Autor: Andrei Mitocaru

Continuarea articolului: https://rezistentaortodoxa.org/2025/09/02/contributie-la-eliberarea-ecleziologiei-adevaratilor-ortodocsi-de-captivitatea-sakarelliana-adica-romanidiana-3/

În opoziție cu ceea ce învață Părinții Bisericii, dl. Sakarellos susține că însușirea de membru al Bisericii – dar, în plus, și preoția, dacă este cleric – se pierde automat de către:

→ Oricine cade din „luminare” și din „îndumnezeire”:
„Din Biserică, așa cum a definit-o Hristos și au învățat-o Sfinții Părinți (notă: noi am văzut că au învățat exact contrariul!), iese un membru al ei atunci când cade din acea fericită stare a «luminării» și a «îndumnezeirii», adică a «vederii lui Dumnezeu». Atunci încetează de a mai fi membru al Bisericii. Aceste cazuri se petrec atunci când mintea omului se întunecă și moare din nou prin păcate și patimi sau când cade în rătăciri și erezii” (P, 194).

„Fiecare credincios care se învrednicește să ajungă la starea de «luminare» sau de «îndumnezeire», dobândește simțirea prezenței lui Hristos înăuntrul său. Dacă un om nu a dobândit această simțire, chiar dacă este botezat, nu este membru al Trupului lui Hristos, după Părinți (notă: tactica preferată a adepților lui Sakarellos, atunci când își exprimă o opinie, este să folosească expresia „după Părinți”, fără aproape niciodată să facă trimitere reală la aceștia, cu excepția unor pasaje foarte scurte – unele autentice, altele alterate –, pe care le interpretează după bunul lor plac)” (P, 213).

→ Oricine se rătăcește:
„Oricare mădulare ale ei s-au rătăcit, oricât de multe ar fi, acestea imediat se taie singure de la Trup și încetează prin ele însele de a fi membre ale lui” (A, 5).

→ Oricine cade în erezie:
„Din momentul în care un credincios, fie laic, fie monah, fie cleric, primește vreo erezie, chiar dacă nu a făcut-o cunoscută nimănui, ci o ține ascunsă în sine, devine dușman al lui Dumnezeu, după Sfântul Ioan Gură de Aur. Acest fapt se explică prin aceea că un credincios, prin acceptarea unor rătăciri, pierde Credința Ortodoxă, care este Tradiția Apostolică. Aceasta înseamnă că pentru el se rupe Succesiunea Apostolică. Aceasta înseamnă că acel eretic încetează să mai fie membru al Bisericii lui Hristos! El însuși iese din Trupul Bisericii. Se taie singur de la Biserică, chiar dacă formal zice că rămâne în ea! Se auto-condamnă, adică își dă singur sentința! Acest lucru îl spune și Apostolul Pavel, când scrie despre fiecare eretic că: «a căzut în păcat, fiind singur de sine osândit.» (Tit 3, 11), adică este deja auto-condamnat!” (A, 8).

„Eretic nu este doar acela care introduce noi dogme în Biserică, ci și oricine nu a ajuns la «luminare» sau la «îndumnezeire». Adică cel care nu este membru al Bisericii. Acesta nu este Ortodox!” (P, 194).

→ Oricine are comuniune bisericească cu astfel de persoane:
„Din clipa în care un membru al Bisericii, indiferent de ce poziție deține în Trupul ei, cade în rătăcire sau «are comuniune» cu cineva dintre cei ce au căzut în erezie, el nu mai este membru al acesteia. Nu mai poate fi nici patriarh, nici arhiepiscop, nici episcop, nici preot sau monah, nici măcar simplu membru al ei, nici măcar să se numească creștin! …Cu atât mai mult, nu poate fi Patriarh, Arhiepiscop sau alt cleric, pentru că nu are nici Succesiune Apostolică, nici preoție” (E, 3).

---

Aici vedem, așadar, nu doar o simplă opoziție față de ceea ce învață Părinții, așa cum am arătat mai înainte, nu doar o simplă renaștere a rătăcirilor donatiste, ci o ecleziologie restrictivă fără precedent ca amploare (depășind chiar și pe cea a lui Mathei Karpathakis), pe baza căreia în Biserică rămân atât de puțini membri, încât nici măcar nu suntem siguri dacă și aceștia sunt cu adevărat membri, întrucât nu putem constata în niciun fel: nici dacă au „luminare” și „îndumnezeire” (sau dacă o simt…), nici dacă mintea lor a fost „întunecată” din pricina păcatelor și patimilor, nici dacă au căzut într-o rătăcire sau erezie (chiar și ținută ascunsă în suflet!), nici dacă sunt în comuniune, directă sau indirectă, cu vreunul dintre cei „căzuți”!

Aceste opinii, în mod evident anti-ortodoxe, urmăresc desigur susținerea unei poziții centrale, care constituie un pilon de bază al ecleziologiei lui Sakarellos: că preoții care aparțin categoriilor de mai sus, fiind „în afara Bisericii” în mod automat, își pierd automat și Preoția.

Dar dacă există o pierdere automată a Preoției, atunci de ce se mai adună Sinoade pentru a caterisi clericii vinovați? La această întrebare firească, adepții lui Sakarellos răspund astfel:

„Caterisirea pe care Biserica o impune episcopilor ei nevrednici este un act prin care Biserica constată că un cleric nu are Harul dumnezeiesc și, prin urmare, nu poate săvârși cele sfinte! Aceasta înseamnă că prin această hotărâre Biserica nu face decât să confirme o stare creată din pricina nevredniciei acelui episcop anume. Pentru că el nu are hirotonie de la Dumnezeu – lucru pe care îl dovedesc limpede comportamentele sale contrare credinței drepte și vieții morale –, Dumnezeu nu lucrează în ceea ce săvârșește acel om ca și „cleric”!

Un exemplu simplu ne va ajuta să înțelegem mai bine caracterul constatator al „caterisirii”. Când moare cineva, se întocmește un act de deces. Dar moartea nu se produce din pricina acelui act. Actul de deces doar constată moartea care a avut loc. La fel se întâmplă și cu caterisirea unui cleric: caterisirea doar atestă, dincolo de orice îndoială, că respectivul nu mai are autorizarea Bisericii de a sluji, pentru că a încetat să aibă „hirotonia de sus”. În consecință, Tainele pe care le săvârșește sunt «lipsite de har», adică nu au Harul lui Dumnezeu!” (P, 184).

O argumentație similară dezvoltă și adepții contemporani ai lui Sakarellos din spațiul nostru, numai că în locul Sinodului-Oficiu de Stare Civilă al dascălului lor, îl prezintă pe Sinod drept un Sinod-Medic Legist:

„Când Arhiereii, într-un Sinod, hotărăsc despre moartea duhovnicească a unei comunități eretice, nu sunt niște «călăi duhovnicești» care îi omoară duhovnicește pe eretici prin anatemă, ci niște «medici legiști duhovnicești», care constată moartea duhovnicească a ereticilor, care a survenit tocmai din pricina bolii mortale a ereziei… Așa cum, atunci când avem înainte un trup mort, medicii legiști pot să nu fie de acord între ei asupra orei exacte a morții și să încerce să o determine prin diverse metode științifice, dar faptul indubitabil este că moartea s-a produs deja.”

De altfel, și alții, în cadrul mai larg bisericesc, susțin că osândirea unui cleric de către un Sinod la caterisire din pricina ereziei – atâta timp cât acesta nu se pocăiește și nu revine la dreapta credință – are doar valoare constatatoare a lipsei de lucrare a Harului în Tainele săvârșite de el și nu valoare constitutivă (adică Harul nu încetează să lucreze din momentul caterisirii și de atunci înainte, ci încetase deja înainte) (cf. sursa citată).

---

Pentru întărirea acestei poziții centrale, sunt aduse în sprijin anumite fraze patristice, pe care le vom examina una câte una, pentru a arăta dimensiunea interpretării greșite:

a) „Când însă un astfel de cleric «cade» din această stare de desăvârșire duhovnicească, în realitate «pleacă» și din Biserică. Canoanele Bisericii îi consideră pe episcopii eretici, chiar și înainte de condamnarea lor de către un Sinod, drept pseudo-episcopi și pseudo-învățători. Citim în Canonul 15 al Sinodului I-II că cei care se despart de episcopii eretici «nu de episcopi, ci de pseudo-episcopi și pseudo-învățători s-au despărțit»” (P, 194).

Aici avem o interpretare literală a cuvântului „pseudo-episcop”, pe care însă, așa cum vom vedea, o respinge atât practica, cât și învățătura Bisericii. O interpretare literală, dacă nu este susținută de practica și învățătura Bisericii, conduce la concluzii cu totul greșite și absurde, „sfârșește în absurdități”, cum spune Sfântul Nicodim, întrucât „litera omoară” (II Cor. 3,6). Pentru a se înțelege acest lucru, să luăm un exemplu: Apostolul Pavel spune că cel lacom „este închinător la idoli” (Efes. 5,5). Știm însă că există clerici lacomi și, prin urmare, după o interpretare literală a acestui verset, ei sunt idolatri. Dar idolatrii nu săvârșesc Taine și, prin urmare, Tainele săvârșite de orice cleric lacom ar fi inexistente – lucru pe care Biserica nu l-a susținut niciodată! Așadar, expresia are un înțeles mai profund.

La fel și cu „pseudo-episcopul” din Canon. Aceasta nu înseamnă că, încă (adică „înainte de judecata sinodală”), el nu mai este episcop din punct de vedere formal, care săvârșește Taine, ci că este nevrednic sau, mai bine spus, vrednic de pedeapsă și de caterisire din treapta episcopală, ca unul căzut în erezie. Acest lucru este confirmat nu doar de Canonul însuși, care prevede „judecata sinodală”, ci și de practica și de învățătura Bisericii.

Să vedem câteva exemple caracteristice, care răspund și celor dintre sakarellieni (care socotesc erezie afirmația că „cel care cade din credință nu cade și din preoție”!) și ne întreabă: „Care Sinod Ecumenic și când a recunoscut vreodată preoția ereticilor pe durata în care se aflau în erezie?”:

i) Cazul lui Nestorie. Patriarhul Constantinopolului între anii 428-431, deși predica erezia, a fost tratat de Sinodul III Ecumenic ca episcop în funcție al Bisericii, care l-a chemat de trei ori să se prezinte la lucrări, înainte de a-l caterisi în lipsă. În toată perioada cercetării învățăturilor sale, Sinodul îl numea „prea-evlavios”, „prea-iubit de Dumnezeu” și „prea-cucernic Episcop” (Spyridon Melia, Colecția nouă și foarte completă a Sfintelor Sinoade, vol. I, Paris, 1761, p. 469-482), recunoscându-l nu doar ca membru, ci și ca episcop al Bisericii până la caterisire și anatematizare. Aceasta arată limpede că cel care cade în erezie nu își pierde automat nici calitatea de membru al Bisericii, nici Preoția, ci acestea îi sunt luate de însuși Hristos prin lucrarea Sinodului: „Domnul nostru Iisus Hristos, pe Care L-a hulit, a hotărât prin acest Sfânt Sinod ca Nestorie să fie străin de vrednicia episcopală și de orice adunare preoțească” (ibid., p. 494). După caterisire este numit simplu „Nestorie”, „noul Iuda” (ibid., p. 497), „nelegiuitul” (ibid., p. 498), „lipsit de minte” (ibid., p. 501) etc.

ii) Cazul lui Dioscor. Patriarh al Alexandriei între 444-451, nu doar că a predicat erezia, dar a și susținut-o sinodal (la „Sinodul tâlhăresc” de la Efes), condamnându-i pe ortodocși. Totuși, Sinodul IV Ecumenic l-a tratat ca episcop în funcție, el însuși fiind prezent la început ca membru cu drepturi depline! Aceasta a provocat reacția delegaților Papei Leon al Romei, care au cerut să se apere. În Actele Sinodului IV Ecumenic citim: „Dioscor, preavlaviosul episcop al Alexandriei, fiind așezat în mijloc” (Spyridon Melia, Colecția nouă și foarte completă a Sfintelor Sinoade, vol. II, Paris, 1761, p. 45), a început Sinodul, cercetând mai întâi plângerea lui Eusebiu de Dorylaion împotriva „preavlaviosului episcop al marii cetăți Alexandria” (ibid., p. 46). După prima ședință, Dioscor a părăsit Sinodul, iar acesta l-a chemat de trei ori înainte de a-l caterisi în lipsă. Prima dată, i s-au trimis episcopi „spre a-l chema pe prea-iubitul de Dumnezeu episcop al marii cetăți Alexandria” (ibid., p. 115). A doua oară, Sinodul îi scrie „prea-iubitul de Dumnezeu episcop al Alexandriei Dioscor”: „Ți-am făcut o a doua chemare canonică la cucernicia ta” (ibid., p. 116). A treia oară, „Preasfântul și marele Sinod Ecumenic, către preacucernicul episcop Dioscor” (ibid., p. 123). Deoarece nu s-a prezentat, Sinodul l-a informat că „este caterisit de Sfântul și Ecumenicul Sinod din episcopie” (ibid., p. 130). Rămânând nepocăit, Sinodul IV Ecumenic l-a și anatematizat.

iii) Cazul lui Ioan Vekkos. Patriarh al Constantinopolului între 1275-1282, în fața Sinodului din 1282 a evitat anatema, pentru că s-a prezentat și a depus o mărturisire scrisă împotriva ideilor latinești. Totuși, nu a scăpat de caterisire, fiindcă a urcat pe tron în mod necanonic, cu ajutorul puterii seculare, pe când Patriarhul legitim, Sfântul Iosif I, era încă în viață. Caterisirea și-a recunoscut-o în scris (în acea mărturisire) și a rămas simplu membru al Bisericii. Dar, întorcându-se apoi din nou la vechile lui idei catolicizante, a fost condamnat de un nou Sinod în ianuarie 1283: „Pe Ioan Vekkos și pe cei ce-l urmează… îi tăiem de la comuniunea ortodocșilor și îi facem lepădați de Biserica lui Dumnezeu și de turma Sa” (P.G. 142, 239). Sinodul conchide cu aceste cuvinte pline de durere: „Căci, dacă îi tăiem de la noi, dacă îi izgonim din Biserica celor evlavioși, dacă îi supunem la cumplitul și marele blestem al neîmpărtășirii și al înstrăinării de ortodocși, nu o facem bucurându-ne de pedeapsa lor, ci dimpotrivă ne întristăm și purtăm despărțirea aceasta cu amărăciune” (ibid., p. 246).

