Rezistența Ortodoxă

Autor: Andrei Mitocaru

  • Anularea argumentelor împotriva îngrădirii ortodocșilor de stil vechi (5)

    Continuarea articolului: https://rezistentaortodoxa.org/2025/08/22/anularea-argumentelor-impotriva-ingradirii-ortodocsilor-de-stil-vechi-4/

    e. Schismele bisericești din secolele al VIII-lea și al IX-lea

    În acest subcapitol deosebit de viclean, părintele Vasile încearcă, printr-o asociere arbitrară, să sugereze cititorului raționamente mecanice de tipul: „vechi-calendarist” = asemenea studiților1 = schismatic. Vicleșugul constă tocmai în această sugestie. Cititorul neștiutor va gândi că Platon și Teodor au fost fanatici și schismatici, care s-au ridicat împotriva celor moderați, adică a sfinților mărturisitori patriarhi Tarasie și Mitrofan. Însă cercetătorul de bună-credință observă că atât Sfinții Platon și Teodor, cât și Sfinții Tarasie și Mitrofan au fost membri ai Uneia, Sfinte, Sobornicești și Apostolești Biserici (spre deosebire de ereticii iconoclaști) și sunt cinstiți pentru sfințenia lor, deși au avut divergențe în privința abordării unei probleme. Și Apostolii Petru și Pavel au avut o dispută. Și Sfântul Ioan Gură de Aur a avut neînțelegeri cu Sfântul Chiril (acesta din urmă fiind chiar membru al sinodului care l-a caterisit). În istoria bisericească se găsesc multe neînțelegeri, dar aici nu se judecă atât faptele în sine, cât intențiile și, desigur, dacă dogma a fost sau nu atinsă.

    A făcut bine Sfântul Tarasie că a fost moderat, temându-se de noi persecuții, dar a făcut bine și Sfântul Teodor Studitul când a întrerupt pomenirea pentru o căsătorie nelegiuită. Ce arată asta? Că dacă pentru o căsătorie nelegitimă Sfântul Teodor a întrerupt pomenirea unui Patriarh care era el însuși sfânt, atunci „vechi-calendariștii” cu atât mai bine și bineplăcut lui Dumnezeu au întrerupt pomenirea unor patriarhi și episcopi masoni și eretici, pentru o instituție și o tradiție bisericească fundamentală, a cărei modificare atingea în mod direct dogma unității Bisericii și servea, după cum s-a dovedit, panerezia ecumenismului.

    Singura paralelă ce poate fi făcută între viața bisericească din epoca iconoclasmului (secolele VIII–IX) și epoca noastră (secolele XX–XXI) este aceasta:

    • „vechi-calendariști” = iconofili,
    • „nou-calendariști” = iconoclaști.

    Și iconoclaștii spuneau că cinstirea icoanelor nu este dogmă, dar Sfântul Ștefan cel Nou Mărturisitor le-a răspuns că toate Sinoadele Ecumenice s-au ținut în biserici care aveau icoane în interior. Dacă cinstirea lor nu era corectă, atunci ar fi trebuit să fie înlăturate. La fel răspundem și noi nou-calendariștilor, care spun că problema calendarului nu este dogmatică: vreme de 1600 de ani Sfinții Părinți au urmat Vechiul Calendar. Dacă nu ar fi atins dogma, nu l-ar fi păstrat, de vreme ce cunoșteau eroarea lui?

    Cât despre neînțelegerile dintre iconofili de atunci, acestea ar putea fi puse în paralel cu dezbinările din interiorul mișcării vechi-calendariste.

    f. Sinodul I-II al Sfântului Fotie (861)

    Pentru detaliile istorice ale Sinodului I-II și o imagine mai completă, cititorul poate să consulte atât manualele de Istorie Bisericească, cât și notele introductive ale Pidalionului.

    Părintele Vasile, din canoanele 13–15 ale acestui Sinod, trage concluzia că scopul lui a fost:

    1. Să condamne schismele fără motive dogmatice, care apăruseră în sânul Bisericii în secolul al IX-lea.

    Obiecție: expresia „fără motive dogmatice” este o interpretare arbitrară a părintelui Vasile. Aceste canoane vizau în mod precis pe partizanii Sfântului Ignatie, așa-numiții „ignatieni” sau „zeloți”, care nu-l acceptau ca Patriarh al Constantinopolului și nu-l pomeneau pe Sfântul Fotie, deși acesta nici nu propovăduia vreo erezie, nici nu era iconoclast, nici nu încălcase vreo tradiție sau justificase vreo abatere, precum adulterinismul.

    1. Să interzică, sub pedeapsa caterisirii, întreruperea comuniunii bisericești de către clerici față de întâistătătorii lor bisericești înainte de o judecată sinodală, atâta vreme cât nu există motive de credință – adică să prevină apariția unor noi schisme.

    Am văzut și mai sus pentru ce motive se impune și pentru ce motive nu se impune întreruperea pomenirii.

    1. Să înlăture neclaritatea canonului apostolic 31, stabilind că proclamarea publică, „în văzul tuturor” și „pe față” (adică „fără reținere și cu îndrăzneală”), a unei erezii condamnate de Sinoade sau de Părinți, de către un episcop, constituie singurul motiv legitim („infracțiune”) care le dă dreptul clericilor să întrerupă comuniunea bisericească cu el, înainte ca problema sa să fie judecată de un Sinod competent.

    Atenție: Canonul 15 al Sinodului I-II este complementar canonului apostolic 31, așa cum am văzut, și nu „lămuritor”, așa cum susține părintele Vasile.

    1. Să confirme despărțirile mai vechi ale ortodocșilor de păstorii lor pentru motive de credință, în conformitate cu canonul apostolic 31.

    Completare: și dreptății.

    1. În cele din urmă, trebuie să subliniem formularea echilibrată a canonului 15, care nici nu interzicea întreruperea comuniunii bisericești pentru motive de credință înainte de o judecată sinodală, dar nici nu o considera obligatorie; pur și simplu o permitea și o lăuda. Aceasta s-a întâmplat pentru că, așa cum nu ar fi fost corect să fie învinuiți cei care, mai demult, întrerupseseră comuniunea cu păstorii lor eretici înainte de judecata sinodală, tot așa nu ar fi fost corect să fie învinuiți nici cei care, mai demult, au rămas în comuniune cu păstorii lor eretici până la judecata sinodală – fie din motive de iconomie, fie din necunoaștere. De altfel, niciun canon bisericesc și niciun Părinte al Bisericii nu a impus vreodată întreruperea comuniunii cu cei care propovăduiau o erezie înainte de judecata lor sinodală. Niciun cleric nu a fost pedepsit vreodată pentru aceasta – dimpotrivă, au fost pedepsiți doar cei care continuau comuniunea cu păstorii lor după condamnarea sinodală a acestora. Nu trebuie, de asemenea, să uităm că prilejul pentru formularea canoanelor 13–15 a fost reprezentat de schismele bisericești nejustificate, iar scopul Sinodului a fost încetarea acestora și nicidecum încurajarea unor noi schisme, fie ele și „întemeiate”. Dacă Sinodul ar fi dorit să impună întreruperea comuniunii cu ereticii înainte de judecata sinodală, ar fi spus de la începutul canonului 13: „Cine nu se desparte imediat de păstorul său eretic să fie pedepsit.” În acest fel, însă, ar fi condamnat cazurile de mai înainte ale Sfinților Părinți, pe care le-am amintit, care nu au întrerupt imediat comuniunea bisericească cu episcopii care propovăduiau vreo erezie, ci au aplicat iconomia bisericească până la condamnarea lor sinodală. În această perioadă au încercat să-i aducă la pocăință fie prin tăcere și toleranță discretă, fie prin scrisori și alte mijloace pașnice.

    Și aici ajungem la concluzia părintelui Vasile: teoria posibilității. El prezintă canonul ca „posibil”, ignoră cu desăvârșire lauda canonului 15 pentru cei care se despart și îl înfățișează ca o simplă „necondamnare” pentru cei care nu se despart!

    Astfel, cineva ar putea pretinde că, atunci când Domnul a spus: „Fericiți făcătorii de pace, că aceia fiii lui Dumnezeu se vor chema”, ar fi înțeles că, deși făcătorii de pace sunt fericiți, tulburătorii, chiar dacă nu sunt fericiți, totuși nu sunt nici ticăloși!
    Cu privire la aplicarea obligatorie a canonului 15, cititorul se poate îndrepta și către lucrările scrise special pe această temă, așa cum am menționat mai sus.

    Și întrebăm: Se propovăduiește erezia astăzi sau nu, părinte Vasile? Chiar dacă interpretăm canonul ca fiind doar „posibil”, nu sunt oare îndreptățiți cei care au întrerupt comuniunea cu purtătorii și propovăduitorii ecumenismului? Așteptăm răspunsuri.

    În același subcapitol, mai devreme, am citit:

    „Într-adevăr, în Istoria Bisericii au existat cazuri în care clerici au întrerupt comuniunea cu episcopii lor înainte de judecata sinodală, pentru că aceștia propovăduiau învățături eretice.” Noi vom adăuga și vom spune că nu doar au existat cazuri, ci era o practică constantă ca ortodocșii – clerici, dar și mireni – să întrerupă comuniunea cu cei care aduceau învățături străine (cf. II Ioan 10).

    Părintele Vasile continuă, menționând câteva cazuri orientative, înainte de a ne introduce în…

    g. Cazuri de aplicare a iconomiei bisericești față de episcopi care propovăduiau erezia

    Lăsând la o parte opiniile ipocrite ale celor care invocă iconomia pentru a-i învinui pe „vechi-calendariști” pentru că n-au aplicat-o, când de fapt ei înșiși fac „o iconomie exagerată” de 90 de ani, cu urmarea că Biserica nu se mai eliberează de schisme și dezbinări, să trecem acum la cazurile menționate de pr. Vasile.

    1. „Sfântul Chiril al Alexandriei îi lăuda pe credincioșii din Constantinopol care au întrerupt imediat comuniunea bisericească cu patriarhul lor Nestorie „pentru dreapta credință”, adică pentru că acesta propovăduia învățături blasfemiatoare. Îi caracteriza chiar ca „mai ușori” și „lingușitori” pe cei din Constantinopol care nu făcuseră la fel, ci dimpotrivă, rămâneau în comuniune cu el. Cu toate acestea, Sfântul nu a întrerupt imediat comuniunea cu Nestorie, ci a imitat pe cei „care au experiență medicală, care nu supun de la început patimile trupești tratamentului greu cu fierul și focul, ci mai întâi le înmoaie cu medicamente blânde, așteptând vremea potrivită pentru tăietură.” Pentru că el credea că „se cuvine celor ce au alunecat să li se dea mâna, și, ca pe niște frați căzuți, să fie ridicați”, îl îndemna pe Nestorie prin scrisori părintești, în care îl numea „împreună-slujitor”, „să se depărteze de dogmele cele strâmbe și răstălmăcite… și să îmbrățișeze dreapta credință.” Mai mult, Sfântul Chiril s-a străduit „ca, scriindu-i mulți (episcopi ortodocși), poate se va rușina și se va îndrepta ereticul (Nestorie)… Și în cele din urmă, cu toți împreună, adică printr-un Sinod Ecumenic, să se facă dreptatea.” Și într-adevăr, condamnarea finală a lui Nestorie și ruperea definitivă a comuniunii bisericești cu el de către toți ortodocșii s-a realizat la Sinodul al III-lea Ecumenic. Merită subliniat că Nestorie, până în momentul condamnării, era numit de episcopii Sinodului „preaevlavios și prea cuvios”, adică era socotit episcop al Bisericii Sobornicești.”

    Dar dacă Sfântul Chiril, după cum spuneți chiar dumneavoastră, LĂUDA pe cei care s-au despărțit IMEDIAT de Nestorie, atunci de ce toate celelalte explicații? Pentru a justifica ce? Ah, părinte Vasile, când am început să citesc cartea dvs., am avut impresia că veți aduce argumente serioase. Din păcate însă văd că nu faceți decât să copiați argumentele pr. Epifanie Teodoropulos. De ce nu v-ați ostenit să citiți răspunsurile pr. Theodoret în lucrările sale „Dialoguri din pustie despre Ecumenism” și „Antidotul”2, unde ați fi găsit răspunsurile? Oare nu vă interesează adevărul, ci doriți doar să-i prezentați pe „vechi-calendariști”, dintre care ați plecat, ca niște schismatici și „în afara Bisericii”?

    Să vedem însă cum stau limpede lucrurile, fără deformări, în privința iconomiei Sfântului Chiril.

    O parte din clerul și poporul Constantinopolului, care avea contact direct cu Nestorie, a întrerupt imediat comuniunea cu el din pricina ideilor lui eretice. Când Sfântul Chiril a aflat de acestea, „s-a străduit, prin scrisori de sfătuire, să-l determine pe Nestorie să părăsească erezia, dar zadarnic se ostenea.” Să nu uităm că atunci nu existau telefon sau internet pentru o informare rapidă. Bine a făcut Sfântul Chiril că a trimis acele scrisori de avertizare și mustrare, iar din răspunsurile primite a diagnosticat boala și lipsa de pocăință a lui Nestorie. Astfel:
    a) i-a lăudat pe ortodocșii care au întrerupt comuniunea cu ereziarhul,b) a trimis scrisori către Împăratul Teodosie și către împărătesele Evdochia și Pulheria, c) a convocat un Sinod Local în Egipt, care a condamnat învățătura nestoriană și a alcătuit 12 anateme, d) a contribuit la convocarea unui Sinod Local și la Roma, unde Nestorie a fost condamnat și acolo, și e) prin convocarea Sinodului III Ecumenic, ereticul a fost alungat definitiv din Biserică ca un mădular putred.

    Are vreo legătură iconomia inițială și de scurtă durată a Sfântului Chiril, care urmărea să-l convingă pe Nestorie să renunțe la concepțiile lui eretice, cu iconomia voastră de zeci de ani față de purtătorii ereziei ecumenismului – patriarhii Meletie Metaxakis, Vasile Gheorghiadi, Athenagora Spyrou, Dimitrie Papadopoulos, Bartolomeu Arhondonis? Ce ați făcut voi dintre cele făcute de Sfântul Chiril? Nici măcar cel mai simplu lucru, pe care el îl laudă: apărarea prin întreruperea comuniunii!

    2. „Sfântul Grigorie Teologul nu a întrerupt comuniunea bisericească cu tatăl său, atunci când acesta a semnat din simplitate un simbol de credință eretic, semi-arian (361), ci s-a străduit să-l convingă să-l respingă, lucru care s-a întâmplat după aproape trei ani.”

    Dacă patriarhul Bartolomeu, cu care sunteți în comuniune, ar fi:
    a) tatăl vostru trupesc,
    b) ar fi semnat din simplitate un text eretic,
    c) iar după doar trei ani l-ar fi respins, atunci aș spune că aplicați iconomia mântuitoare a Sfântului Grigorie.

    Dar Bartolomeu este purtătorul ereziei Ecumenismului, pe care o slujește de zeci de ani prin fapte și prin cuvinte, și după 22 de ani de patriarhat sunteți încă în comuniune cu el!!! Două lucruri se întâmplă: ori nu ați înțeles că Bartolomeu mărturisește o credință greșită, caz în care spuneți-ne și vă vom prezenta dovezile, ori considerați că ecumenismul nu este erezie. Așteptăm cu mare interes… tăcerea voastră.

    3. „O aplicare și mai lungă a iconomiei se observă în cazul atitudinii față de erezia monotelismului. Într-adevăr, deși erezia a început să fie propovăduită în jurul anului 615, principalii ei opozanți, Sfinții Sofronie și Maxim Mărturisitorul, nu au întrerupt imediat comuniunea cu conducătorii acesteia, ci au încercat în multe feluri să-i aducă la pocăință. Întreruperea comuniunii ortodocșilor cu monoteliții a avut loc sigur după 634 și probabil după 638, adică puțin înainte sau în același timp cu sinoadele din Apus (640–649) care i-au anatematizat. La Sinodul de la Lateran (649) împotriva monoteliților, aplicarea iconomiei bisericești devine și mai evidentă, deoarece episcopul Serghie al Ciprului menționează următoarele: ‘Până astăzi am tăcut, făcând oarecare iconomie, crezând că îi vom putea îndupleca să-și schimbe învățăturile’.”

    De fapt, „erezia monotelită a început în anul 629 d.Hr.” și, desigur, răspândirea ei a durat câțiva ani, dată fiind lentoarea comunicării (nu aveau televiziune). Când însă s-a răspândit la curtea împăratului, unde Sfântul Maxim era protosecretar, acesta „n-a putut să fie în comuniune cu necredința celor necredincioși” și a plecat departe. Imediat Sfântul Mărturisitor a întrerupt comuniunea și, prin scrisori și cuvântări, s-a străduit să păstreze Ortodoxia, chiar și singur la un moment dat. Și toate acestea înainte de prima condamnare sinodală a ereziei la Sinodul Local de la Lateran (649 d.Hr.), cu atât mai mult cu ani buni înainte de Sinodul VI Ecumenic (680 d.Hr.), care i-a condamnat pe toți patriarhii eretici și a justificat un simplu monah!

    Vedeți deci pădurea (întreruperea comuniunii de către un singur monah cu toate Bisericile locale contaminate de erezie) și nu vă ocupați cu copacul (că ortodocșii nu au întrerupt imediat comuniunea; unul singur a fost de ajuns)!

    Merită să citiți și ce a pățit Sfântul Maxim din partea ereticilor vremii (i s-a smuls limba, i s-a tăiat mâna, a fost supus la chinuri). Și astăzi vă temeți de întreruperea comuniunii și faceți… „iconomie”.

    4. „Cea mai îndelungată aplicare a iconomiei de către Sfinții Părinți se întâlnește în cazul atitudinii față de latini. La această concluzie ajungem chiar dacă am accepta cazul extrem, adică faptul că papii au propovăduit oficial erezia filioque în 1009 și nu că o răspândeau pe ascuns încă din secolul al X-lea. Într-adevăr, deși patriarhul Serghie al Constantinopolului a șters imediat numele papei din diptice, ceilalți patriarhi ortodocși nu au făcut același lucru, ci au întrerupt comuniunea abia după patruzeci și cinci de ani (1054). Este de la sine înțeles că, în tot acest timp, Constantinopolul a rămas unit cu celelalte patriarhii. Această iconomie față de latini s-a făcut deoarece ‘patriarhii, potrivit vechiului obicei bisericesc, mai degrabă decât prin acțiunea lui Mihail Kerularie, aplicau dreptul canonic, așteptând îndreptarea Bisericii Romei, de aceea și au avut multă răbdare’. ‘Răsăritenii, adică, prin iconomie, au tăcut mult timp, socotind că îi vor convinge pe italieni să renunțe la inovațiile lor; dar, rămânând aceștia în încăpățânarea lor, i-au lepădat din unirea bisericească.’”

    Cu latinii lucrurile nu sunt atât de simple. Nu era vorba doar de erezia filioque, ci de foarte multe motive care l-au determinat pe patriarhul Mihail Kerularie să-i declare în cele din urmă (1054 d.Hr.) și în fapt eretici pe latini. Veți găsi elemente foarte lămuritoare, care pun problema într-o altă lumină – fără legătură directă cu chestiunea iconomiei – în excelentul articol al lui Thoma Dritsa de pe OODE, „Adevăratele cauze ale schismei”.

    Încheind capitolul al doilea, părintele Vasile scrie:

    „În acest fel, Sinodul își exprima convingerea că singura competentă să impună tuturor ortodocșilor întreruperea comuniunii este Sinodul Ecumenic sau Marele Sinod Local.”

    Greșit, așa cum am văzut. Sinodul Ecumenic sau Marele Sinod Local nu impune întreruperea pomenirii, ci judecă și, pe de o parte, îi îndreptățește pe cei care au întrerupt comuniunea cu ereticii, iar pe de altă parte îi taie în chip definitiv pe ereticii nepocăiți din Biserică.

    Mai apoi, afirmă: „Dimpotrivă, până la convocarea și hotărârile Sinodului Ecumenic, fiecare cleric are dreptul fie să aplice iconomia bisericească și să nu se despartă de episcopul său, fie să urmeze acrivia, adică să întrerupă comuniunea cu el. Această întrerupere temporară a comuniunii are ca scop denunțarea păstorului eretic și cererea deferirii lui la un tribunal sinodal, care va hotărî definitiv fie încetarea, fie definitivarea întreruperii comuniunii cu el.”

    DAR DACĂ NU EXISTĂ ÎNTRERUPERE A COMUNIUNII, CINE VA CONVOCA SINODUL? CEI CARE SE AFLĂ ÎN COMUNIUNE CU EREZIA?

    Continuarea aici: https://rezistentaortodoxa.org/2025/08/26/anularea-argumentelor-impotriva-ingradirii-ortodocsilor-de-stil-vechi-6/

    Sursa: https://krufo-sxoleio.blogspot.com/2012/10/blog-post_5240.html

    1. N. tr: Este vorba de monahii din Mănăstirea Studion din Constantinopol, adică partizanii Sfântului Teodor Studitul și ai unchiului său, Sfântul Platon Studitul, care în secolele VIII–IX s-au opus unor compromisuri făcute de Patriarhii Tarasie și Mitrofan în chestiunea iconoclasmului și, mai ales, în cazul căsătoriei nelegitime a împăratului Constantin al VI-lea (numită și scandalul „adulterinu” sau „moechian”).
      Adversarii lor (mai moderați) i-au acuzat pe studiți (στουδίτες) că sunt schismatici pentru că au întrerupt pomenirea patriarhului pe motivul acelui păcat grav. ↩︎
    2. N. tr: Carte in curs de apariție în limba română. ↩︎

  • Demontarea categorică a rătăcirii despre Tainele considerate invalide

    În anii 1970, și având ca prilej deschiderile ecumeniste ale lui Athenagoras, a fost exprimată de către un cunoscut scriitor părerea că atunci când un cleric cade în erezie, își pierde automat (adică fără să fie judecat de un Sinod) preoția și Sfintele Taine pe care le săvârșește sunt invalide. La aceste opinii a răspuns în chip răsunător un vestit ieromonah al vremii, zdrobindu-le literalmente, așa cum va constata cititorul. Deoarece aceste păreri continuă să aibă susținători și astăzi, publicăm această respingere categorică a lor, adaptată lingvistic și fără a menționa pe cei implicați de atunci, pe de o parte pentru că sunt deja adormiți și se află în judecata lui Dumnezeu, iar pe de altă parte pentru a ne concentra pe sensul celor scrise și nu pe autorii lor, care în alte chestiuni au greșit amândoi.

