dumnezeu Myrtidiótissa, la biserica închinată cinstitului nostru Părinte între Sfinți, Nectarie — Părintele meu duhovnicesc în tinerețe, învățător în viața lăuntrică și călăuzitor în nevoința monahală — și am săvârșit prăznuirea lui, în ziua de 9 noiembrie.

    Cu vreo patruzeci de zile înainte, îmi fusese pus în mână acel rău-vestit volum, plin de blasfemie, scris de maica stareță Magdalena [Karagatsidou]2, femeie cuprinsă de trufie, de tulburare mintală și de stăpânire drăcească. Am fost adânc tulburat și nedumerit: cum poate o femeie — și călugăriță pe deasupra — să ajungă la a ponegri cu o asemenea grosolănie pe unul dintre cei mai sfinți bărbați ai vremurilor noastre, și aceasta într-un limbaj pe care nici cea mai stricată femeie nu l-ar rosti nici măcar despre cel mai decăzut criminal?

    Răspunsul mi-a venit atunci când am cugetat la Preasfânta Născătoare de Dumnezeu: prin smerenia ei nemărginită și fără de asemănare, a devenit sălaș al lui Dumnezeu. Pe când stareța Magdalena, prin trufia ei fără margini, a devenit sălaș al întunericului, al căpeteniei demonilor, Beelzebul.

    Sfântul Nectarie, prin smerenia lui adâncă, prin credința fierbinte și iubirea din toată inima, prin rugăciune, post și privegheri, a fost învrednicit de darurile cerești. Magdalena, în schimb, prin mândria sa, a primit de la tatăl minciunii darurile dracilor: invidie, calomnie, minciună, hulă…

    Văzând și auzind minunile pe care Sfântul Nectarie le-a săvârșit și le săvârșește pentru toți cei ce îl cheamă cu credință și evlavie – chiar și pentru cei de pe noul calendar –, ea (deși ține calendarul vechi, pe care l-a apărat cu fanatism, ca și cum ar fi mai presus decât toți ierarhii, patriarhii și sinoadele), a avut îndrăzneala de a susține că Duhul Sfânt nu Se pogoară asupra Sfintelor Taine săvârșite de cei de pe noul calendar, pentru că aceștia nu respectă calendarul vechi, și, în consecință, Tainele lor ar fi nevalide. Potrivit ei, cei ce se împărtășesc în Biserica de pe noul calendar nu mănâncă Trupul lui Hristos și nu beau Sângele Lui, ci pâine și vin obișnuit, paie și iarbă!

    O, ce hulă și ce nebunie! Vai, până unde poate duce trufia pe omul nenorocit — îl face asemenea cu tatăl său, diavolul. Ba chiar o face pe Magdalena să se creadă mai presus decât diavolul, căci diavolul a zis: „Voi fi asemenea Celui Preaînalt”, dar Magdalena se crede mai presus decât Dumnezeu.

    Și, ca o ieșită din minți, în ultima pagină a scrierii ei hulitoare și păcătoase, cea mai îndrăzneață, cea mai lipsită de evlavie, cea mai ticăloasă, într-o stare de furie și stăpânire demonică, după ce și-a vărsat veninul asupra Sfântului Nectarie, îndrăznește să se adreseze și lui Dumnezeu Atotțiitorul, Ziditorul celor văzute și nevăzute, și să rostească:

    „Ascultă, Cerule, și ia aminte, Pământule! Toți cei care îl recunosc pe Nectarie Kefalas drept Sfânt să aibă blestemul și anatema Părinților menționați și a Părinților celui de-al Șaptelea Sinod Ecumenic. Amin!”

    Cel dintâi Care L-a recunoscut pe Nectarie ca Sfânt este Dumnezeu. Dumnezeu L-a arătat ca Sfânt. Căci voia lui Dumnezeu este ca toți să devenim sfinți: „Fiți sfinți, că Eu sunt Sfânt.” Și în alt loc: „Eu am zis: dumnezei sunteți și toți fii ai Celui Preaînalt.” Iar în Evanghelie: „Fără Mine nu puteți face nimic.” Toate acestea ni le spune ca să rămânem întru smerenie, căci „Domnul celor mândri le stă împotrivă, iar celor smeriți le dă har.”