---

b) „Însă Dositei al Ierusalimului spune despre episcopii eretici: «Cel care a devenit eretic nu mai este nici Patriarh, nici episcop, nici măcar membru al Bisericii»” (A, 8 / P, 195).

Dl. Sakarellos aruncă adesea, ca niște grenade, bucăți de fraze, care, prezentate fragmentar (și având în vedere că majoritatea cititorilor nu pot verifica sursele), servesc opiniilor sale eclesiologice.
Ce concluzie ne îndeamnă autorul să tragem din fraza trunchiată de mai sus? Că oricine cade în erezie își pierde automat Preoția și calitatea de membru al Bisericii. Dar să vedem dacă, într-adevăr, Dositei al Ierusalimului susține așa ceva (în realitate este vorba despre Sfântul Maxim Mărturisitorul, după cum vom vedea – de altfel, dacă sakarelliștii ar fi studiat cu adevărat pe Dositei, s-ar fi scandalizat de pozițiile lui privind realitatea preoției ereticilor; despre aceasta însă, altă dată).

Fraza respectivă se găsește în Paragraful I al Capitolului VIII din Cartea a VII-a a așa-numitei „Dodekabiblos”, paragraf ce face referire la Sfântul Maxim Mărturisitorul. De altfel, forma autentică este aceasta: „Cel care a devenit eretic nu mai este nici Patriarh, nici episcop, nici măcar parte a Bisericii”. Se vede deci că există o mică deformare: dl. Sakarellos a înlocuit cuvântul „parte” (μέρος) cu „membru” (μέλος).

Dar înainte de a vedea întreaga propoziție în care apare fraza, să privim contextul paragrafului. Aici, Dositei combate opinia papistașilor potrivit căreia Sfântul Maxim ar fi considerat pe Papa Romei drept Cap al Bisericii, deoarece în dialogul cu Teodosie al Cezareei îl îndeamnă ca, dacă au părăsit monotelismul, să trimită o mărturisire scrisă Papei Martin al Romei. Dositei explică însă că Sfântul Maxim a făcut aceasta nu pentru că recunoștea Roma drept o autoritate universală, ci fiindcă, în acea perioadă istorică, Papa era singurul Întâistătător care păstra dreapta credință. Căci: Constantinopolul – cu patriarhii Serghie, Pir și Pavel – căzuse în monotelism; Alexandriei – cu Chiril; Antiohia – cu Macedonie; iar Ierusalimul, după cucerirea de către arabi și adormirea Sfântului Sofronie, rămăsese fără patriarh.

Dositei adaugă că Sfântul Maxim nu putea fi în comuniune cu monoteliții deoarece:

1. „Erezia voastră a fost condamnată sinodal… și nu pot să desfac ceea ce în repetate rânduri a fost judecat și osândit sinodal”.
2. „Chiar dacă această erezie a fost condamnată și anatematizată întâi de Sfântul Sofronie, totuși, pentru că acolo nu mai există patriarh, fiindcă locul este pustiit de invazia arabilor, și pentru că Patriarhul Antiohiei Macedonie se unește cu voi și șade împreună cu patriarhul vostru Petru, fiind părtaș împotriva credinței apostolice, iar la Alexandria Petru este de aceeași gândire cu voi, cel ce devine eretic nu mai este nici Patriarh, nici episcop, nici măcar parte a Bisericii; numai la Roma evlavia se propovăduiește cu libertate și biruință și acolo trebuie să căutați unitatea”.

Prin urmare, aici „eretic” înseamnă cel care propovăduia o erezie deja condamnată de Sinoade sau de Părinți. Erezia monotelită fusese deja condamnată atât de Sinoade (Lateran, Africa, Ierusalim), cât și de Părinți (Sf. Sofronie, Sf. Maxim, Sf. Martin). De aceea, cei care o predicau nu mai erau nici patriarhi, nici episcopi, nici parte a Bisericii – nu în sensul că își pierduseră automat Preoția și calitatea de membri, ci în sensul că, prin poziția lor, nu mai reprezentau Biserica și nu mai exprimau cuvântul Adevărului.

Ei erau, așadar, „pseudo-episcopi” în sensul Canonului al XV-lea al Sinodului I-II (pe care l-am menționat anterior) – canon ce se sprijină tocmai pe învățătura Sf. Sofronie al Ierusalimului: „Dacă unii se despart de cineva nu din pricina unei învinuiri, ci din cauza unei erezii condamnată de sinod sau de Sfinții Părinți, aceia sunt vrednici de cinste și primire ca ortodocși” (P.G. 87, 3369-3371).

Iar dovada cea mai clară că monoteliții „pseudo-episcopi” nu și-au pierdut automat preoția este faptul că mulți dintre Sfinții Părinți care au convocat ulterior Sinodul al VI-lea Ecumenic – cel care i-a anatematizat – erau hirotoniți chiar de ei!

---

c) „Sfântul Teodor Studitul, referindu-se la clericii eretici, consideră că «profanare a celor sfinte este ca acesta (clericul) să slujească»” (P, 195).

Aici dl. Sakarellos, promovând poziția sa anterioară, potrivit căreia orice cleric care cade în erezie își pierde automat Preoția și, prin urmare, faptul că slujește constituie „profanare a celor sfinte”, recurge la o nouă denaturare.

Această frază a Sfântului Teodor se află în Epistola a XXVIII-a (către monahul Vasile). În acea scrisoare se vorbește despre cazul binecunoscut al preotului Iosif, care, binecuvântând căsătoria nelegiuită (a doua) a împăratului Constantin al VI-lea, a căzut într-o greșeală care atrăgea caterisirea sa din Preoție.

Atunci, în anul 795, când a avut loc această nuntă nelegitimă, Patriarhul Sfântul Tarasie nu l-a caterisit pe Iosif, fiind amenințat de împărat că, dacă va face aceasta, va restabili iconoclasmul. Însă, după căderea lui Constantin (797), Sfântul Tarasie l-a caterisit și afurisit pe Iosif.

În 806, după adormirea Sfântului Tarasie, noul Patriarh, Sfântul Nichifor, sub presiunea noului împărat Nichifor și de teama unor noi tulburări în Biserică, l-a reabilitat pe Iosif. Această reabilitare o consideră Sfântul Teodor inacceptabilă (întrerupe chiar comuniunea cu Patriarhul) și îi scrie monahului Vasile, spunând între altele:

„Cum de nu cunoști, credincioșia ta, că potrivit cu canoanele dumnezeiești, acel bărbat este caterisit? Căci dacă nici nu se îngăduie prezbiterului să fie primit la ospățul unui recăsătorit, cu atât mai mult nu se îngăduie să binecuvinteze o a doua nuntă. Și cum să fie primit la ospățul unei căsătorii adulterine vreme de treizeci de zile întregi? Dar, mai grav, să fi fost și cel care a binecuvântat o asemenea nuntă adulterină, rostind rugăciunea sfântă asupra lor și chemând harul lui Dumnezeu în chip nelegiuit peste cei spurcați? Unul ca acesta, spune Dionisie Areopagitul, este detestabil înaintea lui Dumnezeu și lipsit de sfințenie… Prin urmare, profanare a celor sfinte este, frate, ca acesta să slujească, iar nepăzirea unor astfel de canoane aduce o tulburare totală a lor. Și ce spune Hrisostom? Că nu este lipsit de primejdie ca preotul să rămână nejudecat – nu se referea la credință, cum crezi tu, ci la rigoarea vieții lui. Harul însă se pogoară chiar și prin cei nevrednici, pentru cei care se apropie cu credință. Însă pentru cei vădit condamnați – cum este și Iosif, care a făcut o nelegiuire mare și pe față, recunoscută de întreaga lume – a fi lăsat să slujească este o trădare fățișă a Adevărului și o paralizare a canoanelor”. (PG 99, 997–1000).

Așadar, nici o legătură cu teoriile sakarelliene: Sfântul Teodor nu spune că Iosif și-a pierdut automat Preoția și că Sfintele Taine săvârșite de el erau nule, ci că reabilitarea și slujirea lui, în pofida caterisirii canonice, constituiau o profanare și o tulburare a ordinii canonice.

---

d) „Androutsos observă în legătură cu aceasta: «Ereticii întrerup Succesiunea Apostolică prin învățătura străină»! (Χρ. Ανδρούτσου, Dogmatică, p. 281-282)” (Α, 8).

Înainte de a analiza problema, nu putem să nu remarcăm faptul că dl. Sakarellos nu ezită să invoce chiar pe regretatul profesor de teologie Hristos Androutsos (pentru poziția sa față de acesta vezi „Ορθόδοξος Τύπος”, nr. 617 [31-8-1984]).
Însă, din nou, fraza este alterată, având ca rezultat asumarea eronatei concepții că printr-o singură învățătură străină (eterodidaskalie) se rupe Succesiunea Apostolică și se pierde automat Preoția.

Să vedem însă formula autentică:

„Părinții și bărbații bisericești, respingând orice învățătură care nu se potrivește cu cea apostolică, așa cum făceau Irineu și Ieronim, îi acuză pe eretici că au întrerupt Succesiunea Apostolică prin învățătura străină; iar Succesiunea Apostolică se păstrează deopotrivă: pe de o parte ca mijloc prin care se transmite învățătura apostolică, pe de altă parte ca semn distinctiv al adevăratei Biserici față de cea falsă; iar pentru aceasta unii s-au străduit să alcătuiască și liste ale episcopilor diferitelor Biserici, urcând până la Apostoli.”

Așadar, Succesiunea Apostolică, potrivit Părinților, este:

1. un mijloc prin care se transmite învățătura apostolică,
2. un criteriu distinctiv al adevăratei Biserici în raport cu cele mincinoase.

Prin urmare, ereticii („Eretici numim atât pe cei vechi, lepădați de Biserică, cât și pe cei de după aceea, care au fost anatematizați de noi”, cf. Canonul 6 al Sinodului II Ecumenic), neavând învățătura apostolică, au întrerupt Succesiunea Apostolică din acest motiv. Celălalt motiv este evident: prin ieșirea lor din Biserică nu mai pot săvârși Taine.

---

e) „Sfântul Grigorie Palama este de asemenea categoric în această privință. Ereticii, după el, din momentul în care primesc o rătăcire dogmatică, încetează să mai aparțină Bisericii. El spune: «Nu sunt nici ai Bisericii lui Hristos, fiindcă nu sunt ai adevărului»!” (Α, 8-9).

Să vedem și în acest caz întregul pasaj și ce înțelege Sfântul. Fraza provine din scrierea Sfântului intitulată Respingerea scrisorii lui Ignatie al Antiohiei. Patriarhul Antiohiei, Ignatie, se aliniase din nefericire cu Patriarhul Ioan Caleca al Constantinopolului (care îl întemnițase, „caterisise” și „anatematizase” pe Sfântul Grigorie Palama) și redactase o scrisoare împotriva sa.