    Citind cineva cele două publicații ale domnului K., constată în ele poziții ecleziologice cu totul noi și neobișnuite. Iată ce crede dl. K. despre Episcopii care propovăduiesc învățături eretice, dar nu au fost condamnați de Biserică:

    „Un episcop eretic încetează să mai fie episcop, își pierde preoția, se află în afara Bisericii. Cei care îl urmează prin pomenire, nu mai urmează un episcop, ci un om care a căzut din Harul Arhieresc. Dar când episcopul cade din Har, cum este cu putință să nu cadă și turma lui? De unde își primesc mandatul preoțesc presbiterii? Este oare în stare un arhiereu căzut să dea Trupul și Sângele lui Hristos turmei lui? Canonul al 15-lea al Sinodului I-II scrie limpede că episcopul eretic nu este episcop, ci pseudo-episcop, deci și pseudo-preot. Liturghiile lui sunt pseudo-liturghii, hirotoniile lui pseudo-hirotonii, Mirul lui nu este Sfânt Mir, toate tainele lui sunt lipsite de conținut sfințitor.”

    Așadar, potrivit noului mare ecleziolog dl. K., episcopul căzut în erezie pierde automat Harul dumnezeiesc și nu mai poate săvârși Taine, chiar dacă încă nu a fost condamnat de Biserică și nu a fost tăiat sinodal de Trupul Ei, nici nu a încetat el însuși comuniunea cu Biserica. Îl rugăm deci să ne dea răspuns la cele două întrebări de mai jos:

    1. Patriarhul Athenagoras are sinceritatea să nu-și ascundă convingerile eretice, ci să le proclame public și pe față (mai ales în ultimele săptămâni). Potrivit dlui K., el este deja mort din punct de vedere bisericesc, lipsit de arhierie și a încetat să mai transmită Har dumnezeiesc. Să admitem că este așa!

    Dar un alt Patriarh (vorbind ipotetic), deși este mare eretic, primind în întregime erezia lui Arie, se teme totuși să o propovăduiască public și pe față, de frica caterisirii și a excomunicării, dar face altceva: îi cheamă în particular pe diverși episcopi și preoți ai săi și discută, chipurile nepărtinitor, teme teologice, între care și învățătura lui Arie. În aceste discuții, la început își exprimă o simpatie foarte subtilă pentru Arie, apoi una mai evidentă și așa mai departe. În felul acesta cercetează cu dibăcie dispozițiile interlocutorilor. Dacă vede o opoziție puternică, se retrage cu multă iscusință, încât interlocutorul nici nu își dă seama de convingerile Patriarhului. Dar văzând la alți interlocutori o rezistență mică și slabă, continuă, întotdeauna cu multă inteligență, „catehizarea” și, în timp, convinge un număr însemnat de clerici, dar și de mireni, că Arie avea dreptate. Toți însă, temându-se de consecințe, nu își propovăduiesc pe față convingerile, ci fac inițieri de adepți în mod tainic și conspirativ. Iar ceilalți clerici, cei cu adevărat ortodocși, nici nu își imaginează că Patriarhul lor, împreună cu unii episcopi, sunt eretici de temut; de aceea, complet neștiutori, continuă în cea mai deplină armonie comuniunea cu ei.

    Se întreabă, așadar, dl. K.: Acest Patriarh este bisericește viu sau mort? Mai are Arhierie sau a fost lipsit de ea în mod automat? Săvârșește Taine și transmite Harul dumnezeiesc sau nu?

    Dacă răspunde „nu”, se întreabă din nou: Și atunci ce mai rămâne în picioare? Cine poate ști dacă primește într-adevăr Taine de la orice cleric, din moment ce este cu neputință să cunoască gândurile pe care le are acesta în adâncul sufletului său? Totul în Biserică atârnă atunci în aer!…

    Dacă răspunde „da”, se întreabă din nou: Așadar, toată chestiunea ține de ipocrizie și de viclenie? Mă explic: un Patriarh sau un Episcop al Bisericii Ortodoxe poate să creadă în toate ereziile sau să fie cu totul necredincios. Poate chiar să-și învețe ereziile sau necredința, atrăgând adepți la ele. Este de ajuns să aibă inteligența sau, mai degrabă, viclenia satanică de a nu se expune. Să acționeze meșteșugit, ascuns și conspirativ. Atunci este „cap viu”, are Arhierie, săvârșește adevărate Taine, este izvor al Harului dumnezeiesc!… Dar dacă săvârșește „imprudența” sau „prostia” de a se expune și de a-și descoperi deschis și sincer convingerile, atunci totul se schimbă! Dumnezeu îl dezbracă imediat pe acel nebun de orice Har, iar el devine de acum „cap mort”, care nu mai săvârșește nicio Taină și nu mai transmite niciun Har.

    Oare crede dl. K. că pot fi susținute serios astfel de lucruri? Desigur, canonul al 15-lea al Sinodului I-II vorbește despre erezia care este propovăduită public și pe față, dar face aceasta pentru a stabili situația în care preotul poate să înceteze pomenirea episcopului eretic, și nu pentru a stabili poziția episcopului eretic înaintea lui Dumnezeu. Pentru Dumnezeu, episcopul eretic este eretic fie că își învață erezia public și pe față, fie că o predă în particular și ascuns, fie chiar dacă o ține doar tainic în adâncul inimii sale. Se poate crede oare că Dumnezeu doar în primul caz îl dezbracă pe episcop de Har, iar în al doilea și al treilea caz continuă, răsplătind într-un fel frica și viclenia ereticului, să-l învăluie cu Harul dumnezeiesc?

    1. Au existat de-a lungul timpului Episcopi și chiar Patriarhi, care deși au căzut în erezii și le-au predicat în mod public, totuși nu au fost condamnați până la moartea lor, ci au murit episcopând sau patriarhând!… Dacă, potrivit dlui K., erezia izgonește în mod automat și imediat Harul, dacă, după el, slujbele episcopului căzut în erezie „sunt pseudoslujbe, hirotoniile lui sunt pseudohirotonii, Sfântul Mir al lui nu este Sfânt Mir, toate tainele lui sunt lipsite de conținut sfințitor”, atunci ce a mai rămas în picioare în Biserică? Căci acești Patriarhi au hirotonit episcopi, aceia pe alții, și așa mai departe. Nu s-a rupt, atunci, succesiunea apostolică, din moment ce „hirotoniile lor sunt pseudohirotonii”? Nu s-a alterat iremediabil Preoția? Va spune, poate, dl. K., că, fie și mai târziu, Biserica „a reglat” aceste chestiuni. Dar cei credincioși care au murit până în vremea „reglării”, ce s-a ales de ei, de vreme ce Tainele pe care le primeau în viață erau „lipsite de conținut sfințitor”?

    Mai rămâne încă o problemă de analizat: dacă episcopul (sau preotul) căzut în erezie săvârșește valid Taine până ce este caterisit sinodal și este tăiat din Trupul Bisericii sau până ce el însuși rupe comuniunea cu Ea, atunci de ce canonul Sinodului I-II îi caracterizează pe acești episcopi drept „pseudepiscopi”, dacă se referă la ei înainte de condamnarea sinodală? Foarte simplu: pentru că orice episcop care cade în erezie devine de îndată, în mod POTENȚIAL, pseudepiscop. Prin căderea sa în erezie a creat premisele pentru a fi caterisit și tăiat din Trupul Bisericii. Și nu mai rămâne decât actul condamnării de către Biserică pentru ca el să fie, ACTUALMENTE, un instrument mort și inutil. Până însă să se întâmple aceasta, adică până la condamnarea lui de către Biserică, episcopul sau preotul căzut în erezie continuă, prin dumnezeiasca iconomie, să transmită Harul dumnezeiesc. Desigur, aceasta o face Dumnezeu nu dăruind ceva episcopului sau preotului eretic, ci dăruind pleromei Bisericii. Oare și atunci când Dumnezeu lucrează prin clerici hoți, desfrânați, adulteri, blasfemiatori și alții asemenea, le dăruiește lor? Desigur că nu! Dăruiește pleromei Bisericii!

    Dacă, desigur, un episcop care cade în erezie rupe legăturile cu Biserica, adică încetează comuniunea cu Ea, pleacă din Ea și creează o „biserică” separată sau se alipește de o altă „biserică” eretică, atunci el devine un instrument mort, chiar dacă nu a fost încă condamnat sinodal. Biserica este tezaurul Harului, iar episcopul care rupe comuniunea cu Ea devine un canal gol. De unde va primi Harul, ca să-l transmită altora? Dar episcopul care continuă să-și exercite funcțiile arhierești înlăuntrul Bisericii, chiar dacă a căzut în erezie, săvârșește cu adevărat Taine până ce este condamnat sinodal.

    Hirotoniile de clerici ortodocși săvârșite de episcopi eretici, dar care încă acționau înlăuntrul Bisericii, nu au fost niciodată considerate îndoielnice de către Biserică și nici nu a fost nevoie pentru ele de aplicarea „iconomiei”. Amintesc doar două exemple: Sfântul Chiril al Ierusalimului a fost hirotonit episcop de către mitropolitul arian Acachie al Cezareei, care încă se afla și acționa înlăuntrul Bisericii. Sfântul Anatolie a fost hirotonit patriarh al Constantinopolului de către patriarhul monofizit al Alexandriei, Dioscor, înainte ca acesta să fie caterisit de Sinodul IV Ecumenic și alungat din Biserică. Este, de asemenea, foarte demn de atenție faptul că de fiecare dată când episcopi sau patriarhi care predicau idei eretice erau chemați de Sfintele Sinoade să fie judecați, erau chemați cu toată ordinea bisericească ca episcopi sau patriarhi în funcție! Iar când erau caterisiți, erau caterisiți „de Harul Arhieriei”, „de vrednicia patriarhală sau episcopală”, „erau dezbrăcați de Harul Arhieriei” etc. Până în ultima clipă, așadar, Biserica îi socotea ca arhierei în funcție! Abia după condamnarea de către Ea îi socotea lipsiți de Har, dezbrăcați de Arhierie.

    – «Nestorie a fost înlăuntrul Bisericii în tot timpul dinaintea anatemei lui?», întreabă triumfător dl. K.

    – Da, domnule, a fost! Adică era Arhiereu în funcție al Bisericii lui Hristos. Dacă nu era pentru tine, era pentru Sfântul Chiril, era pentru Sinodul Bisericii Alexandrine, era pentru chiar cel de-al III-lea Sinod Ecumenic! Ai citit vreodată cele trei celebre scrisori ale Sfântului Chiril către Nestorie, care i-au fost trimise după ce acesta a început să predice erezia? Ai văzut cum îl salută pe deja ereticul Nestorie?
    Scrisoarea întâi: «Către preacucernicul și iubitorul de Dumnezeu EPISCOP, CO-SLUJITORULUI Nestorie, Chiril Episcopul, bucurie în Domnul».
    Scrisoarea a doua: «Către preacucernicul și iubitorul de Dumnezeu CO-SLUJITORULUI Nestorie, Chiril, bucurie în Domnul».
    Scrisoarea a treia: «Către preacucernicul și preaevlaviosul CO-SLUJITORULUI Nestorie, Chiril și Sinodul adunat în Alexandria din jurisdicția Egiptului, bucurie în Domnul». Ce mai vrei?

    De asemenea, al III-lea Sinod Ecumenic întrunit la Efes sub președinția Sfântului Chiril, a trimis, printr-o comisie de șase episcopi (onorând astfel vrednicia episcopală a lui Nestorie), pe ereziarh să se prezinte înaintea sa pentru a fi judecat. Acesta a refuzat să vină. Sinodul, socotind învățătura lui ca eretică, l-a condamnat în lipsă. «…Lăcrimând de multe ori (spun Părinții Sinodului în hotărârea de condamnare), am ajuns la această tristă hotărâre împotriva lui: Domnul nostru Iisus Hristos, Cel hulit de el, a hotărât PRIN PREZENTUL SFÂNT ȘI ECUMENIC SINOD ca însuși Nestorie să fie străin de vrednicia episcopală și de orice adunare preoțească». Auzi, dle K.? Era deci sau nu era NestoriE arhiereu în funcție până la condamnarea lui de către Sinodul al III-lea Ecumenic?

    Dl. K. dogmatizează că episcopul care predică public o erezie devine, prin simpla sa faptă, străin de Arhierie și nu mai transmite nici un Har. Însă Sinodul al III-lea Ecumenic, care hotărăște fără greș, proclamă limpede că nu prin altceva, ci doar prin condamnarea sinodală, și numai prin aceasta, Nestorie a devenit „străin de vrednicia episcopală”! La fel și hotărârea infailibilă a Sinodului al VII-lea Ecumenic confirmă și proclamă că nu altceva, ci decizia Sinodului al III-lea Ecumenic de la Efes l-a izgonit pe Nestorie din Biserică: «…Așa cum a dogmatizat mai înainte Sinodul de la Efes, și pe nelegiuitul Nestorie și pe cei împreună cu el, ca pe unii ce introduceau o doime de persoane, i-a scos afară din Biserică».

    Aceasta spun Sinoadele Ecumenice. Ce vrea, așadar, dl. K.? Să-l proclamăm mai presus și mai autentic decât Sinoadele Ecumenice?

    Sursa: https://krufo-sxoleio.blogspot.com/2025/03/blog-post_21.html

  • Anularea argumentelor împotriva îngrădirii ortodocșilor de stil vechi (4)

    Continuarea articolului: https://rezistentaortodoxa.org/2025/08/21/anularea-argumentelor-impotriva-ingradirii-ortodocsilor-de-stil-vechi-3/

    Capitolul II: Încetarea comuniunii în duhul și din perspectiva Sfinților Părinți

    a. Încetarea obligatorie a comuniunii bisericești după hotărâre sinodală

    Foarte corecte cele pe care le scrieți, părinte Vasile, în acest subcapitol. Numai o întrebare vrem să vă adresăm: de vreme ce, după cum bine spuneți, „în cazul în care ereticii stăruiau în credințele lor, Părinții îi condamnau și îi tăiau de la trupul Bisericii”, de ce, părinte Vasile, vă aflați în comuniune cu cei condamnați și aflați în afara Bisericii, dar și stăruitori în rătăcirile lor, cu ereticii papistași prin intermediul domnului Bartolomeu, de care depindeți, și care îi primește ca Biserică soră și liturghisește împreună cu ei?

    b. Încetarea obligatorie a comuniunii bisericești înainte de hotărâre sinodală

    Citind aceasta vreau să vă mulțumesc pentru argumentele oferite, care îi îndreptățesc pe ortodocșii ce au întrerupt comuniunea cu ecumeniștii! Scrieți:

    „Încetarea imediată a comuniunii bisericești, adică fără o judecată și hotărâre sinodală necesară, se impunea și cu aceia care aderau sau se uneau cu biserici eretice deja condamnate. Acest lucru era firesc, deoarece clericii în cauză nu puteau să fie în comuniune bisericească și cu membrii Bisericii și cu ereticii.”

    Foarte corect!

    Desigur însă, în acest capitol lipsește cazul Canonului 15 al Sinodului I-II (Constantinopol), pe care, de altfel, îl așezați – potrivit opiniei părintelui Epifanie Teodoropulos, lipsită de armonie cu Sfințiii Părinți – la „îngăduită” și nu la „obligatorie” încetare a comuniunii. Îl vom cerceta mai jos.

    c. Încetarea necanonică a comuniunii bisericești înainte de hotărâre sinodală

    Desigur, există cazuri în care nu este îngăduită încetarea comuniunii cu episcopul. Care sunt însă acestea? Trebuie să le menționăm (sunt așa-numitele „acuzații criminale” – vezi mai jos), pentru ca să nu rămână impresia că încetarea comuniunii nu este permisă cu ușurință. Dimpotrivă, îngrăditul (ἀποτείχισις = încetarea comuniunii) este, potrivit Canoanelor și practicii Bisericii, mai degrabă îngăduit decât interzis! Și aceasta pentru ca episcopii să fie mereu în stare de veghe și să nu se abată de la cele predate. Le vom vedea pe amândouă mai jos, când vom încheia prezentarea subcapitolelor.

    d. Încetarea îngăduită a comuniunii bisericești înainte de hotărâre sinodală

    În acest capitol, părintele Vasile, într-un mod cu adevărat măiestru, și-a rezumat concluzia în următoarele puncte:
    a) încetarea comuniunii nu este îngăduită aproape niciodată;
    b) încetarea comuniunii este îngăduită, în mod opțional, doar în cazul ereziei (punând pe același plan cele ce țin de credință și dreptate cu cele ce țin de erezie).

    Să vedem însă ce spun Canoanele despre întreruperea comuniunii bisericești, când aceasta nu este îngăduită și când, dimpotrivă, este impusă:

    1. Canoanele Sfinților Apostoli

    Canonul 31:
    „Dacă vreun prezbiter, defăimând pe episcoul său, va aduna îndeosebi, și jertfelnic altul ar înființa, nici o vină știind asupra episcopului întru buna credință și întru dreptate, caterisească-se, ca un iubitor de începătorie. Că este tiran, așijderea încă și ceilalți clerici, și câți să vor uni cu dânsul. Iar cei lumești să se afurisească. Acestea încă facă-se după una, și a doua, și a treia rugăminte a episcopului.”1

    Din acest canon desprindem trei concluzii de bază:

    a. Oricare clerici disprețuiesc pe episcopul lor și creează o facțiune sau o adunare paralelă, adică rup comuniunea cu el și încetează să-l pomenească în bisericile lor, trebuie să fie caterisiți, iar mirenii care îi urmează – excomunicați, fiindcă sunt iubitori de întâietate și tirani.

    b. Pedeapsa lor să se facă după trei chemări ale episcopului adresate celor ce fac adunări paralele.

    c. Sunt exceptați de pedeapsă acei clerici care întrerup comuniunea cu episcopul lor pentru motive de credință și dreptate.

    Să vedem ce scriu tâlcuitorii canoniști despre aceste trei concluzii2:

    Balsamon:
    „Clericii și laicii fiecărui oraș trebuie să se supună episcopului ținutului, să se adune și să se întrunească în biserică împreună cu acesta, doar dacă nu cumva a fost judecat ca necredincios și nedrept. În acest caz, dacă se separă de el, nu vor fi trași la răspundere. Însă cel care face ceva dincolo de acestea, separându-se în mod nechibzuit de propriul episcop, și se adună separat într-o biserică, dacă este cleric, va fi caterisit ca un iubitor de putere, iar dacă este laic, va fi afurisit. Totuși, canonul stabilește ca acestea să fie făcute după prima, a doua și a treia chemare.”
    Și continuă: „Observă faptul că prezentul canon apostolic stabliește ca clericii să se separe, fără vreo primejdie, de episcopii lor, dacă aceștia au fost judecați ca necredincioși sau nedrepți. Acuzația de nedreptate este nouă. Însă, în alt fel, chiar dacă episcopul sau preotul este cel mai rău dintre toți, nu se cuvine ca cineva să se separe de ei, ci să se creadă mai degrabă că și prin cel mai păcătos preot sau episcop se sfințesc, căci, se spune, Dumnezeu nu-și pune mâna asupra tuturor, dar lucrează prin toți.”

    Zonaras :
    „Rânduiala le susține pe cele cerești și pe cele pământești. De aceea, se cuvine să fie păzită pretutindeni buna rânduială, dar mai ales de către clerici, încât preoții și ceilalți clerici să se supună episcopului. Iar dacă vreun preot, fără a fi adus vreo acuzație împotriva propriului episcop în legătură cu vreo problemă, ca unul care a făcut altceva contrar cuviinței și dreptății, ci, din iubire de putere, va face o adunare ilicită, adunându-se separat într-o biserică și, construindu-și un altar, va sluji la acesta, canonul stabilește ca și acesta, cât și clericii care îl urmează să fie caterisiți, iar laicii să fie afurisiți. Însă, canonul dorește ca episcopii să nu fie prea aprigi spre pedepsire, de aceeea este poruncit să nu îi aducă pe aceia imediat la judecată, ci, după ce i-a îndemnat de trei ori pe cei care s-au adunat separat ca să părăsească încercarea lor cea fără rânduială, să îi judece pe cei care rămân în aceasta.”

    Aristenos:
    „Cel care s-a separat de episcopul care nu are nici vină și a instituit un alt altar, va fi îndepărtat împreună cu cei care l-au acceptat. Dacă cineva l-a acuzat pe propriul episcop fără nicio vină, ca unul care nu a greșit față de dreapta credință, nici față de dreptate, și are face adunarea poporului în mod particular și ar ridica un alt altar, să fie caterisit și el, ca un iubitor de putere, precum și clericii care îl urmează. Dar se cuvine să se facă acestea dacă nu se întoarce, după ce a fost chemat de două și de trei ori de către episcop.”

    Sfântul Nicodim Aghioritul3:
    (După ce repetă în limbaj simplu cele spuse de canoniștii de dinainte, scrie):
    „Iar câți se despart de episcopul lor mai-nainte de sinodiceasca cercetare, pentru că el propovăduiește în auzul tuturor vreo rea socoteală și eres, unii ca aceia, nu nummai că certărilor celor mai de sus nu se supun, ci și cuviincioasei cinstei celor drept slăvitori se învrednicesc, după Canonul 15 de la Sinodul I-II.”