    Dumnezeu l-a făcut minunat pe Sfântul Nectarie, precum glăsuiește David: „Minunat este Dumnezeu întru sfinții Săi.” Magdalena însă a fost stricată de satana. „Cine-l recunoaște pe Sfântul Nectarie, să fie anatema!” — într-adevăr, nu știe ce spune. Dumnezeu s-o lumineze și s-o întoarcă la dreapta judecată.

    În acele zile, eram cu sufletul apăsat, temându-mă că poate partea fanatică a celor care țin calendarul vechi te-au înșelat și te-au făcut să primești rătăcirea lor hulitoare, cum că Sfintele Taine ale celor de pe noul calendar nu sunt valide, doar fiindcă nu urmează calendarul vechi.

    Dar calendarul vechi nu este nici Dumnezeu, nici Sfântul Duh. Este o tradiție — vrednică de respect, dar nu de absolutizare. Cei de pe stilul nou nu au lepădat în întregime tradiția, precum iconoclaștii au lepădat și au ars icoanele. Ei nu i-au lepădat pe Sfinți, nu au ars calendarul, nu L-au tăgăduit pe Dumnezeu, nici Sfintele Taine, nici pe Duhul Sfânt.

    Sfinții Părinți care au rânduit prăznuirea Paștelui după calendarul iulian nu au spus niciodată: „Prin acest calendar veți prăznui Sfintele Taine, prin el vă veți mântui, și dacă aveți acest calendar puteți săvârși orice păcat, puteți disprețui dragostea, să vă dușmăniți între voi, să vă ocărâți, să vă anatematizați, să vă bateți chiar în biserici — e îngăduit, numai să țineți calendarul vechi.”

    Părinții nu au devenit Sfinți pentru că au ținut calendarul vechi, ci pentru că au păzit credința ortodoxă, dragostea, smerenia și celelalte virtuți.

    În timp ce eram cuprins de întristare și mă pregăteam să-ți scriu pentru a te îndemna să te păzești de rătăcirile diferitelor erezii, inclusiv de zelul neluminat al acelor fanatici de stil vechi, a sosit revista voastră duhovnicească Sfântul Ciprian, pe care ați dedicat-o mărturisirii adevărului despre Sfântul Nectarie și în care ați condamnat fără ezitare cartea hulei, a celei mai lipsite de evlavie defăimătoare a Sfântului Nectarie — pe care Dumnezeu l-a preaslăvit în viață și după moarte, pe pământ și în ceruri, spre rușinarea tuturor vrăjmașilor văzuți și nevăzuți, și spre bucuria celor credincioși care îl cinstesc, îl slăvesc și îl prăznuiesc.

    Bucuria pe care mi-ai dăruit-o, fiule duhovnicesc, prin această apărare a adevărului și a sfântului meu Părinte duhovnicesc, să ți-o dăruiască și ție Domnul însutit, în vremea răsplătirii drepte, învrednicindu-te pe tine și turma ta mică, prin rugăciunile Maicii Sale Preacurate, ale Sfinților Ciprian, Iustina, Nectarie și ale tuturor Sfinților, de Împărăția Cerurilor și de bunătățile cele veșnice, de care să ne învrednicim cu toții. Amin.

    Cu dragoste părintească și urări din inimă,

    † Arhimandritul Filotheu Zervakos

    Sursa: https://orthodoxmiscellany.blogspot.com/2024/09/elder-philotheos-zervakos-on-st.html

    1. Este vorba despre vrednicul de pomenire IPS Mitropolit Kiprian Koutsoumbas. ↩︎
    2. Este vorba despre ucenica/consiliera episcopului Mathei. Vezi mai multe detalii aici: https://rezistentaortodoxa.org/2025/03/25/despre-mathei-karpathakis/ ↩︎

  • Antidotul pentru Otrava ”Celor Două Extreme”

    De Monahul Damianos Agiovasiliatis | 27 Martie, 2017

    Într-un articol recent (Orthodoxos Typos – 16 februarie 2017), persoana și cartea Cele două extreme a Părintelui Epifanie Theodoropoulos sunt elogiate până la delir de către monahul athonit Arsenie de la Sfânta Mănăstire Kutlumuș, acesta descriindu-l pe autor ca pe o autoritate în discernământul spiritual privind interpretarea Sfintelor Canoane și, în general, ca pe un „ghid al luptei.” Care este însă această „luptă” a admiratorilor Părintelui Epifanie și unde îi conduce ea? Vom vedea mai departe.