Această scrisoare o respinge Sfântul Grigorie, aflat în închisoare și sub pedeapsa caterisirii și afurisirii, explicând cum stau de fapt lucrurile. Observă mai întâi, în legătură cu pedepsele nedrepte primite, următoarele:

„Căci pentru orice vină se convoacă sinod și se constituie tribunal, fiind de față cel acuzat și acuzatorul, iar judecătorii, dacă sunt nepărtinitori, fac o cercetare și o judecată dreaptă; urmează apoi hotărârea, care se consemnează și se semnează de către ierarhi și judecători pentru întărire. Dacă însă vreun arhiereu sau judecător, fără cercetare și judecată legală și canonică, dă o sentință, el este de fapt osândit, nu adevărat judecător. Iar dacă îndrăznește să pună și în scris aceste sentințe nedrepte, cu atât mai mult este vrednic de condamnare. Iar dacă este vorba despre credință (dreapta-credință), și aceasta a fost deja cercetată, judecată și hotărâtă într-un sinod, și încă unul la care a prezidat și împăratul, și întregul senat, și toți judecătorii Romei, și s-au emis documente sinodale, iar cei condamnați au fost supuși afurisirii scrise și anatemei înfricoșătoare — dacă cineva, mai târziu, îi primește ca fiind în comuniune, îi socotește vrednici de hirotonie și slujește împreună cu ei și îi face conducători de biserici, dar pe cei care au fost îndreptățiți pe față și lăudați ca apărători ai dreptei credințe îi condamnă și îi respinge, un asemenea om nu este doar vinovat, ci moștenitor vădit al condamnării acelora; și dacă aceia au fost necredincioși, nici el nu este credincios.”

Pe scurt, sfântul ne arată că:

• hotărârile sinodale canonice și legale sunt obligatorii,
• cel ce desconsideră aceste hotărâri și primește în comuniune pe cei condamnați de Biserică, se face părtaș al osândei lor,
• și astfel nu este „al Bisericii lui Hristos”, pentru că s-a pus de partea minciunii și nu a adevărului.

Sfântul Grigorie Palama scrie aceste lucruri deoarece Patriarhul Ioan Calecas, deși avusese loc deja un Sinod (în 1341), în prezența împăratului și a autorităților politice, care condamnase pe Varlaam și pe Achindin împreună cu ideile lor, nu numai că „fără cercetare și judecată legală și canonică” s-a pronunțat, dar a și îndrăznit să transmită „în scris hotărârile sale necanonice” împotriva Sfântului (caterisire și afurisire), ba chiar a disprețuit și Sinodul anterior și, prin urmare, „s-a făcut vădit moștenitor al hotărârilor de condamnare ale acestuia”.

Și continuă:

„Făcând așadar acest lucru, sau mai degrabă pătimind astfel cei care se fălesc acum că sunt arhipăstori ai sfintei Biserici, oare nu oferă celor care îi ascultă o băutură mai otrăvitoare decât orice venin, amestecată cu necredință și nedreptate, prin scrisorile lor aduse spre cercetare aici, după ce mai întâi s-au îmbibat ei înșiși din belșug cu acest amestec rău și necredincios, încât să izvorească din gurile lor, ca din niște izvoare, vai!, minciuna cu mii de ramificații și înșelăciunea revărsată a necredinței, al cărei exemplu este și această scrisoare? «Căci pleacă», zice (scrisoarea lui Ignatie al Antiohiei), «umilința noastră în Biserica sa, pe care a primit-o cu adevărat ca moștenire prin harul lui Hristos». Ce moștenire, ce parte, ce autenticitate cu privire la Biserica lui Hristos există oare pentru cel care este apărător al minciunii, față de Biserica ce este «stâlp și temelie a adevărului», după Apostolul Pavel, și care rămâne prin harul lui Hristos veșnic sigură și neclintită, așezată statornic pe temeiurile adevărului? Căci cei ai Bisericii lui Hristos sunt ai adevărului; iar cei care nu sunt ai adevărului nu sunt nici ai Bisericii lui Hristos, cu atât mai mult cu cât se mint pe ei înșiși, numindu-se păstori și arhipăstori sfinți și fiind numiți astfel de alții; căci am învățat că nu chipurile, ci adevărul și exactitatea credinței caracterizează creștinismul” (ibid., p. 606-608).

Așadar, Sfântul consideră pe prigonitorii săi drept pseudo-episcopi, în sensul deja explicat, adică nu mai exprimau Biserica și, în mod firesc, nu puteau impune pedepse în numele ei. Nu în sensul că ar fi pierdut automat Preoția!

Acest lucru se dovedește și din continuarea textului, când Sfântul scrie despre Ignatie:

„De unde avea acela, și încă în Constantinopol, să alcătuiască tomuri dogmatice? Fără un sinod, era cu totul necanonic. Iar dacă ar fi fost prezent la un sinod convocat în mod comun, nu ar fi lăsat neamintit acest lucru; cu atât mai mult, cu cât acel tom ar fi fost comun acestor doi patriarhi. Dar dacă acela și-a făcut un sinod particular, nu în propria eparhie, atunci este supus unei caterisiri depline, potrivit sfintelor canoane” (ibid., p. 624).

De ce caterisire ar mai fi fost pasibil dacă ar fi pierdut deja Preoția?
Și însuși Calecas, și Achindin, și toți clericii varlaamiți adepți ai lor – dacă ar fi pierdut automat Preoția – atunci de ce Arhiereii Sinodului din 1347 l-au „supus pe acesta, în comun, caterisirii” pe primul (Jus graeco-romanum: pars 3, Leipzig, 1857, p. 699), pe Achindin l-au „dezbrăcat de toată Preoția” (ibid.), iar pe ceilalți „pe cei rămași nepocăiți îi supunem acelorași pedepse; iar pe cei care s-au pocăit sincer și au anatematizat atât această rătăcire cât și pe cei care stăruie în ea, nu numai că îi primim cu bucurie în comuniunea dreptei credințe, dar și în Preoție, nicidecum nu îi coborâm din treaptă” (P.G. 152, 1282)?

---

Așadar, nu există „cădere automată” din Biserică și cu atât mai puțin „pierdere automată” a Preoției. De altfel, Preoția este una și aparține lui Hristos, lucru ce se vede și din faptul că slujitorul, la săvârșirea Sfintelor Taine, nu spune „botez”, „cununez” sau „hirotonesc”, ci „se botează”, „se cunună”, „se hirotonește” – adică de către Dumnezeu (se folosește persoana a III-a). Căci, după Sfântul Chiril al Ierusalimului, „harul nu este de la oameni, ci darul vine de la Dumnezeu prin oameni” (P.G. 33, 1009). De aceea scrie și Sfântul Augustin că, fie că săvârșește Botezul Pavel, Petru, Iuda sau un cleric bețiv, preacurvar ori ucigaș, Hristos este Cel ce botează (cf. P.L. 35, 1424).

Prin hirotonia săvârșită cu împreună-lucrarea lui Dumnezeu și a Sinodului, clericul hirotonit primește participare la Preoția lui Hristos. După cum nu există „hirotonie automată”, tot astfel nu există nici „caterisire automată”. Așadar, prin caterisirea făcută tot cu împreună-lucrarea lui Dumnezeu și a Sinodului (amintiți-vă mai sus hotărârea de caterisire împotriva lui Nestorie), Preoția devine nelucrătoare.

De aceea scrie Sfântul Grigorie Teologul: „Să nu spui: «Să mă boteze un episcop, și anume acesta mitropolit sau ierusalimitean (căci harul nu este al locurilor, ci al Duhului), și acesta dintre cei virtuoși…». Iar pentru tine, oricine este vrednic de încredere pentru curățire; numai să fie dintre cei recunoscuți și să nu fie în mod vădit condamnat, nici străin de Biserică” (P.G. 36, 396). Așadar, orice cleric poate săvârși Taine, cu condiția să fie canonic recunoscut (nu, de pildă, nehirotonit), să nu fie vădit condamnat (adică caterisit) și să nu fie înstrăinat de Biserică (adică nici apostat, nici afurisit de ea).

Cu aceasta este de acord și Sfântul Nicodim, care, tâlcuind un loc din Sfântul Ioan Gură de Aur („Dumnezeu nu hirotonește pe toți, dar prin toți El Însuși lucrează, chiar dacă ei ar fi nevrednici, pentru mântuirea poporului”), subliniază: „lucrează prin toți cei necaterisiți, dar nu și prin cei caterisiți și dezhirotoniți… Căci cel pe dreptate caterisit a pierdut atât lăuntric, prin nevrednicia sa, cât și în mod exterior, prin hotărârea sinodală, lucrarea Preoției” (nota 2 la Canonul 28 Apostolic).

Prin urmare, când un cleric cade într-o abatere, el nu este de îndată caterisit în fapt (în energeia), ci doar potențial (dynamei), după cum ne învață Părinții și Sinoadele:

a) Sfântul Nicodim scrie: „Trebuie să știm că pedepsele rânduite de Canoane – adică «să fie caterisit», «să fie afurisit» și «anatema să fie» – sunt, după arta gramaticală, la persoana a III-a imperativ, fără prezența persoanei. Pentru ca această poruncă să se transmită, este nevoie neapărat de prezența persoanei a II-a. Explic mai clar: Canoanele poruncesc Sinodului episcopilor vii să-i caterisească pe preoții sau să-i afurisească ori să-i dea anatemei pe mirenii care încalcă Canoanele. Însă, dacă Sinodul nu împlinește în fapt caterisirea preoților, sau afurisirea ori anatematizarea mirenilor, acești preoți și mireni nu sunt nici caterisiți în fapt, nici afurisiți sau anatematizați. Ei sunt însă pasibili aici de caterisire, afurisire sau anatema, iar acolo (înaintea lui Dumnezeu) de judecata dumnezeiască… De aceea greșesc grav acei nerozi care spun că, în vremurile de acum, toți clericii hirotoniți împotriva Canoanelor sunt caterisiți în fapt. Limbă clevetitoare de cele sfinte este aceea care, fără minte, vorbește astfel, neînțelegând că porunca Canoanelor, fără împlinirea în fapt de către persoana a II-a, adică de către Sinod, este neîndeplinită, imediat și înainte de judecată neavând lucrare prin ea însăși. Însuși sfinții Apostoli se tâlcuiesc limpede pe ei înșiși în Canonul lor 46, fiindcă nu zic că este deja de îndată caterisit în fapt episcopul sau preotul care primește botezul ereticilor, ci «poruncim să fie caterisit», adică să fie adus la judecată și, dacă se dovedește că a făcut aceasta, atunci să fie dezbrăcat de Preoție prin hotărârea voastră – aceasta poruncim” (nota 1 la Canonul 3 Apostolic).

Sakareliștii susțin desigur că acestea „valorează doar pentru abateri canonice și nu pentru chestiuni de credință”, dar nu numai că nu pot aduce nicio dovadă, ci sunt imediat contraziși de însuși Sfântul Nicodim, care dă ca exemplu un Canon (Canonul 46 Apostolic) ce privește un subiect de Credință!

b) Sfântul Atanasie din Paros: „Cei vinovați de caterisire, dar care nu sunt caterisiți în fapt (energeia), au puterea lucrătoare a Preoției la fel ca cei nevinovați. Căci, după cuvântul de autoritate al Sfântului Ioan Gură de Aur, Dumnezeu nu hirotonește pe toți, dar prin toți lucrează. Acest lucru se arată și din cele ulterioare. Căci ceea ce leagă aceștia, rămâne legat, și ceea ce dezleagă, se arată dezlegat. Și apele pe care le sfințesc le vedem că rămân nestricate pentru mulți ani. Acestea constituie o dovadă de necontestat a adevărului credinței noastre în fața religiilor eterodoxe” (Epitomí ton theíon tis Pisteos Dogmáton, Leipzig, 1806, p. 378).

Așadar, spune Sfântul (despre aceia pe care sakareliștii îi consideră că ar fi pierdut automat Preoția), cei vinovați de caterisire nu sunt caterisiți în fapt și au lucrătoare puterea Preoției, la fel ca și cei nevinovați. Acest lucru, adaugă, se dovedește din faptele care urmează ulterior: ceea ce leagă rămâne legat, ceea ce dezleagă rămâne dezlegat, iar apele pe care le sfințesc rămân nestricate timp de ani întregi. Acestea sunt o dovadă neclintită, în fața eterodocșilor, a adevărului credinței noastre! Să fi înțeles, așadar, partizanii „tainelor invalide” de tip sakarelist de ce Agheasma săvârșită de acei clerici, pe care ei îi socotesc pseudo-clerici (fără să existe încă o hotărâre de caterisire împotriva lor), rămâne nestricată.