    Și acum întrebăm, părinte Vasile: Au întrerupt fără motiv comuniunea cu episcopii inovatori cei care au rămas la calendarul Părinților? Nu au fost acești ierarhi inovatori necredincioși și nedrepți, prin faptul că au tulburat ordinea Bisericii cu reforma necanonică făcută printr-o simplă enciclică arhiepiscopală, și prin faptul că au rănit conștiința religioasă a credincioșilor care stăruiau să urmeze calendarul părinților lor – ba chiar i-au și prigonit?

    Valsamon explică foarte frumos că, deși episcopul sau preotul este cel mai rău dintre toți, dar în privința vieții personale, nu se cuvine despărțire de el. Dimpotrivă, pentru motive de credință și dreptate trebuie să ne despărțim „fără primejdie”. Totuși, chiar dacă ortodocșii de stil vechi nu s-au despărțit din iubire de întâietate, nici pentru că episcopii ar fi fost „cei mai răi dintre toți”, inovatorii nu numai că i-au defăimat ca „schismatici”, dar nici măcar nu au urmat rânduiala canonică – să-i cheme o dată, de două ori și de trei ori – ci, dimpotrivă, i-au prigonit, i-au exilat, i-au anatemizat, i-au ucis, i-au torturat și au arătat în cele din urmă că au fost și necredincioși, și nedrepți.

    Părintele Vasile se întreabă:
    „Trebuie să recunoaștem că atât formularea canonului cât și tâlcuirile canoniștilor nasc întrebări firești. Care sunt, mai exact, acele abateri ale episcopului pentru care se justifică neascultarea și despărțirea clericilor? Am văzut că, în cazul în care episcopul este eretic, canonul îngăduie despărțirea. Erezia este o vină evidentă. Însă canonul îngăduie despărțirea și în cazuri în care episcopul săvârșește nedreptăți sau fapte ‘împotriva datoriei și dreptății’. Aceste expresii nu sunt doar neclare, ci și contrazic părerea că ‘nu trebuie cineva să se despartă’ de episcopul său ‘chiar dacă ar fi cel mai rău dintre toți’. Se permite deci despărțirea de episcop pentru orice faptă nedreaptă sau ilegală a acestuia? Dacă s-ar primi o astfel de interpretare, credem că s-ar pune în primejdie nu numai unitatea, dar și existența însăși a Bisericii, întrucât dezbinările ar fi la fel de numeroase ca și nedreptățile episcopilor din lume. Așa s-a întâmplat deja la protestanți, ale căror confesiuni despărțite sunt acum fără număr.”

    Trecând peste paralela nefericită a ortodocșilor care s-au despărțit (din motive canonice) cu protestanții (despărțiți fără temei canonic, în afara Bisericii și divizați în mii de grupări) – cu care, de altfel, voi, prin Consiliul Mondial al Bisericilor, aveți comuniune, părinte Vasile, iar noi nu – să examinăm interpretarea personală pe care o dați termenilor „credință și dreptate”, interpretare pe care o faceți din neînțelegerea cuvântului „nedreptate”, sau mai bine zis, explicându-l ca „nedreptate personală”.

    Scrieți: „Sfinții Apostoli foloseau uneori în Epistolele lor (II Petru 2,13) termenul ‘nedreptate’ în înțelesul de ‘erezie’, fiindcă aceasta se numește și ‘nedreptate pentru că nedreptățește și calcă adevărul lui Dumnezeu’. Așadar, interpretând în lumina celor de mai sus cuvântul ‘dreptate’ ca dreaptă credință, am putea spune că Sfinții Apostoli, prin termenul ‘credință și dreptate’, înțeleg numai credința dreaptă. Potrivit acestei interpretări, cuvântul ‘dreptate’ din canonul apostolic are scop emfatic, adică întărirea noțiunii de evlavie, de credință dreaptă – care este virtutea cea mai mare, iar abaterea de la ea ar constitui motiv întemeiat de întrerupere a comuniunii.”

    Însă încercând părintele Vasile să arate că „nedreptatea” înseamnă de fapt „erezie” și astfel să limiteze întreruperea comuniunii doar la motive dogmatice, se află în contradicție cu tâlcuirea Sfântului Nicodim, care scrie:
    „Oricare prezbiter ar defăima pe episcopul său și fără să cunoască că greșește el arătat sau întru buna Credință, sau întru dreptate adică, fără să-l cunoască pe el că arătat este sau eretic, sau nedrept…”4

    Dacă „nedreptatea” ar fi însemnat numai erezie, n-ar fi folosit legătura disjunctivă „sau”, ci ar fi scris numai „în caz de erezie”, adică numai pentru motive dogmatice. Evident însă, nu înțelege că trebuie să ne despărțim de episcop pentru o nedreptate personală. Ci aici „nedreptatea” se referă la o nedreptate împotriva episcopiei lui, adică a turmei sale; astfel se explică și expresia lui Zonaras: „împotriva datoriei și a dreptății”.

    2. Sinodul I-II din Constantinopol

    Canonul 15:
    „Cele rânduite pentru prezbiteri, episcopi, și mitropoliți, cu mult mai vârtos pentru patriarhi se potrivesc. Drept aceea dacă vreun prezbiter, sau episcop, sau mitropolit ar îndrăzni a se depărta de împărtășirea cea către patriarhul său, și n-ar pomeni numele lui precum este hotărât și rânduit întru Dumnezeiasca Mistagoghie, ci mai înainte de sinodiceasca înfățoșare și de deplinita lui osândire ar face schismă, aceasta a hotărât sfântul sinod, cu totul a fi străin de toată ieratia[preoția], dacă numai se va vădi că a nelegiut acest lucru. Și mai ales s-au pecetluit și s-au hotărât acestea pentru cei ce cu pricinuire de oarecare vinovăție se depărtează de ai lor întâi șezători și fac schismă, și rup unirea bisericii.„

    Că cei ce se despart pe sineși de împărtășirea cea către întâiul șezător al lor pentru oarecare eres osândit de sfintele Sinoade, sau de sfinții părinți, de acela adică care eresul în public îl propovăduia, și cu capul descoperit îl învăța, unii ca aceștia nu numai canoniceștii certări nu sunt supuși, îngrădindu-se pe sineși despre împărtășirea numitului episcop, mai înainte de sinodiceasca cercetare, ci și de cinstea cea cuvenită celor dreptslăvitori se vor învrednici. Că nu au osândit episcopi, ci minciuno-episcopi și minciuno-învățători. Și nu cu schismă au rupt unirea bisericii, ci s-au silit a izbăvi biserica de schisme și de împărțiri.”5

    Din acest canon vedem că, înainte de judecata sinodală:

    a) potrivit Canonului 31 Apostolic, nu este permisă despărțirea de episcopul propriu, de asemenea nici „sub pretextul unor crime”;
    b) se impune însă despărțirea de episcopul propriu atunci când acesta predică pe față o erezie, adică o învățătură străină de credință.

    Să vedem mai întâi tâlcuirile canoniștilor:

    Balsamon: „Dacă cineva s-ar despărți de comuniunea cu ierarhul său dintr-un motiv întemeiat, sub pretext de erezie, pentru ce să fie pedepsit? Părinții spun că toate acestea [pedeapsa] se aplică doar atunci când cineva, sub pretextul unei acuzații de nelegiuire, îl osândește de unul singur pe păstorul său și se desparte de el, rupând astfel unitatea Bisericii. Dar dacă, nu pentru o astfel de acuzație, ci pentru o erezie se desparte cineva de episcopul său, de mitropolit sau de patriarh — atunci când acesta predică în public învățături străine de dogma ortodoxă — unul ca acesta, chiar și înainte de condamnarea oficială, dar cu atât mai mult după, dacă se îngrădește, adică se desparte de comuniunea cu întâistătătorul său, nu numai că nu va fi pedepsit, ci va fi și cinstit, ca ortodox. Căci nu s-a despărțit de un episcop, ci de un pseudo-episcop și pseudo-învățător. Iar aceasta este vrednică de laudă, ca unul ce nu a rupt Biserica, ci dimpotrivă a unit-o și a izbăvit-o de dezbinare… Canonul laudă pe cei ce se îngrădesc chiar înainte de condamnarea oficială, de aceia care predică public erezii și sunt pe față eretici…”

    Zonaras: „Dacă patriarhul, mitropolitul sau episcopul ar fi eretic, și încă unul care predică public erezia, pe față și cu îndrăzneală, cei care se despart de el, oricine ar fi, nu numai că nu vor fi vrednici de pedeapsă, ci și de cinste ca ortodocși, fiindcă s-au separat de comuniunea ereticilor. Căci „a se îngrădi” înseamnă a ridica un zid de despărțire între cei dinlăuntru și cei din afară. Ei nu s-au despărțit de episcop, ci de pseudo-episcop și pseudo-învățător. Și nu au făcut schismă în Biserică, ci dimpotrivă au izbăvit-o de schisme.”

    Aristenos: „Dacă unii se despart de cineva, nu pentru pretextul unei nelegiuiri, ci pentru erezie, condamnată de un sinod sau de Sfinții Părinți, aceștia sunt vrednici de cinste și de primire, ca ortodocși.”

    Sfântul Nicodim Aghioritul: „Dacă întâi șezătorii cei numiți ar fi eretici și eresul lor l-ar propovădui întru arătare, și supușii lor pentru aceasta se despart de ei mai înainte de sinodiceasca judecată pentru eresul acela. Unii ca aceștia despărțindu-se de aceia nu numai nu se osândesc, ci și de cinstea cea cuvenită ca niște drepslăvitori, sunt vrednici. Că nu au pricinuit schismă bisericii cu osândirea aceasta, ci mai ales o au slobozit de schisma și eresul minciuno-episcopilor acelora.”6

    Comentariul autorului:
    Vedeți cum tâlcuirile canoniștilor nu au nicio legătură cu interpretarea „epifanioteodoropoleană”7 a părintelui Vasile? Canoanele sunt cât se poate de clare. Avem două situații de întrerupere a pomenirii: una necanonică și una obligatorie (și nu doar „permisă”, așa cum scrie pr. Vasile). Dacă ar fi fost doar permisă, adică facultativă, canonul nu ar fi spus că cei care se îngrădesc sunt vrednici de cinste pentru că au izbăvit Biserica de schisme.

    Gândiți-vă: în ziua imediat următoare schimbării necanonice a calendarului sau în ziua următoare ridicării anatemelor, dacă toți s-ar fi îngrădit de Arhiepiscopul Hrisostom sau de Patriarhul Atenagora, ar mai fi existat astăzi schisma calendarului sau asemenea deschideri ecumeniste? Sau s-ar fi retras degrabă inovatorii?

    Îngrădirea este necanonică atunci când se face sub pretextul unei nelegiuri, dar este obligatorie în două cazuri:
    a) când episcopul predică public erezia, adică se abate de la învățătura ortodoxă;
    b) când este nedrept, adică greșește împotriva „dreptății și a datoriei”.

    Care sunt aceste „acuzații de nelegiuire” pentru care nu trebuie să întrerupem comuniunea? Potrivit canoniștilor amintiți: desfrânarea, sacrilegiul, hirotonia pe bani (simonia) și călcarea canoanelor.

    Dar prin „călcarea canoanelor” trebuie înțelese totdeauna păcate personale, și nu o călcare a rânduielilor și tradițiilor Bisericii la nivelul întregii Biserici. După cum spune pr. Theodoret, „orice încălcare de către episcop a vieții monahale, a posturilor, a cinstirii Sfintei Cruci și a sfintelor moaște, a săvârșirii unitare și simultane a Sfintei Liturghii și a ceea ce privește sărbătorile sfinte, constituie motiv de respingere a lui de către turma sa”.

    Imaginați-vă, părinte Vasile, că un episcop ar propovădui că a ne face semnul Sfintei Cruci nu este dogmă și deci ne putem mântui și fără el. Ce veți spune celor care s-ar îngrădi de acest episcop nedrept, de vreme ce, potrivit teoriei dvs., îngrădirea pentru un motiv nedogmatic este interzisă?

    Așadar, conform celor de mai sus, îngrădirea nu este permisă doar pentru motive dogmatice. Ar fi de dorit și ca OODE (site-ul teologic menționat anterior), cunoscut pentru cercetarea sa serioasă și temeinic patristică, să ia o poziție cinstită asupra acestei chestiuni (și spun „cinstită”, pentru că va fi nevoită să supere pe mulți).

    Continuarea aici: https://rezistentaortodoxa.org/2025/08/26/anularea-argumentelor-impotriva-ingradirii-ortodocsilor-de-stil-vechi-5/

    Sursa: https://krufo-sxoleio.blogspot.com/2012/09/blog-post_9542.html

    1. Pidalionul, Ed. Adormirea Maicii Domnului, București, 2015, p. 66. ↩︎
    2. Textele canoniștilor sunt extrase din Comentariile canoniștilor bizantini, Vol. I, Ed. Basilica, București, 2024, pp. 128-129. ↩︎
    3. Pidalionul, op. cit, p. 67. ↩︎
    4. Ibid., p. 66. ↩︎
    5. Ibid., p. 389. ↩︎
    6. Ibid. pp. 389-390. ↩︎
    7. n. tr: Argumente provenite din modul de gândire și abordare al pr. Epifanie Theodorpoulos. ↩︎

  • Anularea argumentelor împotriva îngrădirii ortodocșilor de stil vechi (3)

    Continuarea articolului: https://rezistentaortodoxa.org/2025/08/21/anularea-argumentelor-impotriva-ingradirii-ortodocsilor-de-stil-vechi-2/

    d. Schisma Vechi-Calendariștilor (G.O.C.)

    Trecând la următorul subcapitol, cu titlul său pompos dar neadevărat, citim:
    „Din nefericire însă, o parte a poporului credincios a reacționat în chip extrem la această reformă, exagerând oricare dintre lipsurile ei. Această reacție a depășit orice limită a rațiunii și a ajuns până la întreruperea comuniunii bisericești nu doar cu Bisericile care au săvârșit îndreptarea calendarului, ci și cu toate celelalte, care deși nu și-au schimbat calendarul, continuau însă să fie în comuniune cu cele care îl schimbaseră. Vechi-Calendariștii au alcătuit din 1924 o Biserică independentă, Biserica Adevăraților Creștini Ortodocși (G.O.C.).”

    Concluzia pe care o trage un cititor neștiutor este că, odată cu schimbarea calendarului, niște fanatici au întrerupt comuniunea nu doar cu Biserica Greciei, ci și cu toate celelalte, și au făcut schismă, întemeind o altă Biserică. Este însă așa? Vom vedea, răspunzând în detaliu pozițiilor părintelui Vasile.

    a) „Vechi-Calendariștii” au făcut schismă:
    Aș fi de acord cu autorul în cazul în care, în acea duminică de 10 martie, unii ar fi numit-o 26 februarie, adică s-ar fi întors cu 13 zile înapoi. Atunci într-adevăr ar fi fost o schismă venită din partea unor retrogradați. Însă nu a fost așa; dimpotrivă, arhiepiscopul Greciei, în urma unor intrigi1, a hotărât ca ziua de 10 martie să fie numită 23 martie. Așadar, de vreme ce această schimbare hotărâtă de arhiepiscop a fost pricină de schismă, schisma este nou-calendaristă și nu „vechi-calendaristă”! Ea a fost creată și apoi întreținută, așa cum vom vedea, de Hrisostom Papadopoulos. Dacă arhiepiscopul, văzând sminteala ce s-a produs, ar fi readus calendarul vechi, precum a făcut patriarhul Moscovei, Tihon, ar fi tămăduit schisma pe care el însuși o pricinuiseră.

    b) „Vechi-Calendariștii” au întrerupt comuniunea depășind orice… limită a rațiunii:
    Mai întâi, întreruperea comuniunii (adică îngrădirea) nu este atât de greșită pe cât încearcă să o arate autorul, atunci când există motivele întemeiate pentru aceasta, pe care le vom lămuri în capitolul de fond. Însă nu este adevărat că ortodocșii statornici în tradiție au întrerupt comuniunea cu ierarhia inovatoare a Greciei îndată și fără motiv. Dimpotrivă, la început s-a ridicat un val de împotrivire (protest) față de extrem de necanonica inovație calendaristică, fără a exista imediat întrerupere a comuniunii. Odată cu schimbarea calendarului, credincioșii au cerut să fie slujiți după calendarul vechi, de către preoți ai Bisericii Greciei, în biserici ale Bisericii Greciei. Dovadă sunt următoarele fapte2, petrecute la sărbătoarea Bunei Vestiri după calendarul vechi, adică la câteva zile după schimbarea calendarului:

    1. Sute de ortodocși mărturisitoriri3 vin la catedrala mitropolitană a Atenei și cer preoților catedralei să săvârșească Vecernia Bunei Vestiri. Li se răspunde că nu o vor săvârși din pricina interdicției arhiepiscopului, care, aflând despre marea afluență a credincioșilor, poruncește să fie încuiată biserica – lucru care se și face! Credincioșii protestează și reușesc să fie redeschisă biserica. Citeau Vecernia și cântau imnele praznicului. Vine armata și jandarmeria ca să-i alunge pe credincioși, fără rezultat. Arhiepiscopul este silit să dea voie unuia dintre preoții catedralei (părintele Gheorghe) să săvârșească un paraclis, în timpul căreia s-a vindecat un copil surdo-mut (de nume Stasinopoulos) și o femeie demonizată (Aikaterini Markea) – minuni pe care le confirmă însuși părintele Gheorghe. A doua zi însă, arhiepiscopul le neagă și poruncește să rămână încuiate toate bisericile Atenei!
    2. La Tesalonic, cei statornici în calendarul Părinților au umplut bisericile orașului ca să participe la slujbă. Mitropolitul Ghenadios însă a interzis preoților să slujească. Doar preotul bisericii Sfântului Haralambie, pe care credincioșii l-au plătit printr-o colectă, a slujit pentru sărbătoare.
    3. La Nafplio, în biserica Bunei Vestiri (cartierul Pronoia), s-a săvârșit Vecernia sărbătorii și acolo a avut loc o minune: vindecarea unei femei paralizate, numită Sofia Gaspari.
    4. La Tyrnavos, după mărturia lui Agamemnon Schliemann, credincioșii interziseseră preotului să slujească după noul calendar; însă el, având ordin expres de la Mitropolie, a stăruit și a slujit. În timpul slujbei a căzut acoperișul bisericii!
    5. Reacții asemănătoare ale credincioșilor au fost și în alte biserici din Atena, Pireu și provincie, iar la Pireu s-a interzis plecarea vaporului care făcea cursa Pireu–Tinos, pentru ca mulțimea credincioșilor să nu meargă la icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului.

    Astfel, statornicia în calendarul Părinților – care a avut ca urmare să fie izgoniți din propriile lor biserici (căci „vechi-calendariștii” nu erau… extratereștri, cum încearcă să-i prezinte propaganda nou-calendaristă, ci enoriași ai bisericilor lor, izgoniți necanonic, așa cum am văzut) –, minunile săvârșite, atitudinea dură a Bisericii oficiale și prigoanele care au început au silit tot mai mulți ortodocși să întrerupă comuniunea.

    c) „Vechi-calendariștii” au întrerupt comuniunea și cu celelalte Biserici:
    Aici autorul spune pe jumătate adevărul, scriind că „vechi-calendariștii” au rupt comuniunea și cu toate celelalte Biserici care nu și-au schimbat calendarul – fapt ce s-a întâmplat însă mult, mult mai târziu (după al Doilea Război Mondial), când exista deja o problemă evidentă de ecumenism. În acea vreme, ei se aflau încă în comuniune cu toate Patriarhiile și Bisericile care păstrau calendarul iulian. Unul dintre principalele argumente invocate atunci de cei ce doreau revenirea la calendarul patristic era și pericolul național provenit din propaganda sârbească, întrucât ortodocșii de stil vechi din Macedonia – și mai ales cei care trăiau aproape de granița cu Serbia – treceau duminicile frontiera ca să participe la slujbe în biserici unde se păstra vechiul calendar.

    d) „Vechi-calendariștii” au constituit încă din 1924 o Biserică independentă, Biserica Adevăraților Creștini Ortodocși (G.O.C.):
    Încă din 1923 existau reacții ale credincioșilor evlavioși față de problema schimbării calendarului – reacții pe care Arhiepiscopul Greciei, acționând ca un tată vitreg rău, nu le-a luat în seamă. La începutul lunii martie 1924 aceste reacții devin tot mai intense și prin intermediul presei, concentrându-se asupra caracterului necanonic al reformei (vezi, de pildă, „Către o nouă Schismă!” în Skrip, 9-3-1924; „Nouă lovitură împotriva unității Bisericii Ortodoxe” în Skrip, 17-3-1924).

    În ziua introducerii inovației calendaristice, „Comitetul Ortodocșilor” a organizat o adunare de protest, iar în aceeași zi au avut loc manifestări similare și în alte locuri (vezi ziarele vremii, accesibile oricui dorește să verifice). În paralel, Patriarhia Alexandriei sprijină pe cei ce se împotriveau! Astfel, la 5 aprilie 1924, în ziarul Empros, citim:

    (în articolul original este atașată imaginea paginii aferente din ziarul Empros, apoi textul continua astfel):
    „Ce citiți, părinte Vasile? Acel al patrulea neajuns pe care l-ați menționat în capitolul precedent a fost invocat, după 88 de ani, drept motiv pentru a stărui în păstrarea vechiului calendar, până când se va pronunța organul competent! Din moment ce așa-zisul «Congres Panortodox» nu a impus obligativitatea reformei calendarului pentru toate Bisericile, cu ce drept Arhiepiscopul Atenei cerea în mod dictatorial turmei sale să urmeze noul calendar? Un rău atrage după sine alte mii. Luați seama acum: până în acest punct, nicio întemeiere a vreunei așa-zise alte Biserici, ci doar stăruința de a păstra calendarul patristic, din motive de conștiință religioasă. Dacă arhiepiscopul ar fi procedat cu iconomie, ca un adevărat păstor și nu ca un lup, ar fi lăsat să existe preoți care să slujească după vechiul calendar până la o rezolvare definitivă a chestiunii calendaristice.