    Se consideră imperativ, având în vedere evoluția problemelor ecleziastice din ultimele decenii— în special astăzi, după așa-numitul Mare Sinod din Creta, care constituie apogeul panereziei ecumenismului— să se dezvăluie imensa pagubă pe care această carte a Părintelui Epifanie a provocat-o în conștiința credincioșilor Bisericii Nou-Calendariste. Oricât s-ar strădui cineva, în discuțiile cu un cleric, monah sau mirean din rândul nou-calendaristilor, să arate Canoanele și să dovedească faptul că tradiția nepieritoare a Sfinților Părinți ai Bisericii noastre interzice comuniunea cu ereticii, și că, în vremuri de primejdie pentru credință, cauzată de primatele eretice ale Bisericii Ortodoxe, încetarea pomenirii acestora de către credincioși devine imperativă, toate aceste argumente și dovezi cad în gol—sau, mai precis, într-o „gaură neagră” pe care, din păcate, Părintele Epifanie a reușit să o creeze printr-o nouă și inventată ecleziologie. Și, deși aceștia nu neagă inspirația divină a cuvintelor și îndemnurilor sfinților, paradoxal, fac exact opusul, confirmând astfel cu tărie cuvintele Apostolului Pavel, care profetic a descris suferințele din zilele de pe urmă —adică zilele noastre— menționând, pe lângă diferitele păcate pe care le condamnă, că și frații noștri „au înfățișarea dreptei credințe, dar îi tăgăduiesc puterea.” (2 Tim. 3:5)

    În cartea Cele două extreme, trebuie să recunoaștem, există o încercare—dezvoltată cu o îndemânare admirabilă—de a deturna Consensus Patrum, așa cum îl numesc teologii contemporani, în ceea ce privește modul de a înfrunta ereziile și ereticii înainte de condamnarea lor sinodală. „Gaura neagră” a Părintelui Epifanie, prin care a subminat literalmente ecleziologia ortodoxă patristică, constă în principal în interpretarea greșită a Canonului 15 al Sinodului I-II și în consecințele acestei interpretări, care pot fi rezumate astfel:

    a)Probleme triviale – astfel de lucruri s-au mai întâmplat înainte.
    b)Relațiile sociale sunt lipsite de orice importanță.
    c)Ascultare față de Biserică (= Administrație).
    d)Nu trebuie să creăm o schismă în Biserică.
    e)Canonul 15 al Sinodului I-II este opțional, nu obligatoriu; el conferă dreptul de a înceta pomenirea, dar nu obligă la acest lucru.
    f)Nu există niciun pericol de întinare, nici prin pomenirea Patriarhului, deoarece acesta nu a fost încă condamnat, și cu atât mai puțin prin împărtășirea cu cei care îl pomenesc sau cu alți ecumeniști.
    g)Pierdem atât de mulți tineri—chiar trebuie să ne ocupăm acum de astfel de lucruri?
    h)Protectorii sunt informați.

    Deși argumentele sale sofistice au fost complet respinse—până la fărâmițare—de regretatul Ieromonah Theodoret Mavros în lucrarea sa intitulată Antidotul, cu toate acestea, Cele două extreme a fost distribuită pe scară largă în librăriile religioase din întreaga țară[n.tr. este vorba de Grecia], în timp ce Antidotul a fost abia disponibilă, ba chiar interzisă, astfel încât găsirea ei necesita norocul unui căutător de aur. Pentru a demonstra acest lucru, voi împărtăși pe scurt o experiență personală.