---

Este de mirare că, deși mulți dintre promotorii acestor idei au parcurs studii de drept și, prin urmare, au capacitatea de a înțelege mult mai ușor decât alții aceste aspecte, totuși refuză să accepte realitatea de necontestat că nicio pedeapsă nu se aplică automat odată cu abaterea, ci numai după hotărârea de condamnare! Ce hoț ajunge automat la închisoare imediat ce a comis furtul? Ce ucigaș este executat în clipa în care a comis crima? Distincția dintre dynamei (potențial) și energeia (în fapt) în privința pedepselor o învățăm nu numai din Drept (penal și bisericesc), ci și din Dreptatea lui Dumnezeu. Ce i-a spus Dumnezeu lui Adam? „Din pomul cunoștinței binelui și răului să nu mâncați; căci în ziua în care veți mânca din el, veți muri” (Fac. 2, 17). A murit Adam în ziua în care a mâncat din fructul oprit? Potențial, da, a murit – a pus temelia morții, pentru că din pricina neascultării Dumnezeu l-a izgonit din Rai (Fac. 3, 24). Dar nu a murit în clipa când a mușcat din măr! Tot așa și clericul călcător al Legii: prin abaterea sa pune temelia caterisirii, devine adică pseudo-cleric, dar nu pierde automat Preoția.

Sinodul, prin urmare, nu este nici oficiu de stare civilă, nici medic legist, ci medic, care nu constată o „cădere” deja consumată, ci analizează starea de sănătate duhovnicească a celui căzut. Mai precis, în cazul ereziei: dacă situația este reversibilă, adică există pocăință, atunci nu aplică pedepse și recunoaște Preoția. La Sinodul VII Ecumenic, președintele său, Sfântul Tarasie al Constantinopolului, a declarat explicit: „primim pe cei hirotoniți de eretici” (înțelegându-i, desigur, pe cei eretici care nu fuseseră încă caterisiți, precum erau atunci iconoclaștii), pentru că „hirotonia este de la Dumnezeu” (Mansi 12, 1042). Dacă însă Sinodul constată că există nepocăință, adică s-a produs putrezirea, atunci trece la caterisirea clericilor – adică suspendarea Preoției – și la o intervenție chirurgicală, tăind membrele putrezite din Biserică, „ca nu cumva”, după cum spune Sinodul VIII „Ecumenic” de pe vremea Sfântului Fotie, „și trupul sănătos să piară prin ele” (Dositheos al Ierusalimului, Τόμος Χαράς, 1705, p. 42).

Despre caracterul medical al Sinodului (confirmat de multe Sinoade și de mulți Părinți, precum și de imnografia Bisericii, atunci când vorbește despre tăierea „membrelelor putrede” din Trupul Bisericii) vorbește și Cuviosul Palladie în lucrarea sa despre viața Sfântului Ioan Gură de Aur, intitulată Dialog istoric al lui Palladie. Referindu-se la hotărârea Bisericii Romei de a nu recunoaște caterisirea nedreaptă a Sfântului și de a întrerupe comuniunea cu prigonitorii lui, scrie: „Scopul Bisericii Romei este acesta: să nu aibă comuniune până la sfârșit cu episcopii răsăriteni, mai ales cu Teofil, până când Domnul va da prilej de sinod ecumenic, care să vindece membrele putrezite ale celor care au săvârșit acestea” (P.G. 47, 78).

Sinodul, așadar, vindecă și, atunci când e nevoie, taie chirurgical mădularele putrezite care nu se mai pot vindeca – nu constată simpla lor desprindere! Adoptarea teoriei sakareliste despre caracterul pur declarativ (stare civilă sau medicină legală) al Sinodului are consecințe bisericești tragice: prin transformarea rolului episcopilor din Sinod dintr-unul activ și dinamic (vindecare, îndrumare, terapie și, dacă e cazul, tăiere, excomunicare, anatema, cu „praștia” și „sabia” Duhului – imagini pe care Părinții le folosesc adesea) într-unul pasiv și inert (doar constatarea și declararea morții), se anulează întreaga luptă contra ereziilor și se ajunge la soluții de auto-îndreptățire și, în același timp, schismatice, care sfâșie unitatea Bisericii.

Sursa: https://krufo-sxoleio.blogspot.com/2019/11/4.html

---

Continuarea articolului: https://rezistentaortodoxa.org/2025/08/27/contributie-la-eliberarea-ecleziologiei-adevaratilor-ortodocsi-de-captivitatea-sakarelliana-adica-romanidiana-2/

Continuând examinarea eclesiologiei sakarelliene citim:
„Părinții, pe baza Sfintei Scripturi, îi consideră membri ai Bisericii pe sfinți. La aceștia se află harul dumnezeiesc îndumnezeitor. Ei consideră Biserica drept «comuniunea sfinților». De aceea, deși este alcătuită din oameni, care sunt făpturi, pentru că sfinții, ca îndumnezeiți, au devenit după har necreați, adevărata Biserică este și ea, potrivit Părinților, necreată” (Π, 191). „Mărturisim în Simbolul Credinței că Biserica este «sfântă». Acest lucru se întâmplă nu numai pentru că Capul ei, Care este Hristos, este sfânt, ci și pentru că și mădularele ei trebuie să fie sfinte! Un creștin este sfânt atunci când ajunge la starea de «vedere a lui Dumnezeu», adică la luminare sau la îndumnezeire” (Π, 95).

A doua poziție pe care o întâlnim deci este aceasta: Adevărata Biserică, care este „necreată”, este alcătuită din sfinți („comuniunea sfinților”) și este sfântă pentru că și mădularele ei trebuie să fie sfinte.

---

Să cercetăm mai întâi cele despre „Biserica necreată”. Oricât ar căuta cineva, nu va întâlni la Părinți ideea că Biserica este necreată. Aceasta a susținut-o pentru prima oară Romanidis (Biserica necreată și creată). Însă aici dl. Sakarellos se deosebește oarecum de mentorul său, deoarece în timp ce Romanidis consideră (și) Biserica necreată „ca Împărăție și slavă ascunsă în Dumnezeu, în care locuiește Dumnezeu cu Cuvântul și Duhul Sfânt”, cel dintâi o consideră necreată „deoarece sfinții, ca îndumnezeiți, au devenit după har necreați” (și, prin urmare, din moment ce Biserica este alcătuită numai din sfinți „necreați”, este și ea „necreată”)!

Însă Sfinții învață că Biserica nu este necreată (=ne-făcută), ci creată:

1. Din Mărturisirea ortodoxă a lui Petru Movilă, aprobată sinodal: „Întrebarea 96: De ce spunem că credem în Biserică, care este zidire¹, de vreme ce se cuvine să credem numai în Dumnezeu? Răspuns: Pentru că, deși și Biserica este zidire, alcătuită din oameni, are însă drept Cap pe Hristos, adevăratul Dumnezeu…” (Ioan Karmiris, Monumente dogmatice și simbolice, vol. II, Austria, 1968, p. 634).
2. Apostolul Pavel: Biserica este cortul cel adevărat „pe care l-a zidit Domnul, și nu omul” (Evr. 8,2) și cetatea „al cărei meșter și ziditor este Dumnezeu” (ibid., 11,10).
3. Sfântul Clement al Romei: „Făcând voia Tatălui nostru Dumnezeu, vom fi din Biserica cea dintâi, cea duhovnicească, zidită înainte de soare și de lună” (Cele două epistole către Corinteni, Constantinopol, 1875, p. 133).
4. Sfântul Herma: „Iată Dumnezeul puterilor, Care cu puterea Sa nevăzută și tare și cu marele Său plan a creat lumea și cu sfatul Său slăvit a împodobit zidirea Sa, și cu puternicul Său cuvânt a întărit cerul și a așezat temelia pământului pe ape, și cu înțelepciunea și providența Sa a zidit Sfânta Sa Biserică, pe care a și binecuvântat-o… Mi s-a descoperit mie, fraților, pe când dormeam, de către un tânăr foarte frumos, care mi-a spus: «Cine crezi că este bătrâna de la care ai primit cărticica?» Eu i-am răspuns: «Sibila». «Te înșeli, nu este». «Cine este deci?» am întrebat. «Este Biserica», a spus. I-am zis: «De ce atunci e bătrână?» «Pentru că», a spus, «cea dintâi a fost zidită; de aceea este bătrână, și pentru ea a fost făcută lumea»” (E.P.E., Părinții Apostolici 4, pp. 386, 392).
5. Sfântul Atanasie cel Mare, în cuvântul său împotriva arienilor despre arătarea în trup a lui Dumnezeu Cuvântul, le explică acestora că expresiile Scripturii care vorbesc despre Hristos ca fiind făptură, nu se referă la firea Sa dumnezeiască, ci la cea omenească, adică la Trupul Său, Biserica: „Astfel, atunci când zice: «Domnul m-a zidit început al căilor Sale», vorbește despre Biserică, zidită în El… Deci, toate câte le spune Scriptura că a primit Fiul, se spun pentru trupul Său, care trup este pârga Bisericii. Și când zice: «Mai înainte de toți munții mă naște», vorbește în numele Bisericii, care, zidită mai înainte, apoi se naște din Dumnezeu. De aceea întâi se așază în Pilde «M-a zidit Domnul» și după aceea «m-a născut»… Și când zice Petru: «Să știe cu adevărat toată casa lui Israel că și Domn și Hristos L-a făcut Dumnezeu pe acest Iisus pe Care voi L-ați răstignit», nu vorbește despre dumnezeirea Lui, ci despre omenitatea Sa, care este întreaga Biserică” (P.G. 26, 992, 1004-1005, 1021).
6. Eftimie Zigabenul, tâlcuind versetul Psalmului 44 „Stătut-a împărăteasa de-a dreapta Ta”, scrie (într-o traducere simplificată a Sfântului Nicodim): „Împărăteasă numește aici David Biserica și adunarea creștinilor evlavioși, pe care Împăratul Hristos, fiind mai înainte alipită la idoli, a luat-o de soție prin credința în El; aceasta a domnit pe pământ împotriva patimilor, dar a împărățit împreună cu Mirele și Împăratul Hristos în împărăția cea din ceruri. Și Mirele și Împăratul Hristos șade de-a dreapta Tatălui, ca deoființă și deopotrivă cu El în dumnezeire; iar Mireasa și Împărăteasa Biserică nu șade, ci stă de-a dreapta Mirelui și Împăratului, împreună cu îngerii netrupești, pentru că deși este mireasă și împărăteasă, totuși este de fire creată” (Tâlcuire la cei 150 de Psalmi ai Proorocului și Împăratului David, vol. I, Constantinopol, 1819, p. 369).

Ajungem acum la poziția potrivit căreia numai sfinții constituie membrii Bisericii (și de aceea, chipurile, Biserica se numește „comuniune a sfinților”); și că Biserica este sfântă pentru că mădularele ei trebuie să fie sfinte; iar dacă nu sunt sfinte, atunci nu sunt membri ai Bisericii. Adică face să depindă sfințenia Bisericii de sfințenia membrilor ei.

ORTODOXIA	SAKARELLISM (ROMANIDISM)
Biserica este Sfântă, pentru că Însăși Capul ei, Hristos, este Sfânt.	Biserica este Sfântă și pentru că mădularele ei sunt sfinte.
Pentru că Biserica este sfântă, mădularele ei trebuie să devină sfinte.	Deoarece Biserica este sfântă, mădularele ei trebuie să fie sfinte.

Mai întâi, în Scriptură dar și la Părinți lipsește termenul „Comuniunea sfinților”, cu foarte puține excepții în Apus (în latină: Communio Sanctorum). Prima referire apare în așa-numitul „Simbol Apostolic”, pe care apusenii socotesc că l-au scris înșiși Apostolii, dar Biserica îl consideră apocrif. Acolo citim: „[Credo in] sanctam Ecclesiam catholicam, sanctorum communionem” („[Cred în] sfânta Biserică sobornicească, comuniunea sfinților”).
Și totuși, Sfântul Augustin într-un text al său (după cercetătorii mai noi, adevăratul autor este Sf. Cezar (+543), Episcop al Arles-ului în Galia), tâlcuind acest termen scrie: „Sanctorum communionem: quia dona sancti Spiritus licet in hac vita diversa sint in singulis, in aeternitate tamen erunt communia in universis” (P.L. 39, 2189), adică: „Comuniunea sfinților: fiindcă darurile Sfântului Duh, deși în viața aceasta sunt diferite la fiecare, în veșnicie vor fi însă comune tuturor”.