    Dar să nu ne amăgim: scopul real fusese atins – sărbătorirea comună cu apusenii. Așa încât, pentru ei, problema era «rezolvată». Vorbele despre un viitor Sinod erau doar pentru derută, așa cum s-a văzut (încă așteptăm convocarea unui asemenea Sinod!). Schisma au aruncat-o în cârca «vechi-calendariștilor» și și-au atins planurile. Ce contrast față de un adevărat păstor, Patriarhul Moscovei, Tihon, care atunci când a văzut că primirea noului calendar aduce dezordine, a revenit la cel vechi! În Grecia însă, așa-zisa «confuzie» invocată de arhiepiscop ca motiv al schimbării calendarului a devenit adevărata CONFUZIE ȘI DEZBINARE, fără ca „păstorul-lup” să se îngrijească câtuși de puțin de aceasta.”

    Reacțiile continuă să se intensifice, Arhiepiscopul încercând să tulbure apele prin circulare explicative, prin minciuni, cu viclenie, în timp ce credincioșii își amplificau tot mai mult împotrivirea. Merită notat că la început foarte puțini preoți au reacționat, din cauza unei probleme care apăruse. Care era aceasta? Iată (Empros, 7-4-1924): (în articolul original este atașată imaginea paginii aferente din ziarul Empros, apoi textul continua astfel):

    Cum, deci, spuneți că s-a întemeiat Biserică fără preoți, și cu atât mai mult fără episcop? Opoziție a existat și a existat și „îngrădire” (întrerupere a comuniunii), și aceasta mai ales din partea poporului la început, pentru că poporul este păzitorul Ortodoxiei. Citim caracteristic într-o Enciclică a Patriarhilor Răsăritului din 1848: „La noi nici Patriarhi, nici Sinoade nu au putut vreodată introduce ceva nou, căci apărătorul credinței este însăși plinătatea Bisericii, adică poporul.”

    Să continuăm. În octombrie se înființează „Asociația Ortodocșilor”, ca o continuare a neoficialului „Comitet al Ortodocșilor”, sub președinția lui Andreas Vaporidis, asociație ce avea drept scop restabilirea calendarului patristic și nicidecum întemeierea unei alte Biserici. În acest scop, prima acțiune a fost să înainteze un Memoriu Ierarhiei4, pe care însă aceasta l-a respins ca fiind calomnios!

    Din 1925 începe un val și mai mare de reacții ale Ortodocșilor împotriva inovației, Ortodocși fie următori ai noului calendar (mai ales ierarhi și cărturari5), fie stăruitori, dar și întorși la vechiul calendar, precum și preoți, monahi și mireni care se „îngrădeau”. Trăsătura comună a tuturor acestor reacții – a opoziției, fie cu, fie fără „îngrădire” – era restabilirea calendarului patristic în Biserica oficială a Greciei și nicidecum crearea unei alte Biserici.

    Chiar și atunci când cei trei ierarhi s-au despărțit de ierarhia inovatoare, în 1935, scopul lor nu era formarea altei Biserici, ci vindecarea schismei calendaristice pe care o adusese inovația. Scrie fostul mitropolit de Florina[n. tr. actualul Sfânt Hrisostom cel Nou] cu privire la aceasta (ca fost zelot, părinte Vasile, cred că le cunoașteți):

    „Dar noi, vechi-calendariștii, nu constituim o Biserică ortodoxă separată și independentă în Grecia, pentru că nicio Biserică nu ne-a recunoscut ca atare, ci suntem în interiorul Bisericii Autocefale recunoscute a Greciei, ca o gardă care păzește instituția calendarului ortodox, pe care majoritatea ierarhiei l-a abandonat – lucru pe care nu trebuia să-l facă. Iar noi, ca partea luminoasă și nepătată a Bisericii Autocefale a Greciei, continuăm istoria acesteia, în sensul ortodox. Această idee greșită și necanonică, că noi am constitui o Biserică aparte, a aruncat-o și a propus-o statului, cu scop viclean și răuvoitor, răposatul Arhiepiscop al Atenei, Hrisostom Papadopoulos, pentru a ne prezenta în fața statului și a societății grecești drept răzvrătiți și drept cei care s-au ridicat împotriva Bisericii Autocefale a Greciei, și astfel să ne arunce în mânia statului și în disprețul obștesc al societății.” (Enciclică Pastorală, Atena, 1-6-1944).

    Și chiar dacă această idee, inspirată de Hrisostom Papadopoulos, a găsit mai târziu teren propice de aplicare în schisma matheită, și prin ea și în majoritatea facțiunilor vechi-calendariste de astăzi, aceasta nu înseamnă că puteți să batjocoriți pe toți ortodocșii vechi-calendariști pentru o abatere eclesiologică a unor clerici ai acestora – cu atât mai puțin să scrieți în mod mincinos că „vechii-calendariști au constituit încă din 1924 o Biserică independentă”.

    Noi, ca pliromă neinovatoare a Bisericii Greciei, dorim revenirea la calendarul patristic și condamnarea ecumenismului prin cuvânt și faptă (condamnare sinodală, ieșirea din C.M.B., întreruperea comuniunii cu ecumeniștii) – și numai atunci, după ce inovatorii vor fi revenit înlăuntrul zidurilor Bisericii lui Hristos, ale Apostolilor, ale Părinților, ale Sinoadelor, ale Canoanelor și ale Tradițiilor, numai atunci vom restabili comuniunea cu ei.

    Totodată, părintele Vasile scrie: „Astfel s-a creat binecunoscută schismă zelotistă, vechi-calendaristă, care a divizat și a defăimat Ortodoxia în secolul trecut.”

    Dragul meu părinte, Biserica Ortodoxă nu acceptă teoria universurilor paralele. Cu cele ce scrieți e ca și cum ați încerca să ne convingeți că trăiți într-o lume paralelă, unde în secolul trecut Ortodoxia ar fi fost defăimată de zeloți și nu de ierarhii inovatori, precum modernistul Metaxakis, origenistul Vasile și alții, dar mai ales de pan-ereticul Atenagora – „gura iadului”, după cum l-a numit și regretatul, dar mai târziu venit în fire Teoclit Dionisiatul.

    În universul nostru, aceasta este considerată defăimarea Ortodoxiei, nu doar de noi, cei „încăpățânați, fanatici și needucați vechi-calendariști”, ci și de personalități pe care și dumneavoastră le recunoașteți (știți la cine mă refer: Zervakos, Kontoglou, Popovici, Kantiotis, Romanidis, Metallinos, Zisis și alții).

    (Vorbim despre schismă zelotă vechi-calendaristă, și nu pur și simplu vechi-calendaristă, pentru că, după cum am spus, mai multe Biserici – de pildă a Ierusalimului, Rusiei, Serbiei, precum și Sfântul Munte Athos – urmează până astăzi vechiul calendar iulian, fără însă să fi întrerupt comuniunea bisericească cu Bisericile care urmează noul calendar îndreptat).

    Un vechi argument, asemenea multora altora. Trebuie să-i studiem pe scriitorii care ne-au precedat, pentru a nu ne repeta. Vă trimit mai întâi la cartea «Antidotul» a părintelui Theodoret Mavros, care a respins pozițiile părintelui Epifanie. Reproduc pentru acest subiect (pp. 27–28):

    «Faptul că Bisericile Ortodoxe locale se află în comuniune cu Biserica Greciei, care a adus inovația, nu diminuează câtuși de puțin caracterul necanonic al acestei fapte. Oare și astăzi, după atâtea încălcări de canoane și trădări ale Fanarului, nu continuă toate aceste Biserici să fie în comuniune cu el?! Ce înseamnă aceasta, că tronul ecumenic merge bine? Desigur, de nenumărate ori nu! În mod evident, aceasta nu este decât o imagine limpede a căderii păstorilor contemporani, care, în comparație cu cei de odinioară, constituie o parodie a păstorilor – deși Bisericile slave ar putea invoca în apărarea lor jugul comunist, care nu le lasă să se exprime liber (notă: astăzi nu mai există o asemenea problemă). Însă rămânerea lor la vechiul calendar ce altceva arată, decât că fiicele au dat dovadă de înțelepciune, spre deosebire de Mama care și-a lepădat Sfintele Tradiții?

    Iar când G.O.C. invocau un Sinod Panortodox pentru judecarea chestiunii calendarului, înțelegeau exact Bisericile slave și celelalte Patriarhii, pentru că atunci (1924–1940) exista o mare posibilitate de a se rezolva problema. Nu analizez aici poziția acestor Biserici după evenimentele recente, ci în lumina epocii în care au fost spuse cele de mai sus, adică atunci când exista doar inovația calendaristică. Problema comuniunii cu Biserica Greciei, care adusese inovația, nicidecum nu înseamnă că acestea condamnau poziția G.O.C. din Grecia. Atitudinea lor se explică nu din motive bisericești, ci de „diplomatică amabilitate”, motiv pentru care și mustrăm o asemenea politică! Dovadă: până astăzi declară adeseori că vechiul calendar este cel corect și că schimbarea s-a făcut în mod greșit!»

    Și ceva mai jos (p. 29):

    «Pe de altă parte, G.O.C. aveau o datorie cu totul deosebită să „se împotrivească” Bisericii Greciei, care adusese inovația și introducea noul calendar, pe când celelalte Biserici autocefale, păstrând vechiul calendar, au fost departe de o astfel de ispită. Prin urmare, nu trebuie să ne mirăm de ce celelalte Biserici rămân în comuniune, în timp ce G.O.C. refuză aceasta».»

    Prezint și opinia preacucernicului părinte Vasile Sakkas, preot al Bisericii Ruse din Diaspora (dintr-o scrisoare inedită din 1969 către părintele Epifanie Theodoropoulos, pe care o am în posesia): (în articolul original este atașată imaginea unui fragment din scrisoarea aferentă, apoi textul continua astfel):

    Scrieți de asemenea că așa-zisa „Biserică a G.O.C.”, întemeiată în 1924, „există până astăzi, însă dezbinată în aproximativ douăsprezece facțiuni care se anatemizează și se caterisesc reciproc, și într-o mulțime de grupări independente. Greșită a fost deci, după părerea noastră, corectarea calendarului, dar cu mult mai greșită și împotriva Părinților a fost reacția G.O.C.”

    Și aici greșiți, după părerea mea. Cât despre facțiunile vechi-calendariste, dar și cele nou-calendariste, vom scrie într-un alt articol, foarte curând. Aici să spunem doar că, dacă principalul dumneavoastră argument pentru a rămâne în comuniune cu ereticii este fărâmițarea Ortodocșilor de pe poziția vechi-calendaristă, atunci există o problemă extrem de serioasă de înțelegere a Ortodoxiei, dar și de cunoaștere a Istoriei Bisericești. Din fericire, cel puțin cea de-a doua se poate corecta.

    „Corectarea calendarului iulian a fost urmată treptat și de alte Biserici Locale (Alexandriei, României, Bulgariei), care foarte curând au suferit și consecințele ei dezastruoase, adică dezbinarea poporului credincios. Această dezbinare a Bisericii trebuie, probabil, considerată drept principalul motiv pentru care Biserici – precum cea a Rusiei sau a Serbiei – nu au îndrăznit până astăzi o reformă calendaristică asemănătoare.”
    Foarte bine spus și felicitări că recunoașteți aceasta!

    „Mai jos vom încerca să analizăm motivele pentru care schisma vechi-calendaristă a fost și este nelegiuită. Înainte de a intra în respingerea principalelor argumente ale G.O.C., socotim necesar să analizăm învățătura Sfinților Părinți cu privire la problema întreruperii comuniunii bisericești (separării) de conducătorii noștri bisericești. Când anume aceasta se impune, când este interzisă și când este îngăduită.”
    Foarte bine. Le vom vedea împreună. Să spun doar că ceea ce numiți dumneavoastră „schismă” este îngrădirea (ἀποτείχισις, adică „îngrădirea” de erezie). O confundați și mai jos:

    „Această problemă este, după părerea noastră, cea mai importantă în încercarea de evaluare a schismei vechi-calendariste, deoarece în 1924 tocmai aceasta s-a întâmplat: întreruperea adică a comuniunii bisericești (schismă) între clerul și poporul care au reacționat la corectarea calendarului și conducerea bisericească (și, prin extensie, a întregii Biserici Ortodoxe). În baza deci a învățăturii patristice se va dovedi că separarea G.O.C. de Bisericile Locale a fost necanonică și împotriva Părinților.”

    În concluzie, noi socotim că schisma este nou-calendaristă, iar întreruperea pomenirii de către ortodocșii păstrători ai vechiului calendar este o îngrădire lăudabilă și obligatorie, care urmărește unirea celor despărțiți pe temeiul Dumnezeieștilor și Sfintelor Canoane și al Sfintei noastre Tradiții.

    Continuarea aici: https://rezistentaortodoxa.org/2025/08/22/anularea-argumentelor-impotriva-ingradirii-ortodocsilor-de-stil-vechi-4/

    Sursa: https://krufo-sxoleio.blogspot.com/2012/08/blog-post_4907.html

    1. Este necesară citirea cărții „Adevărul real despre calendarul bisericesc” (Atena, 1929), unde autorul Grigorie Efstratiadis dezvăluie, cu dovezi incontestabile, intrigile lui Hrisostom Papadopoulos pentru ca reforma calendarului să fie realizată cu orice preț. ↩︎
    2. Din ziarele epocii. Datele sunt disponibile pentru cititorul neîncrezător. ↩︎
    3. gr. ἀντιδρῶντες: care reacționează/ se împotrivesc. Termen al Sfântului Teodor Studitul, pentru ortodocșii care, în vreme de erezie, se împotrivesc acesteia, și nu sunt simpli răzvrătiți. ↩︎
    4. „Despre revizuirea hotărârii privind calendarul bisericesc”, publicat și în ziarul de largă circulație al epocii, Skrip (12-10-1924). ↩︎
    5. Menționăm, cu titlu de exemplu, pe ierarhii: Irineu al Kassandrei, German al Dimitriadei, Hrisostom al Florinei, Agatanghel al Thirei, Grigorie al Halkidei, Vasile al Dryinupolei, Vasile al Dramei, precum și pe învățații: Manuil Ghedeon, Dimitrie Petrakakos, Pavlos Karolidis, Constantin Psahos. ↩︎

  • Anularea argumentelor împotriva îngrădirii ortodocșilor de stil vechi (2)

    Continuarea articolului: https://rezistentaortodoxa.org/2025/08/21/anularea-argmentelor-impotriva-ingradirii-ortodocsilor-de-stil-vechi-1/

    Capitolul I – Îndreptarea calendarului iulian în 1924

    a. Calendarul iulian și gregorian
    Nimic de reproșat în acest subcapitol. Toate cele menționate sunt așa cum sunt.

    b. Problema îndreptării calendarului în Biserica Ortodoxă
    Acest subcapitol începe cu menționarea a două încercări eșuate de discuție (nici măcar de acțiune pentru schimbare) despre reforma calendarului: prima în anul 1324, pe vremea împăratului Andronic, și a doua în 1902, pe vremea patriarhului Ioachim al III-lea, încercări care au eșuat dintr-un singur și esențial motiv, așa cum recunoaște și autorul: pentru a nu se provoca în plinătatea Bisericii tulburare, dezbinare, despărțire, adică schismă.

    Cu toate acestea, autorul imediat după aceea pare să încerce a justifica Biserica Greciei cea inovatoare, atunci când scrie: „schimbarea calendarului a fost nevoită să o hotărască în același an și Biserica, pentru a înceta confuzia poporului credincios din pricina folosirii a două sisteme calendaristice pe teritoriul Greciei”.

    Adică frica de tulburarea ce ar fi putut veni din reforma calendarului – frică ce s-a arătat de cel puțin două ori în aceste șase veacuri (1324 și 1904), dar și în alte dăți – a dispărut deodată în 1924, și de atunci înainte așa-zisa confuzie provocată prin primirea calendarului gregorian de către Stat a devenit mai mare decât toate acestea?

    Dar despre ce „confuzie” este vorba? Într-un singur an (1923–1924), și anume în cel dintâi an al unei astfel de situații – unde „fiecare început este greu” –, marea confuzie ce a venit din folosirea celor două calendare (gregorian pentru Stat și iulian pentru Biserică) a fost, de fapt, că… Anul Nou s-a serbat înainte de Crăciunul bisericesc1! O, ce „mare” confuzie! Ce ne mai pasă dacă se vor sminti credincioșii, dacă se vor stârni tulburări, dacă va fi dezbinare, dacă vom face schismă, numai să înceteze această… confuzie – o confuzie pe care Bisericile Serbiei și Rusiei o înfruntă fără nici o problemă de aproape un veac, spre rușinarea celor ce susțin mincinos că schimbarea calendarului în Biserica Greciei s-a făcut din motive… sociale, adică pentru ca să nu existe… confuzie.

    Continuând, citim mai jos că: „Biserica, așadar, nu a primit calendarul gregorian, care se lovea de hotărârile Bisericii despre Paști, ci noul calendar iulian îndreptat, care se identifica, într-adevăr, cu cel gregorian în privința datelor sărbătorilor fixe, dar se deosebea radical de el în privința Pascaliei.”

    Aici trebuie cercetate două chestiuni:
    a) argumentul, de atâtea ori repetat, că una este calendarul gregorian și alta este noul iulian îndreptat, și
    b) problema schimbării Pascaliei, de vreme ce imediat mai jos – și spre cinstea lui – autorul recunoaște următoarele: „Desigur, nimeni nu poate tăgădui că această îndreptare a calendarului atingea în chip indirect Pascalia, întrucât prăznuirea Paștilor și a celorlalte sărbători cu dată mobilă la alte date crea destule urmări, mai ales de ordin liturgic și tipiconal. De pildă, Paștile ar fi putut fi prăznuit și în luna mai, iar Duminica Tuturor Sfinților chiar în luna iulie, cu urmarea ca în aceste cazuri să se desființeze postul Sfinților Apostoli.”

    a) Este adevărat că Biserica Greciei putea să pretindă că nu a primit calendarul gregorian prin „alchimia” așa-numitului „calendar iulian îndreptat”, care nu era nimic altceva, în esență și în fapt, decât primirea calendarului gregorian pentru sărbătorile fixe. Prima diferență care va apărea în practică între gregorian și „iulianul îndreptat” va fi de o singură zi și aceasta se va întâmpla… în anul 2800 d.Hr.! Atunci se va arăta că „iulianul îndreptat” este mai exact științific…

    Sfântul Hrisostom de Florina(în Calendarul bisericesc ca și criteriu al Ortodoxiei – 1/7/1935), scrie:

    „La început nu se poate vorbi de o îndreptare a calendarului iulian, pentru că scăderea a 13 zile din acesta nu i-a adus calitatea de perfect și precis, încât Preafericitul să spună că a îndreptat greșeala acestuia. De altfel, împărțirea perfectă și exactă a timpului nu se poate stabili, câtă vreme știința astronomică și matematică nu a descoperit echinocțiul absolut precis al timpului. Și atâta vreme cât îndreptarea calendarului iulian, proclamată urbi et orbi2 de Preafericitul, nu l-a făcut prin scăderea celor 13 zile să fie desăvârșit și exact, ci, prin această modificare, i-a dat caracteristicile și trăsăturile proprii ale calendarului gregorian, întrebăm pe judecătorul nepărtinitor și imparțial: se înșală sau nu Preafericitul – dacă nu chiar viclenește – atunci când spune că nu a primit calendarul gregorian, ci a îndreptat calendarul iulian? Din moment ce Preafericitul merge împreună cu gregorianul în ceea ce privește anii, lunile, săptămânile, zilele și orele, și nu cu inexistentul „iulian îndreptat”, poate oare să susțină serios și adevărat că nu a primit calendarul gregorian, de vreme ce a primit și aplicat în Biserică sistemul de măsurare a timpului al acestuia? Această proclamare a Preafericitului este asemenea afirmației unuia care ar pretinde că numele „Kostas” nu este același cu „Constantin” și că „Giannis” nu este același cu „Ioannis”.”

    Iar Hristofor, episcopul de Leontopolis (mai târziu Patriarh al Alexandriei), scrie (Probleme calendaristice, Alexandria 1925, p. 25–26):

    „În ceea ce privește diferența dintre calendarul gregorian și calendarul pe care îl folosesc la noi nou-calendariștii, întrucât nu avem o formare specială, mărturisim că nu putem găsi unde se află această diferență, din moment ce amândouă sunt înaintea iulianului cu 13 zile și sărbătoresc în aceeași zi sărbătorile vechi fixe cei ce au făcut reforma”. Și mai jos: „Cu toate acestea, deși nou-calendariștii cred că al lor calendar este altceva decât cel gregorian, catolicii, recunoscând în calendarul reformat al ortodocșilor propriul lor calendar, se laudă pretutindeni că au reușit, în sfârșit – deși târziu – să-i convingă pe grecii ortodocși să catolicizeze, cel puțin în privința calendarului…”

    Oricine citește documentele oficiale ale întrunirilor despre calendar – atât ale Bisericii Greciei pe vremea lui Meletie Metaxakis și Hrisostom Papadopoulos (cf. Arhim. Theoklitos Strangas, Istoria Bisericii Greciei), cât și ale comisiei patriarhale sub președinția lui Anthimos al Vizyei (revista „Noul Păstor” 1922, nr. 3–4–5), precum și ale „Panortodoxului” congres de pe vremea lui Meletie Metaxakis (Procese-verbale și hotărâri, Constantinopol 1923) – va înțelege că așa-numitul „iulian îndreptat” a fost un vicleșug pentru a se ajunge la o unitate de prăznuire cu eterodocșii apusului, dorită de inovatorii promotorii acestei schimbări, dar și de eterodocși.

    b) În privința Pascaliei, admirăm măsura ipocriziei inovatorilor. Pe de o parte, pentru a liniști glasurile de protest, susțin că nu au schimbat Pascalia; pe de altă parte, însă, socotesc necesară, în viitor, schimbarea Pascaliei pentru a corespunde chipurile spiritului canoanelor Sinodului I Ecumenic și echinocțiului real.