    Spre sfârșitul anilor 1990, am mers împreună cu un prieten într-un pelerinaj la Mănăstirea Dionisiou de pe Muntele Athos pentru a vorbi cu un monah al mănăstirii care era compatriotul nostru. Printre altele, discuția noastră s-a îndreptat către problema pomenirii Patriarhului Dimitrie de la acea vreme și a comuniunii cu ecumenismul. Am spus ce aveam de spus, iar la plecare i-am oferit Antidotul pentru a-l studia mai atent, în liniște. Totuși, un ieromonah care trecea pe acolo, văzând cartea, s-a repezit brusc și i-a smuls-o literalmente din mâini, spunând: „Nu vei citi această carte.” Era evident că o recunoscuse, iar la vederea ei s-a comportat ca un taur înfuriat. Cartea, desigur, a fost confiscată, iar bucuria noastră pentru pelerinaj s-a transformat în tristețe și neliniște—nu din cauza cărții în sine, ci din cauza a ceea ce se petrecea, în ansamblu, pe Muntele Athos.

    Cum să nu existe, așadar, clerici, monahi și mireni care îmbrățișează Cele două extreme ca pe o a doua Evanghelie? Unde ar putea găsi Părintele Arsenie, monahul de la Dionisiou, și atât de mulți alți clerici, monahi și mireni, contra-argumentul ortodox fără Antidotul?

    Citind articolul Monahului Arsenie, exagerările cu privire la înțelepciunea, claritatea spirituală și autoritatea infailibilă a Părintelui Epifanie fac să fie „mai strălucitor decât soarele” faptul că toate eforturile sale până atunci au fost o încercare disperată de a reduce la tăcere vocea propriei conștiințe în ceea ce privește comuniunea cu ereziarhul de la Fanar[n.tr. Constantinopol]. Cum să nu fie tulburată conștiința sa, când, citind iar și iar viețile și scrierile sfinților, descoperă că Sfântul Maxim Mărturisitorul a fost exilat de trei ori pentru că a refuzat să intre în comuniune cu patriarhii monoteliți?

    Sau când citește directiva Sfântului Vasile cel Mare: „Cei care, prefăcându-se că mărturisesc dreapta credință ortodoxă, se împărtășesc cu cei ce cugetă altfel, aceștia, dacă nu încetează după mustrare, nu numai că trebuie socotiți excomunicați, dar nici măcar să nu fie numiți frați”?

    Sau a Sfântului Atanasie cel Mare: „Mergând pe calea dreaptă și dătătoare de viață, să tăiem ochiul care ne smintește, nu cel trupesc, ci cel duhovnicesc. Adică, dacă episcopul sau preotul, care sunt ochii Bisericii, se poartă rău și smintesc poporul, aceștia trebuie îndepărtați. Căci mai bine este să ne adunăm la rugăciune fără ei decât să fim aruncați împreună cu ei în Gheena focului, asemenea lui Anna și Caiafa”1.

    Sau a Sfântului Teodor Studitul: „Căci Ioan Hrisostom a declarat cu glas mare și puternic că sunt vrăjmași ai lui Dumnezeu nu doar ereticii, ci și cei care se împărtășesc cu aceștia”2.

    Sau din scrisoarea Părinților Athoniți către împăratul latinofil Mihail Paleologul: „Și cum poate sufletul ortodox să rabde acestea și să nu se retragă imediat din comuniunea celor care l-au pomenit și să nu-i considere pe aceștia ca pe cei care au profanat cele dumnezeiești?… Pe lângă aceasta, comuniunea aduce întinare chiar și numai prin simpla menționare a lui, chiar dacă cel care îl pomenește este ortodox” și că „mare este importanța pomenirii”?

    Și dacă ar fi crezut că ecumeniștii nu sunt eretici, atunci, desigur, cuvintele de mai sus ale sfinților nu l-ar fi mișcat, căci el însuși ar fi fost un ecumenist. Cu toate acestea, din modul în care se exprimă în articolul său, reiese că avea anumite sensibilități ortodoxe.