Nicio legătură, așadar, cu interpretarea sakarelliană/romanidiană a termenului, care consideră că numai sfinții, adică aleșii și cei „curați” (cei „îndumnezeiți”), sunt membri ai Bisericii — poziție ce seamănă mai degrabă cu învățături eclesiologice elitiste exprimate, între alții, de următorii eretici:

1. Montaniștii. „În primele veacuri ale creștinismului a apărut o mișcare eretică numită montanism. Această mișcare învăța că Biserica trebuie să fie alcătuită exclusiv din ființe desăvârșite și sfinte, și cerea ca păcătoșii și cei nedesăvârșiți să fie îndepărtați din sânul ei” (N. Berdiaev, Creștinism și realitate socială).
2. Novațienii (Cei curați, numiți și cathari). „Novațienii observau de asemenea că, deoarece Biserica primise deja în sânul ei oameni care păcătuiseră de moarte, ea s-a întinat și profanat, și de aceea numai ei, ca unici curați, alcătuiau încă Biserica autentică, apostolică” (A. Diomidis-Kyriakou, Istoria Bisericească, vol. I, Atena, 1881, p. 117).
3. Donatiștii. Aceștia susțineau că „adevărata Biserică trebuie numită aceea în care nu se află păcătoși” (K. Kontogonos, Istoria Bisericească, vol. I, Atena, 1866, p. 493). Confuzia donatiștilor, după Sf. Optat al Milevei (+sec. IV), se datora „viziunii lor asupra Bisericii ca trup alcătuit din sfinți, aleși și fără de păcat. Astfel, donatiștii identificau Biserica Sobornicească cu acești sfinți aleși, care singuri puteau săvârși valid Taine” (S. Papadopoulos, Patrologie, vol. II, Atena, 1990, p. 686). „Apărau limitarea membrilor Bisericii doar la credincioșii ireproșabili” (V. Feidas, Istoria Bisericească I, Atena, 1994, p. 308).
4. Anabaptiștii. „Menoniții sau anabaptiștii… Biserica, după ei, este comuniunea sfinților și de aceea trebuie păstrată cu cea mai strictă ordine în curăția ei” (A. Diomidis-Kyriakou, Istoria Bisericească, vol. II, Atena, 1881, p. 448).
5. Luteranii. Confesiunea Augustană mărturisește credința într-o Biserică drept congregatio Sanctorum (=adunarea sfinților). Marele teolog din secolul XIX, Nikolaos Damalas, observă:
   „Dacă vom examina până la capăt definiția lui Melanchthon, vom vedea în ce raport se află cu Biserica sobornicească și apostolică a celor șapte Sinoade Ecumenice. Vom constata că se află într-o totală contradicție cu aceasta, deoarece acea Biserică, socotindu-se și mărturisindu-se ca sobornicească și apostolică, îi primea pe credincioși, îi îndruma și îi corecta pe cei păcătoși, se străduia în tot chipul să păstorească și să mântuiască turma lui Hristos, făcându-i astfel cu adevărat drepți și sfinți. Așadar, Biserica lui Melanchthon și a tovarășilor săi nu este nici cea a Scripturii, nici cea apostolică, nici cea a Simbolului credinței, nici cea una sobornicească și apostolică a celor șapte Sinoade Ecumenice. Care este atunci? Pentru a înțelege, să cercetăm definiția însăși a bisericii protestante. Ce ne spune ea mai întâi? Că Biserica este comuniunea sfinților, adică a celor cu adevărat evlavioși și drepți… Luther însuși scrie pe ușa bisericii sale: «nimeni să nu intre dacă nu este sfânt și drept». Pe bună dreptate putem așadar să-l întrebăm: dacă Biserica ta este comuniunea sfinților, noi, cei stricați de păcatul strămoșesc, nenorociți, jalnici și pe jumătate morți, având nevoie de curățire, de povățuire și de creștere spre sfințire, ce să facem ca să devenim sfinți? Ce va răspunde Luther unor astfel de oameni? Că, pe lângă biserica sa a sfinților sau a celor cu adevărat evlavioși și drepți, mai există și alte biserici vizibile?” (Despre principii, Leipzig, 1865, pp. 108-109).

Într-un alt loc, mai jos, vom vedea ce consecințe a avut pentru Biserica noastră, a Adevăraților Ortodocși, adoptarea unor asemenea concepții.

---

Deocamdată, și înainte de a merge mai departe, să construim un dialog ipotetic cu un sakarellist/romanidist pentru a înțelege mai bine unde duc aceste poziții:

– Susții că numai sfinții, cei „curați”, cei „aleși”, cei „îndumnezeiți” și nu păcătoșii sunt membri ai Bisericii?
– Desigur!
– Tu ești unul dintre aceștia?
– Hm, nu sunt…
– Atunci ești în afara Bisericii și, prin urmare, nu pot da importanță celor afirmate de cineva care nu aparține Bisericii.
– Bine, atunci nu sunt păcătos, sunt „curat”, sfânt.
– Nenorocitule, „dacă zicem că nu avem păcat, ne amăgim pe noi înșine și adevărul nu este în noi” (1 Ioan 1, 8). Îmi pare rău, dar „oricine pe sine însuși se proclamă curat, pe sine însuși se osândește cu desăvârșire ca fiind necurat” (Sf. Epifanie, P.G. 41, 1028).

---

Noi, ortodocșii, credem că singurul Sfânt, în sens absolut, este Dumnezeu, Care este cauza și începutul oricărei sfințenii și al oricărui sfințit. El sfințește și Biserica (Efeseni 5, 26) și mădularele ei (Ioan 17, 19), pe care le cheamă să devină sfinte (1 Petru 1, 16). De aceea, membri ai Bisericii nu sunt socotiți doar „sfinții aleși” (așa cum susțineau ereziile de mai sus), ci toți „sfinții chemați”, adică toți creștinii credincioși și botezați, care au fost chemați de Dumnezeu.

„Tuturor celor ce sunt în Roma, iubiților lui Dumnezeu, chemați sfinți” (Romani 1, 7), scrie Apostolul Pavel, și tâlcuiește Sfântul Ioan Gură de Aur: „îi numește sfinți pe toți credincioșii” (P.G. 60, 399). „Sfinți îi numește Pavel pe toți credincioșii creștini”, confirmă și Sfântul Nicodim Aghioritul și continuă: „a adăugat însă cuvântul «chemați», amintindu-le de binefacerea lui Dumnezeu și de faptul că, chiar dacă – zice – v-ați născut după trup din consuli sau prefecți, totuși Dumnezeu v-a chemat cu aceeași chemare cu care i-a chemat și pe oamenii simpli și săraci, iubindu-i și sfințindu-i, și v-a iubit și v-a sfințit la fel ca pe aceștia. [Nota.] Iar Oecumenius spune că mai întâi a pus «iubiților lui Dumnezeu», apoi «chemați sfinți», ca și cum ar fi zis: «de unde ați fost chemați? din ce osteneli? din ce reușite? de unde sunteți sfinți? ci numai din dragostea lui Dumnezeu. Căci El, iubindu-ne în dar și vărsându-Și sângele pentru noi, ne-a chemat la sfințire și la moștenirea Bisericii Sale»” (Cele paisprezece epistole ale Apostolului Pavel, vol. I, Veneția, 1819, p. 8).

Tâlcuind apoi același Părinte (Sf. Nicodim) Epistola Sobornicească a Apostolului Iuda, și mai exact primul verset: „Iuda, slujitor al lui Iisus Hristos, iar frate al lui Iacov, celor chemați, celor iubiți în Dumnezeu Tatăl și păstrați pentru Iisus Hristos” (Iuda 1, 1), scrie despre credincioși că „nu au ei înșiși de la sine sfințirea, ci de la Tatăl, Care i-a atras și i-a sfințit” (Tâlcuire la cele șapte epistole sobornicești, Veneția, 1806, p. 324).

---

Biserica văzută în timp și spațiu îi cuprinde în sânul ei pe cei păcătoși și pe cei drepți, pe Abel și pe Cain, grâu și neghină, oi și capre, curați și necurați, răi și buni, cu cuget drept și rătăciți, vase de aur/argint și vase de lemn/lut, mădulare sănătoase și bolnave, fără ca aceasta să afecteze în vreun fel sfințenia Bisericii, sfințenie care, după cum am spus, izvorăște din Capul ei și nu din mădularele ei. Mădularele Bisericii, pe durata cât se află în Biserica luptătoare, pot rămâne în aceeași stare, dar pot și să se schimbe (de pildă, din oi, grâu sau drepți să devină capre, neghină și păcătoși, precum și invers); rămân însă mădulare. Desigur, există cazuri de membri ai Bisericii care se taie de la ea, fie de bunăvoie (adică apostaziind de la Biserică), fie printr-o hotărâre, în scop pedagogic, a Bisericii prin organele ei competente. Iar desigur, în Ziua Judecății, când va avea loc separarea finală, Biserica din Rai va cuprinde doar oile, grâul, pe cei drepți și pe sfinți. Să vedem învățătura Domnului și a Părinților și Învățătorilor Bisericii despre toate acestea:

a) A zis Domnul: „S-a asemănat Împărăția cerurilor cu un om care a semănat sămânță bună în țarina lui; dar pe când dormeau oamenii, a venit dușmanul lui, a semănat neghină printre grâu și a plecat. Iar când a crescut iarba și a făcut rod, atunci s-a arătat și neghina. Și, venind slugile stăpânului casei, i-au zis: Doamne, oare n-ai semănat sămânță bună în țarina ta? De unde are, dar, neghină? El însă le-a zis: Un om dușman a făcut aceasta. Slugile i-au zis: Vrei deci să mergem și s-o culegem? Iar el a zis: Nu, ca nu cumva, culegând neghina, să smulgeți odată cu ea și grâul; lăsați-le să crească amândouă împreună până la seceriș, iar la vremea secerișului voi zice secerătorilor: adunați mai întâi neghina și legați-o în snopi ca s-o ardem, iar grâul strângeți-l în jitnița mea…” (Matei 13, 24-30).

Sfântul Ioan Gură de Aur, tâlcuind această pildă, scrie: „Mulți dintre cei ce stau în frunte, aducând în Biserici oameni răi, ereziarhi ascunși, au ușurat mult o astfel de uneltire. Diavolul nici nu mai are nevoie de osteneli, când îi plantează pe aceia în mijloc… Privește și iubirea slugilor. Se grăbesc deja să smulgă neghina, deși nu o fac cu socotință; ceea ce arată grija lor pentru sămânță și că privesc doar la un singur lucru: nu ca acela să fie pedepsit, ci ca cele semănate să nu piară; căci nu aceasta e urgența. De aceea caută ca deocamdată să înlăture boala. Și nici aceasta nu o cer orbește; nu-și îngăduie lor înșiși, ci așteaptă hotărârea stăpânului, zicând: «Vrei?» Ce face deci stăpânul? Îi oprește, zicând: «Ca nu cumva, smulgând neghina, să smulgeți odată cu ea și grâul»… Două gânduri îi stăpânesc: unul, ca să nu fie vătămat grâul; altul, că, negreșit, cei bolnavi fără leac vor ajunge la pedeapsă. Așa încât, dacă vrei și să fie pedepsiți aceia, și fără vătămarea grâului, așteaptă timpul potrivit. Ce înseamnă „ca nu cumva să smulgeți odată cu ea și grâul”? Sau aceasta spune: dacă veți ridica arme și veți înjunghia pe eretici, veți doborî împreună cu ei și pe mulți dintre sfinți; sau că este cu putință ca mulți dintre cei din neghină să se schimbe și să devină grâu. Așadar, dacă, luând-o înainte, îi veți smulge, vătămați pe cei ce urmează să devină grâu, ucigând pe aceia care pot să se schimbe și să devină mai buni. Nu oprește, deci, a-i ține pe eretici în frâu, a le astupa gura, a le tăia îndrăzneala, a desface adunările și înțelegerile lor, ci [oprește] a-i ucide și a-i măcelări. Privește blândețea lui [Hristos], cum nu doar poruncește și oprește, ci pune înainte și rațiuni. Dar dacă neghina rămâne până la sfârșit? Atunci voi zice secerătorilor: «Adunați mai întâi neghina și legați-o în snopi ca s-o ardem». Iarăși le aduce aminte de cuvintele lui Ioan [Botezătorul] care Îl înfățișau Judecător, și spune că, atâta vreme cât stau aproape de grâu, trebuie cruțați; căci e cu putință să devină și ei grâu; dar când pleacă fără să fi câștigat nimic, atunci neapărat îi va primi pedeapsa neînduplecată. «Voi zice secerătorilor: adunați mai întâi neghina». De ce mai întâi? Ca aceștia [grâul] să nu se teamă ca și cum ar fi luați laolaltă cu ea. «Și legați-o în snopi, ca s-o ardem, iar grâul adunați-l în jitniță»” (P.G. 58, 476-478).