    Să-l lăsăm însă pe înțeleptul dascăl din Trapezunt, Sevastos Kymenites, să răspundă (vezi textul original în cartea lui Eortologion, iunie 1701, p. 65–67):

    „Însă preasfințiții Părinți ai primului Sinod, deși știau bine această diferență a echinocțiului – cum încet-încet se mută înapoi, din pricina adăugării continue a zilei din anul bisect –, totuși au hotărât ca acest echinocțiu de primăvară să fie socotit și calculat întotdeauna așa cum s-a aflat atunci, pe vremea lor, la 21 martie; și să nu se mai mute niciodată înainte sau înapoi de această zi.

    Cât despre Sfintele Paști, să fie prăznuite întotdeauna de toți împreună, în aceeași zi a aceleiași luni, fie martie, fie aprilie, pentru ca să nu se facă tulburare și dezbinare în părțile Bisericii care se află în toată lumea, din pricina schimbării echinocțiului, ce provine – așa cum am spus – din adăugarea zilei anului bisect.

    Deși în zilele noastre echinocțiul a coborât mult mai jos, la 10 martie, după cum arată cei mai noi prin observații mai precise – și din această pricină au făcut îndreptarea Calendarului și au adus iarăși echinocțiul la 21 martie, așa cum era pe vremea primului Sinod (mutând înapoi luna martie și, în consecință, toate lunile, cu zece zile) –, noi în aceasta nu îi urmăm! Și niciodată nu cutezăm să călcăm Hotărârea acelor dumnezeiești Părinți, ca să ne arătăm noi mai înțelepți decât acei purtători de înțelepciune dumnezeiască și sfinți Părinți, și să facem noi îndreptare acolo unde ei nu au îndrăznit să facă.

    Pentru că, chiar de ar fi fost întemeiată această îndreptare, ar fi făcut-o mai înainte aceia. Și ar fi tras martie două zile înapoi (adică ar fi adăugat două zile), ca să ridice echinocțiul mai sus și să-l aducă la 23, așa cum era pe vremea lui Hristos; sau ar fi tras martie mai mult, ca să-l coboare la 15 martie, așa cum era la început, pe vremea lui Adam. Însă aceia nici nu l-au ridicat, nici nu l-au coborât, ci l-au lăsat acolo unde l-au aflat, la 21 martie, pentru pricina pe care am spus-o mai sus: ca să nu pricinuiască tulburare și dezbinare în părțile și mădularele Bisericii, așa cum au pățit „mai înțelepții” decât ei latini, care, pentru o simplă îndreptare a timpului, s-au despărțit și s-au tăiat, împreună și în privința calendarului, de întreg trupul Bisericii, ca niște schismatici, îngâmfați și autocefali ce sunt.

    De aceea spun: nu putem noi să călcăm părerea și judecata acelor dumnezeiești Părinți, ca să cădem și noi în aceeași greșeală cu latinii, și să primim în suflet, în loc de câștig, pierdere, precum latinii.„

    Mai înțelepți decât Părinții, așadar, sunt Metaxakis, Papadopoulos, Anthimii, Ghermanos, Dorothei și ceilalți. Pentru unii asemenea „părinți” scria și Sfântul Nichifor, Patriarhul Constantinopolului: „Se ‘hirotonesc’ pe ei înșiși ‘înțelepți’, cei iubitori de trup, și de către ucenicii lor voiesc a fi numiți teologi cei cu vorbă deșartă, și hrisostomi, cei cu gură spurcată” (P.G. 100, 557).

    c. Neajunsurile reformei calendaristice

    Și de data aceasta, spre cinstea lui, autorul recunoaște neajunsurile reformei calendaristice, care, după părerea sa, sunt:
    a) ruperea unității și confuzia care a urmat din aceasta,
    b) graba realizării ei cu scopul de a sluji interese politico-economice,
    c) punerea ei în fapt în mod pripit și fără luminare și discuție,
    d) primirea ei fără acordul comun al tuturor Bisericilor Ortodoxe.

    Însă acest subcapitol se încheie cu o propoziție-capcană: „reforma calendaristică nu lovea în dogmele credinței”.

    Dacă lovea sau nu, și în care dogmă, vom încerca să arătăm mai jos, în capitolul de fond.

    Aici, simplu, văzând cele de mai sus – pe care toți cei cu judecată le primesc ca neajunsuri –, se ridică pe drept întrebarea: „dar de ce atâta grabă și atâta stăruință pentru ca să se facă schimbarea?” Care au fost, într-adevăr, motivele acestei reforme?

    Au fost motivele sociale, adică fie evitarea confuziei celor două calendare, pe care o invocă atunci arhiepiscopul Hrisostom Papadopoulos, fie presiunile statului, pe care le menționează arhiepiscopul Hristodulos Paraskevaidis? Nici prima nu justifică o asemenea grabă, nici cea de-a doua nu ne convinge prea mult, din pricina mărturiilor pe care le avem și pe care le vom aduce mai jos.

    Au fost motivele științifice, adică imperfecțiunea calendarului iulian? Dar și Părinții Sinodului I de la Niceea cunoșteau greșeala calendarului, și pe acesta au statornicit Pascalia, pe care au hotărât-o veșnică și neschimbată. După cum scrie, iarăși cu deosebită tărie, Sevastos Kymenites (cf. mai sus, p. 179):
    „Se poate oare ca noi să călcăm părerea și judecata acelor dumnezeiești Părinți și să facem noi această îndreptare, și să nu pricinuiască tulburare și dezbinare în Biserica cea sobornicească a lui Hristos? Precum au pățit latinii inovatori, ca niște autocefali și îngâmfați. Și pentru această îndreptare pe care au făcut-o și au dat o hotărâre comună în Biserică, fără Sinod comun, și pentru această autocefalie a lor, s-au tăiat și s-au despărțit de bunăvoie de Biserica sobornicească a lui Hristos.”

    Și dacă, chipurile, mândrii disprețuitori ai Sfinților Părinți se îngrijeau atât de mult de corectitudinea științifică a calendarului, de ce nu au ales un calendar nou, mai desăvârșit, de vreme ce știau bine că și „iulianul îndreptat” era imperfect? Nu cumva scopul lor a fost, în cele din urmă, prăznuirea comună a sărbătorilor, fixe și mobile, împreună cu apusenii, ca prim pas și condiție necesară pentru „unirea bisericilor”? Cu siguranță! Și, spre dovadă, aduc următoarele mărturii în fața cititorului de bunăcredință:

    a) Din Enciclica Patriarhală din 1920: apropierea Bisericilor se va face „prin primirea unui calendar unic, spre prăznuirea simultană a marilor sărbători creștine de către toate Bisericile.”

    b) Din comisia patriarhală din 1922: membrul comisiei, profesorul G. Liannopoulos, a dovedit că dintre cele trei calendare solare, cel iulian și cel persan sunt superioare celui gregorian. Această părere științifică însă nu slujea scopului, care era prăznuirea comună – așa cum am spus –, atât a sărbătorilor fixe, cât și a celor mobile, adică Pascalia. Dar pentru că nu era cu putință să se facă fără opoziție primirea Pascaliei gregoriene, s-a discutat și despre fixarea Paștilor (adică să devină sărbătoare cu dată fixă), pentru care Anthimos al Vizyei și-a dat opinia sa(Noul Păstor, 1922, nr. 3–4–5, p. 234–236):
    „Propunerea fixării sărbătorii dumnezeieștilor Paști urmărește, fără îndoială, pe de o parte, dobândirea prăznuirii simultane de către toți creștinii a acestei celei mai mari sărbători a creștinismului și a sărbătorilor ce depind de ea, iar pe de altă parte, înlăturarea greutăților care există pentru aflarea acestei sărbători și stabilirea ei într-o zi hotărâtă a lunii. Din orice punct de vedere s-ar cerceta astăzi această propunere, fie eclesiastic, fie social, nimeni nu poate tăgădui că ea constituie pentru Biserica Ortodoxă de Răsărit o parte a întregii ei probleme calendaristice; căci, cercetată din punct de vedere eclesiastic, este vădit că nici chiar în cazul realizării ei nu poate să ajute la dobândirea scopului ei, atâta vreme cât Biserica noastră are în uz calendarul iulian, iar Bisericile Apusului pe cel gregorian. De aceea se impune cu necesitate mai întâi acțiunea pentru identitatea calendarului, și apoi să urmeze gândul fixării Paștilor.”

    c) Din „Panortodoxul” Congres din 1923: „Nevoia prăznuirii simultane a marilor sărbători creștine, Crăciunul și Paștile, de către toți creștinii, este subliniată în chip deosebit și în invitația Patriarhiei Ecumenice către Bisericile Autocefale la această Comisie Pan-ortodoxă” (Procese-verbale, p. 56). „Alt motiv în plus pentru adaptarea imediată și a Pascaliei este marea însemnătate morală și impresia pe care o va produce în întreaga lume civilizată această apropiere, prin inițiativa liberă a Bisericii Ortodoxe, a celor două lumi creștine, a Răsăritului și a Apusului, în prăznuirea marilor sărbători creștine” (p. 57).

    d) Poziția bisericii papale: un episod arată limpede atitudinea pozitivă a bisericii papale față de prăznuirea simultană. Când „Societatea Națiunilor”3 a propus un calendar nou (chiar mai nou și mai precis) comun pentru toată lumea, biserica papală a răspuns că îl primește „dacă îl primește și Biserica Răsăritului” (Skrip, 17-1-1924).

    Repet: toate celelalte despre motive sociale sau științifice se dovedesc, prin cercetarea istoriei, sofisme și, în esență, praf în ochii ortodocșilor care erau în neliniște. Cel mai mare, așadar, neajuns al reformei calendaristice a fost că aceasta i-a dezbinat pe ortodocși de dragul unirii cu eterodocșii[2].

    Sursa: https://krufo-sxoleio.blogspot.com/2012/08/blog-post_25.html

    1. Nu eu scriu acestea, ci însuși arhiepiscopul de atunci, Hrisostom Papadopoulos, o spune:
      „De asemenea nu stă în picioare ca argument că ar fi creat confuzie săvârșirea separată a sărbătorii naționale de cea bisericească a Bunei Vestiri din 25 martie, pentru că până și copiii cei mici știu că revoluția din 1821 nu a început la 25 martie, ci această dată a fost statornicită din pricina însemnătății praznicului Bunei Vestiri. Așadar, să fi rămas sărbătoarea națională împreună cu cea bisericească. Toate celelalte sunt pretexte …. ↩︎
    2. n. tr: „Urbi et Orbi” este o expresie latină care înseamnă „către cetate (Roma) și către lume”. În tradiția romano-catolică este folosită pentru proclamări solemne ale Papei. În pasajul de față este utilizată ironic, pentru a arăta modul fastuos și public cu care a fost prezentată îndreptarea calendarului iulian, deși în realitate aceasta echivala cu adoptarea calendarului gregorian. ↩︎
    3. n. tr: „Societatea Națiunilor” (1919–1946) a fost organizația internațională creată după Primul Război Mondial, ca precursor al ONU, având scopul menținerii păcii mondiale. Printre inițiativele sale s-a numărat și propunerea unui calendar universal, adoptabil de toate statele, proiect sprijinit și de Vatican, cu condiția acceptării lui de către Biserica Ortodoxă Răsăriteană. ↩︎

  • Anularea argumentelor împotriva îngrădirii ortodocșilor de stil vechi (1)

    de Nikolaos Mannis

    Prolog

    Pe site-ul „Grupului Ortodox de Cercetare Dogmatică”, și anume aici, a început de curând publicarea cărții părintelui Vasile Papadakis, cu titlul „Schisma Zeloților Vechi-Calendariști”[gr. Το σχίσμα του Ζηλωτικού Παλαιοημερολογιτισμού], în care autorul se ocupă de mișcarea Ortodocșilor de Calendar Vechi din Grecia (a „Pliromei Neînnoitoare”, cum altfel o mai numim), încercând, în mod vădit, să dovedească faptul că a fost greșită îngrădirea[gr. ἀποτείχισις] așa-numiților „vechi-calendaristi”.

    Alungând din mintea mea gândurile cele rele, care îmi spun că scopul acestei strădanii editoriale este justificarea celor ce stăruie în comuniunea directă sau indirectă cu ecumeniștii (și prin aceștia cu ceilalți eretici), pun gândul cel bun, că autorul este însuflat de un duh al iubirii de adevăr, al dragostei și al durerii pentru dezbinarea ortodocșilor greci și că își propune să slujească adevărului cu orice preț, urmărind totodată și vindecarea schismei calendariste. Care dintre aceste două scopuri este cel adevărat (doresc din toată inima să fie cel de-al doilea) se va vădi din reacțiile ce vor urma, pe parcursul răsturnării, capitol cu capitol, a acelor puncte pe care le socotesc că vatămă adevărul și asupra cărora voi încerca, cu ajutorul Bunului Dumnezeu și cu binecuvântarea părintelui meu duhovnicesc, să răspund.

    Adresându-mă părintelui Vasile, îl asigur că scopul acestei lucrări de față este slujirea adevărului și numai a acestuia. Simt marea răspundere – așa cum cred că o simte și dânsul – pentru cât de mult se cuvine să luăm aminte la ceea ce scriem, pentru că vom da socoteală mare înaintea lui Dumnezeu pentru sufletele pe care le-am putea primejdui, dacă cele scrise de noi vor fi răuvoitoare și ar sluji altor scopuri, afară de adevăr. Drept dovadă a celor de mai sus va fi și recunoașterea din partea mea a tuturor pozițiilor drepte ale părintelui Vasile, lucru pe care nădăjduiesc să-l facă și dânsul cu privire la cele ce voi scrie eu.

    Introducere

    Vom cerceta pe scurt introducerea acestei cărți, pentru a intra treptat în duhul celor scrise de părintele Vasile. El începe astfel:

    „Una dintre cele mai mari probleme care chinuie de aproape optzeci de ani nu numai Biserica Ortodoxă a Greciei, ci și pe cea de pretutindeni, este schisma zeloților vechi-calendaristi. Numărul celor ce se autointitulează Creștini Ortodocși Adevărați (G.O.C.) nu este, desigur, mare (în teritoriul Greciei nu depășește 70.000), cu toate acestea, existența lor nu încetează a provoca sminteală, neîncredere și dezbinări în plinătatea Bisericii.”

    Părinte al meu, îngăduiți-mi să socotesc ca cea mai mare problemă a Bisericii Ortodoxe panerezia Ecumenismului, lucru asupra căruia cred că sunteți și sfinția voastră de acord. Cât despre îngrădirea ortodocșilor de stil vechi, „schisma zeloților vechi-calendariști” după cum o numiți, aceasta este singura nădejde de întoarcere a Bisericilor Ortodoxe de astăzi la linia Sinoadelor și a Părinților, de la care s-au abătut prin lipsa de condamnare a inovațiilor ereziei Ecumenismului.

    Gândiți-vă ce s-ar fi întâmplat dacă nu ar fi existat această „mare problemă”, așa cum o caracterizați. Gândiți-vă că în acea fatidică zi de 10/23 martie 1924 nu s-ar fi găsit nici un suflet să se împotrivească în faptă. „Greșit s-a făcut schimbarea, dar nu vom întrerupe comuniunea”, ar fi zis. Și curând ar fi fost schimbată și Pascalia[n. tr. lucru care în România s-a produs de două ori din păcate], așa cum era programat. Ar fi urmat proteste, conferințe la „Parnassos”1, articole combative în „Skrip”2, dar fără întrerupere a comuniunii, ca să nu se facă „schismă”. Mai apoi, odată cu „ridicarea anatemelor”, ar fi fost anunțată și deplina unire cu „bisericile” Apusului, pentru că ar fi văzut ierarhii ecumeniști – și nu întâmplător cei de rang înalt – că nu există nici o împotrivire practică.

    Nu, nu, cinstite părinte, nu „schisma vechi-calendaristă” este problema, ci erezia Ecumenismului care frământă Biserica Ortodoxă, și mai ales pentru Biserica Greciei și pentru schisma pe care a adus-o schimbarea necanonică, și după cum însuși spuneți, a calendarului.

    Dar există o soluție: rezolvând problema Ecumenismului, adică prin condamnarea lui sinodală ca erezie și prin tăierea ecumeniștilor ca fiind în afara Bisericii, se rezolvă automat și problema calendarului. Nu sunteți de acord?

    Până atunci, adică până la condamnarea sinodală, ortodocșii de stil vechi. au dreptul să întrerupă comuniunea cu inovatorii, pentru că, dacă nu o vor face, nu va exista nici o problemă cu Ecumenismul, deci nu se va întruni nici un Sinod ca să-l condamne. De aceea, sunt vrednici de cinste, potrivit Canonului al XV-lea al Sinodului I-II, aceia care, prin îngrădirea lor, „s-au silit să izbăvească Biserica de schisme și de dezbinări”, pentru că fac să fie necesară convocarea unui Sinod.

    „Privim cu întristare parcursul G.O.C., care nu numai că nu par să dorească unirea lor cu Bisericile Constantinopolului, Atenei și Ciprului, de la care s-au despărțit în 1924 din pricina schimbării calendarului, ci dimpotrivă se îndreaptă către o tragică, lăuntrică fărâmițare.”

    Citind cele de mai sus, mi-am adus aminte de Sfântul Maxim Mărturisitorul, care a scris acestea:

    „Văzând cineva vrășmășia frățească[n. tr. εμφύλια] a celor aproape doisprezece Biserici zelotiste care se caterisesc reciproc și înstrăinarea ce sporește neîncetat între ele, își dă seama totodată de dificultatea oricărei înțelegeri cu Bisericile Ortodoxe Locale, pe care, mai ales în ultima vreme, le caracterizează ca eretice” – aș vrea să-mi spuneți ce ați răspunde unui budist, de pildă, care, încercând să-i oprească pe cei de aceeași credință cu el să devină creștini, le-ar scrie despre fărâmițarea creștinilor în ortodocși, papistași, protestanți, monofiziți ș.a.m.d., ca argument. Ar fi un astfel de argument valid?

    Nu douăsprezece, ci chiar o sută douăsprezece să fi fost facțiunile G.O.C., și tot nu s-ar fi anulat validitatea și dreptatea căii celor care au întrerupt comuniunea cu inovația. În măsura în care este răspunzătoare „Pliroma Neînnoitoare” pentru abaterile eclesiologice, pentru greșelile dogmatice sau pentru apariția facțiunilor în sânul ei, în aceeași măsură este răspunzătoare și Ortodoxia pentru erezii și schisme, adică deloc. Prin urmare, cea de-a doua parte a lucrării dumneavoastră, cu titlul „Schismele intra-vechi-calendariste”, poate fi judecată doar din punct de vedere istoric și, în esență, slujește doar la impresionarea și la înfricoșarea nou-calendaristului. Este, adică, un crainic imaginar care strigă către cititorul deja părtinitor împotriva „vechi-calendariștilor”: „Ai grijă să nu mergi cu G.O.C., care sunt dezbinați și se anatematizează între ei”, ca și cum n-ar exista și calea împărătească, îngrădirea și întoarcerea la calendarul patristic, fără a fi neapărat nevoie de încadrare într-o facțiune, așa cum au făcut deja, dintre cei vii, părintele Hrisostom din Spetse, părintele Stavros din Lamia, părintele Gheorghe din Tesalonic și alții.

    „Cu toate acestea, ne bucurăm de aderarea, chiar dacă izolată, a mai multor episcopi, clerici, mănăstiri, dar și credincioși G.O.C. la trupul Bisericii. Credem că la aceasta contribuie și existența în unele mitropolii a parohiilor care, deși aparțin Bisericii, urmează cu binecuvântarea episcopului locului calendarul vechi. În aceste parohii găsesc adăpost mulți G.O.C. dezamăgiți, care doreau să se elibereze de taberele zelotiste, dar totodată să aibă și posibilitatea de a urma calendarul iulian, pe care nu pe nedrept îl iubesc. Un lucru foarte important trebuie socotit și unirea Patriarhiei Moscovei cu Biserica Diasporei Ruse[n. tr. ROCOR] (17.05.2007). După cum știm, Diaspora Rusă întrerupsese vreme de aproape treizeci și cinci de ani aproape complet comuniunea bisericească cu Bisericile Ortodoxe și intrase în comuniune cu o mică parte a G.O.C. Din Diaspora Rusă își trag, de asemenea, hirotoniile aproape toate facțiunile vechi-calendariste. Unirea Patriarhiei Moscovei cu Diaspora Rusă a marcat dizolvarea a jumătate din vechi-calendarismul de pretutindeni, dat fiind că Diaspora Rusă avea în jurisdicția sa mai bine de trei sute de parohii în întreaga lume. Este absolut firesc ca G.O.C. să jelească și să se simtă dezamăgiți, întrucât puterea lor se micșorează necontenit.”

    Preaiubite părinte, pentru singurul lucru pentru care ne întristăm (niciodată nu ne descurajăm) este apostazia lumii întregi și sufletele care nu L-au cunoscut pe Domnul nostru, Unicul Mântuitor. Nu ne întristăm pentru că, chipurile, vedem puterea noastră slăbind – ca și cum am fi o grupare de putere, un partid sau o armată a lumii acesteia! – ci pentru că, prin această atitudine a lor, frații noștri legitimează Ecumenismul și dovedesc că au fost „închinători ai calendarului”. Noi nu iubim calendarul iulian despărțit de Ortodoxie. La ce folosește calendarul iulian dacă îl primești pe Papa Romei – pe care Sfântul Cosma îl numește „antihrist” – drept episcop al Bisericii? Nu mântuiește calendarul, părinte, și în chip limpede, nu este o soluție potrivită întoarcerea în Biserica inovatoare, fără condamnarea inovației și, în consecință, a Ecumenismului.