    Grea era povara conștiinței, așadar, și era imperativ să găsească o soluție. Poate cunoscând calea corectă de a înfrunta pan-erezia, dar fiind evident influențat de critica și propaganda intensă—comparativ cu Grecia—împotriva vechi-calendarismului din ultimele patru decenii în cercurile monahale athonite, cu excepția Mănăstirii Esfigmenu, el pare să fi fost derutat. „Nimeni nu se îndoiește”, spune el acum, „că Biserica noastră a suferit mult din cauza acestor două extreme: ecumenismul și zelotismul”. Un caz clasic de auto-sugestionare subiectivă prin excluderea oricărui alt argument, încercând să se convingă de ceea ce, în realitate, se îndoiește! Astfel, se explică delirul, dar nu este altceva decât lecția pe care ne-o oferă următoarea fabulă.

    Odată, un măgar s-a plâns stăpânului său (pe care îl ducea zilnic timp de o oră în oraș pentru cumpărături și, la întoarcere, îi dădea drumul să se bucure de pășune) că este obosit și l-a rugat să nu-l mai trateze atât de aspru cu poveri grele în viitor. „Foarte bine”, a spus omul, „mâine voi avea mai multă grijă de tine”. Dis-de-dimineață, l-a dus la moară, l-a legat de un capăt al osiei pietrei rotunde, iar la celălalt capăt a atârnat un sac cu orz. Cu un mecanism potrivit, a adus sacul aproape de botul măgarului și, după ce acesta a mâncat puțin, l-a tras înapoi la loc. Acest lucru s-a repetat de trei-patru ori, până înspre sfârșitul zilei. La început, măgarul a fost încântat de povara mai ușoară pe care trebuia să o tragă, dar a continuat să facă cercuri nesfârșite, încercând să ajungă la iubitul său orz, pentru a-și satisface în sfârșit foamea.

    În mod similar, „eliberați” de povara inițială a greutății conștiinței, Părintele Arsenie, precum și majoritatea monahilor athoniți (din cele 19 mănăstiri), își petrec viața monahală în comuniune cu ereticul Bartolomeu, departe, desigur, de practica mărturisitoare a Sfinților Părinți ai Bisericii noastre și de tradiția ortodoxă.

    Prin urmare, după ce și-a „odihnit” conștiința tulburată, în articolul său ajunge la o concluzie „triumfală”, ca și cum ar vorbi din gura Părintelui Epifanie:

    „Veniți toți cei osteniți și împovărați de jugul greu al celor două extreme, și eu vă voi odihni. Luați asupra voastră jugul căii de mijloc și împărătești și veți învăța că acolo se află blândețea și smerenia lui Hristos, și veți afla odihnă și pace sufletelor voastre. Căci jugul căii de mijloc și împărătești este bun și sarcina sa foarte ușoară.”

    Ce sfânt a vorbit vreodată cu o asemenea autoritate, folosind chiar cuvintele lui Hristos, pretinzând că oferă odihnă creștinilor prin noi teorii necunoscute tradiției Bisericii? Fără îndoială, o astfel de afirmație este demnă de aroganța autorității papale. Ce sfânt a aplicat vreodată, atunci când credința era în pericol, așa-zisa cale de mijloc și împărătească? Ce este această cale de mijloc, când ei se împărtășesc cu o extremă?

    Omul fie se aliniază cu Ortodoxia, fie o respinge. Omul fie acceptă lumina adevărului, fie o respinge. Nu există teren neutru între adevăr și minciună sau rătăcire. Și, deoarece Sfinții Părinți definesc că împărtășirea prin pomenire aduce întinare, este clar că, fără ortopraxie3 în chestiuni de credință, însăși Ortodoxia este aruncată deoparte.

    La începutul predicării unei doctrine eretice, ar fi putut exista o anumită toleranță, dar astăzi, după un secol de activitate ecumenistă, cum poate cineva să fie în comuniune cu ecumeniștii și să se odihnească în credința greșită că aceasta este în acord cu ortopraxia sfinților mărturisitori?

    Iată mai jos motivul pentru care Părintele Theodoret, puțin apreciat de către nou-calendaristi, dar mare înaintea lui Dumnezeu și excelent exemplu al trăirii Ortodoxiei practice, a ales acest titlu specific în lucrarea sa de respingere a cărții Cele două extreme.