Și Sfântul Ciprian al Cartaginei: „Căci, chiar dacă par a fi neghine în Biserică, totuși nu trebuie nicidecum împiedicată credința sau dragostea noastră, astfel încât, pentru că vedem neghine în Biserică, noi înșine să plecăm din Biserică” (P.L. 4, 344).

b) A mai zis Domnul: „Iarăși, asemenea este Împărăția cerurilor cu un năvod aruncat în mare, care adună din tot felul; și, când s-a umplut, l-au tras la țărm și, șezând, au strâns pe cele bune în vase, iar pe cele stricate le-au aruncat afară. Așa va fi la sfârșitul veacului. Vor ieși îngerii și vor despărți pe cei răi din mijlocul celor drepți și îi vor arunca în cuptorul de foc; acolo va fi plângerea și scrâșnirea dinților” (Mt 13, 47-50).
Iar Sfântul Ioan Gură de Aur face următoarea observație de reținut: „Cu ce se deosebește aceasta de pilda neghinei? Și acolo unii se mântuiesc, iar alții pier; numai că acolo [pierzarea vine] din pricina dogmelor rele, a ereziei – și înainte de aceasta, din nepăsarea față de cele spuse –, pe când aici din pricina unei vieți rele; aceștia sunt cei mai nenorociți dintre toți: deși au dobândit cunoașterea și au fost pescuiți, nici așa n-au putut să se mântuiască” (P.G. 58, 484).

c) Și iarăși a zis Domnul: „S-a asemănat Împărăția cerurilor cu un împărat care a făcut nuntă fiului său. Și a trimis pe slugile sale să-i cheme pe cei poftiți la nuntă, dar ei n-au vrut să vină. Iarăși a trimis alte slugi, zicând: Spuneți celor chemați: iată, am pregătit ospățul meu, taurii și cele îngrășate au fost tăiate, și toate sunt gata; veniți la nuntă. Dar ei, nepăsând, s-au dus: unul la ogorul lui, altul la negoțul lui; iar ceilalți, punând mâna pe slugile lui, i-au batjocorit și i-au ucis. Auzind, împăratul s-a mâniat și, trimițând oștile sale, i-a pierdut pe ucigașii aceia și le-a ars cetatea. Atunci a zis slugilor sale: Nunta este gata, dar cei poftiți n-au fost vrednici; mergeți deci la răspântiile drumurilor și, pe câți veți găsi, chemați-i la nuntă. Și ieșind slugile acelea la drumuri, au adunat pe toți câți au găsit, și răi și buni; și s-a umplut odaia de nuntă de oaspeți. Iar intrând împăratul să-i vadă pe cei care ședeau la masă, a văzut acolo un om care nu era îmbrăcat cu haină de nuntă; și i-a zis: Prietene, cum ai intrat aici fără haină de nuntă? Iar acela a amuțit. Atunci împăratul a zis slujitorilor: legați-i picioarele și mâinile, luați-l și aruncați-l în întunericul cel mai dinafară; acolo va fi plângerea și scrâșnirea dinților. Căci mulți sunt chemați, puțini aleși” (Mt 22, 2-14).
După respingerea la chemarea dumnezeiască a odinioară alesului popor iudeu, Domnul îi cheamă pe toți, după venirea Sa în lume, în Biserica Sa, în care intră și cei răi, și cei buni, până în ziua celei de-a Doua Veniri, când va cerceta „veșmintele” acestora și îi va izgoni pe cei ce nu au „haină de nuntă”.

d) Fericitul Augustin, în multe scrieri împotriva donatiștilor (care au tulburat atunci Biserica Africii de Nord, târând, prin zelul lor exagerat și atrăgător pentru cei simpli, mii de credincioși în schisma-erezia lor), explică faptul că Biserica este deodată „Biserică sfântă” (Ecclesia sancta), dar și „Biserică mixtă” (Ecclesia permixta). Această distincție nu este între realități diferite, ci între perspective diferite: Biserica, în realitatea ei prezentă (vizibilă în timp și în lume), este „Ecclesia permixta”, adică amestecată, cu sfinți și păcătoși; iar din punct de vedere eshatologic – cum se va arăta după Judecată, în viața veșnică – este „Ecclesia sancta”, adică curată, cuprinzând doar pe sfinți și drepți. El scrie în minunatele sale tratate (care, din păcate, nici după atâția ani nu au fost traduse în limba noastră pentru a ne bucura de ele – cf. Sf. Nicodim, Synaxarion, vol. III, Veneția, 1819, p. 110) despre această temă: „Să ne vină în minte acele asemănări din Scripturi și oracole divine, ori exemplele cele mai sigure, prin care s-a arătat și s-a prevestit că cei răi vor fi amestecați în Biserică cu cei buni până la sfârșitul veacului și timpul judecății” (P.L. 40, 201).
Unul dintre exemplele sale îndrăgite este binecunoscuta asemănare a Bisericii cu Arca lui Noe: „Să recunoaștem acea arcă ce a preînchipuit Biserica: să fim acolo, împreună, dobitoacele curate; și să nu refuzăm ca, odată cu noi, să fie purtate în ea până la sfârșitul potopului și cele necurate. Au stat împreună în arcă, dar Noe nu I-a adus Domnului în miros de bună mireasmă jertfă din cele necurate. Și totuși, pentru aceasta, unele dintre cele curate nu au părăsit mai înainte de vreme arca din pricina celor necurate. Numai corbul a părăsit-o, despărțindu-se prematur de această comuniune a arcei; dar el era dintre perechile necurate, nu dintre cele șapte perechi de animale curate” (P.L. 33, 417).

e) Sfântul Ieronim, în cuvântul împotriva schismaticilor luciferieni: „Arca lui Noe a fost tip al Bisericii, după cuvântul Apostolului Petru: «În zilele lui Noe… în care puține, adică opt suflete, s-au mântuit prin apă; lucru ce, în chip asemănător, ne mântuiește acum pe noi: Botezul» (1 Petru 3, 20-21). Precum în aceea erau toate felurile de animale, așa și în aceasta se află oameni din toate neamurile și moravurile. Precum acolo erau leopardul și iedul, lupul și mieii, tot astfel aici se află laolaltă și cei drepți, și păcătoșii – adică vasele de aur și de argint împreună cu cele de lemn și de lut. Arca avea cuiburile ei; Biserica are multe locașuri” (P.L. 23, 185).

f) Sfântul Vasile cel Mare: „În această mare casă – adică Biserica – nu sunt doar vase de tot felul, de aur și de argint și de lemn și de lut, ci și meșteșuguri de tot felul” (E.P.E. 6, 224-226).

g) Sfântul Teodoret al Cirului: „Căci şi cei trei tineri, ajunşi la culmea virtuţii şi încununaţi cu biruinţă, rugându-se în cuptor ziceau: Am păcătuit, am făcut fărădelege, am greşit şi ne-am depărtat de poruncile Tale şi n-am păzit îndreptările Tale. Tot aşa şi minunatul Daniel, tot aşa şi dumnezeiescul Ieremia, tot aşa şi sfântul Isaia, tot aşa şi preaînţeleptul Pavel. Căci zice: Hristos Iisus a venit în lume să mântuiască pe cei păcătoşi, dintre care cel dintâi sunt eu. Şi iarăşi: Nu sunt vrednic să mă numesc apostol. Aşadar, Biserica lui Dumnezeu, lovită de furtunile celor nelegiuiţi, nu se îngâmfă ca una ce se află în luptă, ci pune totul pe seama păcatelor şi greşelilor şi roagă să se bucure de ajutorul Mântuitorului. Mai mult încă, Biserica lui Dumnezeu nu este alcătuită numai din cei desăvârşiţi, ci are şi pe cei ce vieţuiesc în nepăsare, pe cei care îmbrăţişează o viaţă delăsătoare şi pe cei care aleg să slujească plăcerilor. Şi, fiindcă este un singur trup, dintr-o singură faţă se rosteşte şi una, şi cealaltă” (P.G. 80, 1160).

h) Patriarhul Ieremia al II-lea al Constantinopolului (Tranos), în minunatul capitol VIII al primei sale Răspunsuri către luterani, cu titlul „Că şi în Biserică se află nevrednici” (Ioan Karmiris, Monumente dogmatice și simbolice, vol. I, Austria, 1960, p. 461-463), învaţă că nevrednicia unor membri ai Bisericii, chiar şi a preoţilor, nu împiedică în niciun chip sfinţenia celor vrednici, care primesc sfinţirea de la Dumnezeu, Cel ce lucrează chiar şi prin cei nevrednici.

i) Sfântul Meletie Pigas, în lucrarea sa Creştin Ortodox:
– Străinul: Dar dacă un om este creştin, are credinţa dreaptă, dar faptele lui sunt strâmbe?
– Ucenicul: Este totuşi mădular al Bisericii, dar un mădular bolnav, pe care îl purtăm, căutând să-l îndreptăm cu duhul blândeţii, având grijă să nu fim şi noi ispitiţi. Este deci şi el creştin, chiar dacă are nevoie de vindecare, pentru ca să nu rămână o mlădiţă neroditoare, ruptă de viţa de vie, şi să fie aruncat în foc.
– Străinul: Dar dacă şi credinţa lui e slabă?
– Ucenicul: Pe cei ce au credinţa şubredă îi vindecăm prin frăţietate, ţinându-ne de cuvântul credincios al Tatălui; dar pe cei care se împotrivesc şi luptă împotriva adevărului, după prima şi a doua mustrare, îi părăsim, după rânduiala apostolică (Anuarul Societăţii de Studii Bizantine, vol. 54 [2012-2013], P.V. Paschos, O cateheză ortodoxă a lui Meletie Pigas, p. 126).

j) Învăţatul dascăl al neamului, Evghenie Voulgaris, scrie: „Cei stăpâniţi de păcate de moarte cad oare din comuniunea bisericească? Nicidecum! Ei sunt ca nişte mădulare bolnave, care nu se mişcă deloc de la Capul, care este Hristos, ci slăbesc în propriile lor patimi. Totuşi nu sunt tăiate de tot din trup şi nici nu desfac unitatea celorlalte. Căci prin credinţă se ţin de Biserică, ascultă de păstori şi dascăli şi primesc ca adevărate cele ce se spun; şi în ei încolţeşte nădejdea că se vor trezi din păcate şi, dobândind iertare, vor fi readuşi la viaţă cu Hristos şi întăriţi din nou – lucru ce nu este cu putinţă pentru cei ce au căzut în erezie” (Teologikon, Veneţia, 1872, p. 50). După ce aduce în discuţie parabolele Domnului şi mustră învăţătura eronată a protestanţilor despre „Biserica invizibilă a sfinţilor”, explică ce înseamnă „eretic” şi „erezie”, pentru a nu se face confuzii. Ereticii „sunt mădulare tăiate din trupul Bisericii; căci erezia răstoarnă credinţa şi dragostea, prin care mădularele Bisericii se unesc într-un singur trup. Erezia este o părere mincinoasă împotriva unui adevăr revelat în mod direct, susţinută cu îndrăzneală şi neruşinare. Dacă cineva, din neştiinţă sau nepăsare, a greşit şi, fiind îndemnat, se leapădă de acea părere primejdioasă, unul ca acesta nu poate fi numit cu adevărat eretic. De aceea, este potrivit cuvântul Sfântului Augustin: Pot fi înşelat, dar nu voi fi eretic” (ibid., p. 55-56). Aşadar, nici cei ce cad în vreo erezie din neştiinţă sau nepăsare nu sunt automat în afara Bisericii, mai ales când, îndemnaţi, se pocăiesc; dimpotrivă, cei care, fiind îndemnaţi de Biserică să se îndrepte, nu ascultă, aceia se taie din trupul ei ca „mădulare putrezite şi străine” (ibid., p. 50).

k) Sfântul Atanasie din Paros scrie: „Nu este necunoscut faptul că în sfânta Biserică se află şi unii spurcaţi, din pricina vieţii lor rele, care nu au haina de nuntă. Totuşi Biserica îi rabdă şi pe aceştia, cu nădejdea pocăinţei, ca să spele întinăciunile păcatelor, rugându-se pentru ei, după chipul lui Dumnezeu, şi dorind să se întoarcă iarăşi în rândul celor aleşi. Dar cei încăpăţânaţi şi nepocăiţi devin străini de adunarea sfinţilor. Căci, după cum cel lepros, dacă rămânea neschimbat, era ţinut afară din tabără, tot aşa cel ce păcătuieşte fără pocăinţă este scos afară din Biserică… Dacă însă cineva s-ar întreba: cum poate fi numită Biserica „sfântă”, dacă în ea se află şi păcătoşi, şi poate chiar mai mulţi decât drepţii şi cuvioşii? Răspunsul este la îndemână, din cele spuse mai înainte:

Se numeşte sfântă şi din pricina părţii celei mai bune: căci unul care face voia lui Dumnezeu este mai de preţ decât mii de nelegiuiţi” (Epitome sau Culegere a dogmelor dumnezeieşti ale credinţei, Leipzig, 1806, p. 38-39).