    „Am împărțit lucrarea noastră în trei părți. În prima parte vom încerca să răsturnăm argumentele G.O.C. cu privire la problema schimbării calendarului. Vom arăta deci că schimbarea calendarului a fost, desigur, o acțiune necanonică, dar nu și o erezie, și prin urmare nu constituia motiv suficient de întrerupere a comuniunii bisericești cu Bisericile Ortodoxe. Așadar, schisma G.O.C. este întru totul necanonică.”

    Iar noi, la rândul nostru, menționăm că, în răsturnarea primei părți, vom cerceta contra-argumentele părintelui Vasile față de cele prezentate de el drept argumente ale G.O.C. și ne vom ocupa, între altele, și de următoarele chestiuni:
    a) ce este dogmă și ce este erezie,
    b) în ce măsură schimbarea calendarului se leagă de dogmă și de erezie,
    c) cine a făcut schisma calendarului și de ce, și
    d) dacă este îngăduită întreruperea comuniunii doar din motive dogmatice.

    „În partea a doua ne vom ocupa de fărâmițarea din sânul G.O.C. și de motivele neînsemnate care constituie prilej pentru schismele lor.”

    Așa cum am menționat și mai sus, acest capitol este cu totul înșelător și încearcă să întunece cinstita și mărturisitoarea luptă a simplilor ortodocși de stil vechi, prezentând abaterile unei părți din conducerea lor. Nu mă miră prezentarea acestor abateri – de altfel sunt pentru prezentarea adevărului din motive istorice – ci folosirea lor ca argument împotriva îngrădirii pliromei neinovatoare, așa cum, de pildă, mulți ziariști prezintă scandaluri economice sau personale ale preoților din Biserica oficială pentru a lovi, în general, în Biserică. Cu toate acestea, vom răspunde numai din rațiuni pur istorice, acolo unde și dacă vom socoti că este nevoie.

    „În cele din urmă, în partea a treia vom răsturna argumentele G.O.C. cu privire la problema Ecumenismului. Mai precis, vom arăta că Bisericile Ortodoxe nu au primit erezia Ecumenismului și, prin urmare, îndemnul G.O.C. către credincioși de a întrerupe comuniunea bisericească cu acestea este greșit. Vom arăta, de asemenea, purtarea Sfinților Părinți în situații asemănătoare celor de astăzi, precum și numeroasele denaturări săvârșite de G.O.C. în învățătura patristică și în Istoria Bisericească. Părinții, adică, întotdeauna puneau ca și condiție a întreruperii comuniunii bisericești cu mai-marii noștri bisericești proclamarea vreunei erezii sau unirea cu ereticii, și nu simplele încercări de unire cu aceștia sau simpla existență a filo-unioniștilor.”

    Poate că aceasta este partea cea mai interesantă, atât din punct de vedere eclesiologic, cât și istoric. Aștept cu interes publicarea ei de către OODE3.

    „Mărturisim că încercarea de răsturnare a argumentelor zeloților nu constituie pentru noi o lucrare plăcută. Am întreprins acest efort cu durere și mai ales din dragoste pentru altminteri deosebiții noștri frați vechi-calendariști. Ținta noastră finală este dobândirea unității în Hristos, firește sub premise eclesiologice drepte: «căci nu căutăm să biruim, ci să dobândim pe frații de care am fost sfâșiați prin despărțire».”

    Tocmai acesta este și scopul nostru, preacinstite părinte. Dobândirea unității în Hristos, nu a oricărei „unități” între noi și voi, ci a adevăratei unități, care de fapt desparte de erezie și păzește Adevărul…

    (Continuarea aici: https://rezistentaortodoxa.org/2025/08/21/anularea-argumentelor-impotriva-ingradirii-ortodocsilor-de-stil-vechi-2/)

    Sursa: https://krufo-sxoleio.blogspot.com/2012/08/blog-post_21.html

    1. n. tr: Societatea Literară „Parnassos” – După schimbarea calendarului bisericesc , acolo s-au ținut conferințe și discuții aprinse despre inovație și despre „problema calendarului”. ↩︎
    2. n. tr: A fost un ziar atenian foarte cunoscut. În perioada schimbării calendarului, a găzduit articole foarte critice la adresa ierarhiei bisericești și a guvernului, reflectând reacția de opoziție din societate. ↩︎
    3. n. tr: abreviere pentru Grupul Ortodox de Cercetare Dogmatică. ↩︎

  • Mitropolitul Vitalie: Are ROCOR dreptul de a judeca întâi-stătătorii bisericilor locale?

    18 decembrie 1996 / 1 ianuarie 1997

    Preasfințite Vlădyka,

    La cererea și propunerea Mitropolitului vechi-calendarist Kiprian [Koutsoumbas], privind adoptarea unei decizii comune împreună cu noi pentru a condamna rătăcirile ecumeniste ale Patriarhilor Ecumenici, doresc să propun membrilor Sinodului Episcopal următorul răspuns:

    În această zi de 28/15 ianuarie 1997, în cadrul sesiunii Sinodului Episcopal, propunerea menționată a fost discutată și s-a luat următoarea decizie:

    Nu există nicio îndoială că Patriarhii Ecumenici, împreună cu alți întâistătători ai Bisericilor Ortodoxe locale, prin participarea activă la mișcarea ecumenistă, s-au așezat singuri pe scaunul de judecată. Cu toate acestea, Biserica Ortodoxă Rusă din Afara Granițelor nu se consideră înzestrată cu autoritatea și dreptul de a rosti o judecată asupra acestora, lăsând această chestiune responsabilă în seama unui posibil Sinod Ecumenic viitor, valid și legitim. Orice altă încercare de condamnare ar reprezenta un spectacol jalnic, incompatibil cu poziția noastră canonică dreaptă și onorabilă, menținută cu statornicie de-a lungul celor șaptezeci și cinci de ani, pe calea istoriei milenare a Bisericii Ruse.

    Fericitul întru pomenire Mitropolit Filaret, la vremea sa, a trimis „Epistola Sa Îndurerată” către toți Patriarhii Ecumenici. Noi nu putem decât să intensificăm acel mesaj, afirmând că Patriarhii Ecumenici se află astăzi în pericolul de a pierde darul cel prețios al lui Dumnezeu — libertatea — prin acceptarea directivelor și a „sfaturilor” venite din partea administrației centrale a Ecumenismului, aflate în însăși celebra Geneva.

    Al dumneavoastră sincer binevoitor,

    Mitropolit Vitalie

    Sursa: https://orthodoxmiscellany.blogspot.com/2025/07/metropolitan-vitaly-does-rocor-have.html

  • Calendar Iulian „corectat” sau Gregorian incorect?

    de Nikolaos Mannis

    Încă din vremea inovatorului Arhiepiscop Hrisostom Papadopoulos și până astăzi, se recurge, în ciuda faptului că a fost demontat de nenumărate ori și cu argumente solide, la acel sofism ieftin potrivit căruia noul calendar nu ar fi, chipurile, calendarul gregorian, ci unul iulian „corectat”… Dar ce altceva este, în fond, calendarul gregorian, decât un calendar iulian „corectat”?

    În acest articol vom oferi dovezi că noul calendar (sau „iulianul îndreptat”) reprezintă, în esență, acceptarea calendarului gregorian, doar că fără aplicarea acestuia și asupra sărbătorilor cu dată mobilă. Astfel, în lipsa acestei aplicări, el devine, de fapt, un „gregorian greșit”, având în vedere că ereticul Papă Grigorie al XIII-lea, în anul 1582, a considerat că „îndreaptă” greșeala Părinților de la Sinodul I Ecumenic, modificând deopotrivă sărbătorile fixe și cele mobile.

    Mai întâi, însă, se cuvine să scoatem la lumină o mare înșelare (pe care am numit-o o veritabilă „alchimie semantică”), menită să sprijine și astăzi acest sofism neîntemeiat. În anul 1923, Patriarhul Constantinopolului Meletie Metaxakis – „unsul” regimului venizelist – a convocat un comitet format din clerici și mireni, ai cărui participanți au hotărât să-l numească „Congres Panortodox”. În cadrul acestui congres, s-a căutat formularea unei strategii prin care „noul nostru calendar să nu pară o acceptare servilă a celui gregorian, ci unul superior acestuia, prezentat ca un nou și îndreptat «Calendar Panortodox»”.1

    Astfel, au fost propuse două calendare (prezentate drept proiecte de îndreptare a calendarului iulian), cel al profesorului sârb Milanković și cel al senatorului român Drăghici. Ambele includeau o reformă și a Pascaliei.

    Primul – care, prin eliminarea a 13 zile, se afla „la același nivel cu calendarul gregorian, fără vreo diferență”2 – se deosebea doar prin modul de calcul al Paștelui, care, în fapt, coincide aproape în fiecare an cu cel latin, singura distincție fiind că „diferența dintre cele două calendare se va observa doar în puțini ani în care ortodocșii vor avea altă dată a Paștelui decât apusenii”.3

    Al doilea, al lui Drăghici, prevedea o așezare a zilelor în așa fel încât o anumită dată să cadă întotdeauna în aceeași zi a săptămânii, iar Paștele să fie sărbătorit la o dată fixă.

    În cele din urmă, congresul a adoptat varianta modificată a proiectului lui Milanković și a hotărât eliminarea celor 13 zile din calendarul iulian (exact ceea ce făcuse și Papa în 1582, când a eliminat 10 zile). Potrivit Primei Decizii a congresului, „diferența dintre durata anului civil în noul calendar și cea în calendarul gregorian este atât de mică, încât doar după 877 de ani se va observa o diferență între datele respective”,4 adică în anul 2800. Aceeași decizie prevedea ca 1 octombrie 1923 să devină 14 octombrie.

    Totuși, Arhiepiscopul Hrisostom Papadopoulos nu a aplicat această hotărâre, ci, dimpotrivă, „a contestat validitatea acestui Congres în cadrul ședinței Sfântului Sinod din 27 decembrie 1923”.5

    Cum îndrăznesc, așadar, unii să mai vorbească astăzi despre un „iulian îndreptat” – ca și cum ar fi ceva străin de gregorian, așa cum vor să-l prezinte –, din moment ce Arhiepiscopul de atunci a acceptat nu calendarul lui Milanković (care oricum este doar un gregorian deghizat), ci chiar calendarul gregorian propriu-zis, fie și numai în privința sărbătorilor fixe, nu și a Pascaliei?

    Acest lucru devine evident prin studiul izvoarelor istorice:

    1. În cadrul celei de-a 33-a (23 ianuarie 1919) ședințe a Sfântului Sinod al Bisericii Greciei, Mitropolitul Atenei, Meletie6, a ridicat deja într-un mod subtil și precaut problema schimbării calendarului. El menționează că adoptarea calendarului gregorian nu a fost acceptată de către Biserica Ortodoxă, din trei motive (potrivit opiniei sale):
      a) pentru a evita tendințele propagandistice ale Romei,
      b) din pricina modului în care s-a făcut schimbarea – adică fără a se cere opinia Bisericii Ortodoxe și
      c) din cauza insistenței Rusiei de a menține, chipurile, separați creștinii din Răsărit și Apus7.

      „Din fericire, astăzi – continuă Meletie – lucrurile evoluează în așa fel încât, datorită noilor condiții politice și sociale, este în general înțeleasă necesitatea acceptării calendarului gregorian.”6 Totuși, el subliniază că nici calendarul gregorian nu este corect și că se așteaptă un nou calendar mai desăvârșit, despre care – spune el – „este cunoscut faptul că însuși papa a declarat că îl va accepta, dacă îl va accepta și Biserica Ortodoxă”! Iată, așadar, esența problemei: prăznuirea comună!

      Meletie încheie prin a propune două soluții posibile, după opinia sa: fie adoptarea completă a calendarului gregorian, inclusiv în ceea ce privește Pascalia, fie – dat fiind că statul simte nevoia de a se adapta la cel gregorian – acceptarea acestuia doar în domeniul civil, fără ca Biserica să își modifice calendarul ecleziastic.

      La aceeași concluzie ajunge și în ședința a 66-a (20 mai 1919), unde, după un discurs virulent anti-rus, susține că doar statul trebuie să adopte calendarul gregorian, în vreme ce Biserica trebuie să păstreze calendarul iulian până la găsirea unui nou calendar științific acceptabil.

      Într-adevăr, la 25 ianuarie 1923 a fost emis un Decret Regal, publicat în Monitorul Oficial al acelei zile, prin care se hotăra ca data de 16 februarie să fie numită 1 martie, marcând astfel adoptarea calendarului gregorian de către stat, în timp ce Biserica păstra calendarul iulian.

      Așa cum am văzut, în același an a avut loc așa-numitul „Congres Panortodox”, ale cărui decizii nu au fost implementate de Biserica Greciei, care a respectat Decretul Regal – ce, de altfel, are încă putere juridică până în ziua de azi, întrucât nu a fost niciodată abrogat de autoritățile civile!

      Astfel, ajungem în decembrie 1923, când, sub presiunile guvernului revoluționar venizelist al lui Plastiras–Gonatas, se pune în mișcare fuzionarea celor două calendare, adică trecerea calendarului ecleziastic iulian la calendarul civil gregorian.

      Astfel, s-a hotărât sincronizarea calendarului ecleziastic cu cel civil (adică gregorian), sub condiția acordului Patriarhiei Ecumenice – și nu o „îndreptare” a calendarului iulian. Modul în care Hrisostom Papadopoulos a indus în eroare atât Ierarhia, cât și Patriarhia pentru a impune schimbarea calendarului depășește cadrul acestui text.

      2. La data de 23 martie 1924 (pe noul calendar), apare în ziare o enciclică a Sfântului Sinod (semnată doar de Arhiepiscopul Hrisostom al Atenei, care obținuse, în ciuda Sfintelor Canoane, autorizația de a decide de unul singur în numele Sinodului), enciclică plină de divagații teoretico-științifice. Se vede limpede în acest text efortul Arhiepiscopului de a-i convinge pe credincioși că sincronizarea calendarului ecleziastic (iulian) cu cel civil (gregorian) nu contravine cu nimic Tradiției. Vorbește clar despre eliminarea celor 13 zile și despre sincronizarea celor două calendare. Nu apare nicăieri vreo mențiune despre aplicarea unui „calendar iulian corectat”.

      Mult mai clar și mai direct, o nouă enciclică a aceluiași inovator Arhiepiscop Hrisostom, publicată în ziarul „ΣΚΡΙΠ” la câteva zile mai târziu (9 aprilie 1924), începe astfel: „De la 23 martie, există un singur calendar atât în Biserică, cât și în Stat.”

      3. Anterior, în ziarul „ΔΗΜΟΚΡΑΤΙΑ” din 24 martie 1924, profesorul Georgios Arvanitakis, fervent susținător al reformei calendaristice, a vorbit clar și fără șiretlicuri sau sofisme despre „calendarul iulian corectat”. Din respectivul articol, reiese clar că Biserica Greciei a acceptat, așadar, calendarul gregorian, în numele „unității” (cu eterodocșii).

      4. Același lucru este consemnat și în respectabila „Enciclopedie Religioasă și Morală” (vol. 6, p. 49), unde, după un rezumat al celor petrecute anterior, se afirmă că: „În urma celor de mai sus, a avut loc și din punct de vedere liturgic introducerea calendarului gregorian în Grecia, la 10 martie 1924, care a fost socotită și prăznuită drept 23 martie.”

      5. Atât în ziua schimbării cât și în următoarea, toate ziarele au relatat despre sincronizarea celor două calendare și despre adoptarea calendarului civil (gregorian). Un articol caracteristic din ziarul grecesc „Atlantis”, publicat în America (24 martie 1924), reflectă limpede această realitate.

      6. La 31 martie 1927, în ziarul „Empros”, este publicată o scrisoare de îndemn a Mitropolitului Timotei al Kalavrytei către părinții Mănăstirii „Mega Spileo”, care întrerupseseră pomenirea sa din pricina chestiunii calendarului. În acea scrisoare, ierarhul justifică pe diverse căi utilizarea calendarului gregorian și o apără, considerând că aceasta nu constituie erezie și nici acceptare a papismului7.

      7. În ședința Sfântului Sinod din 8 februarie 1928 (actul nr. 31), s-a spus următorul lucru remarcabil: „De vreme ce Mitropolitul Dimitriadei vorbește despre aplicarea calendarului gregorian «în rândul nostru», de ce Arhiepiscopul Atenei nu îl contrazice cu acel argument – destinat celor simpli – despre «calendarul iulian corectat»?” — ceea ce demonstrează că, în realitate, nu se credea nici de către ei în „corectarea” calendarului iulian, ci în adoptarea gregorianului.

      8. În Tipicul fostului Prim Domestic8 al Patriarhiei Constantinopolului, Anghelos Voudouris (în lucrarea sa „Tipice Cronologice” – Constantinopol, 1940), citim referiri directe la această chestiune, sprijinind aceeași concluzie: acceptarea gregorianului ca atare.

      9. În ziarul „Ortodoxos Typos” din 1 mai 1972, într-un articol semnat de un monah athonit despre problema calendarului (publicat în mai multe numere), se menționează că Patriarhul Atenagora, adresându-se unei delegații papistașe condusă de cardinalul Willebrands, enumera darurile creștinismului apusean oferite Răsăritului, așezând calendarul gregorian într-o poziție onorifică!

      10. Într-o scrisoare publicată în același ziar („Ortodoxos Typos”, 20 septembrie 1978), Protoegumenul Mănăstirii Dionisiu din Sfântul Munte, Arhimandritul Gavriil (care, notăm, nu era zelot), menționează următoarele: „Părerea mea smerită în această privință este, în primul rând, că noul calendar este pur gregorian, iar în al doilea rând că și calendarul bisericesc al Bisericii noastre oficiale este papist, cu excepția ciclului pascal.”

      Se pot aduce multe alte dovezi că Biserica Greciei, recunoscută de Stat, a introdus calendarul gregorian cu privire la sărbătorile fixe, și nu un ‘iulian corectat’, pretins diferit de cel papal.

      Să recapitulăm prin câteva observații suplimentare:

      1. Așa-numitul „calendar nou” (sau „iulian corectat”) este, după cum s-a arătat, nimic altceva decât calendarul papal gregorian, dar fără „corectarea” pascaliei.
      2. Faptul acceptării calendarului gregorian, fie și doar pentru sărbătorile fixe, constituie erezie – nu prin simpla aplicare tehnică, ci în contextul participării la prăznuirea comună cu eterodocșii din Apus, pe care o facilitează. Acest lucru devine mai clar dacă am presupune că s-ar introduce un al treilea calendar comun pentru toți, sau chiar dacă bisericile inovatoare ar reveni formal la calendarul iulian, dar ar continua să propovăduiască erezia ecumenismului. Așadar, problema calendarului nu poate fi disociată de pan-erezia ecumenismului.
      3. Condamnările calendarului gregorian de către Sinoadele Panortodoxe din anii 1583, 1587 și 1589 nu acționează automat, întrucât, pe de o parte, în cazul de față avem doar acceptarea părții fixe a gregorianului, nu și a pascaliei, iar pe de altă parte, potrivit Sfintelor Canoane, este necesar ca un sinod de episcopi în viață să impună sancțiunile9.
      4. Prin urmare, este necesară convocarea unui Mare Sinod Panortodox, care, în acord cu vechile Sinoade adevărate, fie Ecumenice, fie Panortodoxe, și după ce va lumina pe ortodocși cu privire la erezia ecumenismului, o va condamna, va considera ca fiind necanonică schimbarea calendarului, ce servește răspândirii ereziilor – chiar dacă a fost făcută doar pentru sărbătorile fixe –, și va exclude din Trupul Bisericii pe cei care stăruie în schisma calendarului nou și în erezia ecumenismului, ca pe unii deveniți de fapt schismatico-eretici.

      Sursa: https://krufo-sxoleio.blogspot.com/2012/12/blog-post_9496.html

      1. Procese-verbale și decizii ale Sinodului Panortodox de la Constantinopol, Constantinopol, 1923, p. 58. ↩︎
      2. Idem, p. 59. ↩︎
      3. Idem, p. 60. ↩︎
      4. Idem, p. 213. ↩︎
      5. Istoria Bisericii Greciei, Arhim. Theoklitos Strangas, vol. II, pp. 1161–1162. ↩︎
      6. Cunoscutul mason Meletie Metaxakis a deținut (prin presiunea cercurilor politice ale vremii) funcțiile de Mitropolit al Kitiului (Cipru), Mitropolit al Atenei, Patriarh al Constantinopolului și Patriarh al Alexandriei. ↩︎
      7. Fiind anglofil, Metaxakis manifesta o ostilitate evidentă față de ruși. ↩︎
      8. Istoria Bisericii Greciei, Arhim. Theoklitos Strangas, vol. II, p. 854. ↩︎
      9. Dimpotrivă, susține că vechii-calendariști sunt unelte ale… propagandei papiste! Acest articol, delirant și străin de duhul ortodox, este disponibil cititorilor interesați. ↩︎
      10. Funcție din cadrul strănii. ↩︎
      11. „Pidalionul” Sfântului Nicodim, notă la Canonul Apostolic al III-lea. ↩︎

    1. Dimensiunea dogmatică a noului calendar

      de Dimitris Hatzinikolaou

      S-a spus și s-a scris de nenumărate ori, dar în mod inexact, că în anul 1924 creștinii ortodocși nu ar fi știut că motivul introducerii noului calendar era promovarea panereziei ecumenismului. În consecință, cei care recurg la acest argument ajung la concluzia că aceia care, în acel an, s-au îngrădit de Biserica inovatoare, invocând Canonul 15 al Sinodului I-II și, în general, Învățătura și Tradiția Părinților, ar fi greșit, pentru că, chipurile, nu ar fi existat vreun motiv dogmatic care să justifice îngrădirea, în vreme ce cei care au primit noul calendar nu ar fi căzut în vreo abatere dogmatică.