    „Părintele Epifanie Theodoropoulos, prin lucrarea sa Cele două extreme, a devenit cel mai puternic aliat al ecumeniștilor, cel mai bun avocat al ‘căldiceilor’ și al ‘conservatorilor’ indiferenți, cel mai strălucit sprijin pentru teologii raționaliști și pentru interpreții greșiți ai Istoriei Bisericii și ai Sfinților Canoane.”4

    Adresându-i-se direct prin dialogul lor scris, el i-a spus:

    „Nu numai că nu ai ajutat Ortodoxia prigonită, dar, în lupta ei disperată de a scăpa din îmbrățișarea mortală a cadavrului papal, ai fi răspuns mereu, aproape cu sadism: ‘Răbdare, O, Maică, până la vremea hotărâtă, până la Potirul comun, și atunci vei vedea ce copii eroici ai!’5[…] Așadar, acceptându-i pe cei care sunt în comuniune cu Patriarhul și pomenindu-l în același timp—deoarece, se presupune, că nu există pericol de întinare (!)—când și cine va reuși vreodată să oprească avansul heterodocșilor? Când își vor da seama credincioșii că erezia este propovăduită, astfel încât să reacționeze? Într-adevăr, doar cu astfel de ajutoare a reușit Athenagoras ceea ce a făcut, iar succesorul său demn continuă acum într-o măsură și mai mare![…] Aceeași responsabilitate pe care o au cei care oferă pornografie și droguri tinerilor astăzi o poartă și Părintele Epifanie, precum și cei care distribuie Cele două extreme, în ceea ce privește răspândirea ereziei pe teritoriul Greciei! Și totuși, pentru Nou-Calendaristi, el continuă să fie considerat noul Zonaras!”6

    Fiind un adevărat athonit, Părintele Theodoret cunoștea foarte bine persoanele și problemele din Grădina Maicii Domnului și, din acest motiv, spunea mereu cu durere și întristare despre binecunoscutul Părinte Paisie[n. tr. Aghioritul]: „Cum să nu ajungem la confuzia de azi, când Părintele Paisie, vorbind despre Patriarhul Bartolomeu (alături de care s-a fotografiat cu mândrie), spunea că ‘Dumnezeu a rânduit cel mai bun patriarh pentru aceste vremuri grele’”7? Când chiar el a încercat să justifice ceea ce nu poate fi justificat, recurgând la argumente naive și superficiale, precum următoarele?

    a) Patriarhul Dimitrie este o ramură uscată, dar sprijină vița-de-vie, adică Biserica!
    b) Dacă nu ne place Papandreou, ar trebui să părăsim Grecia? La fel, dacă nu ne place Dimitrie, ar trebui să părăsim Biserica? – Însă întreaga Sfântă Tradiție subliniază că cel care se retrage de la propovăduitorul ereziei și rupe comuniunea cu el nu părăsește Biserica, ci mai degrabă „o păstrează” de schisme și diviziuni!
    c) Strig, oricine vine la chilia mea, protestez. Dacă strig mai tare, mă vor alunga de pe Muntele Athos. Nu înțelegeți? – Îl înțelegem, dar el nu înțelege. Ce anume? Cuvântul părintesc al Sfântului Teodor Studitul:

    „Dar de ce preferăm mănăstirile în locul lui Dumnezeu și confortul acestei vieți în locul suferinței pentru bine? Unde este zicerea: «Iată, nu voi opri buzele mele, Doamne, Tu ai cunoscut»? Unde este slava și puterea rânduielii noastre?”8

    Într-adevăr, fără Cele două extreme, conștiința tulburată a multor clerici, monahi și credincioși i-ar fi condus, fără îndoială, la practica ortodoxă a separării de comuniunea cu ecumeniștii. În loc să le aducă ușurare, să le ușureze povara și să le ofere odihnă, dimpotrivă, i-a prins într-o capcană, transformând în cele din urmă povara inițială, grea dar plină de speranță, într-o mișcare circulară neîncetată—de la complacere la un război pe hârtie împotriva ecumenismului, de la războiul pe hârtie, cu un zel și mai mare, la anti-zelotism, și înapoi la complacere, și așa mai departe.