Este numită sfântă pentru că s-a curăţit prin Sfântul Botez şi este trupul nepătat şi neîntinat al Preasfântului Său Cap, Hristos. Şi pentru că prin înfricoşătoarele Taine ale Trupului şi Sângelui Domnului se hrăneşte şi se întăreşte.

l) Arhiepiscopul Antonie Amfiteatrov, prolific şi nevoitor, unul dintre marii teologi ruşi, scrie: „Chiar dacă în Biserică păcătoşii sunt mădulare slabe, aceştia nicidecum nu întinează sfinţenia întregii Biserici; dimpotrivă, ea îi rabdă, aşteptând întoarcerea şi întărirea lor” (Teologie dogmatică a Bisericii Ortodoxe Catolice şi Răsăritene, Atena, 1858, p. 305).

m) Sfântul Nectarie de Eghina, făcătorul de minuni: „Biserica, ca trup organic, este văzută şi leagă într-un singur întreg toate mădularele ei, şi cele sfinte, şi cele slabe. Mădularele slabe ale Bisericii nu încetează nicidecum a fi părţi ale trupului ei… iar dacă se vindecă, se unesc cu cele sănătoase; iar dacă rămân nevindecabile, atunci vor muri în păcatele lor, ca nişte oi ale turmei care s-au îmbolnăvit fără leac şi au pierit în propriile lor păcate” (Studiu despre Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească Biserică, Atena, 1987, p. 24-25).

n) Ieromartirul şi Mărturisitorul Ilarion Troiţki: „În concepţiile lor dogmatice despre Biserică, donatiştii au pornit de la o înţelegere strictă a sfinţeniei şi unităţii Bisericii. O Biserică ce primeşte în comuniune pe trădători nu poate fi sfântă. Episcopii trădători nu pot transmite nicio harismă; de aceea, într-o Biserică având episcopi trădători, nu există nici Taine. Nevrednicia personală a episcopului lipseşte întreaga Biserică de Har. În Biserică, nici măcar Botezul nu are valoare şi, de aceea, cei ce vor să treacă din Biserică în comunitatea donatistă – care, după ei, este singura adevărată şi sfântă Biserică – trebuie să fie botezaţi. Se poate observa că donatiştii au preluat unele idei ale Sfântului Ciprian şi le-au întors împotriva Bisericii…

Dar Tainele nu depind de persoana preotului: ele sunt sfinte prin ele însele. Tot astfel, sfinţenia Bisericii nu depinde de sfinţenia membrilor ei; dimpotrivă, chiar membrii Bisericii primesc sfinţenia de la Biserică. Biserica este una, iar sfinţenia ei stă în Taine, nu în trufia persoanelor” (Problema Bisericii în polemica dogmatică cu donatiştii).

Continuarea aici: https://rezistentaortodoxa.org/2025/09/03/contributie-la-eliberarea-ecleziologiei-adevaratilor-ortodocsi-de-captivitatea-sakarelliana-adica-romanidiana-4/

Sursa: https://krufo-sxoleio.blogspot.com/2019/10/3.html

---

1. N. tr: Aici zidire este folosit cu intelesul de creatie. ↩︎

Continuarea articolului: https://rezistentaortodoxa.org/2025/08/27/contributie-la-eliberarea-ecleziologiei-adevaratilor-ortodocsi-de-captivitatea-sakarelliana-adica-romanidiana-1/

Trecem cu vederea numeroasele greșeli care se găsesc în textele de mai sus și care privesc aspecte istorice, și ne vom concentra numai asupra celor care se referă la Eclesiologie. Începem, deci, critica eclesiologiei sakarelliene prin examinarea primului său principiu de bază, care privește cine sunt membri ai Bisericii și cine nu.

Trimiterile la pasaje corespunzătoare din cărțile dlui Sakarellos menționate mai sus, se vor face cu următoarele abrevieri:
Α (= „Despărțirea credincioșilor de episcopii eretici”),
Ε (= „Din 1965 s-a făcut unirea Bisericilor”),
P (= „Calendarul vechi și nou”).

---

Potrivit sakarellismului (=romanidismului), membri ai Bisericii sunt numai aceia „care s-au învrednicit să ajungă la «vederea lui Dumnezeu», adică la «luminare» și «îndumnezeire»” (A, 4 / P, 193) și „care se află în starea rugăciunii minții” (P, 80). Mai precis, Botezul nu este suficient pentru ca cineva să fie membru al Bisericii: „Teologii contemporani îi consideră membri ai Bisericii pe toți ortodocșii, pentru că odinioară au fost botezați…” (A, 5).

Că aceste poziții se bazează în special pe pr. Ioannis Romanidis, putem constata răsfoind scrierile lui:

„Credinciosul care, prin botezul apei, nu a intrat încă în starea de luminare, adică în botezul Duhului, și, prin urmare, nu este încă membru al Trupului lui Hristos… se numește «idiotēs» (=neinițiat, simplu), întrucât rămâne în ignoranță” (Sinoadele bisericești și civilizația).

„În orice caz, botezul în Duhul este identic cu primirea darului vorbirii în limbi și este clar deosebit de botezul în apă… Acest botez în Duh, care culminează cu darul limbilor și care, de obicei, este însoțit de darul proorociei, este evident începutul mirungerii, a Tainei prin care cineva devine membru al Trupului lui Hristos și templu al lui Dumnezeu. Pentru Apostolul Pavel, darul limbilor pare a fi condiția minimă pentru ca cineva să devină membru al Trupului lui Hristos… Cei care, prin rugăciune neîncetată, ajung la slăvire, constituie nucleul central al Sfintei Tradiții, întrucât fără ei nu există Trup al lui Hristos. Fără ei, Tainele Bisericii devin un simplu sistem de magie. Apostolul Pavel nu spune că Trupul lui Hristos se zidește prin botez, mirungere, dumnezeiasca Euharistie etc., ci prin Apostoli și proroci, înțelegând prin aceasta Apostoli și Părinți, care nasc duhovnicește pe alții în Hristos, pregătindu-i pentru primirea rugăciunii Sfântului Duh în inimile lor. Numai în aceste condiții Tainele Botezului, Mirungerii, Dumnezeieștii Euharistii, Preoției, Mărturisirii, Pocăinței etc. nu sunt magie” (Iisus Hristos – Viața lumii).

„Trebuie ca fiecare să se cerceteze pe sine dacă se află în starea de luminare și, prin urmare, este membru al Trupului lui Hristos și templu al Sfântului Duh, având cel puțin «darul limbilor», adică rugăciunea minții” (Religia este o boală neurobiologică, iar Ortodoxia este vindecarea ei).

„Mădularele Bisericii, în epoca veche, erau aceia care se aflau în starea de luminare. Aveau cel puțin rugăciunea minții. Și pentru că aveau rugăciunea minții și se aflau în starea de luminare, erau numiți sfinți” (Dogmatica empirică).

Prin urmare, prima teză este următoarea:
Un om nu devine membru al Bisericii prin „Botezul apei”, ci prin „Botezul Duhului”. Dovada că este într-adevăr membru al Bisericii este să aibă „rugăciunea” (rugăciunea minții).

---

Este adevărat că, analizând această poziție, nu am găsit-o cu totul inedită. Într-adevăr, ea a mai fost exprimată și în trecut – însă nu de către ortodocși. Să o vedem însă mai întâi în detaliu.

În contrast cu această poziție, Părinții învață că cineva devine membru al Bisericii prin Botez, pe care nu îl împart în „botezul apei” și „botezul Duhului”, ca și cum ar fi două botezuri de feluri diferite!

Teoreticianul romanidismului în spațiul noului calendar (și coleg de studii al dlui Sakarellos cu pr. Romanidis), episcopul Ierótheos(Vlachos) de Nafpaktos, încercând să fundamenteze această împărțire, scrie:

„Botezul apei și botezul Duhului pot fi legate între ele atunci când catehizarea este corectă și ortodoxă, dar pot să nu fie legate în mod absolut, în sensul că precede botezul apei și urmează botezul Duhului. Este foarte caracteristic, din Faptele Apostolilor, faptul că creștinii din Samaria primiseră deja botezul apei, adică fuseseră botezați în numele Domnului, dar nu primiseră încă botezul Duhului, motiv pentru care au fost trimiși Apostolii Petru și Ioan ca să-i boteze cu Duhul Sfânt” (Catehizarea și botezul adulților, ed. II, Editura „Diaconia Apostolică”, 1998, p. 7-8).

Kyr Ierótheos face referire la următorul pasaj din Faptele Apostolilor: „Iar apostolii din Ierusalim, auzind că Samaria a primit cuvântul lui Dumnezeu, au trimis la ei pe Petru şi pe Ioan, care, coborând, s-au rugat pentru ei, ca să primească Duhul Sfânt. Căci nu Se pogorâse încă peste nici unul dintre ei, ci erau numai botezaţi în numele Domnului Iisus. Atunci îşi puneau mâinile peste ei, şi ei luau Duhul Sfânt.” (Fapte 8, 14-17).

La o privire superficială există într-adevăr pericolul de a trage concluzia că Botezul nu dăruiește Sfântul Duh. Însă, cine citește cu atenție capitolul, va afla mai sus că: «Filip, coborând într-o cetate a Samariei, le propovăduia pe Hristos» (Fapte 8, 5) și «când au crezut lui Filip, care le propovăduia despre împărăţia lui Dumnezeu şi despre numele lui Iisus Hristos, bărbaţi şi femei se botezau.» (Fapte 8, 12). Și tâlcuiește Sfântul Ioan Gură de Aur: «Și pentru ce aceștia, botezați fiind, nu primiseră Sfântul Duh? Fie pentru că Filip, ca să-i cinstească pe Apostoli, nu le-a dat acest dar, fie pentru că nu avea un astfel de har (căci era dintre cei șapte diaconi), și aceasta este mai degrabă de spus. De aceea mi se pare că acest Filip este unul dintre cei șapte, al doilea după Ștefan. De aceea și botezând, nu dădea Duhul celor botezați; căci nu avea această putere, fiindcă acest dar era numai al celor doisprezece» (P.G. 60, 144).

Vedem așadar că Botezurile săvârșite în Samaria au fost incomplete doar din motivul că au fost săvârșite de un diacon (Sfântul Filip, unul dintre cei șapte diaconi) și nu de vreunul dintre cei doisprezece Apostoli, care singuri aveau atunci puterea de a săvârși Taine.

---

Felul în care romanidismul (sau „sakarellismul” în spațiul nostru) abordează Botezul (pe care îl numește „Botezul apei”, deosebind apoi și numind „Botez al Duhului” Mirungerea) este unul depreciativ față de această Taină, prima și cea fundamentală a Bisericii. Prin această minimalizare, sakarellismul, împreună cu supraaccentuarea Mirungerii, nu doar întărește rătăcirile deja existente în mediul nostru (precum rebotezările – de vreme ce „botezul apei” nu are mare valoare – deși Părinții subliniază că are o valoare atât de mare încât NU se repetă! – și remirungerile – de vreme ce Mirungerea este considerată atât de importantă încât doar prin ea cineva devine „adevărat membru” al „adevăratei Biserici”), ci cade într-o extremă, ajungând în opoziție directă cu cealaltă extremă, a așa-numitei „teologii baptismale” a ecumeniștilor, care susține că oricine a primit „un botez”, oriunde ar fi fost acesta săvârșit, trebuie socotit „membru al Bisericii”.

Noi însă, adevărații ortodocși, „vom merge pe calea împărătească, nu ne vom abate nici la dreapta, nici la stânga, până ce nu vom trece hotarele tale” (Num. 20, 17); credem că prin Botezul pe care cineva îl primește în sânul Bisericii devine membru al acesteia.

EXTREMA STÂNGĂ – TEOLOGIA BAPTISMALĂ ECUMENISTĂ	CALEA ÎMPĂRĂTEASCĂ – ORTODOXIA	EXTREMA DREAPTĂ – ROMANIDISM/SAKARELLISM
Cu orice fel de botez și oriunde, devii membru al Bisericii.	Prin Botezul săvârșit în sânul Bisericii, devii membru al acesteia.	Prin Botez nu devii membru al Bisericii.