      Scopul acestui articol este să demonstreze că această afirmație este falsă, prin prezentarea unor texte apărute înainte de anul 1924, care arată că, încă din anul 1582, se știa că papistașii și așa-numiții „ortodocși” unioniști (adică ecumeniștii de astăzi) urmăreau impunerea noului calendar în Biserica Ortodoxă ca „prim pas” către supunerea acesteia față de papism, supunere socotită dintotdeauna ca fiind prima treaptă a ecumenismului. Mărturiile aduse mai jos — doar un eșantion din multele existente (vezi, de pildă, blogurile cunoscute „ΚΡΥΦΟ ΣΧΟΛΕΙΟ” și „ΕΝ ΤΟΥΤῼ ΝΙΚΑ”) — arată, de asemenea, că impunerea noului calendar era de așteptat să provoace o schismă în Biserica Ortodoxă, atingând astfel dogma unității acesteia. Mai mult, ele arată că nu doar schimbarea Pascaliei este vrednică de condamnare1, cum greșit susțin unii și astăzi, ci și „corectarea” calendarului iulian.

      Mai întâi, în binecunoscuta scrisoare a Patriarhului Ieremia II Tranos către dogele Veneției, Nicolò da Ponte, din anul 1583, vedem că Biserica Ortodoxă a refuzat să cedeze în fața cererii „papei” de a primi noul calendar, prevăzând „multele sminteli care se vor naște din aceste ceasuri noi,” precum și confuzia și „sminteala întregii lumi prin lipsirea celor zece zile” (Ioannis Veloudos, Hrisovule și scrisori ale Patriarhilor Ecumenici, Phoenix, Veneția, 1893, pp. 12–19). Este de remarcat că ceea ce este numit în această scrisoare „sminteală a întregii lumi” nu este doar schimbarea Pascaliei, ci și eliminarea celor zece zile din calendarul iulian.

      În al doilea rând, în Istoria bisericească a mitropolitului Meletie al Atenei, vol. III, Viena, 1784, p. 402 (http://invenio.lib.auth.gr/record/125916), citim următoarele: „În timpul patriarhatului lui Ieremia, s-a adunat în Constantinopol un sinod de mitropoliți, în anul 1583, cu participarea lui Silvestru al Alexandriei, care, condamnând calendarul înnoit de Grigorie al Romei, nu l-a primit, potrivit cererii latinilor.” Se cuvine subliniat din nou că Sinodul Panortodox din 1583 a respins nu doar schimbarea Pascaliei, ci întregul „calendar” papal.

      În al treilea rând, în cartea militantului ortodox Kosmas Flamiatos, Glas ortodox și de seamă întru descoperirea uneltirii împotriva ortodocșilor, Atena, 1849, p. 100, citim următoarele despre papism: „Pentru desființarea praznicelor și sărbătorilor noastre, afară de Duminică, el [papismul] a pus la cale și săvârșește multe alte sminteli. Întâi, lucrează în multe chipuri pentru a introduce prin lege, în statele ortodoxe, așa-numitul an nou al Apusului, în care ei sunt mai înainte cu 12 zile, așa încât când noi avem întâi ale lunii, ei numără ziua a treisprezecea. Prin această inovație, nădăjduiește să stârnească și să răstoarne sărbătorile și să aducă alte născociri.” Vedem, așadar, și aici, că nu doar schimbarea Pascaliei, ci orice corectare a calendarului iulian era socotită vrednică de osândă. Se cuvine notat că dl. Kosmas Flamiatos nu era doar autor de cărți, ci și dascăl public al neamului și a călătorit în toată Grecia, învățând poporul să se păzească de învățăturile și obiceiurile străine (http://www.inkefalonia.gr/koinonia/51088-kosmas-flamiatos-enas-dimodidaskalos-tou-genous-apo-ta-poulata). Aceasta înseamnă că, cel puțin din secolul al XIX-lea, chiar și simplii oameni de la țară din Grecia știau că scopul introducerii noului calendar era „latinizarea” lor!

      În al patrulea rând, în organul de presă oficial al Patriarhiei Ecumenice, Adevărul Bisericesc, din 24 noiembrie 1895 (pp. 312–314), citim următoarele: „Prin urmare, schimbarea bruscă a calendarului ar echivala în ochii poporului cu o tentativă de a altera credința Părinților lor, cu o latinizare pe față!” Aici avem mărturia oficială că, în anul 1895, poporul știa că scopul noului calendar era „latinizarea” Ortodoxiei!

      În al cincilea rând, în ziarul Empros, din 15 martie 1899, Meletios A. Hrysohoidis scrie: „Problema asimilării calendarelor iulian și gregorian, care se discută în aceste zile, este echivalentă cu problema unirii celor două Biserici” (vezi N. Mannis, Scutul elen împotriva calendarului gregorian: Problema calendarului în Răsăritul Ortodox în anii 1581–1901, Atena, 2016, pp. 257–263). Cu alte cuvinte, introducerea noului calendar era urmărită în scop ecumenist, după cum ne asigură oficial „Constituția ecumenismului”, adică Enciclica Patriarhiei Ecumenice din 1920.

      În al șaselea rând, Enciclica Patriarhiei Ecumenice din 1902 a ridicat problema noului calendar către celelalte Biserici Ortodoxe, în vederea apropierii de „cele două mari ramuri ale creștinătății, catolicismul și protestantismul”. Așadar, din nou, scopul era ecumenismul! Răspunsurile negative ale multor Biserici Ortodoxe la această Enciclică au dus, desigur, la apariția Enciclicii Patriarhale din 1904, în care înlăturarea celor 13 zile din calendarul iulian era caracterizată drept „nechibzuită și lipsită de sens”, impusă fără temei, nici bisericesc, nici științific! Așadar, se respingeau atât schimbarea Pascaliei, cât și „corectarea” calendarului iulian. Din păcate, această poziție corectă a Enciclicii din 1904 a fost răsturnată complet de Enciclica profund ecumenistă din 1920, care, totuși, a fost ținută inițial în secret față de popor.

      În al șaptelea rând, într-un articol al Profesorului de Teologie de la Universitatea din Atena, Grigorios Papamichael, intitulat Despre reforma calendarului, citim următoarele puncte esențiale: „Reforma calendarului introdusă de Papa Grigorie al XIII-lea în 1582 a fost întotdeauna, sau mai bine zis imediat, considerată în Răsăritul Ortodox drept o inovație bisericească și religioasă și ca una dintre tendințele obișnuite ale autocrației ecleziastice dominante din Apus, al cărei vis a fost și este și va fi extinderea influenței sale asupra Răsăritului Ortodox. Ea a fost considerată, cu alte cuvinte, o nouă cruciadă papală împotriva Ortodoxiei din Răsărit. Fiind astfel înțeleasă și evaluată, această inovație a fost imediat condamnată de Biserica Constantinopolului… Esența acestei chestiuni constă în acceptarea sau respingerea „unicei surse a jurisdicției ecleziastice”, adică în acceptarea sau respingerea primatului papal în Biserica lui Hristos. Prin urmare, Biserica Ierusalimului a hotărât pe bună dreptate împotriva inovației din motive pur dogmatice [nota red.: să audă aceasta cei care scriu în continuare că problema nu este dogmatică]… Din toate aceste opinii și decizii oficiale ale Bisericilor Ortodoxe, domnul Sokolov conchide că ele s-au pronunțat nu doar împotriva calendarului gregorian, ci și împotriva oricărui calendar „neutru” sau corectat în general” (subl. în original, Pantainos, 1910, nr. 39, pp. 624–628, http://digital.lib.auth.gr/record/146308/files/5471_1.pdf). Este de reținut aici că Bisericile Ortodoxe au respins nu doar schimbarea Pascaliei, ci și orice corectare a calendarului iulian, care, în fond, ar fi echivalat cu urmarea ereziei papale. Trebuie accentuat că mărturia din acest text al profesorului G. Papamichael confirmă că Patriarhia Ierusalimului a respins noul calendar „din motive strict dogmatice”!

      În al optulea rând, în cartea mitropolitului Anthimos al Vizyei, Problema calendarului, publicată în anul 1922, cu doi ani înainte de schimbare, citim următoarele (vezi p. 141 și altele): „că prin problema calendarului, prin realizarea unificării lui, se va face cu siguranță primul pas important către împlinirea comuniunii dintre Biserici, gândită dinainte și impusă de împrejurări.” Acest text, mai ales dacă este pus în legătură cu recunoașterea hirotoniilor anglicane de către Patriarhia Ecumenică în același an (1922) (V. Stefanides, Istorie bisericească: De la început până astăzi, Ed. Papadimitriou, Ediția a 2-a, Atena, 1959, p. 711), descoperea oricărui cercetător atent ceea ce era tăinuit cu grijă prin nepublicarea Enciclicii din 1920 — și anume zelul ecumenist care domnea la cele mai înalte niveluri ale ierarhiei chiar înainte de reforma calendarului, pe care apărătorii ecumenismului caută s-o prezinte până azi drept o simplă problemă astronomică, chipurile fără legătură cu dogma și, în mod fals, necunoscută poporului binecredincios!

      Dovezile prezentate explică faptul că, imediat după impunerea noului calendar printr-un act de forță aproape abuziv, poporul binecredincios a strigat cu durere: „Ne-au catolicizat!” Argumentul binecunoscut, dar inexact, al apărătorilor ecumenismului — că poporul nu ar fi cunoscut motivele dogmatice menționate mai sus, ascunse în spatele introducerii noului calendar, deoarece doar puțini ar fi citit astfel de cărți și articole până în 1924 — nu este științific valid. Căci, în primul rând, potrivit teoriei dominante privind formarea așteptărilor, cunoscută sub numele de „teoria așteptărilor raționale”, este suficient ca doar un număr foarte mic de specialiști să cunoască o anumită informație. Aceștia o vor transmite mai departe mirenilor, de regulă pentru o recompensă — însă, în acest caz, recompensa nu era materială și nici așteptată de la oameni, ci de la Dumnezeu. Așadar, mulți părinți aghioriți au părăsit atunci Sfântul Munte și au început să învețe poporul, să săvârșească sfintele slujbe etc. În al doilea rând, după cum s-a menționat anterior, Kosmas Flamiatos și alți luptători ai dreptei credințe avertizaseră de mult poporul grec cu privire la scopul viclean al introducerii noului calendar în Biserica Ortodoxă. Argumentul inexact de mai sus este, din păcate, și astăzi intens utilizat de ecumeniști și de cripto-ecumeniști, pentru a afirma că în 1924 nu ar fi existat un motiv de îngrădire și, implicit, pentru a-i calomnia pe ortodocșii de stil patristic ca fiind schismatici.

      În concluzie, noul calendar este o erezie, mai întâi pentru că a fost introdus în Biserica Ortodoxă în vederea unirii nedogmatice cu papistașii și protestanții — adică în vederea desființării Ortodoxiei — și, în al doilea rând, pentru că se aștepta ca el să afecteze dogma unității Bisericii, ceea ce s-a și întâmplat. Aceasta nu s-ar fi produs dacă, în locul zelului ecumenist amintit, ar fi domnit la acea vreme dreapta chibzuință. După cum au mărturisit mai mulți Ierarhi în cadrul Sinodului din 24.12.1923, poporul binecredincios s-a opus cu putere introducerii noului calendar și, cu lacrimi, i-a implorat pe episcopi să nu îl accepte (Arhim. Theoklitos Strangas, Istoria Bisericii Greciei din izvoare neînșelătoare: 1817–1967, vol. 2, pp. 1194–1196). Presupunem că acei episcopi, ignorând dovezile menționate mai sus, au spus: „Nu contează, problema nu este dogmatică!” Astăzi, la 942 de ani distanță, când însăși realitatea a confirmat dincolo de orice îndoială că problema ESTE DOGMATICĂ, fiind legată în mod inseparabil de propovăduirea și dominarea ereziei ecumenismului și fiind cauza schismei din 1924, mulți continuă să susțină că nu este dogmatică, susțin noul calendar și aruncă asupra ortodocșilor de stil patristic greaua calomnie de „schismatici”. Ce denaturare a adevărului!

      Sursa: https://orthodoxmiscellany.blogspot.com/2024/10/the-doctrinal-dimension-of-new-calendar.html

      1. N. tr. Lucru care în România s-a întâmplat nu o dată, ci de două ori! ↩︎
      2. N. tr. 101 de acum, anul acesta. ↩︎

    2. Despre „Sinodul Paralel” și etichetarea vechilor calendariști ca schismatici

      de Dimitris Chatzinikolaou

      1. Introducere

      După cum se știe, diversele calomnii împotriva ortodocșilor care păstrează Calendarul Părinților (calendarul patristic), lansate din toate părțile – în primul rând de către ecumeniști – nu au încetat niciodată din 1924 și până astăzi. „Vechii-calendariști au ridicat calendarul iulian la rang de dogmă a credinței și, prin urmare, sunt închinători ai timpului, schismatici și eretici!”, strigă în mod fals ecumeniștii și apărătorii lor, precum regretatul pr. Epifanie Theodoropoulos.

      Cei recent îngrădiți, precum părinții Eftimie Trikaminas (vezi Acordul atemporal al Sfinților Părinți cu privire la caracterul obligatoriu al Canonului 15 al Sinodului I-II referitor la întreruperea pomenirii unui episcop care propovăduiește erezia în Biserică, Ed. DeGiorgio, Trikala, 2012, pp. 227–258 și 302–303), Teodoros Zisis, Evghenie [Aghioritul], Sava Lavriotul și alții, adoptă și răspândesc o interpretare neortodoxă a Sfintei Tradiții și a duhului Sfintelor Canoane – anume, că prin hirotonia de noi episcopi în anul 1935, ortodocșii de stil vechi ar fi creat o schismă în Biserica Greciei.

      (Vezi de exemplu: https://www.youtube.com/watch?v=Vn-0OZU7DW4)

      Această interpretare pare să fie împărtășită și de profesorul de Drept Canonic al Universității Aristotel din Tesalonic, domnul Kyriakos Kyriazopoulos.

      (Vezi: https://apotixisi.blogspot.com/2025/06/blog-post_85.html)

      Pentru a „susține” această opinie, ei invocă Sfintele Canoane care interzic hirotonia unui episcop într-o eparhie unde deja există alt episcop, cum sunt Canonul 8 al Primului Sinod Ecumenic și Canonul 16 al Sinodului I-II. Desigur, aceste Sfinte Canoane trebuie respectate cu strictețe atunci când în Biserică domnește pacea, iar episcopii existenți sunt ortodocși. Însă atunci când, în vremuri de erezie și prigoană împotriva Bisericii, episcopul unei regiuni este eretic – adică un lup răpitor care sfâșie turma (Fapte 20:29–30) – este de la sine înțeles că nu doar că este permis, ci chiar necesar să fie rânduit în locul său un episcop ortodox! Cu atât mai mult atunci când întreaga ierarhie conducătoare este eretică sau schismatică – caz în care nevoia unei intervenții și a hirotonirii de episcopi ortodocși este evidentă. După cum vom vedea în cele ce urmează, acesta este duhul Sfintelor Canoane și așa au procedat întotdeauna ortodocșii.

      Această interpretare neortodoxă a fost deja respinsă de domnul Nikolaos Mannis (vezi: https://rezistentaortodoxa.org/2025/07/09/despre-episcopi-si-sinoade-paralele-partea-a-ii-a/) și, prin urmare, cele ce urmează reprezintă un supliment la articolele și scrisorile anterioare. Se cuvine precizat de la început că prezentul articol se concentrează asupra hirotonirilor din anul 1935. Pentru dimensiunea dogmatică a problemei calendarului, cititorul este îndrumat către studiul nostru special intitulat Dimensiunea Dogmatică a Noului Calendar:

      [https://rezistentaortodoxa.org/2025/07/08/dimensiunea-dogmatica-a-noului-calendar/]

      2. Considerente istorice

      Începând cu anul 1924 și până în prezent, „ierarhia” conducătoare a Bisericii Greciei este potențial schismatică și eretică, fiind astfel pasibilă de judecată în fața unui Sinod Pan-Ortodox pentru caterisire și anatema. Căci, în primul rând, prin introducerea Noului Calendar — condamnat de trei Sinoade Pan-Ortodoxe (1583, 1587 și 1593) — a provocat dezbinarea unității Bisericii, iar în al doilea rând, a făcut aceasta în scopul promovării ecumenismului. Aceasta este, pe scurt, dimensiunea dogmatică a noului calendar. Cu trecerea timpului, „ierarhia” a căzut în și mai multe erezii, precum:

      1. Serghianismul (cf. alinierea completă a „ierarhiei” cu „guvernele” antihristice);
      2. Uniatismul (din 7 decembrie 1965, când a fost oficializată „ridicarea excomunicării” cu „papa”);
      3. Neoiconoclasmul (cf. panglicile de interdicție pe sfintele icoane în timpul „pandemiei de coronavirus,” interzicerea Sfintei Împărtășanii etc.);
      4. Neoarianismul (cf. noua erezie conform căreia Tatăl este „primul fără egali” în Sfânta Treime);
      5. Erezia „moartea ta, viața mea” (cf. „vaccinurile împotriva coronavirusului,” preparate din linii celulare derivate din embrioni uciși intenționat, în legătură cu care unii pseudo-episcopi strigau: „Aici vaccinul, dincolo mormântul,” iar cei ce le refuzau erau etichetați ca „naziști,” „vrăjmași ai lui Hristos,” „în afara Bisericii” etc.);
      6. Legalizarea homosexualității de către „politicieni,” pe care „ierarhia” îi primește în comuniune, fiind astfel supusă anatemei Sinoadelor Ecumenice, potrivit binecunoscutului „cel ce nu spune anatema ereticilor, anatema să fie” (Sinodul V Ecumenic); și altele.

      Mai mult, „ierarhia” conducătoare este implicată și în multe schisme — anume, schisma calendarului, schisma ucraineană, schisma „vaccinării” și altele — atrăgând în pierzare poporul necatehizat. În deplină cooperare cu Cezarul antihristic, aceasta a persecutat și continuă să persecute Ortodocșii Calendarului Patristic prin exiluri, condamnări „pentru uzurpare de autoritate,” caterisiri, sigilarea bisericilor, confiscarea proprietăților etc., ajungând chiar până la uciderea acestora, precum în cazul noii-mucenițe, Sfânta Ecaterina Routis (+1927). Restul „ortodoxiei” (dominată de francmasonerie) se aliniază în tăcere cu persecutorii eretici ai Ortodocșilor, care impun ereziile și schismele sus-menționate, fiindcă aceasta le este cerut de „marele lor șef,” Francmasoneria (cf. Monahul Averkios, Francmasoneria din Surse Autentice: Guvern Mondial – Religie Mondială, Ed. „Palimpseston,” Tesalonic, 2024).

      În prima etapă, scopul lor este supunerea completă a Ortodoxiei față de papism. Acest scop a devenit evident prin Enciclicele Patriarhale din anii 1902 și 1920, care vorbesc despre apropierea și unirea cu cele două mari „ramuri ale creștinismului,” papismul și protestantismul, și, deci, despre „necesitatea” serbării comune a sărbătorilor cu aceștia. Acest plan s-a evidențiat și prin declarațiile, conferințele, articolele, cărțile și faptele ecumeniștilor. De exemplu, iată ce scria Antimos de Vizye în 1922, cu doi ani înainte de introducerea Noului Calendar: „că prin problema calendarului, prin realizarea unificării acestuia, se va face în mod cert primul pas important spre realizarea Comuniunii Bisericilor, contemplată și impusă de circumstanțe” (Problema Calendarului, 1922, p. 141; sublinierea aparține originalului). Aceste planuri masonice ale ecumeniștilor erau cunoscute încă din 1935 de cei trei episcopi care s-au îngrădit — Hrisostom al Florinei, Germanos al Demetriadei și Hrisostom al Zakynthosului — așa cum aflăm din scrierile celui dintâi. De pildă:

      „Dar [Biserica Ortodoxă] a respins întotdeauna calendarul gregorian ca o inovație a Romei vechi, incompatibilă cu tradițiile celor Șapte Sinoade Ecumenice și ca o încercare a acesteia de a supune chiar și Biserica Ortodoxă dominației autocratice a Papei” (cf. fostul Mitropolit de Florina Hrisostom Kavouridis, Opere Complete, vol. 1, p. 98; sublinierea aparține originalului). Cele de mai sus dovedesc că introducerea Noului Calendar a fost motivată de erezie și, ca atare, trebuia tratată corespunzător.

      Desigur, asaltul ereziei și persecuția Bisericii nu se înfruntă cu predici, mitinguri și articole, ci necesită un răspuns organizat și dinamic al Ortodocșilor, în lumina Sfintei Tradiții. Biserica nu putea găsi pace după impunerea prin lovitură de stat a Noului Calendar (1924), din moment ce „Ortodoxia” globală coopera în tăcere cu persecutorii, în principal prin omisiunea tunătoare de a convoca un Sinod Pan-Ortodox pentru rezolvarea problemei. Prin urmare, era imperativ ca cei trei episcopi care s-au îngrădit să procedeze la hirotonirea de noi episcopi, atât pentru nevoile turmei lor — care la vremea aceea avea aproximativ 800 de comunități în toată Grecia și peste un milion de credincioși (Opere Complete, op. cit., vol. 1, p. 135) — cât și pentru continuarea Rezistenței Ortodoxe (succesiunea lor). Această acțiune a lor nu însemna nicidecum că Ortodocșii Calendarului Patristic „și-au întemeiat propria Biserică în Grecia,” așa cum afirmă în mod greșit criticii menționați mai sus, ba chiar folosind un sofism absurd conform căruia hirotonia noilor episcopi din 1935 ar fi comparabilă cu părăsirea Greciei după invazia cuceritorilor!1 Mărturisitorul și Sfântul Hrisostom al Florinei (+1955) subliniază în scrierile sale că Ortodocșii Calendarului Patristic nu constituie o Biserică separată în Grecia, ci sunt un străjer însărcinat să lupte pentru readucerea Bisericii Greciei pe culmile Sfintelor Canoane, de unde a deviat (Opere Complete, op. cit., vol. 1, p. 383 și vol. 2, p. 24).