    Sursa în limba engleză: https://orthodoxmiscellany.blogspot.com/2025/02/the-antidote-to-poison-of-two-extremes.html

    1. P.G. 35, 33. ↩︎
    2. P.G. 99, 1049A. ↩︎
    3. Ortopraxia reprezintă trăirea practică a adevărului credinţei creştine, în dragoste şi dreptate, după ce acesta a fost cunoscut şi experiat. ↩︎
    4. Theodoretos Ieromonahul. Athonite. Iulie 1997. ↩︎
    5. Theodoretos Ieromonahul, Antidotul, p. 152. ↩︎
    6. Op. cit. p. 147. ↩︎
    7. Kathimerini, 27.11.1993. ↩︎
    8. P.G. 99, 1120D. ↩︎

  • Sfântul Ioan Noul Milostiv din Amfiali despre cei ce țin calendarul nou

    „Într-o zi, sora Annetei din Amfiali, Evghenia Triantafyllidi, a venit la Koropi și i-a spus Annetei: „În cartierul meu, la Sfântul Dimitrie, îl avem pe Gheronda Ioan, un bătrân cu darul înainte-vederii. Vino să iei binecuvântare”. Chiar a doua zi, Anneta a plecat la Amfiali și a bătut la poarta mănăstirii Sfântului Dimitrie. Înainte să i se deschidă, a auzit pe Gheronda poruncind călugăriței sale: „Deschide, este polițista din Koropi, las-o să intre”. Anneta a fost cuprinsă de emoție.

    Au adus-o pe Anneta înăuntru și au dus-o în spate, lângă biserica Sfântului Dimitrie. Când a intrat, bătrânul, stând așezat, i-a spus: „Apropie-te de mine, slujitoare a lui Dumnezeu, Anneta, ca să îți citesc păcatele de pe frunte”. De îndată ce s-a apropiat, copleșită, a îngenuncheat înaintea lui și, plângând, i-a sărutat mâinile cu evlavie. El i-a ridicat capul și i-a privit fruntea. I-a spus: „Văd pe fruntea ta multe rase scrise”1. Și imediat i-a zis: „Spune-i preotului tău de la Sfântul Fanurie, celui de pe vechiul calendar, ieromonahul Evghenios, să nu mai alunge oile lui Dumnezeu care țin noul calendar, pentru că și eu făceam la fel, așa cum mă sfătuise bătrânul meu. Până când, într-o noapte, în timpul rânduielii mele de rugăciune, Domnul nostru Iisus Hristos mi S-a descoperit și mi-a arătat într-o vedenie că de-a dreapta și de-a stânga Lui erau oi, dar cu o deosebire: oile din stânga erau arse, cu totul înnegrite. M-am înfricoșat și am zis: „Doamne, în stânga sunt caprele, cum pot fi acolo oi arse?” Atunci Domnul mi-a spus cu indignare: „Aceste oi arse sunt copiii Mei nou-calendariști pe care ți-i trimit ca să-i luminezi, iar tu îi alungi. Îi voi cere de la tine în Ziua Judecății, pentru că nu este dreptul tău să aduci oile Mele nou-calendariste înapoi la adevărata Ortodoxie. Lucrarea aceasta este a Mea. Tu trebuie să-i primești pe toți, iar celor cărora le voi îngădui se vor întoarce singuri pe calea cea dreaptă a Slavei Mele. Pentru păcatele poporului am îngăduit această dezbinare a Bisericii. Tu, primește-i lângă tine, fiindcă Eu sunt Cel care îi trimite. Ocrotește-i, căci îi voi cere de la tine în Ziua Judecății”. Și îndată Domnul a dispărut, lăsându-mă cuprins de spaimă în fața asprimii Sale.

    A doua zi am deschis biserica atât pentru nou-calendariști, cât și pentru vechi-calendaristi. Acum am trei mii de copii duhovnicești care mă au ca părinte. Așa că spune-i preotului tău să nu-i mai alunge pe frații noștri nou-calendariști, iar restul este lucrarea lui Dumnezeu”.