Așadar, potrivit învățăturii ortodoxe, Botezul se săvârșește „din apă și din Duh” (Ioan 3, 5), adică dăruiește Sfântul Duh celor botezați și îi face membri ai Bisericii, chiar și fără Taina Mirungerii (a cărei valoare reală nu este nicidecum pusă la îndoială de Ortodoxie, întrucât prin ea se împărtășesc daruri suplimentare ale Sfântului Duh). Dovada acestui fapt nu este doar practica Bisericii de a-i primi drept membri ai săi pe cei botezați chiar dacă nu au apucat încă să fie mirunși (de exemplu: cei care trebuiau botezați urgent, pentru că erau în pericol de moarte – în special pruncii bolnavi sau creștinii întemnițați în vremea persecuțiilor, care nu mai apucau să fie botezați), ci și însăși învățătura Bisericii, din care redăm, cu titlu exemplificativ:

1. De la Apostolul Pavel: „Câți în Hristos v-ați botezat, în Hristos v-ați și îmbrăcat” (Gal. 3, 27). Se îmbracă în Hristos cel care nu este membru al Bisericii?
2. Din Rugăciunile de la Slujba Sfântului Botez:
   „Fă-l pe acesta oaie cuvântătoare a sfintei turme a lui Hristos al Tău, mădular prețios al Bisericii Tale… Zidește-l pe temelia Apostolilor și Proorocilor Tăi; și nu-l surpa, ci sădește-l ca pe o mlădiță a adevărului în sfânta Ta Biserică Sobornicească și Apostolească, și nu-l dezrădăcina”.
3. De la Sfântul Ioan Gură de Aur:
   „Ai văzut câte sunt darurile Botezului? Deși multora li se pare că darul acesta aduce numai iertarea păcatelor, noi am numărat zece binecuvântări: de aceea și botezăm pruncii, chiar dacă nu au păcate, ca să li se adauge sfințirea, dreptatea, înfierea, moștenirea, înfrățirea, să fie mădulare ale lui Hristos, să devină locaș al Duhului Sfânt” (E.P.E. 30, 386).
4. Din „Mărturisirea Ortodoxă” a lui Petru Movilă, aprobată sinodal:
   „Cei botezați devin mădulare ale Trupului lui Hristos și se îmbracă în Domnul nostru” (Ioan Karmirís, Texte dogmatice și simbolice, vol. II, Austria, 1968, p. 637).
5. De la Sfântul Nicodim Aghioritul:
   „Căci prin Cruce Biserica s-a logodit cu Hristos Cel Răstignit, iar prin sângele și apa care au curs din coasta Lui, cea mai înainte stearpă a născut mulți fii și s-a făcut mamă cu mulți copii, dar și frumoasă în copii, născând prin apa Botezului și hrănindu-i pe cei născuți prin Trupul și Sângele Domnului” (Eortodrómion, Veneția, 1836, p. 13).

---

Romanidismul(iar în contextul nostru, Sakarellismul) susține că membru al Bisericii este numai cel care are cel puțin „rugăciunea” (rugăciunea minții), așa cum interpretează el „feluritele limbi” (γένη γλωσσών) ale Apostolului. Fără această rugăciune, nu numai că cineva nu poate fi membru al Bisericii, dar și toate Tainele sunt înșelătoare („un sistem de magie”)!

Ortodoxia însă, și mai ales tradiția isihastă, subliniază marea importanță a rugăciunii minții, dar nu afirmă nici că cel care nu o are este în afara Bisericii, nici că fără ea Tainele nu se săvârșesc!

Dimpotrivă, atât împărțirea nemaiauzită a Botezului (în botez al apei și botez al Duhului), cât și absolutizarea importanței „rugăciunii”, se întâlnesc la așa-numiții Messalieni (sau Euthiți).

Aceștia învățau:
„Sfântul Botez nu poate smulge rădăcinile păcatelor. Domnul nostru Iisus Hristos a zis că «de nu se va naște cineva din apă și din Duh, nu va putea intra în Împărăția lui Dumnezeu». Dar, pentru că Duhul Sfânt este foc dumnezeiesc – căci în chip de limbi de foc a coborât peste ucenici, despre care și Înaintemergătorul mărturisea mulțimii, vorbind despre Hristos, că «Acesta vă va boteza cu Duh Sfânt și cu foc» –, după cum focul văzut, atunci când se aprinde într-un loc împădurit, mistuie tot ce este la suprafață și usucă rădăcinile, curățind astfel terenul de toată murdăria, tot așa și Sfântul Duh, ba chiar cu mult mai mult… Ei spun că fiecare prunc care se naște trage din protopărintele Adam, pe lângă fire, și robia față de demoni, purtând împreună cu sine un demon care locuiește în el, și că Sfântul Botez, dar și orice altă lucrare dumnezeiască, nu poate să-l alunge, ci numai rugăciunea stăruitoare și încordată, însoțită de strigăt și de lepădare din partea celui ce se roagă” (P.G. 130, 1276-1277).

După cum observă pe bună dreptate și profesorul de Dogmatică pr. Nikolaos Loudovikos (ca să nu creadă cineva că numai noi criticăm aceste poziții):
„Subevaluarea greșită a Botezului «apei» de către pr. Romanidis, în vederea unui alt Botez, «al Duhului», care chipurile se dă numai prin rugăciune, amintește puternic de erezia Messalienilor, care subapreciază tocmai Botezul, căutând prin «rugăciune» să realizeze mântuirea sau, în limbaj romanidic, integrarea în Trupul lui Hristos. Oricum am lua lucrurile, admiterea a două Botezuri – unul fără Duh și altul al Duhului, prin rugăciune – este cu totul necunoscută în Tradiția Patristică și mai ales în cea isihastă” (Ecleziologia apofatică a «Consubstanțialului», ed. Armos, 2002, p. 140).

Continuarea aici: https://rezistentaortodoxa.org/2025/09/02/contributie-la-eliberarea-ecleziologiei-adevaratilor-ortodocsi-de-captivitatea-sakarelliana-adica-romanidiana-3/

Sursa: https://krufo-sxoleio.blogspot.com/2019/09/1_30.html

de Nikolaos Mannis

Două sunt marile abateri de la eclesiologia ortodoxă, în sânul Adevăraților Ortodocși (vechi-calendariști) din Grecia¹.
Prima, cunoscută astăzi sub numele de mateism (și care s-a dezvoltat într-o schismă începând din 1937), a fost exprimată de către unii aghioriți, în frunte cu viitorul episcop titular de Vresthina, Mathei Karpathakis, în primele decenii ale sfintei noastre lupte, și a fost combătută suficient prin scrierile părinților și dascălilor noștri ortodocși, precum Sfântul fost Mitropolit al Florinei Hrisostom, pr. Theodoret Mavros, Aristotel Delibasis ș.a.m.d.

Cea de-a doua, s-a exprimat în ultimele decenii, prin avocatul și teologul Athanasios Sakarellos și, din păcate, nu numai că nu a fost combătută sistematic, dar s-a și răspândit, găsindu-și adepți în cadrul nostru (și anume, între aceștia, câteva persoane deosebit de dragi nouă, cu rang bisericesc înalt), influențând într-atât de mult conștiința noastră eclesiologică, încât să fim batjocoriți de către unii nou-convertiți drept „eretici”, pentru că nu suntem de acord cu această eclesiologie. Prin urmare, cuvântul nostru în prezenta lucrare este apologetic și polemic, dar și lămuritor, având nădejdea că va contribui la eliberarea ecleziologiei Adevăraților Ortodocși (așa cum ne-au transmis-o părinții noștri ortodocși) de captivitatea sakarelliană (adică romanidiană, după cum se va arăta).

---

Notă explicativă:
Pentru cine nu știe, Athanasios Sakarellos a fost un apropiat colaborator al istoricului și militantului ziar „Orthodoxos Typos”, ale cărui pagini găzduiau, între alte teme, și texte de-ale sale împotriva vechi-calendariștilor (pe care îi considera eretici), semnate fie cu numele său, fie cu diverse pseudonime (de pildă, K. Athanasiou, Ioannis Athonitis). Acestea au fost publicate mai ales în anii 1980 și au stârnit reacțiile unor membri de seamă ai Bisericii noastre (precum fericitul Mitropolit Akakios de Diavleia, pr. Theodoret Mavros și pr. Efthymios Bardakas). Iar în jurul anului 1990, după ucenicia sa la pr. Ioannis Romanidis, dl. Sakarellos a aderat la vechi-calendariști, însă personal nu am văzut nicăieri să fi scris public că dezminte cele ce scrisese împotriva lor. [n. tr. În cele din urmă, Athanasios Sakarellos a părăsit mișcarea vechi-calendaristă și s-a întors înapoi în sânul noilor calendariști.]

Cu aceste texte însă nu ne vom ocupa, acceptând prin iconomie că, întrucât dl. Sakarellos a aderat la vechi-calendaristi, acest fapt al aderării lui constituie, într-un fel, o pocăință practică pentru cele scrise împotriva lor (deși exactitatea ar cere, pentru scrierile sale, o retractare scrisă).

Ne vom ocupa, așadar, cu textele pe care le-a scris deja ca vechi-calendarist și care au format o nouă ecleziologie în sânul nostru, ce se depărtează la fel de mult de cea Ortodoxă ca și cea a lui Matthaios, cu care, de altfel, are multe asemănări, chiar dacă nu se identifică întotdeauna.

Textele sale sunt în principal următoarele:

1. „Despărțirea credincioșilor de episcopii eretici”.
2. „A avut loc în 1965 unirea Bisericilor?”.
3. „Calendarul vechi și nou”, 2005
   precum și publicările sale online, semnate fie cu numele său, fie cu pseudonimul său online „Kosmas”.

---

Înainte de a trece la o analiză critică a acestor texte (în care se concentrează ecleziologia sa), vom prezenta pozițiile lui greșite (care constituie devierea pe care, pe scurt, o putem numi „Sakarellism”), pe care le vom întâlni și examina mai detaliat în lucrarea de față.

Principalele poziții ale Sakarellismului sunt următoarele:

1. Pentru a înțelege Teologia în general și Ecleziologia în special, trebuie să cunoști Istoria și mai precis interpretarea istoriei propusă de pr. Ioannis Romanidis. Potrivit acestei concepții (dualiste, se pare), așa-zișii creștini se împart în două categorii: „Romani” și „Franci”. Aceste categorii, prezentate cu anumite caracteristici în tabelul de mai jos, se află într-un război permanent, pentru că cei din urmă conspiră să-i înrobească pe cei dintâi:

ROMANI	FRANCI
Luminați	Întunecați
Sfinți	Păcătoși
Ortodocși autentici	„Ortodocși” falși
Catholici adevărați	„Catholici” mincinoși
Vindecători ai sufletului	Suflete bolnave

„Francii” au reușit, în cele din urmă, să se impună și să înrobească întreaga lume (chiar și pe „Romani”), prin „scolasticismul franc”, din secolul al XIV-lea până în secolul XX, când a apărut pr. Romanidis și „ne-a eliberat”…

2. Ca urmare, toți Părinții Bisericii, Dascălii, teologii și scriitorii bisericești, de la Sf. Grigorie Palama până la pr. Romanidis (cu foarte rare excepții), au fost captivi ai „scolasticismului franc” și, deci, lipsiți de credibilitate. Iar pentru a dovedi cine dintre acești Părinți și Dascăli au fost sau nu captivi, ajunge să pui scrierile lor alături de cele ale pr. Romanidis și ale celor ce sunt de acord cu el: dacă se potrivesc, erau „adevărați” ortodocși și Romani; dacă nu (cum e cazul Sf. Nectarie sau al fostului mitropolit al Florinei Hrisostom), erau „captivi ai Francilor”…
3. În Biserică (în care nu există, zice el, distincție între Biserica luptătoare pe pământ și cea triumfătoare în ceruri – asta ar fi „scolasticism franc”) aparțin numai Sfinții, cei luminați, cei îndumnezeiți, cei aleși, cei curați. Existența păcătoșilor și a celor cu învățături greșite în Biserică o pângărește și, deci, nu este posibilă. Cineva nu devine membru al Bisericii prin Botezul cu apă, ci prin „botezul Duhului”! Sfinții sunt infailibili și, prin urmare, cei care (după bunul plac, desigur) sunt considerați că se înșală (cum ar fi: Augustin, Isaac Sirul, Ioan Maximovici, Filaret al New Yorkului ș.a.m.d) sunt „pseudo-sfinți”.
4. Biserica Greciei a căzut din „Biserica lui Hristos” cea curată (și a pierdut Harul și Preoția) în 1924, prin schimbarea calendarului, (sau/și) în 1930, prin acceptarea „ereziei nestoriene” a lui Trembelas, (sau/și) în 1935, prin respingerea celor trei arhierei care au revenit la calendarul vechi, (sau/și) în 1965, prin așa-zisa „Unire a Bisericilor”, dar și pentru că este în comuniune cu Biserica Finlandei, care urmează noua Pascalie. Discipolii dlui Sakarellos mai adaugă că a căzut (sau/și) în 1990, prin acordul cu monofiziții la Chambésy, (sau/și) în 1993, prin acordul cu papistașii la Balamand, (sau/și) în 2016, prin pseudosinodul din Creta. (Cu toate acestea, faptul că pr. Romanidis – „autoritatea” și „marele nostru eliberator” – era membru al Bisericii Greciei nu pare să conteze deloc…).
5. Potrivit, de asemenea, principiului (ridicat la rang de dogmă și [re]interpretat după bunul plac) „cel ce este în comuniune cu un excomunicat, să fie și el excomunicat”, toate Bisericile Locale care sunt în comuniune cu Biserica Greciei și între ele au căzut din „Biserica lui Hristos” cea curată, care ar mai fi constituită doar din câțiva îndumnezeiți …„Romani”.

Continuarea aici: https://rezistentaortodoxa.org/2025/08/27/contributie-la-eliberarea-ecleziologiei-adevaratilor-ortodocsi-de-captivitatea-sakarelliana-adica-romanidiana-2/

Sursa: https://krufo-sxoleio.blogspot.com/2019/09/1_30.html

1. N. tr: mai nou, din păcate și în România. ↩︎