      Această poziție a Sfântului Hrisostom al Florinei este în deplină concordanță cu învățătura patristică privind partea „sănătoasă” a Bisericii în vreme de propovăduire a ereziei — adică aceia care se îngrădesc de erezie — și partea „bolnavă,” adică cei care se află în comuniune cu erezia. Sf. Vasile cel Mare face această distincție în multe dintre lucrările sale (cf. cartea pr. Evghenie Sensul pângăririi, 2023, pp. 553–554, 582–585). La fel și Sf. Teodor Studitul (Patrologia Graeca [în continuare P.G.], 99, 1285D și 1288A). Tot astfel, Dositheos (op. cit., vol. 5, p. 630, Cartea X, Partea V, cap. XI, § 4) scrie că atunci când Patriarhii învață și acționează contrar celor rânduite, atunci „sunt judecați, caterisiți și alungați de partea sănătoasă a Bisericii” (subliniere adăugată). În mod similar, Sfântul Ieronim de Eghina spunea că „Biserica Greciei, prin schimbarea calendarului, ‘s-a îmbolnăvit’, iar această schimbare a devenit începutul și cauza multor rele” (https://krufo-sxoleio.blogspot.com/2025/02/blog-post_25.html). În fine, regretatul teolog Aristotelis Delimbasis scrie următoarele, întărind cu versete din Evanghelie, Sinodul VII Ecumenic, Sf. Ioan Gură de Aur etc.: „Bisericile locale pot fi înfrânte în credință. Adică pot deveni bolnave spiritual, și se poate vedea ‘o boală plantată în trupul Bisericii’… După cum se știe, Biserica este asemănată în Scriptură cu un ogor care conține și ‘grâu’ și ‘neghină’… Membrii bolnavi ai Bisericii sunt înțeleși ca fiind aceia care greșesc în ce privește credința ortodoxă și care păcătuiesc, dar care încă nu au fost judecați ecleziastic.” (Paștile Domnului, 1985, p. 809). Întrebarea pentru cei care spun că partea „sănătoasă” creează o schismă dacă hirotonește propriii ei episcopi este: Cum va fi păstorită duhovnicește partea sănătoasă și cum va supraviețui fără episcopi? Să se remarce, de asemenea, că până la adormirea sa, Sfântul nu s-a semnat niciodată „Arhiepiscop al G.O.C.”, ci „fost de Florina, Hrisostom.” Prin urmare, acuzația că acest Sfânt Mărturisitor al secolului XX ar fi fost creatorul unei schisme constituie o calomnie gravă!

      3. Sfintele Canoane interpretate în lumina Sfintei Tradiții

      Având în vedere situația descrisă mai sus (chiar dacă foarte pe scurt) de erezie și persecuție care a predominat în Biserica Greciei în perioada 1924–1935, să analizăm dacă hirotonirile menționate din 1935 au fost sau nu în conformitate cu Tradiția Sfântă. Mai întâi, subliniem două puncte esențiale:

      1) Așa cum obișnuia să spună vrednicul de pomenire Părintele Gheorghe Metallinos (+2019), pentru a interpreta corect un eveniment istoric, trebuie să ne transferăm mintal în timpul și împrejurările în care s-a petrecut acel eveniment;

      2) Așa cum scrie Dositheos al Ierusalimului (1641–1707) în Dodekabiblos (ed. V. Rigopoulos, Tesalonic, 1982), acele acțiuni „contrare Canoanelor” și „în afara granițelor” [παρ’ ενορίαν] în sânul Bisericii sunt într-adevăr condamnabile atunci când sunt săvârșite din ambiție, iubire de bani, mândrie, slavă deșartă etc., dar sunt vrednice de laudă atunci când sunt făcute cu iconomie, spre folosul Bisericii, de pildă în vremuri de nevoie și persecuție.

      În astfel de condiții, canoanele în cauză nu constituie piedici pentru acțiuni pe care le interzic în mod explicit în împrejurări normale. În sprijinul acestei afirmații, Dositheos citează multe exemple de sfinți mari care au acționat „contrar Canoanelor” și „în afara granițelor” spre folosul Bisericii.

      De exemplu, el scrie: „Să reținem că Meletie al Antiohiei și episcopii vremii care l-au transferat pe Sfântul Grigorie la Constantinopol știau că acel Canon ce interzice transferul [adică Canonul 15 al Sinodului I Ecumenic] fusese rânduit de Părinți împotriva celor trufași – cei care, din slavă deșartă, săreau de pe un tron pe altul… Totuși, Canonul nu împiedică acțiunile făcute cu iconomie și spre folosul Bisericii; de aceea, unii au spus mai elocvent că acel Canon interzice transferurile din interes personal, nu pe cele dictate de necesitate… Și dumnezeiescul Atanasie, Eusebiu și Vasile au hirotonit în afara eparhiilor lor, iar Epifanie a făcut aceasta chiar la Constantinopol, iar în Ierusalim, fratele lui Ieronim.” (Dodekabiblos, op. cit., vol. 2, pp. 16–19, Cartea III, cap. 2, secțiunea 3; sublinierea mea.)

      El mai scrie: „Mai întâi să observăm că a acționa în afara jurisdicției proprii [παρ’ ενορίαν] este necanonic, motiv pentru care marele Vasile, deși era extrem de înțelept și sfânt, totuși cere părerea sfântului Eusebiu cu privire la blamabilitatea hirotoniei într-o altă eparhie în vreme de nevoie; în al doilea rând, că este drept în vremuri de nevoie să fie ajutate Bisericile aflate în primejdie sau necaz, hirotonindu-se în ele episcopi și preoți, acționând aproape ca un episcop propriu al lor, așa cum au făcut sfinții Eusebiu și Atanasie.” (Dodekabiblos, op. cit., vol. 1, pp. 500–502, Cartea II, cap. 19, secțiunile 1–6; sublinierea mea.)

      Mai mult, chiar Sfântul Ioan Gură de Aur a făcut mai multe hirotonii și destituiri în afara jurisdicției proprii și, deși a fost acuzat pentru aceasta, totuși, mai târziu, Sinodul IV Ecumenic nu l-a condamnat
      (Dodekabiblos, op. cit., vol. 2, pp. 53–54, Cartea III, cap. 4, secțiunea 7; și Pedalion, ed. a XI-a, Ed. Astir, Atena, 1993, nota 1 din tâlcuirea Canonului 28 al Sinodului IV Ecumenic, p. 207).

      Așadar, Dositheos subliniază în multe locuri că, în vremuri de persecuție a Bisericii – dar și în general, atunci când este vorba de folosul acesteia – au avut loc multe hirotonii în afara jurisdicției și alte intervenții în eparhii străine. După cum notează Socrate, „acest lucru se făcea odinioară în mod nediscriminatoriu, din pricina persecuțiilor” (Istoria Bisericească, Cartea V, cap. 8, P.G. 67, pp. 576–580; sublinierea mea). Totuși, atunci când a venit pacea, Sinodul II Ecumenic, prin Canonul 2, a interzis astfel de acțiuni (Dodekabiblos, op. cit., vol. 2, pp. 44–46, Cartea III, cap. 4). Dar, când există un „motiv întemeiat,” acțiunile „contrare Canoanelor” sunt în acord cu duhul Canonului Apostolic 14, care se referă la transferul episcopilor. Uneori, așa cum vom vedea mai jos, asemenea acțiuni sunt chiar vrednice de laudă!

      4. Despre problema „episcopilor paraleli”

      Referitor la problema „episcopilor paraleli”, criticii menționați ai hirotonirilor din 1935 pornesc de la afirmația eronată că un astfel de fenomen nu s-a mai întâlnit în perioada anterioară anului 1935 (vezi și Pr. E. Trikaminas, op. cit., p. 248). Cu privire la binecunoscutul caz al lui Evagrie și Sfântului Grigorie Teologul ca „episcopi paraleli” ai arianului Demofil pe tronul Constantinopolului, pr. Evghenios susține că, din moment ce Demofil fusese depus de Sinodul de la Ariminum (359 d.Hr.), tronul Constantinopolului în anul 370 — când Meletie al Antiohiei l-a hirotonit pe Evagrie — trebuie considerat vacant din punct de vedere ortodox, chiar dacă Demofil fusese reintegrat de „Sinodul cu rea dispoziție” de la Niceea din Tracia și chiar dacă în 370 d.Hr., înainte de hirotonirea lui Evagrie, arienii îl consacraseră deja ca patriarh al Constantinopolului. Datele sunt într-adevăr așa cum le descrie pr. Evghenios (Dodekabiblos, op. cit., vol. 1, pp. 419–420, cartea II, cap. 10, §1; pp. 454–455, cap. 14, §5; și pp. 477–478, cap. 17, §7); totuși, concluzia lui este eronată din două motive.

      Primul, hirotonirea lui Demofil în 370 nu poate fi considerată invalidă și, prin urmare, tronul Constantinopolului nu poate fi considerat vacant în perioada 370–380, deoarece „era practică veche să se accepte cei hirotoniți de eretici” (Dodekabiblos, vol. 1, p. 317, cartea II, cap. 4, §6). Mai mult, în ciuda condamnării arianismului la Sinodul I Ecumenic (325 d.Hr.), dogma Trinității nu fusese încă pe deplin clarificată până la Sinodul II Ecumenic (381), din cauza multiplelor variații ale arianismului care apăruseră („Homoian”, „Anomoean”, „Homoiousian”, etc.).

      Al doilea, dacă în 380 Demofil ar fi fost cu adevărat considerat depus, așa cum susține pr. Evghenios, atunci împăratul Sf. Teodosie — care l-a expulzat pe Demofil pentru că era eretic — nu ar fi invocat erezia sa ca motiv pentru îndepărtare, ci, ca autoritate politică garant al ordinii juridice, ar fi invocat depunerea din 359 și i-ar fi spus: „Din moment ce ești depus, părăsește tronul.” În schimb, el i-a spus: „Ori te alături celor care mărturisesc consubstanțialitatea [homoousion], ori pleci din cetate” — ceea ce Demofil a ales să facă (Socrate, Istoria Bisericească, cartea V, cap. 7, P.G. 67, p. 573; și Dodekabiblos, op. cit., vol. 2, p. 15, cartea III, cap. 2, §2).

      Două fapte trebuie subliniate aici. Primul, deși Sfântul Teodosie nu l-a considerat pe Demofil depus, totuși nu doar că l-a acceptat pe Grigorie Teologul să ocupe tronul ca „episcop paralel” față de Demofil, ci l-a și expulzat pe Demofil din cetate pe motiv că nu adera la definițiile Sinodului I Ecumenic! Și a făcut acest lucru în anul 380, fără a aștepta decizia Sinodului II Ecumenic — care urma să fie convocat și a cărui primă sarcină urma să fie depunerea lui Demofil. Cu alte cuvinte, autoritatea politică a substituit autoritatea bisericească și a acționat ortodox, pe criterii dogmatice, evaluând corect răul duhovnicesc provocat de ocuparea tronurilor de către eretici. Și, evident, nu era prima oară când se întâmpla așa ceva. Despre aceasta, Dositheos scrie: „În toate marile nenorociri pe care dreapta judecată a lui Dumnezeu le permite poporului Său, mila Sa infinită oferă ulterior mângâiere din belșug, și avem nenumărate exemple… Lumina a venit celor din întuneric prin domnia celui asemenea apostolilor, Constantin… A sosit primăvara marelui Teodosie… A răsărit domnia binecuvântată a lui Iustin [din Tracia], în care cele patru Sinoade Ecumenice au fost confirmate, fiind cinstite ca cele patru Evanghelii… Episcopii exilați au fost eliberați, ereticii izgoniți, Biserica a fost unită.” (Dodekabiblos, vol. 3, p. 9, cartea V, cap. 1, §1; subl. adăugată).Auziți acestea, pr. Eftimie, pr. Teodor, pr. Evghenie, pr. Sava și dl. Kyriazopoulos — voi, care altminteri luptați bine, dar totuși proclamați, în mod eretic, că ereticii trebuie lăsați să biruiască și să distrugă Biserica, în loc să fie alungați? Auziți aceasta, pr. Eftimie, care ați scris despre Grigorie Teologul că, chipurile, „sfântul nu a venit să slujească drept episcop în capitală” (op. cit., p. 250)?

      În al doilea rând, deși episcopii egipteni și macedoneni „șopteau împotriva lui Grigorie, invocând un Canon care interzice transferul” (precum fac cei menționați mai sus cu privire la ortodocșii Calendarului Patristic), Sfântul Teodosie nu doar că nu l-a expulzat pe Grigorie Teologul, ci l-a și răsplătit, oferindu-i „toate Bisericile din Constantinopol lui Grigorie Teologul, pe care Dumnezeu l-a trimis din Capadocia la Constantinopol în vremea dominației ereticilor; iar pentru că ortodocșii nu aveau nici măcar o biserică, el a transformat o anumită casă în loc de rugăciune… și acolo a avut arena luptelor sale împotriva ereticilor” (Dodekabiblos, op. cit., vol. 2, pp. 15–16, cartea III, cap. 2, §2; subl. adăugată). Dositheos mai scrie: „Dumnezeu l-a trimis pe Grigorie Teologul la sugestia lui Vasile cel Mare și a lui Meletie al Antiohiei… Meletie al Antiohiei l-a confirmat pe Grigorie în președinția Constantinopolului, și iată cum, într-o vreme de necesitate, Meletie al Antiohiei l-a confirmat pe Grigorie pe tronul Constantinopolului” (Dodekabiblos, op. cit., vol. 1, p. 455, cartea II, cap. 14, §5; subl. adăugată). Vedem, așadar, din nou, că într-o perioadă de prigoană și erezie, „încălcările” Sfintelor Canoane făcute spre folosul Bisericii — și încă de mari Sfinți — sunt acte lăudabile, nu condamnabile.

      Dositheos menționează multe alte exemple de „episcopi paraleli”, dincolo de cele citate de autorii și corespondenții anteriori — nu toate lăudabile, desigur. Vom aminti doar câteva dintre cele care par a fi fost făcute spre folosul Bisericii, doar pentru a demonstra că acest fenomen nu a apărut pentru prima dată în 1935. Facem aceasta pentru completitudinea articolului, deși o astfel de demonstrație nu este strict necesară, din moment ce exemplul menționat al lui Grigorie Teologul nu lasă loc de îndoială pentru niciun observator obiectiv.

      Mai întâi, pentru pacea Bisericii din Antiohia, „Meletie, fiind sfânt, i-a spus lui Paulin: «Vino, deci, să punem Evanghelia la mijloc și să păstorim turma împreună, iar când unul dintre noi moare, celălalt să fie singurul episcop al Antiohiei.» Dar Paulin, infectat de erezia ce naște încăpățânare, nu a fost de acord” (Dodekabiblos, op. cit., vol. 2, p. 77, cartea III, cap. 7, §1). Acest exemplu a fost menționat și de dl. Mannis în articolul său, dar este atât de caracteristic pentru subiectul în discuție încât ar fi o omisiune gravă să nu-l includem și aici. Căci el arată un Sfânt care „încalcă” Sfintele Canoane pentru pacea Bisericii.2 În al doilea rând, în timpul domniei lui Constantin cel Mare, Macarie al Ierusalimului l-a hirotonit episcop al Liddei pe Mărturisitorul ortodox Maxim, dar poporul a hirotonit un altul ca episcop al Liddei (Dodekabiblos, op. cit., vol. 1, p. 427, cartea II, cap. 11, §1). În al treilea rând, Heraclas al Alexandriei l-a depus pe Ammonie din Thmuis pentru că se împărtășise cu blasfemul Origen și l-a numit în locul lui pe Filip. „Totuși, la cererea poporului cetății, papa Heraclas l-a iertat pe Ammonie pentru greșeală și a rânduit ca amândoi să fie episcopi acolo… și alte asemenea lucruri s-au petrecut, care pot fi văzute împrăștiate în această carte de față” (Dodekabiblos, op. cit., vol. 2, p. 92, cartea III, cap. 8, §2; subl. adăugată).

      În final, să adăugăm și că părintele profesor V. Stefanidis, referindu-se la schisma bulgară (1872), după ce afirmă „convocarea unui sinod local de către Patriarhia Constantinopolului era necesară pentru declararea schismei”, adaugă: „Patriarhia și Exarhatul erau îndreptățiți, după declararea schismei, să trimită ierarhi oriunde doreau” (Istoria Bisericească: De la începuturi până astăzi, Ed. Papadimitriou, ed. a II-a, Atena, 1959, pp. 738–739; subl. adăugată). Ceea ce este uimitor este că același lucru îl afirmă și pr. Epifanie Teodoropoulos: „Dacă Filaret [din ROCA] credea că Biserica Greciei a căzut în erezie, atunci putea interveni în ea… pentru a hirotoni de la început preoți (sau chiar episcopi) pentru credincioșii Bisericii Greciei” (Cele două extreme, p. 86; subl. adăugată). Desigur, din cauza binecunoscutei sale ostilități față de ortodocșii Calendarului Patristic, pr. Epifanie insistă că Filaret nu trebuia să-i recunoască, deoarece ei ar fi propovăduit „un alt tip de erezie”, întrucât ar fi ridicat calendarul la rang de dogmă a mântuirii! Totuși, din moment ce această acuzație a pr. Epifanie este falsă, rezultă că ROCA a recunoscut pe bună dreptate și a sprijinit lupta ortodocșilor Calendarului Patristic prin hirotonirea de episcopi. Și dacă ROCA avea un astfel de drept, de ce nu l-ar fi avut și ierarhii Bisericii Greciei? Concluzionăm, așadar, că din moment ce în 1935 ortodocșii Calendarului Patristic au declarat sinodal „biserica oficială” ca fiind schismatică, în mod firesc aveau dreptul să-și hirotonească proprii episcopi. În consecință, teoria menționată privind o „Biserică paralelă” nu se aplică în cazul în care o ierarhie locală cade în erezie sau schismă.

      5. Concluzii

      Vedem, așadar, că potrivit Sfintei Tradiții, în vremuri de pace în Biserică, Sfintele Canoane trebuie păzite cu strictețe și fără abatere; însă, în vremuri de erezie și prigoană a Bisericii, „încălcările” acestora, atunci când sunt făcute spre folosul Ei, nu trebuie condamnate, potrivit binecunoscutei expresii: „dacă preoţia s-a schimbat urmează numaidecât şi schimbarea Legii. (Evrei 7:12; sublinierea autorului), ci, dimpotrivă, trebuie lăudate! Sfinții Părinți, deși aspri în apărarea Sfintei Tradiții, totuși, când împrejurările o cereau, nu rămâneau legați de aplicarea sterilă a literei Canoanelor, ci aplicau duhul acestora, având ca scop ajutorarea Bisericii. Aceasta este Sfânta Tradiție a Bisericii, în timp ce interpretarea neortodoxă amintită mai sus este anti-evanghelică, anti-tradițională, legalistă, ritualistă și, în cele din urmă, eretică. Ea amintește de acuzația iudeilor împotriva Domnului, pentru că vindeca bolnavii în zi de sâmbătă!

      Articolul de față aduce în atenție mai multe episoade din istoria Bisericii pentru a demonstra adevărul problemei și pentru a arăta că hirotonirile din 1935 au fost necesare pentru supraviețuirea mișcării de îngrădire a ortodocșilor de stil vechi(1924) — mișcare întreprinsă nu din pricina „celor 13 zile”, așa cum afirmă mincinos falsificatorii Adevărului, ci pentru că aceștia știau că inovația noului calendar făcea parte dintr-un plan mai amplu, anume „unirea bisericilor”, motiv pentru care au strigat: „Ne-au trădat!” Cu alte cuvinte, hirotonirile din 1935 au fost săvârșite pentru ca să existe o împotrivire substanțială și de durată față de planurile ecumeniștilor. Dacă ar fi primit sprijinul cuvenit din partea ortodocșilor, nu ar mai fi urmat trădările de mai târziu ale Credinței (vezi secțiunea 2), comise de pseudo-episcopii nou calendariști, marionete ale masoneriei.

      Să cugete, așadar, la responsabilitățile lor cei care „șușotesc”, sau mai degrabă proclamă, că în 1924 nu ar fi existat motiv pentru îngrădire — din moment ce, după ei, introducerea noului calendar ar fi fost… o chestiune astronomică, în timp ce, în realitate, a fost rodul „pomului masonic” (vezi Monahul Averchie, op. cit., pp. 388–389, 441, 454, 514)! Evident, și astăzi [în contextul noilor îngrădiți] este nevoie de o intervenție dinamică și organizată, asemenea celei din 1935; dar, din păcate, nu există personalități de talia Sfântului Hrisostom al Florinei. Propaganda intensă a ecumeniștilor și a așa-zișilor „antiecumeniști” — care, prin pozițiile lor eretice, slujesc drept „unt pe pâinea” ecumeniștilor — dezbină mișcarea de îngrădire și o fac aproape imposibil de realizat. Această propagandă, împreună cu greșelile grave ale ortodocșilor de calendar patristic, precum înființarea de Persoane Juridice Religioase (P.J.R., legea 4301/2014), au creat confuzie și au prins poporul în diverse impasuri duhovnicești.

      1. S-a scris că bătrânul Paisie, recent „canonizat”, ar fi spus ceva asemănător într-o discuție între monahi, pentru a-i ironiza pe ortodocșii de calendar patristic, deoarece, potrivit lui și ecumeniștilor în general, aceștia s-ar fi îngrădit de Biserică pur și simplu pentru că nu le-ar fi plăcut patriarhul (vezi H. Hristodulos Aghioritul, Bătrânul Paisie, Muntele Athos, 1994, p. 219):
        — „Ah, părinților, mă gândesc să plec din Grecia!”
        — „De ce, gheronda?”
        — „Pentru că nu-mi place Papandreu!” ↩︎
      2. Cuvântul „încalcă” este pus între ghilimele pentru că, deși litera Sfintelor Canoane este într-adevăr încălcată, duhul lor este păstrat — întrucât ele au fost stabilite tocmai în acest scop: să păzească pacea și unitatea Bisericii. ↩︎

      Sursa în engleză: https://orthodoxmiscellany.blogspot.com/2025/06/revised-2025-edition-concerning.html