    De îndată ce Anneta s-a întors la Koropi, i-a spus preotului porunca. Ieromonahul a spus: „Voi asculta, căci am auzit despre sfințenia lui”. Și a început să-i iubească pe toți și să le slujească fără să cerceteze dacă țineau vechiul sau noul calendar. Într-un an, cincisprezece familii s-au întors singure la vechiul calendar din pricina dragostei pe care le-o arăta, fără nicio constrângere. Când Sfântul Ioan a trecut la Domnul, copiii săi duhovnicești nou-calendariști erau numeroși precum marea.

    Sursa: https://krufo-sxoleio.blogspot.com/2012/05/blog-post_4952.html

    „Το ιστορικό και τα θαύματα της Παναγίας Ευαγγελιστρίας Ακρωτηριανής Σερίφου”, vol. 1, de stareța Anthousa, Atena, 2006.

    Note: Gheronda Ioan din Amfiali, cunoscut acum ca Sfântul Ioan Noul Milostiv, făcătorul de minuni, a fost un ieromonah și stareț al Mănăstirii Sfântul Dimitrie din Amfiali, o figură importantă în cadrul Bisericii Ortodoxe Autentice din Grecia. El este cinstit pentru sfințenia și darul său al înainte-vederii. Mărturia legată de vedenia sa despre legătura dintre vechi-calendariști și nou-calendariști subliniază o atitudine de profundă iubire, o înțelegere corectă a situației dificile în care ne aflăm, considerând că unitatea în Hristos este cea mai importantă, urmând întru totul Sfântului Ierarh Hrisostom de Florina. Această vedenie l-a determinat să primească atât pe vechi-calendariști, cât și pe nou-calendariști în biserica sa. Sfintele moaște ale Cuviosului Ioan sunt curate ca aurul, bine-mirositoare și lucrează minuni tuturor celor ce se roagă din adâncul inimii.

    Acest fapt ne arată tuturor adevăratul cuget bineplăcut lui Dumnezeu, pe care trebuie să-l avem ca slujitori ai lui Hristos – fără a deveni „mai împărați decât Împăratul”, ci slujind voia Sa dumnezeiască și nu propria noastră voie.

    Să nu se smintească unii frați de aceste experiențe, fiindcă nu le pot înțelege în duhul lor, potrivit viziunilor și interpretărilor lor teologice. Teologia nu este doar literă, ci mai ales Duh – și acesta este darul lui Hristos oferit numai celor cu inimă bună și cu intenții curate.

    Să se apropie, așadar, ca niște ucenici, de Hristos, cu inimă curată și deschisă spre cunoaștere – și atunci vor înțelege ceea ce astăzi le este ascuns.

    În acest fel de gândire se află miezul și inima Luptei Sfinte de apărare a Ortodoxiei Autentice. Merită să fie cercetată în profunzime, pentru ca, prin Harul lui Hristos, să ne eliberăm de tot ceea ce, fie și pe nesimțite, ne-a abătut de la cale. Și, având ca merinde Adevărul nestricat al Domnului nostru, să mergem înainte cu îndrăzneală.

    Ortodoxia, frați iubiți, a biruit și va birui întodeauna!

    1. În original: «Βλέπω στο μέτωπό σου πολλά ράσα γραμμένα». Expresia tradusă mot-a-mot nu are prea mult sens, ea ar însemna: «Văd în tine o chemare puternică spre monahism / o responsabilitate duhovnicească monahală». – n. trad. ↩︎

  • Concertul Pascal „Hristos, Pastile Nostru” – Falticeni, 2025

    Luni 08/21 aprilie, în a doua zi de Paști, Catedrala „Sfinții Împărați Constantin și Elena” din Fălticeni a găzduit Concertul Pascal, „Hristos, Paștile Nostru”, un recital profund cu o trăire duhovnicească aparte, organizat de Școala de Cateheză „Sf. Grigorie Teologul”, împreună cu Grupul Psaltic „Sf. Cosma Melodul”, sub egida Asociației Culturale Sf. Cosma Melodul.

    Programul a cuprins interpretarea compozițiilor specifice Marelui Praznic al Învierii Domnului, după tradiția bizantină.

    Pentru a veni în sprijinul persoanelor care și-ar fi dorit să ajungă la concert, dar din diferite motive nu au avut posibilitatea, vom atașa înregistrarea video a concertului.

    Hristos a înviat!